10 ianuarie 2017

Incident grav între elevi minori la un club de noapte din Câmpina

Pe pagina sa de Facebook, jurnalistul Florin Frățilă (atent aplecat asupra fenomenului social nu doar prin natura meseriei pe care a îmbrățișat-o de peste 25 de ani, ci și datorită calității sale de ales local în miniparlamentul municipal), a atras atenția asupra unui caz neobișnuit (la prima vedere), dar care se întâmplă destul de des în lumea de noapte a Câmpinei noastre. Un orășel de provincie cochet, liniștit, chiar patriarhal adesea, dar din care țâșnesc uneori noaptea hormoni adolescentini de unde nu te aștepți și din te miri ce motive. Este vorba chiar despre hormoni cu miros de pubertate, ai unor tineri liceeni care nici măcar pragul adolescenței nu l-au călcat. 


„Aflu, cu stupefactie, ca noaptea trecuta o eleva de la CNNG din Campina (Oana - 17 ani) a fost batuta cu bestialitate intr-un club de noapte - FH, de alte doua eleve de la "Energetic" (Lavinia și Andreea)... Inteleg ca batausele (clasa a IX a , 15 ani), geloase nevoie mare, au asteptat victima in parcarea clubului si au tabarat pe ea cu pumnii si picioarele...Deznodamantul a fost destul de tragic... Oana a fost internata de urgenta la un spital in Bucuresti unde a suferit o interventie chirurgicala destul de complicata...n-am aflat amanunte cu privire la starea ei de sanatate... Sincer nu mi-a venit sa cred ca in orasul nostru se poate intampla asa ceva!!! Dar, din pacate, este adevarat. In consecinta am sa astept concluzia anchetei politienesti si am sa cer masuri drastice din partea autoritatilor... Prima masura... am sa solicit interzicerea accesului minorilor in cluburile de noapte... si am sa cer conducerilor liceelor sa deschida o serie de consultari cu asociatiile de parinti pentru informare si preventie in astfel de cazuri... Nu este normal ca un copil de 15-17 ani sa petreca la ore tarzii din noapte in cluburi... asa cum nu este normal ca aceste cluburi sa permita accesul minorilor...” era postarea lui Florin Frățilă pe cunoscuta rețea de socializare, postare care a dus la o autosesizare a Poliției și la demararea unei anchete de către oamenii legii. Ulterior, consilierul municipal a revenit cu câteva precizări. 
Așa cum am aflat în mica noastră anchetă jurnalistică, de la polițiști și de la mai mulți tineri, astfel de bătăi între tinerii liceeni au loc destul de frecvent în liniștita Câmpină. La această vârstă, hormonii teribilismului saltă în cea mai mare libertate pe toate coclaurile. Nu vreau să fac apologia infracțiunii, dar ca să nu fac nici pe lupul moralist, trebuie să mărturisesc că și eu m-am bătut, de vreo două-trei ori, în curtea școlii cu niște colegi. Alte bătăi pe care le-a mai prins promoția mea (Liceul Grigorescu, 1979), au avut loc în sălile de clasă. Dar parcă nu era atâta încrâncenare în aceste conflicte. Și, cu siguranță, ele nu se desfășurau în cluburi de noapte, în văzul lumii. Dincolo de doza lui de gravitate (una dintre participante putea muri dacă se lovea cu capul de caldarâm, de vreo bordură sau de vreuna dintre barele ce se aflau în zona de conflict; așa cum s-a întâmplat cu nefericitul tânăr decedat de Crăciun), cazul prezentat de Florin Frățilă nu poate fi considerat ca fiind parte dintr-un fenomen social periculos, câtă vreme aceste conflicte nu sunt foarte numeroase astfel încât să depășească un punct critic. 
Totuși, dacă nu le putem înăbuși în fașă, altercațiile teribilismului adolescentin trebuie tratate cu cea mai mare atenție. Cercetând prin stânga și dreapta, am aflat mai multe lucruri necunoscute la data postării inițiale. Lucruri care stau puțin mai nuanțat, în sensul că au fost două victime (Oana și Andreea), iar motivul altercației l-a constituit gelozia asezonată cu puțină solidaritate prietenească greșit înțeleasă. 


Lavinia și Andreea, două prietene nedespărțite de la Liceul Tehnologic Energetic, s-au dus la o petrecere de majorat la un restaurant din oraș.  Apoi, pe la ora 3 noaptea, s-au gândit să plece la un club de noapte, pentru a participa și la o onomastică. Acolo, ea l-a văzut pe fostul ei iubit, Alexandru, elev la Liceul Forestier (pe care Lavinia încă îl mai iubește, se pare), pupându-se cu o fată de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, pe numele ei, Oana. Brusc, demonul geloziei i-a întunecat mințile. După ce Oana s-a despărțit de iubitul ei și a părăsit localul, Lavinia a ieșit iute după ea și a început să o ia la pumni, în parcarea clubului. O violență greu de înțeles. Alertat, Alexandru a ieșit și el din club și a luat-o pe Lavinia de pe iubita lui, aflată în vădită dificultate. Atunci a apărut și Andreea, care, dorind să-i dovedească Laviniei solidaritatea prieteniei, i-a aplicat și ea Oanei un picior în spate. Apoi, cele două fete au părăsit rapid locația îndreptându-se spre casele lor. Alexandru, văzându-și iubita însângerată, le-a urmărit pe cele două fete și le-a prins aproape de calea ferată. Gândul răzbunării iubitei sale i-a întunecat și lui mințile. Culmea, pe Lavinia, care începuse tot scandalul și care a fost cea mai violentă, a smotocit-o cel mai puțin, iar pe Andreea, care nu-i lovise iubita prea tare, a luat-o la pumni și picioare. Lovind-o cu capul de un copac, Andreea a căzut la pământ, într-o stare de inconștiență, trezindu-se într-un târziu cu un picior plin de sânge și fiind ajutată apoi să-și revină de paznicul unei firme din apropere, care a văzut toată scena. Acesta i-a dat și o batistă Andreei, pentru a o ajuta să-și oprească sângerarea, după care fata a ajuns ulterior la Compartimentul Primiri-Urgențe al Spitalului Municipal, unde i s-au aplicat niște copci pentru a i se închide plaga deschisă de la piciorul drept. Oana a fost transportată urgent la București, unde a suferit o intervenție chirurgicală pentru rezolvarea plăgilor feței care au rezultat din bătaia suferită. Mama Oanei nu a depus nici până azi plângere penală, motivând că deocamdată se ocupă de sănătatea fetei sale. Ulterior internării, susține ea, va lua toate măsurile ce se impun, în funcție de gravitatea faptei (nuanțată de legea penală în funcție de numărul zilelor de spitalizare ale Oanei – n.red.).  
Orice s-ar spune, incidentul este regretabil, iar violența Laviniei nu poate fi tolerată. Nici ieșirea necontrolată a Andreei, dar nici violența cu care s-a răzbunat Alexandru, care o putea băga pe aceasta din urmă multe zile în spital. Azi, Andreea nu poate merge decât șchiopătând, iar pe lângă copcile usturătoare, nu poate dormi noaptea din cauza unor migrene teribile, de la loviturile primite în cap. Părinții celor două fete sunt profund dezamăgiți și nu reușesc să le înțeleagă gestul, deoarece ele au crescut într-un climat familial fără violență. Chiar dacă tinerii implicați se vor împăca vreodată, morala celor întâmplate trebuie să ne învețe ceva: pentru că sângele tinerilor noștri liceeni va continua să curgă la fel de fierbinte, cum teribilismele vârstei de liceu nu vor înceta să-i domine pe unii elevi, nu ar fi deloc rău ca administraţia locală să poată promova o lege care să interzică accesul minorilor în cluburile de noapte, neînsoțiți de persoane majore (rude, prieteni etc).
(A. Brad)

Editorial. POVESTE DESPRE O ȚARĂ NORMALĂ

Am început anul sub dominația unui nou guvern. Și al unei expresii pe care noul prim ministru (nu-i rețin numele) a ținut să o impună într-un strălucitor discurs: „țară normală”. O primă observație: domnia sa a avut impresia că, folosind abuziv figura retorică a repetiției, a dat dovadă de subtilitate și mare talent oratoric. Fals, e doar o găselniță care a compromis, prin exces, și ultimul firicel de idee din discurs. 
Haideți să vedem ce ar însemna, dacă tot ne place conceptul, o țară normală. O țară în care un condamnat penal nu ar cuteza să candideze (nu trebuie legi speciale pentru asta, numai simțul onoarei) pentru o funcție publică. Și o cohortă de partizani, jurnaliști, juriști să încerce seară de seară și zi de zi să justifice aberația. O țară în care vocea unor plagiatori sau ex-pușcăriași nu s-ar ridica cu pretenții de lideri de opinie. Asta ar fi o țară normală. O țară în care spitalele n-ar fi instituții de exterminare, iar universitățile fabrici de diplome fără valoare. O țară în care politicienii ar avea o minimă competență dinainte dovedită. Și ar vorbi măcar corect gramatical limba țării pe care pretind că o iubesc. O țară în care un infractor urmărit general nu ar avea la dispoziție o televiziune care să-i difuzeze aberațiile și prin care să atace justiția. Sau televiziunea respectivă ar fi imediat închisă, spre binele democrației. O țară din care n-ar dispărea firesc documente ministeriale (Bechtel) sau urmăriți penal (Ghiță). O țară cu presă (scrisă și audiovizuală) liberă. Care să informeze, nu să sperie. O țară cu cetățeni. În care oamenii n-ar vota politicieni aflați deja în pușcărie sau cu dosare grele. 


Da, e de visat la o țară normală. O țară în care oamenii nu ar mai vota promisiuni, ci competențe. O țară cu drumuri și sistem informatic integrat. O țară cu bătrîni respectabili și respectați și cu tineri respectuoși și rebeli. O țară în care onoarea și morala publică n-ar avea nevoie de un avocat al poporului care-i apără pe infractori. O țară în care șeful Senatului nu și-ar centra fiecare discurs pe atacuri la adresa justiției. O țară în care intelectualii nu și-ar consuma inutil energiile în lupte interne, ci ar fi ceea ce trebuie să fie: faruri (vitrine, fotografii). O țară care ar găsi lesne 11 milioane de euro pentru achiziționarea Cumințeniei Pămîntului. O țară care nu și-ar distruge cu frenezie monumentele, eroii și pădurile. Da, asta ar fi o țară normală. 
O țară în care credința n-ar degenera în superstiție și agnosticismul în grobianism fudul și intolerant. O țară care și-ar iubi critic istoria. O țară care și-ar respecta valorile în viață. Și ar promova în general valorile, nu imposturile. O țară mai destinsă, mai puțin tristă și încrîncenată. O țară mai informată și mai cultă, care nu ar importa pe nemestecate toate aberațiile, pe motiv că sînt „europene” cînd, de fapt ele și pe acolo și-au trăit traiul de cîteva decenii. O țară care s-ar uita mult mai puțin la televizor și, în schimb, s-ar duce mult mai mult la teatru, la concerte, la conferințe publice, ar citi cărți și reviste culturale. O țară a muncii, nu a ajutoarelor sociale. O țară care și-ar aduce înapoi expatriații nu prin lozinci demagogice, ci prin condiții „ca afară”. Apropo de cîntecul respectiv: țară ca afară înseamnă și țară unde politicienii nu schimbă legile și oamenii după cum le convine lor. 
Domnul Dragnea nu face parte din țara normală visată de domnul prim ministru. Într-o țară normală politicienii nu au bogății pe care nu le pot justifica în niciun fel. Într-o țară normală nu se scriu cărți de știință de către pușcăriași, nici cercetătorii adevărați nu trăiesc mai rău decît aceștia, nici ministrul justiției nu vorbește de „prezumția de nevinovăție” a unor condamnați definitiv. 
Într-o țară normală posturile publice de radio și televiziune nu slugăresc guvernul, fie și în moduri subtile. Într-o țară normală politicieni și comentatori nu vorbesc „cu seriozitate” despre suspendarea președintelui ca despre o chestie banală, înainte de a se vorbi despre vreo culpă oarecare. Toate astea le știam, de ani de zile, doar că acum au devenit acut sfidătoare. 
Spuneam unui amic azi că sînt convins că PSD-ul putea lesne alcătui un guvern absolut decent, atît din punct de vedere profesional, cît și juridic. Înspăimîntător este că nu a vrut. Într-o țară normală, apropo domnule prim ministru, se cam știe cine va fi șeful guvernului încă înainte să înceapă o campanie electorală. Nu se păstrează ascuns numele mai ceva decît secretul bombei atomice și este decis, spre stupoarea întregului partid, doar de vătaful cel mare. Frumos exemplu de democrație, nu? Marile proiecte, care se pot realiza doar pe durate de decenii, au, în țările normale, continuitate, indiferent de partidul de la putere. Nu se începe la fiecare ciclu electoral totul de la capăt: alte proiecte, alte studii de fezabilitate, alte „strategii”… alți bani, firește. Și nimic dus pînă la capăt! Apropo, ceea ce numim pretențios „proiectul de țară” este acolo respecta, căci interesul public este deasupra celui de partid. Într-o țară normală. S-au semnat și la noi cîteva „pacte” în domenii vitale: sănătate, învățămînt… Au rămas simple hîrtii. 
Chiar, într-o țară normală un asemenea prim ministru ar fi avut bucuria de a rămîne un fericit anonim. Spre binele tuturora!
Christian CRĂCIUN

Câmpina, la 514 ani de la prima atestare documentară

Municipalitatea câmpineană a organizat ieri manifestarea culturală „Câmpina – 514 ani de la prima atestare documentară”, evenimentul fiind găzduit de Casa de Cultură ”Geo Bogza”. 
Au avut loc prelegeri despre Câmpina prezentate de profesorii de istorie Marcel Vlădescu şi Gheorghe Râncu, momente muzicale susţinute de Ruxandra Brezeanu, lansare cărților din cadrul proiectului „Câmpina, patrimoniu cultural” (au prezentat Alin Ciupală şi Codruţ Constantinescu), vernisajul unei expoziții de pictură a Danielei Rândaşu, precum şi acordare de diplome aniversare cetățenilor de onoare ai Câmpinei. 




Dumnezeu a avut grijă de Câmpina încă de la înființarea ei, dăruindu-i o protectoare geografie a locului și o climă binecuvântată, plus un vad comercial deosebit, pe cel mai important drum care lega Țara Românească de Transilvania. Domnul i-a dăruit o terasă naturală înaltă pe care să se întemeieze – ca să n-o ajungă niciodată puhoaiele râurilor învecinate şi viiturile dezlănţuite. A făcut să aibă parte de păduri şi ape înconjurătoare, precum şi de multe zile senine pe an – ca locuitorii ei să se umple din plin de căldură și aer curat. A înconjurat-o cu nişte dealuri înalte ca zidurile unei cetăţi – tocmai ca s-o protejeze de vânturile reci şi ninsorile viscolite. I-a dăruit, încă de la înființare, “aur negru” în măruntaiele pământurilor sale, pentru ca, peste veacuri, acesta să poată fi scos la suprafață și folosit pentru o durabilă dezvoltare economică a zonei. Prima atestare documentară a Câmpinei datează din 8 ianuarie 1503, dată la care așezarea noastră este menționată în registrul de vamă al Cetații Brașovului. În acea zi, un moșnean care se ocupa cu apicultura, Mansul din Kympena, adusese brașovenilor ceară de albine spre vânzare. Multe secole, localitatea a fost una dintre cele mai importante vămi ale Munteniei, statut care i-a permis să se dezvolte continuu. Ba chiar a fost o perioadă când Vama Câmpina aducea mai multe câștiguri de pe urma negoțului cu Occidentul decât aducea Vama Giurgiu, prin care se derula cea mai mare parte a activităților cu Imperiul Otoman, puterea suzerană, activități care aveau o intensitate deosebită. Denumirea așezării noastre vine de la geografia sa, mai exact de la faptul că platoul pe care este așezată localitatea era drept ca o câmpie. Unii chiar consideră platoul acesta o prelungire a câmpiei care se termină la Bănești, despărțită de platoul câmpinean prin lunca Doftanei. În altă ordine de idei, contrar unei idei împământenite de multă vreme, dar care nu respectă adevărul istoric, denumirea nu vine de la boierii din vechea familie Câmpineanu, căci lucrurile au stat invers: acești boieri patrioți și-au luat numele de la denumirea așezării care a constituit odinioară moșia lor. La început Câmpina a fost probabil un biet sătuc, apoi un târg, pentru ca, 100 de ani după aceea, târgul să fie ridicat la rang de oraș de către domnitorul Al. I. Cuza. Apoi, decenii în șir, Câmpina s-a dezvoltat bazându-se pe bogatele sale zăcăminte de petrol care au dat naștere unei importante industrii petroliere locale (de exploatare, dar și de prelucrare a țițeiului). Mai ales că după anul 1840, după ce Vama Câmpina s-a mutat la Breaza și apoi la Predeal, dezvoltarea așezării noastre a stagnat, iar Câmpina părea a încremeni multă vreme în peisajul unui biet și prăfuit târg de provincie. La inaugurare, în 1897, Rafinăria din Câmpina era cea mai mare și mai modernă din Europa, lucru care a făcut ca orașul dintre Prahova și Doftana să devină prima capitală a industriei moderne de petrol din România. Paralel cu exploatarea și prelucrarea țițeiului s-a dezvoltat și industria de utilaj petrolier. Câmpina  a detronat Ploieștiul din rangul de prima putere petrolieră din România, rang pe care îl deținea din 1856, an în care frații Mehedințeanu  au construit în capitala județului nostru prima rafinărie din lume (la marginea oraşului Ploieşti, în apropierea Gării de Sud, pe strada Buna Vestire nr.174 ). Publicaţia “The Science of Petroleum” atestă faptul că România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol, înregistrată oficial în statistici, de 275 de tone, în anul 1857. Deși era o rafinărie care folosea pentru prima dată în lume distilarea pe cale industrială a ţiţeiului, metoda de fabricație nu era foarte productive și avea să fie depășită de procedeul de prelucrare a țițeiului (prin cracare) folosit, două decenii mai târziu, în Rafinăria ”Steaua Română” din Câmpina. Datorită rafinăriei din Ploiești, Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant, începând cu 1 aprilie 1856. A fost folosit petrolul oferit de fraţii Mehedinţeanu, care avea calităţi incontestabile: incolor şi fără miros, ardea cu o flacără luminoasă, de intensitate şi formă constante, fără fum şi fără să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil. Pe de altă parte, datorită rafinăriei din Câmpina, România a fost prima ţară din lume care a exportat benzină, încă din anul 1900. La începutul secolului XX, Câmpina era în elita mondială a ţiţeiului. Un oraș cosmopolit și plin de viață. Poziția de capitală a ”aurului negru” i-a revenit Câmpinei numai vreo 10 ani, până când la Ploiești a fost ridicată o rafinărie la fel de modernă și ceva mai mare, Rafinăria Vega.
În decembrie 1994, prin strădaniile primarului de atunci, Mihai Stănescu (primarul Câmpinei în mandatul 1992-1996), orașul nostru a fost ridicat la rang de municipiu. Ne-a ajutat în acest demers și Adrian Năstase, care tocmai își cumpărase o casă de vacanță la Cornu și venea des prin zonă. Așadar, în decembrie 2016 s-au împlinit 22 de ani de când Câmpina este municipiu. Tot Adrian Năstase, de data aceasta din postura de prim-ministru al României,  a participat la manifestările din anul 2003, atunci când s-a sărbătorit împlinirea unei jumătăți de mileniu de la prima atestare documentară a Câmpinei. Așezarea noastră, foarte probabil, a luat ființă pe la jumătatea secolului XIV, odată cu întemeierea primul stat al românilor de la sud de Carpați sau puțin după aceea. Și când afirmăm această supoziție ne gândim la faptul că orice stat medieval, cât de mic ar fi fost, își baza existența nu doar pe relații politice, ci și pe cele economice, iar economia medievală a Munteniei nu putea exista fără legături comerciale pe cel mai mai important drum care lega Țara Românească de Transilvania, drum lângă care trebuie să se fi întemeiat și așezarea primilor câmpineni, beneficiind de această poziție privilegiată. (A.B.)

SCURT ISTORIC

De ziua Câmpinei: despre identitate, patrimoniu și vestigii

Ziua atestării documentare a orașului a fost marcată anul acesta și de o dezbatere liberă între câțiva pasionați, ținută duminică seara la Casa Tineretului. La inițiativa subsemnatului, au participat la discuție profesori de istorie, cercetători, scriitori sau simpli entuziaști. Masa rotundă a avut tema „Câmpina vamală și comercială: recuperarea unei identități”.
Subiectele abordate au pornit de la vestigiile trecutului decopertate în ultima vreme, care au atras mai mult atenția asupra vămii medievale și comerțului. Element mai puțin discutat al istoriei orașului, în comparație cu petrolul, comerțul generat de prezența vămii este însă la fel de important în devenirea urbei noastre.


Discuția a ridicat, întâi de toate, câteva probleme de geografie istorică locală; s-a concluzionat, printre altele, faptul că beciurile din punctul Odor nu sunt neapărat ale clădirilor vamale, ci dimpotrivă sunt destule indicii că nu acolo ar fi fost în realitate vama. Cu toate acestea, Câmpina are atât de puține vestigii din perioada anterioară boom-ului petrolier, încât e neapărată nevoie ca orice patrimoniu de acest tip să fie conservat și pus în valoare pentru generațiile viitoare. Pe de altă parte, subsolul orașului încă ascunde mistere și există multe locuri ce ar putea fi cercetate arheologic în continuare: de-a lungul traseului vechiului drum comercial al Brașovului, în preajma bisericilor, ca și în zonele vechilor hanuri, unele dintre ele putând fi localizate cu ajutorul documentelor.


Un fapt interesant arătat a fost și acela că cercetarea istoriei locale se află încă la început, cu toate eforturile mai multor generații de oameni de cultură ce au scris despre orașul nostru. Numeroase documente se află încă nepublicate, nedescifrate, prin tot felul de fonduri arhivistice, colecții private, și își așteaptă rândul pentru a face lumină și a ne dezvălui informații pasionante despre urbea noastră și oamenii care au trăit în ea.
O concluzie încurajatoare pentru cercetători este faptul că autoritățile își doresc să sprijine publicarea de noi izvoare istorice, inclusiv financiar, prin programul editorial al Comisiei de Cultură din Consiliul Local. Cât despre conștientizarea urgențelor de protecție pentru patrimoniu, într-un oraș văduvit de vechiul său centru istoric plin de farmec, dar încă fericit posesor al multor mărturii ale trecutului, se simte nevoia unei implicări civice și din partea comunității, a cetățenilor simpli – dar puternici când sunt uniți.
Orașul nostru datorează mult petrolului – aproape nu e familie azi aici, al cărei destin să nu fi fost influențat măcar de ecourile social-economice ale industriei aurului negru. Dar la rândul ei acea lume cosmopolită de la 1900 stă pe umerii meșteșugarilor, negustorilor și cărăușilor care veac după veac au pus fiecare cărămida lui anonimă, ridicând un sat modest la nivelul unui oraș activ, stațiune pitorească și loc de creație al artiștilor și oamenilor de cultură.
Cum ar fi evoluat acea Câmpină creată de vamă și comerț, dacă n-ar fi existat marele zăcământ de petrol, e greu să facem predicții; poate ar fi fost chiar mai pitorească. Să ne bucurăm însă de orașul pe care-l avem și să încercăm să-i cunoaștem mai bine secretele demult uitate – merită din plin !
La mulți ani, Câmpina !
Mădălin-Cristian Focșa
Concluzii ale participanților la dezbatere:
"A fost o reuniune foarte instructivă. S-a realizat un schimb sincer de opinii şi s-au schiţat noi căi de urmat pentru ca şi această urbe să poată, în viitor, să-şi dezvăluie multe dintre tainele ei ascunse sub cenuşa veacurilor. Acest fel de acţiuni trebuie să devină, în viitor, un mod obişnuit de colaborare spirituală".
Col. (r) Ion Dedu, Ploiești (specialist în paleografia chirilică, cercetător al perioadei abordate)

"Dezbatere foarte instructivă despre vechiul târg al Câmpinii... Am aflat multe informații inedite și necunoscute mie despre istoria orășelului nostru. Nu cred că ar strica dacă s-ar forma un colectiv de istorici câmpineni pentru a redacta o sinteză a istoriei locale care ar trebui cumva predată/distribuită în licee".
Codruț Constantinescu (scriitor, mare pasionat de Câmpina)

"Intervențiile au suscitat idei și ipoteze care deschid noi direcții de cercetare, mai ales pentru generația tânără".
Prof. Marcel Vlădescu (Colegiul Național „N. Grigorescu”)

"Sper ca astfel de întâlniri să mai fie organizate cu o ciclicitate cel puțin lunară prin care persoanele care iubesc acest frumos și însorit oraș să poată să schimbe idei, informații și chiar să dezvolte idei de proiecte noi educativ-culturale pentru Câmpina".
Florin Predescu (Fundația „Zamolxes”)

"O lecție de istorie aplicată. Prezentarea, însoțită de proiectarea de hărți, planșe, documente, fotografii, a stârnit un viu interes și s-au purtat discuții constructive. Departe de a fi epuizată, tema se cere a fi continuată și amplificată".
Prof. Gheorghe Modoianu (Liceul Tehnologic Energetic)

Vama Câmpina, primul motor de dezvoltare al așezării noastre

Duminică seara, la Casa Tineretului, a avut loc o întâlnire a unor importanți istorici și cercetători prahoveni (din Câmpina și din Ploiești), unii dintre ei membri ai Societății de Științe Istorice – filiala Câmpina. A fost, putem spune, o masă rotundă în cadrul căreia s-a discutat despre cum a influențat Vama Câmpina istoria și identitatea orașului nostru. Întâlnirea a fost moderată de Mădălin Focșa, specialist în geografie – turism, dar printre participanții pasionați de istorie câmpineană i-am putut remarca pe scriitorul și istoricul Codruț Constantinescu, mare iubitor al istoriei meleagurilor natale, pe col. (rez) Ion Dedu din Ploiești (specialist în paleografia chirilică, fost cadru activ al Școlii de Politie ”Vasile Lascăr”, pe ploieșteanul Octavian Onea (mulți ani, muzeograf la Muzeul Memorial ”B.P. Hasdeu”), pe profesorii câmpineni de istorie Gheorghe Modoianu și Marcel Vlădescu, Florin Buda – directorul Casei Tineretului, Florin Predescu – președintele Fundației Zamolxes ș.a. Au fost prezenți, de asemenea, Florin Frățilă – președintele Comisiei de cultură din cadrul Consiliului Local Câmpina, și Andrei Duran – membru al comisiei amintite. În opinia lui Mădălin Focșa, a fost ”o discuție colocvială, prin care am vrut să marcăm ziua orașului nostru, 8 ianuarie (n. red. - data primei atestări documentare a Câmpinei: 8 ianuarie 1503), dezbătând cum putem aduce în conștiința civică pilonul identitar al Câmpinei, adeseori ignorat: vama medievală cu comerțul ei - element care a creat urbea, înaintea petrolului. 

Foto: M. Focşa (cu sprijinul Muzeului Naţional de Istorie)
Tot Mădălin Focșa este cel care a susținut într-un articol publicat în Oglinda că ”fiind așezată strategic pe drumul cel mai scurt între București și Brașov, Câmpina s-a dezvoltat în primul rând datorită comerțului, vama de aici ajungând, în cele din urmă, cea mai importantă din întreaga țară. Într-o epocă dominată de comerțul cu Poarta Otomană prin porturile de la Dunăre, nu e deloc puțin lucru că vama de la Câmpina a ajuns să depășească în trafic până și vama de la Giurgiu, pe unde era principala legătură cu imperiul turcesc. Cu toții recunoaștem faptul că orașul nostru de azi este rodul dezvoltării date de exploatarea petrolului; fără aurul negru, prin care Câmpina era vestită în urmă cu un secol, și devenise cel mai cosmopolit oraș al României, nu ne putem imagina nici măcar destinele noastre. Aproape orice câmpinean are viața și istoria familiei influențată într-un fel sau altul de existența acestei bogății din subsolul zonei. Identitatea Câmpinei e dată de petrol fără doar și poate – dovadă și stema orașului, pe care în perioada interbelică nu figura nimic altceva decât o sondă. Însă ne putem pune întrebarea: fără existența vămii, a târgului și a comerțului câmpinean care avea o așa bogată tradiție și crease premisele valorificării păcurii, cum s-ar fi desfășurat lucrurile? Spre comparație avem alături, la Buștenari, exemplul unei așezări peste care a venit aceeași febră a aurului negru, însă care nu avea o importanță comercială. Prin urmare, trebuie să recunoaștem că istoria și identitatea Câmpinei nu începe și nu se termină cu petrolul, care a marcat doar ultimul secol și jumătate, cel mult. Deci numai vreo patru-cinci generații. Dar înainte de asta, oare câte generații au fost marcate de instituția vămii și comerțul pe Valea Prahovei, în răstimpul acelor trei secole despre care știm atât de puține azi?” 
Cum le șade bine unor istorici valoroși, cu moduri diferite de interpretare a izvoarelor istorice cercetate (izvoare ele însele diferite), părerile asupra locului unde a ființat Vama Câmpina, a duratei existenței sale, precum și a drumului ce trecea pe lângă această vamă, nu au fost unanime. Unii dintre participanți au localizat Vama Prahova (considerată de câțiva istorici locali ca fiind vechea denumire a Vămii Câmpina), prin zona Vălenilor de Munte, alții au localizat începuturile Vămii Câmpina prin secolul al XVII-lea, nu al XV-lea. Chiar dacă nu s-a căzut de accord în unele chestiuni, discuțiile au fost interesante și constructive. Florin Frățilă a dorit să știe dacă situl arheologic din parcul de la notariate conține chiar vestigii ale Vămii Câmpina, mai ales că, asubliniat el, ”există un proiect de amenajare a sitului sub forma unui muzeu, dar proiectul demarat de Primăria Câmpina pare extrem de costisitor,  studiul de fezabilitate comandat menționând că toate amenajările vor însemna cheltuieli de multe milioane de lei. O sumă extrem de mare, având ca termen de comparație cheltuielile cu modernizările aduse, anul trecut, Policlinicii Spitalului Municipal.”. 
Istoricii prezenți nu au putut spune cu certitudine că vestigiile dezgropate de arheologii veniți de la Ploiești reprezintă ce a mai rămas din clădirile Vămii Câmpina, opinând mai degrabă că ar putea fi vorba despre două clădiri negustorești vechi, iar vama s-ar fi întins pe o zonă mai mare, pe direcția care duce spre strada dintre Electromontaj și Biserica romano-catolică. Cercetările rămân deschise în acest sens, iar dezbaterile cercetătorilor vor avea și ele, multă vreme, aceeași mare deschidere. (A.B.)

Câmpina, tărâm de istorii şi de amintiri. Jocurile copilăriei la mijlocul veacului trecut

Am scris câteva cărţi cu studii despre istoria oraşului nostru, în care am făcut mai multe evocări ale unor locuri, oameni şi întâmplări din vremuri de mult apuse, care au înregistrat, în general, ecouri pozitive şi prin care am stabilit chiar un dialog atât cu cititorii din ţară, cât şi cu câmpineni stabiliţi în străinătate. Îmi place plăcere când primesc astfel de mesaje, ce vin să demonstreze că nu am muncit degeaba. 
Foarte recent, am primit o scrisoare datată 30 decembrie 2016 de la Florin Popescu, un câmpinean cu o mare carieră pe tărâmul ştiinţei, profesor universitar cu doctorat şi multe realizări, din care spicuiesc câteva rânduri: „(...) eu mă consider norocos că am avut parte de o copilărie şi chiar o adolescenţă fericită (...). Am copilărit pe o stradă caracteristică civilizaţiei interbelice a Câmpinei, pe Griviţei, o stradă fără blocuri. Acolo şi atunci, noi, copiii, sădeam şi aveam grijă de flori, mai ales crini şi stânjenei şi ne întreceam ca florile din faţa casei fiecăruia să fie cele mai frumoase. Asta nu ne oprea să ne jucăm pe stradă cu mingile, ori şotronul până seara. Seara, chiar până târziu, jucam mai ales pititea. Ne ascundeam prin curţile şi chiar casele oamenilor şi ne piteam în special prin pomi, de preferat cireşi sau caişi. Porţile nu erau închise şi nu am auzit vreun proprietar să ne pârască la părinţi pentru asta. (...) Am citit cartea („File de cronică. Pe firul Prahovei. Lumea de ieri şi de azi” – n.m.) cu plăcere şi voi încheia cu un citat din Nicolae Iorga: «Viaţa asta reprezintă aşa de puţin, încât trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus, să trăim noi înşine viaţa oamenilor care au fost, să trăim viaţa societăţilor care s-au manifestat, să ajungem în felul acesta la o înţelegere a vieţii omenirii şi a concepţiilor morale după care să ne îndreptăm». Adică ce ne îndeamnă această carte să facem dacă o citeşti”.
Scrisoarea aceasta m-a trimis cu gândul la jocurile copilăriei mele, petrecută pe când Câmpina mai avea încă aerul unui oraş patriarhal şi când în afara câtorva străzi principale, cartierele mărginaşe aveau mai mult aspect de sat. Acolo se păstrau şi se cultivau vechile tradiţii. Trăiam parcă în lumea lui Creangă. Mereu am spus copiilor mei, şi mai apoi elevilor pe care i-am avut, să-l recitească pe Creangă, cel mai mare prozator român în opinia mea, când vor fi adulţi, ca să-i înţeleagă profunzimea. 


Fiecare cartier al oraşului - Câmpiniţia, Muscel, Voila, Broaşte, Păcuri, Slobozia – era împânzit de un număr mare de copii, conduşi de unul sau doi lideri care se impuneau prin carisma, inteligenţa şi nu în ultimul rând prin puterea lor. Eu am copilărit în zona cuprinsă între strada Mărăşeşti şi actualul parc al Trandafirilor din zona notariatelor, care atunci era o stradă ce se înfunda într-un mare maidan, aflat în spatele Bisericii Catolice, mărginit de o linie ferată moartă (i se spunea astfel pentru că avea la capăt un parapet de beton, menit să evite deraierea trenurilor ce făceau manevre din Gara Câmpiniţa, care pe vremea aceea avea un mare trafic). Iarna făcusem pe coasta aceea un săniuş, iar vara era locul preferat pentru diferite năzbâtii. 
Pentru că suntem după sărbătorile de iarnă, nu pot să nu amintesc cu câtă nerăbdare aşteptam să înceapă vremea colindelor. Ne pregăteam din timp o stea, cumpărând de la papetăria nonagenarului aproape orb Gheorghiu (cel care avusese o mare tipografie în centrul oraşului), hârtie lucioasă şi nişte poze cu îngeraşi şi scene din Biblie, colorate foarte frumos. Colindam cu Steaua din ajunul serii de Sf. Nicolae, pe la toţi vecinii, care ne primeau cu mare bucurie. Cei mai mari mergeau şi cu pluguşorul. Când începeau gerurile iernii, în Câmpina se amenajau pe terenurile de tenis patinoare. Aproape toţi copiii patinau pe vremea aceea. Existau două feluri de patine: de zăpadă (cu vârful înconvoiat şi formă de melc) şi de gheaţă, cu vâful ascuţit. Cele de gheaţă, care se moşteneau din generaţie în generaţie, erau de marcă şi cunoscute în toată Europa – Polar Kamerad. Acestea aveau colţi ascuţiţi pe partea interioară şi cu o cheie le strângeai până când se înfigeau bine în bocanc. Erau foarte rare şi numai cei cu o situaţie meterială bună îşi puteau permite să-şi cumpere ghete cu patine montate pe ele. 
Mi-aduc aminte cu nostalgie cum improvizam partide de hochei pe Lacul Bisericii, care iarna îngheţa tun. Unul din negustorii acelor ani, Cofaru, punea oameni să taie cu joagărul blocuri mari de gheaţă, pe care le depozita într-un bordei acoperit cu stuf (gheţărie), iar vara vindea gheaţa cârciumilor din oraş (pe vremea aceea, la restaurante, vinul se servea într-o frapieră, o baterie, sticla şi sifonul fiind acoperite cu cioburi de gheaţă). Nu aveam nicio frică să ne zbânţuim pe gheaţă, pentru că vedeam în copcile făcute de oamenii lui Cofaru că aceasta avea o grosime care trecea de 30 cm. 
Mai organizam concursuri de patinaj viteză pe strada principală, care atunci era şosea naţională. Traversând oraşul dintr-un capăt în altul şi fiind circulată intens, şoseaua devenea o pistă excelentă după ce zăpada bătătorită se transforma într-o crustă foarte aluncoasă. Cei mai buni patinatori se agăţau de oblonul din spate al camioanelor şi traversau oraşul în mare viteză. Mai mergeam la săniuş pe drumul gării (actuala stradă Câmpineanu) şi coboram o pantă lungă cu săniile, conduse de cel care stătea în faţă prin mişcarea patinelor. De la ştrand până la podul de peste Prahova era un du-te – vino neîntrerupt de sănii care coborau şi urcau. Uneori, prietenii noştri mai mari (Mihai Ciufu, Dorian Kovaliuc, Horst Gottfried) ne primeau în bobul pe care îl luau de la ştrandul nr. 2 şi făceam curse din vârful dealului Piţigaia până în Poiana. Bobul foarte greu prindea viteză mare spre încântarea noastră, care nu aveam nicio temere, deoarece unul dintre cei mai solizi din echipaj, aflat pe ultimul loc, manevra nişte frâne puternice care puteau opri bobul instantaneu în caz de pericol. Uneori se desfăşura un adevărat război cu bulgări de zăpadă între două cete rivale, care se întâlneau în locurile de joacă.
Vara, când începea vacanţa mare, aveam la dispoziţie alte distracţii. Mergeam la ştrandurile din oraş, la lacul sărat din Păcuri sau la gârlă. În Prahova existau locuri în care apa atingea chiar adâncimea de doi metri şi unde te puteai scălda în voie. Exista şi un canal care ducea apă din Prahova la Uzina Electică (pentru răcirea motoarelor), care vara devenea locul preferat, pentru că puteai înota într-o apă care curgea foarte repede. Începeam să mergem la gârlă în jurul datei de 1 mai, una din plăcerile copilăriei noastre fiind aceea că din luna mai părinţii ne lăsau să mergem la joacă desculţi. 
Pe strada noastră era o ceată mare şi îmi face plăcere să-i amintesc pe prietenii mei de atunci: Lucian Băleanu, Horia Chiriţă, Lili Panciu, fraţii Pop, fraţii Odor – Nicu şi Gicu (porecliţi Bădulă şi Ţoi, pentu că tatăl lor era cârciumar), dar şi pe liderii noştri, puţin mai mari, fraţii Ionel şi Mihai Pop, Nenel Georgescu (fiul bunului preot paroh al Bisericii de la Brazi, care ne lăsa să ne jucăm şi în curtea bisericii, unde improvizam un teren de fotbal) şi Mircea Lubinschi, de origine poloneză. Mircea şi Nenel aveau două surori, două adolescente fermecătoare, Thea şi Lia, care erau admirate de toţi tinerii din oraş. 
Jocurile străzii erau Ţurca, Porcii, Şotronul, Capra, Lapte Gros. Ţurca era un obiect făcut de noi dintr-o stinghie de lemn pătrată, de circa 10 cm, ascuţită la ambele capete. Lovită cu o smetie lungă de o jumătate de metru la unul dintre capete, sărea în aer, unde trebuia lovită cu multă putere pentru a străbate o distanţă cât mai lungă. Câştiga cel care o arunca cât mai departe. 
Pentru „Porci” se desena o linie ce reprezenta startul şi la distanţă de câţiva metri se aşezau pietricele plate, unele peste altele, pe care concurenţii trebuiau să le dărâme aruncând de la linie cu nişte pietre mari plate numite paiele. Jocul cerea multă îndemânare. Pentru şotron, cu un ciob de cărămidă se desena pe trotuar un dreptunghi împărţit cu o linie mediană pe lungime şi cu patru linii care pe orizontală formau opt compartimente. Şi aici se folosea o paia plată şi în funcţie de căsuţa în care cădea, trebuia să faci salturi acrobatice ca să ajungi în compartimentul respectiv şi să câştigi nişte puncte. Cine reuşea să ocupe mai multe căsuţe, câştiga jocul. 
Aveam şi jocuri mai dinamice, cum ar fi alergatea. Alt joc, foarte pasionant, era pititea în stilul „urma scapă turma”. Ne ascundeam prin curţile caselor, prin beciuri ori magazii. Cel care trebuia să caute, stătea cu faţa la perete şi cu ochii închişi număra până la o sută, apoi începea să-i descopere, rând pe rând, cu destulă anevoiţă, pe cei ascunşi. Dacă spre final nu-l găsea pe ultimul şi acesta ajungea la zidul de unde începuse căutarea, scuipa de trei ori strigând „urma scapă turma”, iar jocul se relua cu acelaşi căutător. În cazul în care îi găsea pe toţi la timp, altcineva îi lua locul. 
Jocul care ne captiva cel mai mult era „Hoţii şi vardiştii”. Ne confecţionam pistoale din lemn, care aveau în loc de glonţ o săgeată acţionată cu elastic, pistoale cu butoi asemănătoare cu cele pe care le vedeam în filmele cu cowboy. Jocul se desfăşura ca înt-un film western în care vardiştii (poliţiştii) trebuiau să-i prindă pe hoţii bandiţi. Maidanul nostru nesfârşit ne oferea mari posibilităţi pentru desfăşurarea jocului. Pe sub linia ferată care îl mărginea trecea un tunel lung cu bolţi de piatră în care te puteai ascunde perfect (se spunea că ducea până în beciurile Bisericii Catolice, dar pe vremea când ne jucam noi acolo, era prăbuşit până la jumătate). În spatele Bisericii Catolice, într-un depozit de fier vechi abandonat, aveam iarăşi multe ascunzişuri.  Ore întregi ne zbânţuiam,până se lăsa seara. 
Nu lipseau nici marile meciuri de fotbal, disputate între diferite cartiere, pentru care erau trimise provocări. De exemplu, echipa noastră, care purta numele străzii Mărăşeşti, provoca echipa copiilor de lăutari de lângă biserica de la brazi, numită Vulturii Negri (în ea juca şi Marcel Dragomir, cel care avea să ajungă mai târziu un compozitor renumit). În invitaţia frumos desenată se fixa ziua, ora şi locul confruntării. Locul era un teren plat, pe platoul dintre strada Câmpineanu şi strada Plevnei, numit Butuza (după proprietarul terenului). 
Un alt joc captivant era acela de fotbal cu nasturi. Pe o planşetă vopsită verde şi tuşată ca un teren de fotbal se aşezau două echipe, fiecare cu 11 nasturi de palton din os, bine polizaţi, ca să alunece. Se fixau două porţi în miniatură, iar portarul era un dop de călimară Pelikan, umplut cu plumb ca să fie greu. Mingea era un nasture mic de cămaşă din sidef, iar fotbaliştii erau manevraţi cu o fisă de la jocul de poker. Proprietarii echipelor trebuiau să aibă o mare precizie când îşi manevrau fotbaliştii să lovească mingea şi să înscrie în poarta miniaturală. Aceste partide deveneau campionate, la care cei înscrişi se străduiau să aibă cei mai performanţi nasturi. Îmi amintesc că erau căutaţi îndeosebi nasturii care aveau deasupra săpat un cerc. 
Fericite vremuri ale copilăriei mele! Acum, în lumea asta nouă în care timpul parcă se grăbeşte să treacă, copilăria începe de la vârste fragede cu telefonul mobil ori cu tableta în mână, cu jocurile pe calculator şi cu mult sedentarism. Oricât aş încerca să evit a fi subiectiv, sunt convins că era mai bine pe vremea noastră!  
Alin CIUPALĂ

ROLUL MEDICULUI DE RADIOLOGIE-IMAGISTICĂ MEDICALĂ ÎN MEDICINA MODERNĂ

Medicina ultimilor ani este din ce în ce mai dinamică. Evoluția medicinei pare din ce în ce mai rapidă, chiar dacă această evoluție este diferită, inegală, pe specialități. Unul dintre domeniile în care medicina a evoluat foarte rapid, în ultimii 10-15 ani, este imagistica. 

Revoluția tehnologică în imagistica medicală
După ce, multe decenii, medicul radiolog și-a petrecut timpul în subsoluri întunecate, studiind imagini cețoase, dubitabile, bi-dimensionale, expus constant unor radiații periculoase, începând cu anii ‘70-‘80, radiologul a devenit un specialist din ce în ce mai important și din ce în ce mai necesar medicinei moderne și a început să lucreze “la lumină”, atât în sens propriu, cât și figurat.
Odată cu invențiile spectaculoase, aducătoare de premii Nobel pentru medicină,  care au schimbat fața radiologiei, și anume computer-tomografia (CT) și rezonanța magnetică (RMN sau IRM), radiologia a făcut pași rapizi spre linia întai a medicinei. Anii de pionierat ai computer-tomografiei și rezonanței magnetice (anii ’80-‘90) au dat speranțe medicinei că, în curând, vom putea vedea în interiorul corpului uman cu mare ușurință, prin metode ne-invazive. Salturi tehnologice uriașe au venit în anii 2000, odată cu dezvoltarea fără egal a computer-tomografiei spirale multi-slice și a tehnicilor de achiziție paralelă în rezonanța magnetică (posibil datorită evoluției spectaculoase a computerelor). În prezent, medicina este de neconceput fără aceste tehnici imagistice care ne permit să obținem imagini și recontrucții tri-dimensionale ale corpului uman. 


Radiologia a ajuns în centrul medicinei
Exista în anii ‘90 un serial american despre medicina de urgență, “Spitalul de urgență”, care se întinde cronologic pe circa 15 ani și care a fost un factor important în alegerea meseriei mele actuale. Consultanții din spatele serialului l-au  făcut foarte veridic, astfel că toate cazurile din serial sunt adevărate surse de învățare pentru un student sau un medic. Urmărindu-l pe parcusul multelor sale sezoane, am observat tendințele medicinei din acei ani. Dacă în primele sezoane, medicina de urgență beneficia (în film, dar și în realitatea din care se inspira), de mijloace de diagnostic mai puțin “imagistice”: palpare, examen clinic, lavajul peritoneal, radiografia în sala de operații, în ultimele sezoane, pacienții ajungeau la consultul clinic (la medicul de urgență sau la chirurg) numai după investigații mai avansate, adică cel puțin computer-tomografie. Trendul din film este și cel din realitate. În prezent, medicul de gardă, într-un spital de urgență, nu vede un pacient până ce acesta nu are o computer-tomografie efectuată (mai ales în cazurile de politraumă).  Lucrurile s-au extins și spre celelalte domenii, cum ar fi neurologia (unde rezonanța magnetică “vede” creierul uman cum nici o alta metodă imagistică nu reușește). Rolul radiologiei s-a schimbat, fiindcă această disciplină medicală a ajuns de la periferia medicinei, din zona laboratorului, spre zona centrală, unde este un liant între toate specialitățile. De altfel, conform programelor europene de învățământ, radiologia-imagistica medicală nu mai face parte, de mult, din specialitățile paraclinice (de laborator), ci din specialitățile clinice, medicale. România s-a aliniat și ea la această clasificare, de aici și denumirea specialității: radiologie-imagistică medicală: radiologie - pentru că asta este denumirea consacrată, legată de folosirea razelor X, imagistica - pentru că se întrebuințează din ce în ce mai multe tehnici ce nu mai folosesc razele X, cum ar fi ecografia, rezonanța magnetică. Iar particula “medicală” a fost adaugată pentru sublinierea rolului clinic al medicului radiolog-imagist, care este implicat direct în diagnosticul clinic, și care are nevoie pentru acest lucru de cunoștințe vaste de medicină, ce depășesc în mod clar granițele unei singure specialități. 
Astfel, un medic imagist poate să interpreteze în aceeași zi rezultate precum: radiografie de plămân, ecografie de ficat, angiografie CT de membre inferioare, rezonanța magnetică a creierului sau poate a genunchiului. Pentru interpretarea fiecăreia dintre aceste investigații, medicul radiolog are nevoie să cunoască foarte bine patologia pulmonară, patologia hepatică, patologia vasculară, patologia neurologică sau ortopedică etc.

Radiologul are un rol important 
În practica de zi cu zi, ne întâlnim de multe ori cu concepția greșită că medicul radiolog doar obține aceste imagini, care sunt apoi interpretate de medicul internist, pneumolog, neurolog, chirurg etc. Interpretarea imaginilor se face în realitate de către medicul radiolog, pe console (workstation-uri) complicate, cu softuri complexe, iar pe baza rezultatului scris furnizat de acesta, medicul trimițător stabilește un diagnostic și apoi un tratament. Prin urmare, investigația imagistică este o fațetă a diagnosticului din care mai face parte consultul clinic (palpare, percuție, auscultație etc), anamneza (istoricul bolii) și analizele de laborator. Pentru majoritatea investigațiilor imagistice este nevoie de o trimitere scrisă de la medicul trimițător, care să îi comunice medicului radiolog o suspiciune de diagnostic. Medicul radiolog (ideal, împreună cu medicul trimițător), decide care este cea mai buna metodă de investigație. Ce criterii există pentru “cea mai buna investigație”?  În primul rând, să răspundă la întrebarea medicului trimițător, adica să fie diagnostică. Apoi, să fie cât mai puțin nocivă pentru pacient. Și nu în cele din urmă, să fie accesibilă în spitalul respectiv (degeaba dorim RMN pentru un pacient, dacă nu este disponibil decât la mare distanță, și pacientul nu este deplasabil).

Metodele imagistice sunt complementare 
Metodele imagistice sunt complementare, adică oferă informații care se completează reciproc. Nu există o metoda imagistică perfectă, unică, în ciuda credinței generale că rezonanța magnetică este aceasta. Nu este, din păcate, așa. Există limite ale acestei metode și, deci, organe care nu pot fi investigate corect cu rezonanța magnetică (spre exemplu, plămânul). În final, radiologul stabilește diagnosticul imagistic, care este doar o fațetă a întregului diagnostic. Cel care are imaginea de ansamblu asupra afecțiunii pacientului este medicul trimițător, medicul așa-zis curant, pentru că el centralizează informațiile din mai multe surse (clinică, imagistică, laborator), și, în plus, stabilește un diagnostic și un tratament.
În concluzie, radiologia-imagistica medicală este o specialitate cu rol central în diagnosticul medical. Complexitatea și intersecțiile cu celelalte specialități dau natura complexității și vastității acestei ramuri medicale.  De aici, tendința modernă de supraspecializare în imagistică, asa cum se face ea în Europa - cu pași rapizi, și în Romania - cu pași mărunți: supraspecializare pe domenii (neuro-imagistică, imagistica abdomenului, imagistica cordului, imagistica musculo-scheletala etc.). 
Medicul radiolog-imagist are nevoie de colaborare strânsă cu celelalte specialități, pentru un diagnostic cât mai corect, în beneficiul pacientului.
Dr. Sorin Ghiea, 
medic primar radiologie și imagistică medicală

28 decembrie 2016

Elena Gheorghe, capul de afiş al spectacolului din noaptea de Revelion

Ca în fiecare an, şi anul acesta, la trecerea dintre 2016 către 2017, administraţia publică locală le va oferi câmpinenilor un spectacol stradal pe scena amplasată în centrul civic. Organizatorii – Primăria şi Consiliul Local prin Casa Tineretului – au pregătit câteva suprize care să creeze o atmosferă specială în noaptea de Revelion. Invitaţii din acest an vor concerta după următorul program: 
21.15 - Florian Boateng feat. Lorenzo (R&B, hip-hop) 
21.45 - Smoke Weaver (rock alternativ)
22.35 - Cabron (hip-hop)
23.10 - Elena Gheorghe & Band
Spectacolul se va încheia cu un joc spectaculos de lumini şi lasere.


Azi, 28 decembrie, Câmpina va fi capitala artei fotografice din România

Astăzi, pe 28 decembrie 2016, începând cu ora 15.00, Casa de Cultură ”Geo Bogza” din Câmpina va fi gazda unei expoziții fotografice de mare anvergură națională și chiar internațională. Campina International Exhibition of Photography – Romania 2016 se va numi evenimentul cu pricina, care a fost posibil să se desfășoare în orășelul nostru grație demersurilor mai mult decât lăudabile ale unui fiu al Câmpinei stabilit la București. Răzvan Băleanu este autorul moral și material al expoziției, fiul lui Șerban Băleanu, coautorul monografiilor ilustrate ale Câmpinei, care se trage dintr-o familie cu rădăcini adânc înfipte în pământurile dintre Prahova și Doftana. 


Răzvan Băleanu, un profesionist desăvârșit al artei fotografice și un om de televiziune cunoscut în mediul său profesional, un om care a stat în spatele a mii de emisiuni televizate, cărora le-a asigurat suportul tehnic și logistic, este cel care, sătul să mai aștepte sponsorizări care nu mai veneau, renunțând la a mai spera ca vreun om de afaceri bogat să finanțeze desfășurarea acestui eveniment la Câmpina, animat de un sănătos și admirabil patriotism local, a decis să-și pună toate economiile la bătaie pentru reușita desfășurării expoziției fotografice în micul nostru oraș patriarhal. 
Astfel, după ce Câmpina a fost, în urmă cu mai bine de un secol, capitala ”aurului negru” din România, ea va fi, astăzi, capitala artei fotografice dintre Carpați și Mare, dar și de peste mări și țări; țările zecilor de participanți, nume de prestigiu în domeniu, care vor onora cu lucrările lor valoroase Campina International Exhibition of Photography – Romania 2016. Este un eveniment artistic deosebit care se va desfășura sub înaltul patronaj al Societății Americane de Fotografie, al Uniunii Globale a Fotografiei, al Asociației Artiștilor Fotografi din România. O expoziție internațională de fotografie cu un asemenea patronaj nu s-a mai organizat niciodată în România. Vor participa 260 de fotografi din 54 de țări. Expoziția propriu-zisă se va desfășura sub un format modern, care se practică tot mai mult în ultima vreme. În fapt, Răzvan Băleanu, organizatorul și directorul expoziției, va proiecta, în cadrul unei prezentări sub forma unui montaj filmat, fotografiile participanților și, în special, cele premiate sau cele selectate printer cele mai reușite. O simeză clasică, adică una în care fotografiile sunt prezentate publicului înrămate și fixate pe pereți, va fi constituită dintr-o expoziție personală, în premieră pentru publicul larg, care va cuprinde lucrări ale renumitului artist fotograf dr. Teodor Radu Pantea. 

Istoria fotografiei
Cuvântul fotografie are la origine două cuvinte grecești care înseamnă ”scriere cu lumină”. Cele trei fenomene necesare obținerii imaginilor fotografice sunt cunoscute de mult timp. Încă de pe vremea lui Aristotel s-a știut cum se poate pune realitatea în cutie: este suficient să se facă o gaură într-o cutie închisă ca să apară o imagine reală inversată pe fondul interior al cutiei. Se obține astfel o așa-numită cameră obscură. Pe de altă parte, alchimiștii știau că lumina înnegrește clorura de argint. A treia contribuție a venit din partea lui John Herschel care în 1819 a descris proprietățiile hiposulfitului de sodiu, care va deveni "fixatorul" fotografiei. Prima experienţă foto a fost a unui fizician francez, Joseph Niépce. Acesta, în 1829, a folosit toate aceste trei proceduri pentru a fixa o imagine pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint. Niépce a murit în 1833, dar invenția sa a fost recuperată de către Louis Daguerre. Din acest motiv, data oficială a invenției fotografiei este 1839, când Daguerre a prezentat invenția numită de el „daghereotip”, care era, de fapt, o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niépce. Proprietar al invenției a devenit statul francez. În anul 1848, Felix Nadar realizează prima fotografie aeriană, fotografiind Parisul din nacela unui aerostat (balon). Dacă la început negativul (cunoscut și sub numele de "clișeu") se realiza pe o placă de cristal, pentru a nu avea deformări, placă foarte casabilă și care cerea o manipulare deosebită, prin dezvoltarea artei fotografice a apărut necesitatea unui suport fotosensibil mai ușor de manipulat decât cristalul. George Eastman reușește în anul 1884 să realizeze primul negativ flexibil, pe un suport de nitroceluloză, cunoscut sub denumirea de "roll film", ușor de manipulat, incasabil și cu aceleași proprietăți fotografice ca și ale plăcii de cristal. Totodată, volumul și greutatea aparatului de fotografiat se micșorează considerabil, transportarea lui nemaifiind o problemă. În decursul timpului fotografia a evoluat foarte mult. Progresele au urmat ca direcții principale reducera duratei de expunere, mărirea sensibilității filmului sau a plăcii prin mărirea stabilității imprimării, ca urmare a simplificării aplicării tehnicilor de fotografiat, datorită apariției aparatelor de fotografiat din ce în ce mai mici și mai ieftine. De asemenea, a crescut calitatea substanțelor chimice de developare și stabilizare a peliculei sensibile negative sau a suportului de carton pentru pozitive gata preparate de laboratoare specializate. Primele experimente fotografice în culoare nu au avut succes, din cauză că nu s-a putut împiedica decolorarea fotografiilor. Prima fotografie cu culori permanente a fost făcută în 1861 de fizicianul James Clerk Maxwell. Primul sistem color, Autochrome Lumière, a apărut pe piață la 17 decembrie 1903. Acesta era un sistem de fotografie color transparentă. Fotografierea se făcea pe trei plăci fotografice alb/negru cu substanțe cromatice sensibile numai la culorile roșu, verde și albastru. Apoi cele trei fotografii transparente rezultante se suprapuneau, dând o fotografie color transparentă. Pelicula color de tip Kodachrome a apărut în 1935 și s-a bazat pe emulsii tricromatice. Majoritatea peliculelor color moderne, cu excepția "Kodachrome", se bazează pe o tehnologie dezvoltată de compania germană Agfa în 1936. Fotografia instantanee cunoscută sub numele de Polaroid a apărut în anul 1948, fiind pusă la punct de dr. Edwin Land, la început în alb/negru, iar din 1962 în culori. În 1990, compania Kodak a prezentat publicului primul aparat de fotografiat digital disponibil în comerț. Prețul său ridicat indica o utilizare numai în fotojurnalism și aplicații profesionale, dar încetul cu încetul și ramura digitală a fotografiei a devenit disponibilă în comerț. În decurs de 10 ani aparatele de fotografiat digitale au devenit articole de consum uzuale. La ora actuală, răspândirea lor pe glob a depășit de mult predecesorul lor tradițional, deoarece prețul componentelor electronice scade permanent iar simultan se îmbunătățește și calitatea imaginilor digitale. În ianuarie 2004 Kodak a anunțat că nu va mai produce aparate foto reîncărcabile cu film de 35 mm începând de la finalul anului. Totuși, și fotografia "udă" va continua să existe, atâta timp cât artiști fotografici talentați și unii amatori vor dori să profite de posibilitățile ei multiple.

Fotografi și fotografii de notorietate
Celebra sintagmă „O fotografie valorează cât o mie de cuvinte” îi aparține unui publicist american, Fred R. Barnard, care a folosit-o pentru prima dată într-o revista din 1921, pentru a atrage atenția asupra reclamelor lipite pe mașini. Cea mai faimoasa fotografie, în opinia celor mai mulți specialiști în arta fotografică, este cea a lui Che Guevara. Originalul a fost realizat de Alberto Korda, la 5 martie 1960, cu prilejul unor funeralii. Maryland Institute College of Art (SUA) a considerat ca aceasta este „cea mai faimoasa fotografie a lumii si un simbol al secolului XX”. Celebritatea fotografiei a fost dobândită abia după șapte ani de la moartea lui Ernesto Guevara de la Serna (1928-1967), revoluționar comunist născut în Argentina și asasinat în Bolivia. Carol Popp de Szathmari a rămas în istoria artei româneşti drept cel mai important artist documentarist al secolului XIX, atât ca pictor dar şi ca fotograf. S-a născut la Cluj în 1812 într-o familie de nobili (nu se ştie încă dacă familia sa era de origine maghiară sau română). Ca artist documentarist Carol Popp de Szathmari s-a remarcat în timpul Războiului Crimeii. În 1853 a fotografiat numeroşi soldaţi participanţi la război. Mai puţin cunoscut decât britanicul Roger Fenton sau francezul Ernest Edouard de Caranza, Szahmari rămâne unul dintre primii fotografi de război din lume. În 1855 este premiat la Paris pentru aceste fotografii în cadrul expoziţiei universale. O altă inovaţie foarte importantă adusă de Szathmary artei româneşti este desprinderea de pictura de atelier. De aceea, Carol Popp de Szathmari, este considerat unul dintre precusorii impresionismului românesc. Prima fotografie realizată de un artist din România este datată 1848 şi îi aparţine lui Carol Popp de Szatmari. El este considerat pionierul artei fotografice în România, fiind urmat în această misiune de Franz Dushek, Franz Mandy şi Ludwig Angerer. De la ei avem imaginile cu Bucureştiul de altădată, imagini considerate şi astăzi capodopere.

Marile pasiuni ale lui Răzvan Băleanu
Din copilărie, Răzvan Băleanu a fost pasionat de fotografie. Cu timpul, această dragoste pentru imaginea fixă s-a îmbogățit, transformându-se în dragoste pentru imaginile în mișcare. Astfel, pasiunea pentru fotografie, văzută ca o felie instantanee de viață, surprinsă într-un moment astral al existenței personajului sau obiectului supus fotografierii, a devenit dragoste pentru televiziune, pentru imaginile care ajung lesne în casele oamenilor prin intermediul televizoarelor, imagini pe care Răzvan le meșteșugește cu minițiozitate din postura de regizor tehnic, tocmai pentru ca ele să fie oferite privitorului domestic în cea mai bună stare și calitate. Directorul și organizatorul CIEP s-a născut în Câmpina pe 24 septembrie 1985. A absolvit Liceul Industrial de Petrol din Câmpina. După liceu, în anul 2004, a plecat la București pentru a urma cursurile Facultății de Cinematografie și Televiziune - specializarea Imagine de Film și Televiziune, a Universității Media Bucuresti, clasa profesorului și renumitului director de imagine Ovidiu Druga, unde a fost admis primul. După patru ani, a terminat studiile ca șef de promoție. Lucrarea de licență susținută în anul 2008, pe lângă probele teoretice, a fost reprezentată și de realizarea unui film de scurt metraj pe peliculă de 35 mm, intitulat “Vine o zi”, în rolul principal fiind distribuit cunoscutul câmpinean Niculae Trandafir, care astăzi nu mai este printre noi, din păcate. Lucrarea de licență a fost notată cu 10 de către profesorii examinatori. Dupa facultate, a urmat cursurile de masterat cu specializarea “Mass-media și comunicare” ale Facultății de Jurnalism din cadrul Universității ‘Spiru Haret” București, lucrarea de disertație fiind de asemenea notată cu 10. Din anul I de facultate, în 2005, a început să lucreze în televiziune, la Realitatea TV, ca asistent imagine. A lucrat în televiziune “ca la carte”, se poate spune, începând cu prima treaptă de jos, dar asta i-a prins extrem de bine, pentru că așa a putut să învețe și să fure, cum se zice, adevărata meserie, lucru care l-a ajutat să propulseze foarte repede în ierarhie. Un an mai târziu, în 2006, era asistent de platou, apoi tehnician video, urmând ca, în 2007, la doar 22 de ani, să fiu numit sef de tură, adică șeful echipei din regia de emisie live, o funcție cheie în orice televiziune. A lucrat la Realitatea TV din 2005 până în 2011, an în care a pornit într-un proiect nou la televiziunea România TV, unde lucrează și astăzi, tot ca șef de tură al echipei tehnice - regizor tehnic. Aici, la România TV, mă pot lăuda că împreună cu colegii mei am construit televiziunea de la zero. Pe lângă funcția de șef de tură, Răzvan Băleanu este și șeful carului de reportaj și coordonator al activităților tehnice din televiziune. De-a lungul timpului, în parallel, a mai lucrat și la televiziunile Romantica și The Money Channel.
În decursul timpului, câmpineanul nostru a colaborat și cu diverse publicații, ziare și reviste, unde a lucrat ca fotoreporter. Cea mai dragă colaborare a fost cu Teatrul de copii ”Ion Creangă” din București, unde a lucrat din 2007 până în 2012 ca artist fotograf, operator și editor imagine. După absolvirea facultății, în 2008, a fost reținut ca preparator universitar la catedra de Fotocompoziție a Facultății de Cinematografie și Televiziune, Universitatea Media din Bucuresti, unde a activat până în 2010.

100 de premii și medalii
Pasiunea și dragostea pentru arta fotografică au început încă din copilărie, de pe la vârsta de 12 ani, când a început să fotografieze sistematic. Însă arta fotografică adevărată, cu legile ei scrise și nescrise, a început să o practice pe la vârsta de 15 ani, sub îndrumarea domnului Ioan Chelaru din Câmpina. Atunci a început să participe în Saloanele Naționale și Internaționale de Artă Fotografică, devenind și cel mai tânăr membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România. Deja la 16 ani caștiga prima lui medalie de aur, cea oferită de către Asociația Artiștilor Fotografi din România. Până în present, a fost laureat cu această medalie de 7 ori. Răzvan Băleanu este membru în: Asociatia Artistilor Fotografi din Romania – AAFR; Uniunea Artistilor Plastici din Romania – UAP; Societatea Americană de Fotografie – PSA; Federatia Internationala de Arta Fotografica – FIAP; Uniunea Globala a Fotografiei – GPU; Image Colleague Society International of America. Apartenențe profesionale care îi consolidează un CV de excepție. Până în present, a câștigat 97 de premii, medalii și mențiuni de onoare și peste 900 de lucrări de artă fotografică acceptate în cadrul Saloanelor Internationale de Arta Fotografică desfășurate sub patronajul FIAP și PSA. A fost laureat cu mai multe distincții și titluri internaționale foarte importate. Chiar anul acesta a primit două titluri extrem de valoroase oferite pentru întreaga sa activitate artistică și de promovare a artei fotografice pe plan mondial: titlul de HONNORARY FELLOW al Image Colleague Society International of America, care este cel mai înalt titlu oferit de aceasta asociație, fiind deținut de doar câțiva fotografi din intreaga lume; titlul de EXCELLENCE SERVICE al United States Photographic Alliance din America. Societatea Americană de Fotografie l-a distins în timp cu cele mai multe titluri și distincții. În anul 2015 a primit o distincție foarte important, și anume titlul de PROFICIENCY al Societății Americane de Fotografie. Iar de-a lungul timpului, a primit în total 18 stele acordate de PSA în mai multe divizii, pentru rezultatele din cadrul Saloanelor Internationale de Arta Fotografica. Răzvan Băleanu a câștigat numeroase alte titluri și distincții importante obtinute in urma rezultatelor din cadrul Saloanelor Internationale de Arta Fotografica: titlul de "ARTIST" - A.FIAP al Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică (A.FIAP); titlul de "EXCELENTA" - E.AAFR al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România ca recunoaştere a palmaresului realizat; titlul de "GPU CROWN 2" - GPU CR2 din partea Uniunii Globale a Fotografiei ca recunoaştere al palmaresului realizat; titlul "ASSOCIATE" - A.ICS al Image Colleague Society International din America, ca recunoaştere al palmaresului realizat; titlul de "HONOURARY PESGSPC" - Hon.PESGSPC din partea Pascal English School and Greek School Photographic Club din Cipru; titlul de "ASSOCIATE" - A.WIEP din partea Wilmington International Exhibition of Photography din America, primit ca o recunoaştere a palmaresului realizat. Răzvan Băleanu a avut lucrări de artă fotografică expuse în peste 40 de țări din întreaga lume și în peste 30 de orașe din România. De asemenea, are lucrări de artă fotografică în patrimoniul Federației Internaționale de Artă Fotografică și în câteva muzee din lume. A facut și face parte din juriile multor saloane internaționale de artă fotografică, și chiar in ianuarie urmează să jurizeze in cadrul unui Circuit International de Arta Fotografica cu traditie in arta fotografica mondiala “Tourism - Circuit” desfasurat in Serbia și Cipru. De anul acesta, evenimentul va poposi in premieră și în România.

O imagine reușită trebuie să ne emoționeze
Cu siguranță, o fotografie spune chiar mai mult decât ar spune 1000 de cuvinte. Arta fotografică este precum pictura, reprezintă o artă în imagini. O imagine reușită trebuie să ne emoționeze, să ne transmită diferite stări de spirit, să fim captivați în descoperirea mesajului pe care autorul l-a compus în lucrarea sa. Mesajul poate fi facil sau codat. Există foarte multe elemente de compozitie care definesc o lucrare reușită. Iar aranjarea lor în cadrul fotografic construiesc un mesaj, o poveste, o trăire. Există foarte multe reguli în compoziția unui imagini. Există și o zicală: arta începe acolo unde tehnica este stăpânită la perfecție. În orice cadru fotografic, trebuie să existe cromatică, geometrie, linii și forme, perspectivă, cu care artistul fotograf se joacă în lucrarea sa. Dar orice lucrare de artă fotografică, pentru a fi desăvârșită, trebuie să conțină trei elemente: artistul, imaginea și receptorul (publicul privitor). Doar receptorul, privitorul, definitivează orice opera de artă, și de aceea noi gândim totul și prin ochiul privitorului. "Orice artist fotograf își pune în lucrarea sa o parte din sufletul său, din experiența și trăirilesale. Astfel, orice imagine este o compozitie a ceva trăit de autor in realitate, dar si in vis sau imaginar, asemenea unui regizor sau scenarist. Nu putem crea o imagine dacă nu simțim ca trebuie sa spunem ceva, dacă nu dorim să argumentăm sau să întruchipăm o emoție. Noi, artiștii fotografi, gândim în imagini, mie așa îmi place să spun. Nu umblăm tot timpul cu aparatul de gât, dar secundă de secundă gândim în imagini, compunem în gând un cadru fotografic care, într-un final, va ajunge pe hârtie fotografică", ne mărturisește marele nostru fotograf.


Un salon fotografic unic în România
Salonul International de Artă Fotografică din Câmpina este unic în România datorită patronajelor obținute de Răzvan Băleanu, dar și datorită numărului foarte mare de participanți și de țări participante. Alături de Răzvan Băleanu, ne putem mândri că la această expoziție participă unele dintre cele mai mari nume din arta fotografică mondială cu lucrări de excepție.
”Organizarea unui Salon International de Artă Fotografică este un vis al meu foarte vechi, cred că de peste 10 ani. Când am inceput să particip cu succes la aceste saloane in intreaga lume, văzând ce frumos este și ce magie se naste intr-un astfel de salon, imediat mi-a venit ideea că trebuie să organizez si eu un aveniment așa de frumos in Romania, și chiar la noi, in Câmpina. Cred ca prin 2005 mi-am pus serios ideea de a incerca realizarea unui astfel de salon si am pornit in cercetarea a ce inseamna efectiv realizarea unui astfel de eveniment. Am constatat ca sunt foarte multe lucruri de facut, de la care nu m-am dat in lături, si am hotărât sa merg mai departe in realizarea lui. Firește, primul pas in realizarea unui astfel de salon este partea financiară, pentru ca un salon international presupune cheltuieli mari, daca vrei sa faci ceva de calitate, desigur. Trebuie mentionat că astfel de saloane au o taxă de participare, dar aceasta acoperă doar 30 % din cheltuielile totale. Astfel, am pornit in a cauta sponsori si finantatori, dar cu mare dezamagire am constatat ca nimeni nu doreste sa finanteze un astfel de eveniment, desi suma de care aveam nevoie nu era foarte mare pentru bugetele lor. Aceasta este motivul pentru care proiectul nu a fost materializat pana in acest an, cand m-am hotarat sa nu mai astept si sa finanțez din bugetul familiei integral evenimentul. Și astfel s-a nascut Salonul International de Arta Fotografica din Câmpina, care doresc sa devina o traditie si sa fie realizat an de an de acum inainte. Sunt mandru ca am reusit sa pozitionez cu succes Campina, un oras totusi mic, pe harta artei fotografice mondiale. Si ma pot lauda ca nu am facut economie si rabat de la calitate in absolut nimic. Premiile salonului sunt deosebite, pentru ele am primit multe felicitari. Medaliile sunt concepute de mine si realizate manual de un artist plastic, iar Mentiunile de Onoare sunt comandate la o fabrica din America unde realizează si Societatea Americană de Fotografie premiile lor. Vă dați seama că au costat destul de mult, dar mi-am dorit ca laureații salonului nostru să fie foarte mandri de premiile lor și să le pună la loc de cinste în panoplia cu alte premii din căminul lor. Alte cheltuieli au fost cu realizarea softului prin care participanții s-au inscris în salon și softului de jurizare integrat. Nu vreau să enumăr toate cheltuielile și munca depusă, dar totul a fost făcut fără niciun compromise, adică la nivelul celor mai mari saloane din lume. Imi este extrem de greu sa nominalizez care ar fi cei mai valorosi participanti, pentru ca am primit extrem de multe fotografii valoroase din intreaga lume. Am primit in total 3161 de lucrări de la 260 de autori din 54 de țări. Au fost acceptate în salon 1087 de lucrari, adica 34% din lucrarile primate, conform regulamentului PSA. Juriul a avut o munca extraordinar de grea, pentru că valoarea tuturor fotografiilor a fost foarte ridicată. Astfel, juriul a fost nevoit sa respinga din salon fotografii foarte bune, concurența fiind extrem de mare. Iar alegerea premiilor a fost cea mai dificila. Câmpina 2016 a oferit 111 premii in total, dar pot afirma cu tărie că multe alte fotografii erau eligibile pentru premii, a fost o concurenta fara egal. Nu pot decat sa fiu extrem de mandru de acest aspect, pentru că, în final, a rezultat o colecție foarte valoroasă, un salon care egalează și depășește poate multe din saloanele similare de elită si cu traditie din lume. Totusi, personal as putea sa fac o nominalizare: artistul fotograf Roger Jourdain din Franta a prezentat o colectie cu adevarat deosebită, drept pentru care a fost recompensat cu premii in toate sectiuniile salonului, fiind autorul cu cele mai multe premii obtinute.
Premiile salonului sunt unele foarte ravnite, pentru ca avem inaltul patronaj al Societatii Americane de Fotografie, al Uniunii Globale a Fotografilor si al Asociatiei Artistilor Fotografi. Aceste asociatii ne-au trimis medaliile si mentiunile lor pentru a fi inmânate celor mai buni autori din salon. Pe langa acestea, oferim medaliile si mentiunile salonului si ale Campina Exhibitions. Jurizarea lucrarilor s-a facut in perioada 12 noiembrie – 20 noiembrie conform regulamentului si aprobarilor PSA, GPU si AAFR. Cei trei jurati internationali domnii: Jakab Tibor, Teodor Radu Pantea si Mircea Anghel au jurizat toate lucrarile din salon, selectand fotografiile acceptate si acordand premiile salonului. Vreau sa le multumesc ca au acceptat propunerea mea de a face parte din juriul salonului, sunt foarte mandru de juriul nostru, pentru că este format din nume foarte mari în arta fotografică mondială, nu doar în Romania. Juriul a fost un punct forte al acestui salon, fiind o confirmare a valorii si o certitudine a unei jurizări fără echivoc. Câmpinenii trebuie sa fie mandri ca in orasul lor se desfasoara, din acest an, un Salon International de Arta Fotografica cu patronaje prestigioase. De aceea, ii invit cu mare drag sa vina la vernisaj miercuri 28 decembrie, la ora 15.00, la Casa de Cultura Geo Bogza, să admire o proiecție a tuturor lucrărilor premiate și o selecție a fotografiilor acceptate în salon. De asemenea, in cadrul vernisajului va fi expusa si o expozitie de fotografie a domnului Teodor Radu Pantea din Oradea, un reputat artist fotograf pe plan mondial, membru al juriului, care va fi prezent la vernisaj. De asemenea, o sa fie prezenti la vernisaj si ceilalti doi membrii ai juriului, domnii Jakab Tibor din Targu Mures si Mircea Anghel din Craiova. Este cu siguranta o premiera pentru orasul nostru, să fie prezente trei nume consacrate in arta fotografică mondială, și le multumesc mult pentru onoarea pe care mi-o fac de a fi prezenți. Totodată, invit campinenii sa acceseze si siteul salonului unde pot viziona toate fotografiile acceptate si premiate, precum si alte informatii despre salon: www.campinaexhibitions.net/ciep.
In 2017, in luna aprilie, tot la Câmpina o sa avem vernisajul celui de-al doilea proiect al meu, si anume Salonul International de Arta Fotografica – ONYX 2017, desfăşurat cu înaltul patronaj al Societatii Americane de Fotografie, Uniunea Globala a Fotografiei şi Image Colleague Society International. Astfel, de anul viitor, o sa organizez două Saloane Internationale de Arta Fotografica in Campina, ceea ce cu siguranta va fi o premiera absolută pentru Romania”, ne-a mai declarat Răzvan Băleanu, câmpineanul care a atins cele mai înalte culmi în arta fotografică și pe care atât de puțin l-am cunoscut până acum.

Editorial. „PEȘTERĂ STRĂINĂ, MICĂ”

Vă așteptați să scriu despre nominalizarea dnei. Shhaideh? Greșit. Vă scriu despre ceva mult mai important: acum vreo 2000 de ani, într-o iesle dintr-un sătuc din Iudeea, numit Betleem, se năștea un prunc. Acesta da „breaking news”, care nu și-a epuizat semnificațiile după două milenii. Evangheliile apocrife au introdus tema peșterii în care s-ar fi născut Pruncul Sfînt, pe care o aflăm și-n colindele și tradițiile noastre. Pentru că drumul pămîntesc al lui Isus se desfășoară între aceste două caverne: cea în care se naște și cea în care va fi așezat trupul Celui coborît de pe cruce și pe care nu-l vor mai afla femeile mironosițe. Nu e nici o contradicție aici, păstorii își puteau amenaja firesc adăpost pentru animale într-una din numeroase grote din regiune. La altceva cată să ne gîndim: mulți am intrat zilele acestea într-o biserică. Și nu vi se pare, cu întunecimea ei plină de penumbre, că seamănă cu o peșteră? Iar partea ei cea mai îndepărtată și inaccesibilă nu este „sfînta sfintelor”, peștera peșterilor, altarul? Cu alte cuvinte, intrînd în biserică intrăm în însuși miezul vieții lui Isus, în locul fără de timp unde suntem martorii simultaneității nașterii – pătimirii, înălțării la cer și învierii Sale. Toate pornesc din acest loc strîmt și întunecos care este grota și se prezentifică permanent prin Liturghie. 


Importantă este și Vestea care însoțește nașterea Pruncului. Magii află din vreme și pornesc după călăuzirea stelei ce se oprește deasupra ieslei, păstorii și ceilalți mulți sosiți în Betleem pentru recensămînt sunt și ei martori uimiți, îngerii urcă și coboară pe scara cerului, animalele din staul veghează și ocrotesc Pruncul, Irod se înspăimîntă la vestea că se naște un mare împărat. Dintr-o dată, tot universul se adună, se centrează  în jurul micii grote. Am intrat în era cea nouă. Un mare scriitor se întreba de ce i-au adus Magii darurile cele prețioase, cu care evident pruncul nu avea ce face? E un semn – dinspre zilele noastre privind – că darul nu trebuie să fie așezat sub zodia utilitarului, ci să însemne altceva, de un ordin mai înalt. Magii nu se închină marelui împărat Irod, ci copilașului încălzit de suflarea măgărușului. El este adevăratul împărat. Cîți dintre noi avem, azi, știința de a vedea „împăratul” în pruncul cu scutece de împrumut? Multe s-au întîmplat de atunci… multă istorie a curs peste noi. Sărbătoarea s-a degradat încet, încet, cum stă, se pare, în legile speciei noastre. Mai întîi a apărut Moș Crăciun. Simpatic, personaj pentru copii, presupunînd măcar „credința” în existența lui și taina (copiii care îl pîndesc sau, mai mărișori și curioși, caută cadourile ascunse de părinți prin cele mai nebănuite locuri). 
Apoi sărbătoarea s-a comercializat tot mai acut, devenind goană bezmetică prin magazine și abuz alimentar. Povestea pruncului din peșteră s-a uitat complet. Mai mult, într-o ultimă treaptă a decăderii, sărbătoarea religioasă este interzisă de-a dreptul. Orice aluzie la brad, creștinism, cîntări tradiționale este aspru interzisă în anumite universități occidentale sau în presă. Omul reintră în peșteră. Dar nu mai este peștera biserică din care a țîșnit marea lumină a Adevărului, ci peștera primitivului sălbatic, sau peștera socratică, pe pereții căreia omul nu vede decît umbrele realității. Mult mă bucură că la noi se aud colinde, chiar în exces, chiar hrușcizate, creînd o stare de saturație. Important este că ele mai sunt. Sigur că se fac și la noi eforturi de a fi „în trend”. 
Pe de o parte, ne mîndrim cocoșește cu „tradiții” devenite simplu spectacol de cămin cultural, și apreciate doar cînd vine „prințul Charles” să le laude, pe de altă parte scoatem orice aluzie la gîndirea tradițională, la „folclor” din programa de învățămînt. Schizofrenie perfectă. Sau ducem campanii corecte politic de scoatere a icoanelor și a orelor de religie din școli. Nu știm ce vrem. Nu ne dăm seama de imensa șansă pe care ne-o oferă înapoierea noastră. Suntem mai aproape în timpul sufletului de Peștera din colinde. 
Christian CRĂCIUN

„Șefa” de la Oficiul Poștal nr. 1 Câmpina este deasupra legii

Poșta Centrală a orașului nostru, cum i se mai spune Oficiului Poștal nr. 1 situat pe strada Ardealului, este o instituție într-un singur fel respectabilă: numai dacă ultimul cuvânt îl punem între ghilimele îngroșate, pentru că instituția cu pricina respectă legile, dar nu pe cele emise de forurile legiuitoare de la București, ci doar ”pe cele proprii”. Nerespectând legea din dreptul comun sau dreptul civil (în speța noastră, din dreptul succesoral), am putea spune că Poșta despre care vă vorbim este deasupra legii? Am putea și nu prea, fiindcă, din fericire pentru cetățeanul obișnuit care solicită serviciile instituției, nu toate angajatele Poștei Centrale interpretează legea după bunul plac, după cum li se cășunează ori după ureche, la alegere; o alegere păcătoasă în oricare dintre variante. Din această nefericită și neserioasă alegere, cetățeanul care apelează la serviciile oficiului nu se alege cu nimic bun. Doar cu nervi întinși la maximum și cu rezolvarea problemelor redusă la minimum. Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat personal, deci nu o poveste auzită de la alții, ci chiar o experiență de-a râsul-plânsul trăită pe pielea mea, care mi s-a încrețit de câteva ori - de silă, supărare și deznădejde -, de-a lungul celor câteva zile peste care s-au întins cele întâmplate.


Totul a început cu un mandat poștal pe care l-am primit, recent, din partea unei firme de brokeraj, Confident București, mandat care menționa vag despre faptul că tatăl meu trebuia să se ducă să-și ridice o sumă (neprecizată), reprezentând un rest de dividende de la niște acțiuni la IPROEB Bistrița. Tata s-a prăpădit în 2002, dar ulterior dezbaterea succesiunii sale s-a făcut la notariat, cu acte în regulă, iar în masa succesorală fuseseră trecute și acțiunile de la IPROEB. Pe de altă parte, mama, care trăiește, este unicul moștenitor (copiii săi au renunțat la partea lor de moștenire), și moștenește, potrivit Codului Civil, pe baza certificatului de moștenitor emis de un notar public, toate bunurile defunctului meu părinte. M-am prezentat la ghișeul de la etaj (în paranteză fie spus, fetele de la mesagerie, de la parterul clădirii, oferă servicii ireproșabile), iar la unul dintre ghișee, după ce am dat explicațiile cuvenite, o funcționară m-a îndrumat (foarte corect, de altminteri), să vin data viitoare cu mama, care să aibă asupra ei următoarele acte: copie după certificatul de moștenitor, copie după cartea de identitate și o cerere de mână în care să solicite suma respectivă. Buuun. Până aici, mi-a plăcut povestea… Stați să vedeți și continuarea ei. Pentru că aveam mașina la reparat, venisem la Poștă cu un taxi, împreună cu mama, pe care am lăsat-o să aștepte în mașină, urmând să o chem numai dacă era absolut necesar, fiindcă i-ar fi fost foarte greu să urce scările la anii și bolile ei. Din grabă, am și uitat să întreb funcționara de la ghișeu cât este suma dividendelor. A doua zi, m-am prezentat din nou la ghișeele de la etaj, cu toate actele ce-mi fuseseră solicitate anterior, cu mama, bineînțeles, și apelând iar la un taximetrist (mama a rămas din nou în mașină, spunându-mi s-o chem numai dacă era nevoie). Intuiția ei a funcționat ireproșabil, întrucât nu a mai fost nevoie să o chem. Iar asta fiindcă, în buna tradiție a serviciilor funcționarului public din Vechiul Regat, treaba nu mai era oablă, așa cum părea deunăzi, ci prezenta niște cotituri și niște meandre ale concretului negre ca tăciunele, ba chiar de o maroneală vecină cu haznaua. Funcționara care mă consiliase cu o zi în urmă nu mai era acolo, iar un fel de șefă a fetelor de la etaj, plină de suficiență și de aroganță, mi-a spus că ”noi nu dăm bani la decedați, noi avem regulile noastre. Iar pentru că cei de la Confident nu ne-au solicitat nicio procedură, sunați-i și spuneți-le să ne dea acceptul ca să îi dăm banii mamei dvs”. Am redat cu aproximație, dar n-am putut renunța la ghilimele; niște ghilimele de tot păcatul în care aș fi vrut s-o pun chiar pe Șefa însăși. Degeaba i-am spus duduiței-șefe că, prin lege, mama moștenea toate bunurile soțului, inclusiv acțiunile respective, că certificatul de moștenitor era translativ de proprietate, era chiar titlu de proprietate, putând fi anulat doar în situaţia în care s-ar fi constatat vicii de consimţământ sau alt motiv de anulare, ceea ce nu era cazul nostru. ”Șefa” o ținea pe-a ei: ”Să ne trimită cei de la Confident un document semnat de conducerea lor și cu ștampila unității. Rotundă să fie ștampila…” Rotundă, tanti Șefa, rotundă ca hambâțul de țață al lui matale, ori ca cercul vicios în care intrasem, de vreme ce o doamnă de la Confident, cu care am vorbit la telefon, m-a sfătuit să le dau cu certificatul de moștenitor al mamei în cap, pentru că mama are toată dreptatea de partea ei. ”Nu vor, doamnă, eu am insistat, dar ce să le fac?”, m-am plâns doamnei de la Confident, care, într-un final, mi-a spus pe un ton hotărât: ”Deșteptele de la Poșta voastră din Câmpina să facă bine să îi dea mamei banii pe baza certificatului de moștenitor, fiindcă noi lucrăm așa cu toate oficiile poștale din țară și nimeni nu a respins un asemenea document. Și băncile îl recunosc, numai deșteptele de la voi, nu. O să le trimitem un document scanat, ce să facem…”. I-am mulțumit doamnei de la Confident și m-am grăbit să cobor la taxiul care mă aștepta în stradă. I-am spus mamei că a făcut bine, pentru că a așteptat în mașină, întrucât lucrurile luaseră o întorsătură complicată și urâtă. Câteva ore mai târziu, după ce m-a sunat doamna de la Confident să-mi spună că acceptul lor fusese trimis la adresa de email a Poștei, m-am prezentat din nou la ghișeele de la etaj, ca să aflu că banii îi vom primi a doua zi de la poștăriță. Norocul meu, că tot calvarul luase sfârșit, ghinionul nostru, că o luasem  iarăși pe mama după mine; cu taxiul, desigur. Am aflat acum și cât reprezentau dividendele: fabuloasa sumă de 65 de lei. Pe cele trei călătorii cu taxiul am plătit 45 de lei. Aproape că vândusem 10 lei cu 8 lei, cum se spune în argoul băieților de după blocurile gri. Brusc, mi-am adus aminte de nuvela ”Proștii” a lui Liviu Rebreanu. Numai că acum nu era vorba despre ”Proștii” lui Rebreanu, ci despre niște proști ai Poștei Centrale din Câmpina. Mai exact, ai ”Șefei” de la etaj, mai înțeleaptă decât toiagul din lemn de abanos al înțeleptului Solomon. Poșta Română, mi-am zis, o fi plină de funcționari de talia ei (văleu, mamă, avea o talieeee…, vai, o talie care explică de ce era atât de plină de ea, de nu mai avea nimeni loc prin juru-i), iar cu o asemenea mândrețe de personal, nu-i de mirare de ce privatizarea Poștei Române a eșuat de atâtea ori. Un singur lucru bun făcuse duduița de la etaj, fără să vrea: mi-l înviase pe bietul tata pentru câteva secunde. S-o fi răsucit bietul tata în mormânt, iritat că nu știa cine-i tulbură somnul. ”Iart-o, tată, că nu știe ce zice. E așa cum e. Așa e ea. Culcă-te la loc și dormi în pace. Românica nu s-a schimbat aproape deloc de când ne-ai părăsit tu.” Coborând scările clădirii, un rictus amar mi-a inundat fața, transfigurată apoi de o cascadă de râsete între care îmi răsunau în urechi vorbele fudule ale duduiței de la etaj: ”Noi nu dăm bani la decedați…”
Adrian BRAD  

Măsurile aberante ale regimului Ceauşescu şi consecinţele lor

Schimbarea produsă de evenimentele din decembrie 1989 a fost enormă şi este regretabil că nu toate aspectele acestei schimbări au fost pozitive. Totuşi, dacă aruncăm o privire în trecutul apropiat, nu greşit afirmând că România este pe drumul cel bun. Din păcate, tinerii născuţi după 1990, care n-au trăit grandoarea, paranoia şi represiunea regimului ceauşist, se lasă influenţaţi de generaţia vârstnică, care a uitat racile regimului de tristă amintire şi îl regretă. Frecvent auzim la o categorie destul de mare a populaţiei afirmaţia „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. În evocările ce urmează încerc să redau cu obiectivitate cât era de bine pe vremea sinistrului dictator. 
Ceauşescu, care controla viaţa economică, politică şi culturală a ţării, voia să demonstreze că el este un continuator al clasicilor marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin) şi că îmbogăţeşte la rândul lui această doctrină cu concepte noi. Unul dintre acestea a fost denumit „Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată”, prin care voia să arate că România a intrat într-o fază de dezvoltare maximă şi că este în pragul instaurării utopicei societăţi comuniste. Fusese introdus un cod de conduită pentru realizarea acestui obiectiv măreţ: codul eticii şi echităţii socialiste. Societatea multilaterală nu a contribuit, însă, cu nimic în sporirea nivelului de trai al populaţiei, ba dimpotrivă. 

Restricţii şi muncă patriotică
Economia era în pragul falimentului. Orgoliile şi lipsa celor mai elementare cunoştinţe de economie politică l-au determinat pe Ceauşescu să facă mari greşeli, între care s-a numărat renunţarea la clauza naţiunii celei mai favorizate şi plata accelerată a datoriei externe. Economia socialistă nu putea, însă, să mai funcţioneze cu profit. Indicatorii de plan care se raportau din teritoriu în industrie, agricultură şi comerţ, ajungeau la Ceauşescu falsificaţi de teama sancţiunilor (de exemplu, se raporta an de an că producţia de grâu la hectar este de peste 7 milioane kilograme). Dezvoltând o industrie energofagă fără să aibă materii prime (minereuri şi cantităţi suficiente de petrol şi gaze naturale), Ceauşescu a recurs la exporturi masive de produse agro-alimentare şi de bunuri de larg consum produse de industria uşoară. Pentru populaţie au venit zile extrem de grele, cu restricţionări în toate domeniile. Posesorii de automobile primeau lunar o cotă infimă de benzină pentru care stăteau uneori o noapte întreagă la coadă în faţa benzinăriei. Pentru economisirea carburanţilor, s-a introdus un sistem prin care automobilele cirulau duminica cu rândul: o săptămână cele care aveau terminaţia numărului pară, următoarea săptămână cele cu terminaţie impară. Excepţie făceau cei care aveau numerele scrise cu roşu, corpul diplomatic şi nomenclaturiştii. Consumul de gaz metan pentru încălzire fusese fixat la 120 de metri cubi pentru fiecare gospodărie; ceea ce se depăşea era plătit la un tarif extrem de ridicat. La iluminat, de asemenea, se impuneau restricţii şi dispăruseră de pe piaţă becurile cu putere mai mare. Programul televiziunii era redus la două ore, iar acelea, în mare parte, erau ocupate de apariţia lui Ceauşescu, prezentat în vizite de lucru în ţară sau în străinătate. 
Proletarii (Partidul Comunist era considerat avangarda clasei muncitoare) au fost exploataţi într-un sistem care îl depăşea mult pe cel din capitalism. Întreprinderile lucrau în salturi, neavând la timp furnizate materiile prime şi energia necesară. De aceea, în fiecare duminică, angajaţii erau chemaţi la muncă, de obicei în schimbul al treilea (de la ora 23.00 la ora 7 dimineaţa), când în sistem era mai multă energie electrică. Activiştii locali trebuiau să controleze prezenţa la lucru duminica în toate marile întreprinderi şi să raporteze la comitetul judeţean de partid. O absenţă nemotivată te putea lăsa şomer. 


S-a introdus un sistem de muncă forţată. Se începea cu elevii din clasele elementare, care două săptămâni în luna septembrie făceau practică agricolă (trebuiau să meargă să strângă fructe de pădure). Elevii mai mari, în aceeaşi perioadă, erau trimişi la marile întreprinderi agricole să culeagă merele din plantaţii (după şase ore de muncă, aveau dreptul să plece acasă cu două mere fiecare) sau strugurii din viile de la Valea Călugărească, asta în cazul mai bun, când nu erau trimişi să scoată cartofi sau să culeagă porumb. Îmi amintesc, legat de culesul porumbului, o relatare făcută de d-na profesoară de filozofie Neacşu Gherghiţa, pe care agronomul unei ferme unde lucrau elevii săi a întrebat-o: „Dacă ar vedea tovarăşul Ceauşescu delăsarea elevilor d-voastră, ce ar zice?” Replica doamnei l-a lăsat pe acesta fără grai: „Dacă ar vedea Ceauşescu ce risipă faceţi şi în ce condiţii depozitaţi porumbul cules de elevi, care stă zile întregi în ploaie, v-ar împuşca!”. 


În vacanţă, studenţii lucrau pe şantierele patriei şi aveau repartizată o porţiune din canalul Dunăre – Marea Neagră. Armata era solicitată în agricultură, în marile şantiere (cum ar fi Transfăgărăşanul, unde au murit mulţi militari) sau la canal. Casa Poporului a fost construită cu meseriaşi concentraţi în armată timp de trei luni de zile şi neplătiţi pentru munca depusă. 


Marea foamete a anilor 80
În vremurile de tristă amintire, magazinele alimentare erau goale, numai în preajma unor sărbători (1 Mai, 23 August, 1 Ianuarie) mai aducându-se oarece produse. Sărbătorile, mai ales cele de iarnă, erau triste. Pentru a avea ce pune pe masă, trebuia să stai la cozi nesfârşite uneori şi zile în şir. Cozile la produsele lactate se formau de la ora 3 dimineaţa. Vedeai în faţa magazinelor şiruri de sacoşe lăsate pe trotuar, deoarece până la venirea mărfii, cetăţenii se adăposteau care pe unde puteau. Din alimentare dispăruseră toate produsele comestibile. Chiar şi conservele de stavrid, la care nimeni nu se uita înainte, nu mai erau de găsit. La magazinul Gospodina, unde erau aduse produse semipreparate, găseai numai chiftele din peşte, făcute din rămăşiţe. Îmi amintesc reacţia unui muncitor, care neavând ce să ducă acasă şi aflând că sunt chiftele din peşte, a strigat în mijlocul BIG-ului, fără nicio reţinere: „Chiftele de peşte?”! Ceauşescu să le mănânce!” 


La măcelării, cu trei zile înainte de sărbătoare, se formau cozi de câteva sute de persoane şi pentru a nu rămâne toată lumea blocată acolo, se alcătuiau liste de nume care se strigau din trei în trei ore. Dacă erai absent, te ştergeau de pe listă. Rezultatul efortului era derizoriu: primeai două kilograme dintr-o carcasă de porc tăiată felie cu şorici şi multă grăsime, iar carne aproape cât un pumn. Lumea se omora să ia subproduse: căpăţână de porc, picioare de porc (numite, cu umorul românesc, „adidaşi”), tacâmuri de pui (gâturi şi gheare). În abatoare se recuperau în butoaie toate resturile de la prelucrarea cărnii. Şi maţele de găină erau folosite; opărite, tocate şi amestecate cu soia, produceau un salam vânăt la culoare. 


Cea mai lovită categorie a populaţiei a fost aceea a navetiştilor. Muncitorii care ieşeau de la schimb, nu puteau să cumpere o pâine să o ducă acasă, deoarece fusese cartelată (vânzătoarele nu dădeau pâine decât celor din oraş, care erau arondaţi la alimentara respectivă). Când erau liberi, plecau la Bucureşti şi veneau pe tren încărcaţi de saci cu pâine, adeseori confiscaţi de Poliţia CFR care făcea controale. În comune, aceştia aveau la cooperativă o raţie de 400 grame de ulei şi 500 grame de zahăr pe lună. Pentru a putea obţine aceste produse (de o proastă calitate, uleiul fiind din soia prost rafinată) trebuiau să ducă la cooperativă produse din gospodărie: nuci, fasole, ouă. Cu ouăle era o adevărată odisee. Neavând furaje să crească găini şi alte păsări în gospodărie, stăteau ore întregi la coadă la aprozar pentru a reuşi să cumpere câte zece ouă (atât revenea fiecărei persoane). Duceau ouăle la cooperativă, gestionara le strângea câteva săptămâni, până se făcea o cantitate suficientă şi le trimitea înapoi la depozitele care aprovizionau aprozarele, de unde se întorceau iarăşi, peste un timp, înapoi la cooperativă. Dacă se chinuiau să crească o vacă, pentru a avea lapte la copii, erau obligaţi să facă un contract cu statul pentru 1000 de litri şi un alt contract pentru un viţel, care trebuia îngrăşat până la 400 kg. 
În oraş, la sărbătorile de iarnă, tot stând la cozi imense, puteai să iei câteva portocale ori bomboane pentru pomul de Crăciun (celebrele „Mustăcioase”, numite aşa din cauza franjurilor de la ambalajul de staniol), produse care la ţară nu ajungeau niciodată, motiv pentru care mulţi copii ai epocii de aur nu au văzut cum arată acest fruct exotic care acum se strică în supermarketuri. 
Situţia era mai gravă când în familie se îmbolnăvea câte un copil de hepatită şi nu găseai lămâi ori portocale, recomandate cu insistenţă de medici pentru regimul îndelungat pe care trebuiau să-l urmeze. Aceeaşi problemă era şi cu medicamentele, mai ales cu cele străine, foarte greu de procurat. 
Pentru a întregi decorul, trebuie amintit că şi bunurile de consum lipseau. Încălţămintea din piele, stofele din lână, confecţiile, tot ce era de calitate se exporta la preţuri mici (am văzut în RDG pantofi româneşti de o calitate extraordinară, la preţuri derizorii), pe când în ţară de-abia găseai nişte pantofi prăpădiţi, cu talpă din plastic ori confecţii făcute din fibre sintetice.
Neajunsurile nu erau suportate însă de întreaga populaţie. Activul de partid avea numeroase privilegii, cum erau  magazinele speciale ori Policlinica 10 din capitală (rezervată celor care aveau legitimaţii de activişti) şi Spitalul Elias, care era al nomenclaturii. 
Piaţa internă devenise o adevărată groapă de gunoi, în care găseai numai produse ordinare. Tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu cunoşteau perfect situaţia şi, deşi erau copii de ţărani săraci, n-aveau nicio compasiune pentru suferinţele populaţiei, trăiând într-un lux regal. Mi-a fost relatată cândva o întâmplare care ilustrează perfect dispreţul lor pentru popor. Plecând într-o vizită oficială în străinătate, soţii Ceauşescu au fost conduşi la aeroport de un alai de maşini ministeriale şi de Paul Niculescu Mizil, ministru de finanţe atunci, căruia în asemenea ocazii i se dădea o împuternicire pentru a rezolva problemele curente. Întorcându-se de la aeroport, în Piaţa Amzei, Mizil a fost recunoscut şi maşina i-a fost oprită de mulţimea care aşteptase la o coadă imensă în faţa unei măcelării. Aici a aflat de la un cetăţean revoltat că oamenii aşteptaseră o noapte întreagă la coadă, iar dimineaţa a fost adusă o maşină de oase cu carnea jupuită de pe ele. „Oase! Noi suntem câini să mâncăm oase?!” Mizil ştia că în gară sunt două vagoane cu carne pentru export şi, auzind necazul cetăţenilor, a dat dispoziţie să fie descărcată şi distribuită la măcelăriile din oraş. Întors în ţară, Ceauşescu a făcut o criză de nervi când i s-a raportat întâmplarea şi a strigat: „Oase să mănânce! Nu se mai satură, nemâncaţii!” 
În decembrie 1989, praful avea să se aleagă de oasele lor, după ce au fost împuşcaţi la Târgovişte. 

Alin CIUPALĂ