19 septembrie 2017

A 10-a ediție a Festivalulul Toamnei nu a fost de nota 10, dar nici nu a displăcut

„Zilele orașului Câmpina”, sărbătoarea populară a municipiului nostru cunoscută mai mult sub denumirea Festivalul „Serbările Toamnei”, a ajuns la a zecea ediție, care nu a fost nici cea mai rea, dar nici cea mai valoroasă dintre toate cele care s-au desfășurat până acum. De remarcat că manifestarea din acest an nu a primit nicio tematică, lucru care ne face să putem spune și mai ușor că ea a avut câte puțin din precedentele ediții. Câte un pic din celelalte, cu toate părțile componente băgate la fiert în marele ceaun al evenimentelor artistice finanțate de la bugetul local, peste care s-au pus ceva ingrediente de entertainment și distracții populare având ușoare urme de cultură, conservanți pentru memoria colectivă (măcar până la următoarea ediție a festivalului, dacă nu până la următoarele alegeri), lapte-prins pentru prinderea în discuții a impresarilor unor artiști cunoscuți (nu cei mai în vogă), impresari cu care se putea negocia ușor (înțelegeți ce vreau să spun…),  câte un ou bătut pentru fiecare impresar cu care s-a bătut palma, praf de grijă de edili pentru viața electoratului (condiment cunoscut și ca „praf în ochii alegătorilor”), ceapă tocată mărunt (dar nu mai mărunt decât au fost tocați nervii celor care locuiesc în blocurile din vecinătatea scenei), țelină, pătrunjel, leuștean, dar fără morcovi (primarul e sătul de morcovi, nici să nu vadă morcov în fața ochilor, și, de fapt, nici nu-l poate vedea în fața ochilor), sare și piper după gustul edilului nostru cel cumsecade. Iar după ce s-a lăsat la fiert câteva săptămâni, evenimentul popular dedicat tuturor câmpinenilor a fost gata să fie servit celor care s-au adunat la final de week-end în Centrul Civic. 


Dacă în alți ani au fost tematici precum „Câmpina – oraș al florilor”, „Câmpina medievală”, „Câmpina sub semnul lui Caragiale”, ”Câmpina lui Nicolae Grigorescu” etc, anul acesta festivalul s-ar fi putut intitula „Câmpina, așa cum o știți”. La ediția cu nr. 10, o cifră plăcută aniversărilor, au fost o mulțime de oficialități de la București, Ploiești și Câmpina. Poate mai mulți ca niciodată. În afară de primii doi demnitari ai orașului (primarul Horia Tiseanu și viceprimarul Adrian Pițigoi), administratorul civic Remus Bădulescu, o duzină de consilieri municipali și reprezentanți ai unor structuri din cadrul Primăriei Câmpina, au mai fost prezenți prefectul județului, Ioana Mădălina Lupea, un ministru (Teodor Meleșcanu, șeful Ministerului de Externe), cinci parlamentari (senatorul Iulian Dumitrescu și deputații Rodica Paraschiv, Laura Moagher, Andrei Nicolae și  Cătălina Bozianu), reprezentanți ai Consiliului Județean Prahova (Ludmila Sfârloagă, Vasile Pătrașcu și Rodica Papuc), primarii câtorva localități din zona Câmpinei, oameni de afaceri locali (fostul deputat Virgil Guran, Dan Chițu ș.a.), părintele protopop Grigore Melnic, reprezentanți ai unor instituții de cultură, iar lista invitaților ar putea continua, dar ne oprim aici, nu înainte de a-i pomeni pe reprezentanții orașului Cimișlia din Republica Moldova, oraș înfrățit cu Câmpina (primarul din Cimișlia, Gheorghe Răileanu, și vicepreședintele raionului Cimișlia, Iurie Răileanu). 


De remarcat, lipsa fostului senator de Valea Prahovei, George Severin, mai mereu prezent la astfel de evenimente. Probabil pentru a permite sosirea tuturor oaspeților de seamă, începerea festivalului a fost fixată la ora 13.00, cu două ore mai târziu decât de obicei, spre disperarea patronilor teraselor amenajate pe o latură a Bulevardului Carol I, care nu și-au putut aprinde grătarele la solicitările clienților, ca să nu învăluie în fum grupul oficialităților în drumul lor de la Hotelul Muntenia spre scena amplasată la intersecția cu Calea Doftanei. 


Pe tot acest traseu, coloana înalților oaspeți a fost precedată de un grup de artiști de la Ansamblul Folcloric „Ghiocelul” și de mai mulți motocicliști de la Asociația ”Roata de foc”, prezențe cunoscute și de la precedentele ediții. Deși a fost vreme frumoasă, câmpinenii nu s-au înghesuit să participe sâmbătă la deschiderea evenimentului, dar în cele două seri de concerte, spectatorii prezenți au fost numeroși.


O ediție cu mai puțin bâlci
Din fericire, cea de-a zecea ediție a Festivalului „Serbările Toamnei” a avut mai puțin acea ambianță de bâlci provincial dintr-o comună mai răsărită, atmosferă cu care ne-au obișnuit organizatorii unor ediții precedente. Încă din toamna anului trecut, Comisia de cultură a Consiliului Local și-a exprimat public dorința, fără să sorţi de izbândă nici atunci, nici anul acesta, ca formatul celei mai importante sărbători a orașului să se schimbe, iar festivalul, fără a deveni unul elitist (vorbim, totuși, despre o manifestare populară), să pună accent mai mult pe latura cultural-artistică, educativă, nu doar pe cea a consumismului bahico-pantagruelic încurajat prin tradiționalele terase-berării cu tot felul de preparate la grătar, asezonat cu shoppingul ieftin din nelipsitele tonete cu tricouri, pielărie, blănărie și gablonzuri.

Câmpina – cea iubită de politicieni
După defilarea autorităților administrației publice locale împreună cu invitații lor pe  traseul Hotel Muntenia – scena de spectacole, primarul a rostit o alocuțiune în care a subliniat că mulțimea invitaților sosiți este semnul clar că aceștia iubesc Câmpina, pentru că 2017 nu este an electoral ca să-i putem bănui pe politicienii prezenți că au răspuns invitațiilor pentru capital de imagine, vânătoare de voturi și alte intenții politicianiste. Așa o fi, dacă o zice cu atâta siguranță cel care stă în fruntea orașului, dar numai simpla susținere a acestei idei de către primar ne face să-i apreciem și mai corect pe politicienii români, în special pe cei care ne sunt oaspeți ai festivalului în anii electorali. Și anul trecut au fost mulți invitați (nu așa de mulți ca anul acesta, și nu atâția parlamentari), iar mulțimea oaspeților s-a datorat, după spusele de atunci ale primarului Horia Tiseanu, importanței polului Câmpina. Au luat cuvântul și alți invitați de marcă aflați pe scenă, iar cuvântările lor au fost politicoase și nu au ieșit din tiparele obișnuite. Într-un acces de sinceritate (dar și de captare a simpatiilor celor prezenți), unul dintre invitați a ținut să le spună spectatorilor: „Voi nu trebuie să uitați că în slujba voastră sunt și parlamentarii, și primarii, și președinții de consilii județene, și consilierii locali”. Mai aproape de inima publicului au fost declarațiile reprezentanților orașului Cimișlia, pătrunse de un naționalism sănătos și sincer, care au subliniat necesitatea unirii românilor de pe ambele maluri ale Prutului.


Premierea olimpicilor și a sportivilor
După deschiderea oficială a Festivalului, a avut loc premierea elevilor olimpici și a elevilor cu rezultate foarte bune la competițiile sportive naționale și internaționale. Premiile au fost acordate de primarul Horia Tiseanu și Florin Frățilă, președintele Comisiei de Cultură, Învățământ și Sport a Consiliului Local Câmpina, dar și de Ioana Bumbăcea, consilierul personal al primarului, și consilierul municipal Andrei Duran. Elevii evidențiați au primit diplome și premii în bani, iar profesorii lor coordonatori, respectiv antrenorii, diplome și flori. Dintre olimpicii care au urcat pe scenă, cei mai mulți erau de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”:  Cristina Popescu - premiul I la Olimpiada Naţională de Limbă Germană; Ioan Radu - premiul al II-lea la Olimpiada Naţională de Geografie; Alexandra Buzăţoiu - premiul special la Olimpiada Naţională de Biologie; Mara Merca - menţiune la Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română; Mihnea Vârlan - medalia de bronz la Olimpiada Naţională de Matematică; Bogdan Tache - menţiune la Olimpiada Naţională de Geografie; Andreea Roşca - menţiune la Olimpiada Naţională de Religie. Colegiul Tehnic Forestier a avut și el un olimpic, pe Andrei Daniel Filip, care a câștigat premiul I la Olimpiada Naţională de Prelucrare a Lemnului. Tot un olimpic (de fapt, o olimpică), a avut și Școala Gimnazială „Ion Câmpineanu”, iar aceasta s-a numit Alexandra Bianca Băicoianu, care a obținut, în anul școlar precedent, menţiune specială la Olimpiada Naţională de Limba Franceză. După urcarea tuturor olimpicilor pe scenă, a mai fost premiat cu un premiu special pentru rezultate deosebite la învățătură și Mihai Ioan Constantin, ”stăpânul inelelor” din notele maxime obținute la toate probele Bacalaureatului 2017, fost elev al CNNG. 



Aplauze au primit și elevii distinși în competiții sportive naționale și internaționale. Primii strigați au fost mai mulți atleți de la CSS „Constantin Istrati”, club coordonat de prof. Nicolae Pavel. Este vorba despre sportivi cunoscuți deja pe plan national: Ioana Plăvan, campioană naţională la aruncarea suliţei - juniori I; Andreea Lungu, campioană naţională la aruncarea discului - juniori II şi juniori III; Marius Vasile, campion naţional la aruncarea discului juniori III și la aruncarea greutăţii juniori III; Andrei Richea, vicecampion naţional la aruncarea suliţei - juniori II; Vlad Bădescu, vicecampion naţional la triplusalt - juniori II; Călin Dumitrache, vicecampion naţional la 110m garduri; Edy Unguroaica (antrenor Jenica Bran) – vicecampion naţionl la săritura în lungime - copii; Ştefan Gagiu, campion naţional la săritura în lungime – copii; David Marin, campion naţional la aruncarea greutăţii și campion naţional la aruncarea mingei de oină - copii II. Au fost premiați și elevii înotători de la cluburile Contratimp (Andreea Iuliana Văcaru, vicecampion naţional la 50m future – cadeţi) și Barracuda (Alexandru Lungu, campion şi vicecampion naţional, Sonia Drăgan,  campioană şi vicecampioană naţională, Darius Coman, vicecampion naţional, Luca Ichim, medaliat la Campionatul Naţional de Nataţie, Ioan Costache, medaliat la Campionatul Naţional de Nataţie. A obținut rezultate de excepție, așa cum ne-a obișnuit și în anii trecuți, Daria Ioana Duca, campioană naţională la ciclism mountain-bike cross-country şi vicecampioană naţională la contratimp individual pe şosea. 


Spectacole muzicale reușite
Deși la deschiderea festivalului lumea nu s-a înghesuit, fiecare seară de spectacole a avut câteva mii de spectatori. Sâmbătă seara, au evoluat pe scena din Centrul Civic nume sonore ale showbiz-ului românesc: Dan Ardelean, Irina Loghin, Corina și trupa Vunk. Duminică seara au încântat publicul Angelica Bălașa, Mioara Velicu, Pepe și Rona Hartner & Zuralia Orchestra. Reînnoim îndemnul nostru, transmis edililor orașului și cu alte ocazii, de a se organiza un festival cu un format care să delecteze atât papilele gustative ale participanților, cât și sufletele acestora.
Adrian BRAD 

Editorial. UNICUL

Înainte de 1989, populația era educată în perspectiva lui unu, a unicului. Aveam un conducător iubit unic, un partid unic, un ziar oficial unic, o singură televiziune cu un singur program și un singur post de radio, un singur serviciu (de cele mai multe ori) de la angajare la pensie, o singură casă/ apartament, o singură Dacie, un singur manual și un singur răspuns corect la orice întrebare. Schimbarea radicală, care a bulversat o mulțime de oameni după schimbarea regimului a fost apariția multiplului. O mulțime de partide, de televiziuni, de posibilități de a-ți petrece concediul, de produse la supermarket, de informații etc. Acestea pun însă o problemă grea: cea a alegerii. Trebuie să știi să alegi și în fiecare minut ți se cere să-ți exprimi o opțiune într-o anume domeniu. Și asta presupune efort, efortul de a te informa (care brânză e mai bună sau care tip de mașină de spălat din cele vreo 50 aflate la ofertă) și de a-ți construi o ierarhie. Oamenii nu erau educați să aleagă și de aceea pe mulți „libertatea” i-a bulversat, fără a fi propriu-zis nostalgici ai comunismului, cum îi acuzăm noi grăbiți. Erau nostalgici ai siguranței pe care ți-o dădea faptul că orice drum era dinainte stabilit. Alții alegeau pentru tine. Cu ce săpun sau pastă de dinți să te speli. Ce film să vezi. Le e greu să înțeleagă, de exemplu, cum schimbă tinerii de azi cu atîta ușurință locurile de muncă (sau partenerii de viață), cum lucrează complet altceva decît facultatea pe care au făcut-o. Luați la întrebări, cei mai mulți cetățeni n-ar putea explica de ce avem nevoie de parlament, cum e cu separarea puterilor în stat, de ce președintele nu poate da pur și simplu ordin să fie arestați toți corupții sau să înceteze programele vulgare și violente de la televiziuni. De aici „admirația” secretă pentru modele autoritariste de conducere, de tip chinezesc, rusesc sau chiar maghiar. 
Obișnuiți cu o singură putere, oamenii nu au putut să discearnă între jocurile de putere (vizibile sau ascunse) totdeauna prezente acolo unde sînt mai multe centre de putere. De aceea ni se par atît de lesne manipulabili. De la un minim de informații, au fost dintr-o dată sufocați de un adevărat uragan care ne mătură zilnic plajele neuronilor. De ce avem atîtea bănci și atîtea farmacii și atîtea fructe exotice al căror nume nu-l știe nimeni? Ei bine, ce au făcut în ultima jumătate de secol inițiatorii noștri de politici publice? Absolut nimic pentru educația întru pluralitate. În așa fel încît, după ultimele alegeri, am ajuns iar la unic.


Iar avem un lider maximo: toate organele de presă îl „consultă” pe Dragnea ca și cum el nu ar fi un simplu lider de partid, ci ar avea putere absolută. De la economie la sănătate, de la politică externă la învățămînt, de la agricultură la autostrăzi. Unicul! Oameni care evident au urît pluralitatea și pluralismul vor acum, deținînd puterea, să ne readucă la tirania perspectivei unice. Scandalul cu revenirea la manualul unic escamotează, de fapt, chestiuni mai grave și de mai adîncă importanță. Nu-mi amintesc, de exemplu, să fi pus cineva vreodată problema că nici programele n-ar fi trebuit să fie unice. Nimeni n-a avut curajul să împingă reforma atât de departe încît să elibereze complet învățămîntul de dictatul unei singure programe, fixată de cele mai multe ori din necesități politice și nu educative. Cînd regretatul profesor Solomon Marcus propunea acum vreo 3-4 ani desființarea inspectoratelor școlare, lumea îl privea ca pe o ciudățenie senilă. De fapt, era vorba exact despre asta, despre eliberarea din chingile unicei căi. Între timp, Sistemul a devenit mult mai rigid și complicat. Și nu mă refer doar la  cel școlar. Cînd aud tot felul de teorii despre cît de liberă și de democratică este România, dau nedumerit din cap. Nu este nici liberă, nici democratică, atîta vreme cît nu avem cultura pluralității de opinii și de soluții. Vă amintiți, în 27 de ani, vreo lege care să fi fost întoarsă din parlament numai pentru că opoziția (indiferent care ar fi fost puterea sau opoziția) a venit cu argumente logice, legale, faptice după care această lege nu era bună? Eu nu. Acum nici măcar un partid nu mai decide, ci un singur om. Periculos, foarte periculos. De aceea, în loc să caute dezvoltarea educației pentru pluralism, alegere, responsabilitate, diriguitorii noștri vor să ne întoarcă la dictatura adevărului unic. Au distrus învățămîntul umanistic nu pentru că ei au dificultăți cu gramatica, ci pentru că acela te învață să-ți pui întrebări, să gîndești cu mintea ta, să filtrezi informațiile. Pînă și presa, care prin definiție ar trebui să fie diversă, a devenit de o monotonie suspectă. A ieși din mainstream, primul imperativ, apoi o luăm de la capăt….
Christian CRĂCIUN

„Pacienţii politici” (2)

«Volumul „Pacienţii politici” îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului» (Autorul)

4 ianuarie 2012. Bani europeni, licitaţie suspectă. Nu degeaba ne atenţionează Djuvara: „Majoritatea celor care au puțină putere, fură!” 
Întâlnire cu un afacerist, specialist în construcţii edilitare, cunoscător de încrengături politico-administrative locale. Știe tot mersul licitaţiilor publice organizate la Câmpina și în special pe cel referitor la adjudecarea proiectului cu finanțare europeană „Calea Dacia”, pasajul suprateran de acces între Câmpina şi DN1. Povestitor talentat, omul susține cu argumente că „lucrarea de suflet” a mai marilor oraşului este o afacere în jurul căreia roiesc multe buzunare politice. Nimic nou! A câştigat cel care a oferit preţul cel mai mare și un timp de execuție absolut  nerealist. Așa a stabilit comisia abilitată din administrația locală, adică primarul, viceprimarul şi o seamă de funcționari din subordinea lor. Ei au hotărât (prin diverse tertipuri cu iz legal) cine încasează și cine pierde milioanele de euro din fonduri europene. Mare răspundere, mărunți responsabili! Mai devreme sau mai târziu se vor descoperi găștile din jurul acestor oameni! Afaceristul demonstrează, cu acte, neregulile de procedură şi invocă sumedenie de  contestaţii în fața cărora justiția a închis ochii. Crede că este imposibil să construiești un pod, de o asemenea complexitate, în patru luni și că termenul de execuție (criteriul care a făcut diferenţa între ofertanţi)  a fost doar o şmecherie, singura posibilă, pentru eliminarea concurenței. Îl întreb dacă este dispus să facă declarații într-o anchetă jurnalistică! Refuză categoric. Nu vrea să intre la „ruleta rusească”. Nici el nu e uşă de biserică! Pute rău, afacerea asta! 

5 ianuarie 2012.  A fost 44. Reuşesc să mă odihnesc. Citesc mult, ascult muzică și scriu. Inclusiv azi, când am trecut pragul lui 44. Nu-mi fac planuri măreţe pentru 2012. Înlocuiesc traditionalul chef aniversar cu o ieșire la patinoarul din Sinaia, alături de fiul meu. După o oră în preajma luciului de gheață, am găsit odihna la cafeneaua Ferdinand - Casino. Îmi place acest loc boem și nu pierd ocazia să-i calc pragul de fiecare dată când ajung în zonă. Astăzi o fac pentru prima dată împreună cu fiul meu, prilej să-i povestesc istoria Casinoului și a lui Ferdinand. Este deja un bărbăţel de care sunt tare mândru. Ce repede trece timpul!

6 ianuarie 2012. Dictatură; politicieni cumpăraţi în viu; trădători. Senatorul Biţă, prospăt pesedist fugit din PDL, a început anul cu gânduri războinice! Atacă virulent, în conferinţă de presă, dictatura Băsescu şi guvernarea portocalie coruptă: „Dictatura noastră este chiar mai periculoasă, pentru că, în timp ce dictatura Orban prezintă un aspect democratic, parlamentar, în sensul că are legitimitatea voturilor a două treimi din alegătorii maghiari, nefiind formată din trădători plecaţi la alte partide, România este astăzi guvernată despotic de PDL cu ajutorul unei majorităţi parlamentare formate din oameni şantajaţi cu dosare, la care se adaugă politicieni cumpăraţi în viu, în carcasă, cum s-ar spune. Ca să nu mai vorbim de implicarea partizană, de partea PDL, a serviciilor secrete care, în orice ţară democratică, sunt apolitice. Aş aminti doar recentele declaraţii publice pro PDL făcute de generalul  Opriş, şeful  STS, a cărui demisie o voi solicita în Parlament”. 
Interesantă abordarea referitoare la „trădători plecaţi la alte partide” şi „politicieni cumpăraţi în viu, în carcasă”. Îl încearcă oare amnezia? El este ultimul care ar trebui să vorbească.

10 ianuarie 2012. Critic şi criticabili. Publicistul Ion Şovăială are toate şansele să-mi calce pe incomodele urme cu textele sale. În ultima vreme a deschis o nouă rubrică în gazetă, separată de suplimentul istoric /cultural, însemnări critice – „Rânduri transcrise din (i)realitatea imediată”. La ultima întâlnire avută în redacţie (unde vine săptămânal), am încercat să-l atenţionez că îşi face mulţi „prieteni”. Părea încântat că îi enervează pe criticabili. În ultima scriitură îl ciufuleşte pe istoricul Alin Ciupală, prilej pentru acesta din urmă să-mi transmită, printr-o cunoştinţă comună, „urări de bine” (că doar sunt şef de gazetă şi răspund în solidar). Textul scris de Şovăială se referă la o prelegere a istoricului, susţinută cu ocazia aniversării a 509 ani de atestare documentară a Câmpinei: „Între textele prelegerilor ţinute în sala de la parohia Sfântul Nicolae din Slobozia, luni 9 ianuarie 2012, cu ocazia sărbătoririi aniversării a 509 ani de atestare documentară a aşezării, parte nu au fost decât biete încropeli însăilate, prea puţin cinstite, citite şi cu alte ocazii. Remarcăm aici două: bâjbâiala profesorului - muzeograf Alin Daniel Ciupală, care vrea să ne arate, mereu parcă, mai mult decât ştie, lecturând la întâmplare şi textul doamnei profesor Cecilia Caraboi, copiat în mare parte, sârguincios e drept, după documente arhicunoscute. (...) S-au strecurat o serie de inexactităţi, culminând cu enunţata sărbătorire locală a lui Mihai Eminescu organizată în cadrul Ateneului în vara anului 1929, la comemorarea a 40 de ani (atunci) de la moartea poetului. Numai că ea, manifestarea, a existat doar pe afişul de pe gard al Ateneului. (...) Neadevărul enunţat de doamna profesor, oricât de mărunt ar părea el unora astăzi, rămâne un neadevăr. Şi atât. (...) P.S. În sfârşit, în urma sesizărilor noastre de ani de zile, autorităţile locale au îndreptat prenumele greşit scris al poetului de pe plăcuţa stradală afişată posdecembrist pe strada ce-i poartă numele, colţ cu strada Republicii”. 
Pentru cine nu îl cunoaşte, avocatul şi publicistul I. Şovăiala rămâne un perfecţionist prin excelenţă şi uneori chiar un pisălog fără pereche, în beneficiul culturii româneşti. Strânge şi redă lumii inestimabile date despre civilizaţia trecutului. Dovada: suplimentul „Câmpina literar- artistică şi istorică”, o publicaţie de mare ţinută pe care am onoarea să o găzduiesc (şi finanţez) în „Oglinda de Azi”.

Florin FRĂŢILĂ
(va urma)

Prima parte a volumului, care va fi publicat în serial, poate fi citită AICI

(„Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015)

S-au împlinit 104 ani de la moartea lui Aurel Vlaicu

Săptămâna trecută, pe 13 septembrie, s-au împlinit 104 ani de la moartea marelui pionier al aviației românești, în curajoasa lui încercare de a trece Munții Carpați. Pe 13 septembrie, în condiții nici azi elucidate (infarct sau defecțiuni tehnice), la marginea comunei Bănești, Aurel Vlaicu se prăbușea la bordul avionului său Vlaicu II. La monumentul ridicat în memoria sa de către autoritățile comunei Bănești, s-au desfășurat și în acest an manifestări care să omagieze dispariția marelui nostru pilot și inventator. Au fost prezente multe oficialități de rang înalt din conducerea județului:  Bogdan Toader, președintele Consiliului Județean Prahova, Fabioara Ionescu, administratorul public al județului, subprefectul Emil Drăgănescu. Desigur, nu puteau să lipsească reprezentanți ai administrației publice a comunei Bănești, în frunte cu primarul Gheorghe Stoica și viceprimarul Valentin Nichițoiu. De la Primăria Câmpina a participat viceprimarul Adrian Pițigoi. 


Au mai fost prezenți membri ai Asociației Române pentru Propaganda Aviației (ARPA), o delegație a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere - Filiala Câmpina. Ca în fiecare an, invitați de onoare au fost reprezentanți ai administrației locale din orașul Geoagiu (județul Hunedoara), de care aparține satul Binținți (actualmente, Aurel Vlaicu), localitatea în care s-a născut marele pionier al aviației mondiale. A fost oficiată o slujbă religioasă, după care au fost depuse coroane de flori la monumentul unuia dintre cei mai mari inventatori români ai tuturor timpurilor. Au urmat momente artistice susținute de interpreta Adriana Deaș și Ansamblul Folcloric „Floare de Cireș” din Bănești. La finalul manifestărilor a avut loc o demonstrație aviatică a „Iacărilor Acrobați”.  
Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882, la Binținți, în județul Hunedoara. A avut de la o vârstă fragedă înclinații către tehnică.  A urmat cursuri tehnice superioare la Viena și Munchen, perioadă în care a elaborat proiectul unui avion. În anul 1908 revine în țară, în satul natal Binținți, iar aici proiectează și construiește, un an mai târziu, unul dintre primele planoare românești, numit Vlaicu-1909, cu care efectuează mai multe zboruri demonstrative. În toamna anului 1909 se mută în București, fiind angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei, unde începe construcția aeroplanului. Lucrând asiduu împreună cu muncitorii și cu alți ingineri, Vlaicu termină de construit la începutul lunii iunie 1910 aparatul cunoscut sub denumirea ‘’Vlaicu I’’. La 17 iunie 1910, după mai multe încercări nereușite, Vlaicu reușește primul său zbor cu un avion proiectat și construit de el însuși. Fericit că își realizase visul, Aurel Vlaicu avea să declare public: „Bucuria cea mai mare, însă, am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra mașina. Zburasem. Și asta era principalul.”  
Adrian BRAD

O expoziție interesantă despre marile personalități ale Câmpinei de altădată, la Casa de Cultură „Geo Bogza”

În holul lateral al Casei de Cultură a fost vernisată recent o expoziție cu imagini ale marilor personalități culturale ale Câmpinei de altădată. Expoziția este permanentă, iar intrarea, gratuită. De fapt, fiecare dintre cei mai importanți  oameni de cultură care au trăt sau au creat la Câmpina, fie și numai vremelnic, este prezentat vizitatorilor pe câte un panou de mari dimensiuni, care conține nu doar o fotografie impresionantă a personajului, ci și un text sintetic, dar extrem de lămuritor despre viața și opera personalității în cauză. Vorbim despre personalități care au fost fii (naturali sau adoptivi) ai Câmpinei și ai meleagurilor din jurul orașului. Expoziția se numește ”Personalități care au îmbogățit viața culturală a Câmpinei” și a fost rodul unei munci laborioase depuse de doi localnici cu dragoste de cultură și de tot ce este câmpinean: Alin Ciupală și Codruț Constantinescu, care au adunat cu trudă și migală informații și fotografii ale marilor dispăruți din viața culturală a urbei noastre de acum mai bine de un secol, dar și din vremuri mult mai apropiate momentului prezent. 


”După ce am decis să transformăm acest hol de trecere într-un hol de expunere, am vernisat aici o interesantă expoziție privind marile personalități câmpinene de altădată, în care am vrut să oferim câmpinenilor informații pe care nu le poți găsi pe net dintr-o singură căutare, informații importante pe care le-am obținut grație unei munci asidue depuse de doi dintre  cei mai importanți colaboratori ai noștri: Alin Ciupală și Codruț Constantinescu. Am optat pentru personalități dispărute dintre noi, tocmai ca să nu se iște tot felul de discuții. Sunt scriitori, oameni de știință, artiști, profesori, toți cu o valoare incontestabilă, mulți dintre ei foarte cunoscuți, dar despre care vizitatorii pot afla și lucruri mai puțin cunoscute. Expoziția începe cu triada clasică Hasdeu – Grigorescu – Istrati, pe care orice elev o știe (sau ar trebui să o știe) și cu mari boieri și prinți care au deținut o parte din pământurile orașului, continuând cu mari dascăli câmpineni (Stoica Teodorescu, realizatorul primei monografii a orașului și unul dintre profesorii care au ajutat la fondarea Liceului Nicolae Grigorescu ș.a.), cu Geo Bogza, patronul spiritual al instituției noastre, cu Alexandru Tudor-Miu, fondatorul Liceului Energetic și primul său director, cu Octavian Angheluță, Pompiliu Constantinescu ș.a. Am căutat să evidențiem legăturile pe care aceste personalități le-au avut cu Câmpina, cum și-au pus ele amprenta pe viața culturală a orașului nostru. Proiectul a costat 7000 de lei și a fost finanțat în întregime de către Consiliul Local”, ne-a declarat Alexandra Ioniță, responsabil al Casei de Cultură de aproape un an de zile.
Adrian BRAD 

NU experimentelor sociale pe români!

CAMPANIE împotriva intenției Guvernului de a transfera contribuțiile sociale integral în sarcina angajatului

Intenţia Guvernului României de a transfera contribuţiile sociale exclusiv în sarcina angajatului, este una care dovedeşte felul în care actualii guvernanţi ignoră nu doar legislaţia europeană si internaţionala în vigoare, dar şi nevoile şi drepturile cetăţenilor români,  obligaţi să fie cobai pentru măsuri și politici netestate nicăieri în lume.
Ca urmare a acestei intenții declarate, Blocul Național Sindical inițiază Campania socială ”NU Experimentelor Sociale pe Români!” ce dorește să atragă atenția asupra felului în care românii sunt subiecți pentru acest experiment ilogic, ce are consecințe foarte grave - și să stopeze ca România să devină unica țară din lume (din 119 țări care au în implementare un sistem de protecție socială și a căror fiscalitate este monitorizată) în care contribuțiile sociale sunt aruncate doar pe umerii angajaților.
Campania se adresează tuturor românilor, actuali sau viitori beneficiari ai sistemului de asigurări sociale, indiferent dacă aceștia sunt sau nu sunt membri de sindicat, indiferent dacă sunt angajați, șomeri, elevi, studenți, persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.


Campania ”NU Experimentelor Sociale pe Români!” inițiată de BNS se dorește un semnal de alarmă care ar putea să deturneze aplicarea acestei inițiative, având și componenta inițiativei de modificare a legislației ce definește evaziunea fiscală.
Prin această campanie, BNS - care s-a situat permanent în avangarda luptei pentru dreptate socială - ia atitudine împotriva intenției guvernanților de a aplica această măsura ce îi defavorizează flagrant pe români, oriunde ar trai și munci ei, și dorește să polarizeze atenția cât mai multora din ei asupra acestui subiect de maximă gravitate, înainte ca inițiativa să fie pusă în fapt prin metodele curente ale guvernului, obișnuit să emită ordonanțe de urgență de pe o zi pe alta.
Campania se va desfășura atât în spațiul virtual, cât și pe toate canalele media, materialele ce aprofundează problematica ei putând fi accesate pe site-ul BNS și pe pagina de facebook a Blocului National Sindical.
BNS INIȚIAZĂ CAMPANIA SOCIALĂ ”NU Experimentelor Sociale pe Români!” ȘI CERE CÂT MAI MULTOR ROMÂNI, ACTUALI SAU VIITORI BENEFICIARI AI SISTEMULUI DE ASIGURĂRI SOCIALE, SĂ IA ATITUDINE PENTRU A STOPA ACEASTĂ INIȚIATIVĂ ILOGICĂ, CE ÎI DEZAVANTAJEAZĂ FLAGRANT. 
Campania își propune așadar să împiedice ca România să fie de la 1 ianuarie 2018 singurul stat din Uniunea Europeană și din lume în care contribuțiile la sistemul de securitate socială vor fi asumate integral de angajat.

Campania „NU Experimentelor Sociale pe Români!” inițiată de BNS va fi adusă la cunoștința următoarelor foruri și organisme internaționale:
Comisia Europeană,
Consiliul Europei,
Parlamentul European,
Organizația Internațională a Muncii,
Confederația Europeană a Sindicatelor,
Confederația Internațională a Sindicatelor,
Fondul Monetar Internațional,
Parlamentul României,
Diverse organizații ale societății civile.

COMUNICAT DE PRESĂ

Solidaritate, responsabilitate socială, echitate, echilibru - sunt principii de bază statuate în Convențiile și Recomandările Organizației Internaționale a Muncii, dar și în Tratatele și reglementările europene. Din păcate, ca multe alte caracteristici ale unei societăți democratice mature și dezvoltate, ele nu reprezintă o preocupare pentru clasa politică din România. 
Intenţia Guvernului României de a transfera contribuţiile sociale exclusiv în sarcina angajatului, este una care dovedeşte felul în care guvernanţii ignoră nu doar legislaţia europeană în vigoare, dar şi nevoile şi drepturile cetăţenilor români, obligaţi să fie cobai pentru măsuri și politici netestate nicăieri în lume. Prin urmare, considerăm această decizie a actualului guvern de a transfera integral în sarcina salariaților responsabilitatea finanțării sistemului de pensii și asigurări de sănătate – ca fiind o măsură incoerentă, hazardată şi total defavorizantă față de cel în slujba căruia ar trebui să fie guvernanţii: poporul român.

În nicio țară din Europa finanțarea sistemului de securitate socială nu se asigură exclusiv de către angajat, pentru că vorbim de solidaritate și de responsabilitate socială asumată în mod echilibrat între angajat și angajator. Practica europeană arată o asumare împreună – angajat și angajator – a finanțării sistemului de securitate socială.


La nivel mondial, din 119 țări care au în implementare un sistem de protecție socială și a căror fiscalitate este monitorizată [1], nici măcar una nu are în întregime această sarcină alocată exclusiv angajatului.


România va fi de la 1 ianuarie 2018 singurul stat din Uniunea Europeană în care contribuțiile la sistemul de securitate socială vor fi asumate integral de angajat.
Acest transfer al responsabilităţii finanţării sistemelor de securitate socială către angajat înseamnă de fapt:
  • Toate riscurile demografice și de sustenabilitate a sistemului de pensii și a celui de sănătate vor fi transferate către salariat, fapt ce va genera un război între presiunea fiscală pe salariat și adecvarea veniturilor pentru beneficiari. Cele 2 sisteme – sistemul public de pensii și cel de asigurări de sănătate - sunt oricum greu sustenabile, în acest moment raportul între salariați și pensionari  fiind de aprox 1:1. În sistemul de asigurări de sănătate erau la sfârșitul anului 2016 - 17.130.940 persoane asigurate – aprox 11,4 milioane plătesc contribuții de asigurări sociale. Pentru aproape 6 milioane de contribuabili (alții decât salariații), contribuția la fondul de sănătate este extraordinar de redusă, aprox 5 milioane de salariați asigură peste 80% din finanțarea sistemului de asigurări de sănătate.

Chiar dacă în mod ostentativ recunoașterea fragilității sistemul de securitate socială din România, majoritatea rapoartelor de monitorizare, indiferent că ne referim la Comitetul European pentru Drepturi Sociale (Consiliul Europei) sau Comitetul de Experți pentru aplicarea Convențiilor și Recomandărilor (OIM)  au atras atenția Guvernului României cu privire la nivelul extrem de redus al indemnizațiilor acordate ca beneficii ale sistemului de asigurări sociale. 
În fiecare an, cu unele fluctuații generate de evoluția salariului minim, bugetul de stat a trebuit să intervină cu subvenții pentru acoperirea deficitului sistemului public de pensii sau cel al fondului unic de asigurări de sănătate. Mai ales în aceste condiții decizia de a tăia finanțarea acestor sisteme pare a fi de neexplicat.
  • Măsura încalcă flagrant convenții internaționale ratificate de România cu privire la sistemele de securitate socială, recomandări ale OIM sau  directive europene prin renunţarea la principiile solidaritaţii și asumării echitabile și echilibrate a sarcinii finanțării. 

a.1 Convenția nr. 102/ 1952 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) - Art 71 alin 2 – „Totalul cotizaţiilor de asigurări suportate de salariaţii protejaţi nu trebuie să depăşească 50% din totalul resurselor financiare alocate pentru protecţia salariaţilor, a soţiilor şi copiilor lor”.
a.2 Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului, transpusă prin Legea 200/ 2006.
a.3 Recomandarea OIM nr 202/2012 privind protecția socială  - „Solidaritate în finanțarea sistemelor de securitate socială și totodată urmărirea unui echilibru optim între responsabilitățile și interesele celor ce finanțează și/ sau beneficiază de schemele de securitate socială”.   
a.4 Recomandarea OIM 67 /1944 - „Costul prestațiilor, inclusiv costul administrării, ar trebui distribuit între persoanele asigurate, angajatori și contribuabili, în așa fel încât să fie echitabil față de persoanele asigurate, și totodată, să se evite înrăutațirea situației persoanelor asigurate ce au venituri mici, precum și orice fel de perturbare a activității”.
  • Rămân fără finanțare: asigurările de șomaj, asigurările în caz de accidente de muncă și boli profesionale, garantarea creanțelor salariale în cazul insolvenței angajatorului, asigurarea pentru concedii medicale și indemnizații. Neoficial se anunță că acestea vor fi preluate în plată de bugetul de stat, oficial nu se cunoaște ce se va întâmpla cu aceste prestații. 


Această decizie contribuie la precarizarea situației lucrătorilor români în spațiul european și este o discriminare la nivel de drepturi, prin dispariția principiului contributivității în cazul celor 4 componente mai sus menționate. 
Libera circulație a lucrătorilor este unul din drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni, fără coordonarea sistemelor de securitate socială din statele membre această libertate ar fi imposibil de exercitat.
La nivelul Uniunii Europene sistemele de securitate socială nu sunt armonizate, ele sunt în responsabilitatea exclusivă a statelor membre. Cu toate acestea Uniunea a stabilt reguli cu privire la interacțiunea sistemelor de securitate socială. 
Pentru a putea garanta că cetățenii fiecărui stat membru sunt acoperiți în mod continuu de unul din sistemele statelor membre, atunci când este mobil la nivel european, au fost create punți de legătură între sistemele de securitate socială naționale, astfel încât să se evite situația ca un lucrător să fie lăsat fără protecție sau să aibă dublă protecție.
În condițiile în care nu mai există contributivitate pentru cel puțin 3 din lista componentelor acoperite de coordonare, lucrătorii din România care decid să lucreze în afara țării dacă la un moment dat ar avea nevoie și ar fi îndreptățiţi să primească un beneficiu al sistemului de securitate socială, nu vor putea folosi perioada cât au lucrat în țară, pentru că nu au plătit contribuții și nu pot dovedi stagiul de cotizare.
Această rescriere completă a sistemului de securitate socială ne îndepărtează de modelele de securitate socială aplicate în Europa, făcând și mai dificil procesul de coordonare cu celalalte sisteme de securitate din statele membre.
  • Împovărarea angajatului prin această măsură care îi va diminua veniturile. Azi angajatul plătește contribuții sociale 16,5% și impozit pe salarii – 16%, de la 1 ianuarie salariatul va plăti contribuții sociale – 35% și impozit pe salariu 10%. Angajatorul plătește azi contribuții sociale - 22,75%, de la 1 ianuarie 2018 va plăti - 0%.
Actualmente Guvernul nu poate garanta includerea contribuțiilor angajatorului în câștigul salarial brut decât în cazul salariului minim și al salariilor din sectorul bugetar, iar în acest moment peste 25% din salariații din România sunt plătiți la nivelul salariului minim, așadar ierarhia salarială va fi în mod excesiv aplatizată.
În urma acestui transfer, la 1 ianuarie 2018, creșterea reală a salariului minim va fi 0, în sumă nominală salariul minim net pe economie va crește cu 1 leu (noul salariu minim anunțat pentru 1 ianuarie 2018 fiind de 1.750lei). Creșterea salariului minim de la 1.450 la 1.550, asa cum era anunțat în programul de guvernare, în condițiile păstrării actualului sistem de contribuții, ar fi însemnat creșterea salariului minim net cu 68 lei. 
În fapt, Guvernul poate garanta păstrarea salariului minim net doar pentru cei care la 31 decembrie 2017 erau plătiți la nivelul salariului minim. Salariații ale căror salarii sunt situate în intervalul 1.450 – 1.750 vor fi la fel de expuși riscului de diminuare a salariului net. 
Pentru salariații din sectorul economic, alții decât cei încadrați la nivelul salariului minim, Guvernul se bazează în acest proces pe un singur mecanism – buna credință a angajatorilor sau altfel spus „mila lui Dumnezeu”.
Cel mai probabil salariații din sectorul privat vor suporta din salariul net acest transfer, cu unele ajustări generate de evoluția salariului minim.
Chiar dacă toți angajatorii din România ar da dovadă de bună credință, atât pentru ei cât și pentru angajaţi, acest proces de transfer va fi un coșmar. În baza de calcul a contribuțiilor sociale sunt incluse componente ale salariului cum ar fi sporuri, sau beneficii în bani sau în natură - care sunt sau nu permanente, drept urmare, și dacă angajatorul ar fi de acord să includă în câștigul salarial contribuțiile plătite anterior de angajator, acest proces ar fi unul extrem de greoi și birocratic. Cel mai probabil în cazul componentelor ce nu sunt permanente, creșterea cotei de contribuții va fi suportată în întregime de salariat.
De exemplu, la un salariu brut de 2.500 lei, salariatul va pierde până la 297 lei, adică o reducere nominală cu aproximativ 17% a salariului net.
  • Dispar contribuțiile pentru condițiile de muncă deosebite sau speciale (plătite suplimentar de angajator), ca urmare vor dispărea și beneficiile celor ce lucrează în aceste condiții de muncă (reducerea vârstei de pensionare și a stagiului de cotizare fără afectarea nivelului drepturilor). În acest moment angajatorii ale căror locuri de muncă sunt încadrate în condiții de muncă deosebite – plătesc o cotă suplimentară de 5%, iar cei cu locuri de muncă speciale plătesc o cotă suplimentară de 10%.
În timp ce adevăratele motive pentru care actuala coaliție de guvernare și-a asumat o astfel de decizie rămân ascunse opiniei publice, argumentele lansate public în susținerea acestei inițiative nu pot fi considerate reale pentru că:
  • „Reducerea deficitului bugetului asigurărilor sociale și fondului de asigurări de sănătate”:
Transferul contribuțiilor de la angajator la angajat este doar o rotire între două tipuri de contribuții, ambele venituri ale bugetului de asigurări sociale / fondul de asigurări de sănătate, respectiv un transfer contabil între două capitole bugetare. În funcție de modul în care se va aplica acest transfer, se poate vorbi cel mult de o compensare între creșterile de contribuții sociale și reducerea impozitului pe salarii. Bugetul de stat subvenționează în acest moment ambele sisteme, în consecință  va fi cel mult o compensare între tipuri de venituri.
  • „Vor crește pensiile prin luarea în calcul inclusiv a contribuțiilor care azi sunt suportate de angajator”:
Nici pensiile celor ce contribuie azi nu vor fi mai mari în viitor datorită acestei măsuri, o dată cu creșterea câștigului salarial brut individual crește cel puțin în mod similar și câștigul salarial mediu brut pe economie, știut fiind faptul că pensia se calculează plecând de la raportul între câștigul brut individual bază de calcul și câștigul salarial mediu brut pe țară aferent fiecărei luni de cotizare. 
  • „Reducerea birocrației și creșterea gradului de colectare”:
În acest moment angajatorul întocmește un singur ordin de plată pentru toate contribuțiile sociale și depune o singură declarație lunară pentru toate contribuțiile, indiferent de bugetul / fondul de care aparțin și indiferent dacă sunt datorate de angajator sau de angajat. Colectarea și plata se va face în continuare tot de către angajatori, reținerea la sursă și nevirarea nu mai este considerată infracțiune în urma deciziei Curții Constituționale.
Prin aderarea la Uniunea Europeană, cei mai mulți români au sperat la justiție socială, protecție socială și condiții de muncă și de viață decente.
Protecția socială oferă lucrătorilor siguranța unui venit în perioada de tranziție între două locuri de muncă, în perioadele de îmbolnăvire, invaliditate, maternitate sau pensionare.
Dispariția surselor de finanțare înseamnă implicit dispariția prestațiilor sau preluarea acestora de către bugetul de stat. În cazul dispariției prestațiilor mai sus menționate, România își încalcă angajamentele asumate la nivel european și internațional.

În cazul preluării acestor prestații de către bugetul de stat apare inevitabil întrebarea - de ce decizia de a concedia, de a nu investi în sănătatea și securitatea la locul de muncă sau falimentul unui angajator trebuie asumate public de toţi cei ce susțin bugetul de stat? 
Securitatea socială este în același timp un cost dar și o investiție pentru angajatori. Globalizarea și politicile de ajustare impun mai mult ca oricând existența unor sisteme sustenabile de asigurări sociale. 
Protecția socială trebuie să fie parte integrantă a modelului economic și social. Dreptul la muncă este garantat de Constituție, lucrătorul trebuie să aibă dreptul să-și aleagă locul de muncă și programul de lucru. Securitatea socială trebuie să faciliteze mobilitatea și dezvoltarea profesională a lucrătorilor.

[1] https://home.kpmg.com/xx/en/home/services/tax/tax-tools-and-resources/tax-rates-online/social-security-employer-tax-rates-table.html

13 septembrie 2017

IN MEMORIAM. Aurel Vlaicu: „Eu în oameni m-am înşelat, în maşini niciodată..."

Se împlinesc astăzi 104 ani de când, în încercarea sa de a traversa Carpaţii, Aurel Vlaicu (19 noiembrie1882 - 13 septembrie 1913) şi-a pierdut viaţa prăbuşindu-se cu aeroplanul Vlaicu 2 lângă Câmpina, la Băneşti. Un portret emoţionant îi face temerarului inginer aviator devotatul său prieten, Octavian Goga, fost coleg şi bun cunoscător al vieţii acestuia, într-un eseu publicat iniţial în revista „Luceafărul” şi reluat mai târziu în volumul „Precursori”(Editura „Cultura Naţională”, 1930, p. 227), din care publicăm mai jos câteva fragmente. 

„Avea şi el un vis, care nu-l părăsea niciodată. De câte ori ieşeam la plimbare afară din Sibiu, cum se iveau în zare crestele munţilor, Vlaicu părea schimbat. Vorbea mai puţin, îşi curma glumele şi rărea pasul. Era distrat, îl lua în stâpânire un calm necunoscut şi fruntea, senină de obicei, i se învăluia într-o umbră de seriozitate. Deodată îl vedeam strângând buzele,clipind din gene şi uitându-se departe. Se oprea brusc şi mă prindea de braţ: „Pe acolo, vezi, s-ar putea trece Carpaţii... Mă tot gândesc, care ar fi mai bună, Valea Oltului, Valea Prahovei?… Tu ce zici?” Rămâneam locului câte un ceas două şi el vorbea... Vorbea de visul lui. Îşi judeca aparatul, îi compara calităţile şi lipsurile, combina lungimea drumului,curenţii atmosferici, înălţimea culmilor. Punea totul la cântar şi nu mai avea odihnă. În fundul ochilor vii, desluşai o strălucire de patimă. El care avea vorbe aşa de puţine, nici nu încerca să-şi lămurească ispita, dar din câte un cuvânt aruncat, din tăcerea bruscă, din privirea aceea îndărătnică, vedeai că pătrunde pe deplin simbolul întâiului zbor peste munţii care se rup în două. Se înviora ca de un fior în tot trupul, când încheia vorba cu un gest biruitor: „Ce are să fie atunci, când oi zbura eu peste Carpaţi!...” 


Visul ăsta l-a omorât... L-a omorât înainte de-a fi început să trăiască. Era doar abea în pragul vieţii, cu fierberea tulbure încă a celor treizeci de ani. Nu i-a dat nici măcar răgazul să se desmeticească puţin, să privească în jur, să pătrundă cât de cât vârtejul în care a ajuns el, de acolo din Binţinţi, de pe Malul Mureşului. Abia se scuturase de praful odăiţei de student, îl ardeau frigurile tinereţii şi-i era departe încă ceasul cumpănirilor potolite. Aruncat din senin în mijlocul vâltorii, singur cu patima lui, el se simţea stângaci sfios, dezarmat. La tot colţul îl aştepta o surpriză, o licărire proaspătă de lumină, un fior necunoscut...
Aşa a fost fulgerat Vlaicu la începutul drumului. A răsărit deodată din marea anonimă, şi-a rotit aripile deasupra noastră, ne-a silit să-l căutăm tot mai sus în înaltul cerului, şi-a căzut într-o clipă cu trupul zdrobit de propriul făt... Eterna poveste a tuturora, cari vin cu o proorocire pe pământ... Aşa cum s-a desfăşurat însă, tragedia lui are o înaltă semnificaţie simbolică. E un val de lumină care a izbucnit din regiunile vaste ale geniului popular, a uimit o clipă lumea şi s-a întors iar acasă, ca o solie care şi-a îndeplinit datoria. O flacără care joacă noaptea în mijlocul câmpului, ca să ştie satul că acolo în pământ zace îngropată o comoară. Aşa a strălucit Vlaicu, aşa s-a dus. Opera lui spune tuturora, că lumea de unde a venit el, sub acoperişul căsuţelor albe de la ţară, trăieşte şi se zbate, lovit de mizerii, chinuit de boli şi de jandarmii ungari, minunatul suflet creator al ţăranului român. Aeroplanul, care a despicat văzduhul la Aspern, alături de cele mai avansate invenţii ale civilizaţiei umane, a indicat încă odată culmile la care se poate ridica acest suflet, risipit de veacuri pe cărările înguste ale vieţii primitive... 


Aurel Vlaicu, care şi-a nemurit numele cu o invenţie de domeniul celei mai înalte probleme a culturii moderne, a fost şi a rămas până în ceasul din urmă, o întrupare tipică a ţăranului român, a ţăranului ardelean!... El a umblat la şcoală, a trecut, a făcut studii politehnice în Germania, a învăţat ungureşte şi nemţeşte, a ascultat concerte şi teatru, dar cultura străină nu a fost în stare să-i spulbere îndemnurile lumii patriarhale, de care nu s-a deslipit niciodată. Vlaicu a rămas ţăran... Nu i-a cerut culturii decât atâta cât îi trebuia pentru planurile lui. Alte tentaţii nu l-au putut robi. A învăţat deci matematica superioară, chimia şi fizica, dar s-a scuturat de toate celelalte, ca de-un balast. Cu spiritul lui de selecţie, cu intuiţia admirabilă ce-o avea din copilărie, el căuta cele mai simple formule pentru teoriile ştiinţifice, cari îl preocupau, apelând mai mult la puterea de imaginaţie, la bunul simţ al minţii ţărăneşti şi mai ales la îndemânarea mâinii, care nu greşea niciodată. Muncea cu patimă, unind devotamentul sălbatic al geniului, cu stăruinţa ţărănească. De aceea Vlaicu a fost toată viaţa lui un izolat, cum rar se întâlnesc... Nu cunoştea reţeaua de convenţii şi îndatoriri care îndrumă pe trecător în drumul lui. Nici nu putea s-o vadă, doar până în clipa când s-au închis pe veci ochii aceia strălucitori, ei au fost aţintiţi numai spre cer... 
Dacă voiai să-l înţelegi, trebuia să-l vezi în atelier. Acolo era la el acasă. În mijlocul maşinilor, în murmurul monştrilor de oţel, se strecura silueta lui sveltă în bluză albastră de uvrier, şi-o vedeai răsărind la toate colţurile... „Maşina e mai de omenie ca omul. Maşina nu minte. Ascultă şi primeşte porunca. Eu în oameni m-am înşelat, în maşini niciodată...”
Scos din atelier şi pus în largul vieţii, el, care cunoştea toate legile mecanicei, rămânea buimăcit şi îşi pierdea busola. Avea parcă ceva din stângăcia păsărilor cu aripile tăiate. Obişnuit să-şi toarne gândurile într-o formă materială, în metal sau lemn. „Eu - spunea de atâtea ori – nu ştiu să vorbesc. Nici nu am mai mult de patru sute de cuvinte. Le învârtesc aşa”. Scoţând din buzunarul vestei un şurub, ni l-a pus pe masă: „Iaca o silabă din gândurile mele…”. Cu firea lui particulară, nu mulţi l-au înţeles. Lumea îl admira, puţinii lui prieteni îl îmbrăţişau cu dragoste, dar judecata tranşantă a spiritelor mediocre nu l-a pătruns niciodată. Vedeau în el doar abilitatea obişnuită astăzi a omului-pasăre, un pilot ca atâţia alţii. Puterea de creaţie, prinsă în libelula măiastră, nu o puteau aprecia. S-au găsit mulţi, deci, care l-au amărât, i-au pus piedici, în loc să-i dea ajutor, l-au purtat cu vorbe până i-au deşteptat bănuiala lui ţărănească. În faţa lor, Vlaicu era schimbat. Mândru, laconic, băţos, încrezut, arunca vorbe lapidare... În mijlocul prietenilor, Vlaicu se dezgheţa uşor. Îl părăsea şi sfiala şi privirea tulbure de pe Calea Victoriei. Vorba lui curgea limpede, presărată cu glume şi cu frânturi de înţelepciune de la ţară. Vesel, comunicativ, naiv ca un copil, spunea tot ce avea pe inimă. Aveai în faţă chipul simpatic al ţăranului nostru. Păstra în suflet neatinsă toată comoara din bătrâni. Când arunca bereta de aviator şi părăsea problemele tehnice, nu mai era decât băiatul funtaşului Dumitru Vlaicu din Binţinţi...
Fire de artist Vlaicu a fost un temperament pasionat. Tot ce făcea, pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu albia adâncă. Munca lui era determinată de-o necesitate organică şi nu avea nici o legătură cu micile trebuinţi a vieţii de toate zilele. Niciodată nu s-a gândit la o slujbă, la o leafă. Nu cunoştea nici banul, nici mijloacele unui trai bun. Mergea înainte stăpânit de nevroză cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiei. Impulsurile lui veneau din adâncimi mari, de dincolo de limitele raţiunii. Veşnic frământat de un gând nou, nu cunoştea odihna. Deprins în timpul din urmă cu călătoriile aeriene, îl chema tot mai des dorul să se avânte în spaţiu... În zadar îi spuneau doctorii să se lase de pilotaj, să facă o cură la Căciulata şi să se păzească de defectul lui de inimă... Nu-i băga în seamă. Odată căzuse bolnav de rinichi şi zăcea de vreo două luni şi jumătate. Palid, slab, cu buzele arse de friguri, sta între perne. Cu capul întors spre fereastră căuta din ochi un petec de cer albastru: „Ce moarte stupidă ar fi să mor în pat!"

Doctorul curant al lui Vlaicu era de părere că acesta ar fi murit în timpul zborului, în urma unui atac de inimă


Într-una din notele cuprinse în partea a doua a volumului „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de Ion T. Şovăială şi aflat acum în pregătire, aflăm că "Medicul curant al lui Aurel Vlaicu, dr. V. Hâncu, susţine argumentat ipoteza potrivit căreia cel supranumit «Vulturul din Carpaţi» ar fi decedat «probabil în aer, în urma unui atac de inimă»”, o explicaţie care ar fi fost, cu siguranţă, mai pe placul lui Vlaicu, care era atât de încrezător în siguranţa pe care o oferea aparatul său de zbor. 
 „La Câmpina se pare că a aterizat, a luat masa şi-a pus benzină în motor şi-a inspectat aparatul şi s-a ridicat în văzduh să facă ultimul salut, a făcut ceva viraje şi a plecat”. „Ce s-a putut întâmpla? Temperatura în urma deselor ploi, fiind cam rece, mai ales la munte, a influenţat asupra rinichilor, rinichii asupra vaselor şi nervilor, iar vasele asupra inimii şi asupra creierului, la care s-a mai adăugat şi emoţia. Pe de altă parte, sângele de la periferia organelor, în urma răcelii şi a contractibilităţii vaselor, s-a aglomerat spre centru, vasele centrale fiind foarte încărcate de sânge, iar inima, slăbită în urma nefritei, nu a fost în stare să pună rezistenţă undei sanguine şi o sincopă cardiacă, probabil, i-a curmat viaţa. Numai astfel de explicaţie este raţională, bazată pe fapte şi concluzii logice. Ca o concluzie deci, după mine unul, Vlaicu a murit probabil în aer, în urma unui atac de inimă: asistolie cardiacă”. (Dr. V. Hâncu, „Vlaicu şi cauza morţii lui” în Albumul Vlaicu, Orăştie, 1920, p. 306).

12 septembrie 2017

Cartierul IREP – abandonat complet de municipalitate

Dacă nu de mult vă informam despre lipsa apei potabile în locuințele celor 18 familii din cartierul „21 Decembrie”, situat la marginea orașului de la ieșirea spre Valea Doftanei, acum, din nefericire, suntem obligați să semnalăm cititorilor noștri și reprezentanților administrației publice locale (care ar trebui să fie a tuturor câmpinenilor, dar din păcate este doar a unora dintre ei), că un alt cartier (aproximativ cu același număr de familii), a fost abandonat de municipalitate. Iar acest cartier nu se află la una din marginile sărăcăcioase ale orașului, ci chiar în zona istorică a Câmpinei, în cartierul IREP, pe un teren care în urmă cu un veac era înțesat de sonde, mai exact în perimetrul străzilor Lt. col. erou Oprescu Adrian și Salcâmului. 
Prima dintre cele două este o stradă importantă, deoarece reprezintă una dintre legăturile directe ale municipiului nostru cu DN1.  Din fața porților companiei Energopetrol coboară în pantă abruptă, cu toate numeroasele sale serpentine, strada amintită mai sus, care trece pe lângă societatea Concordia și ajunge în drumul național. Chiar dacă la capătul ei de sus te întâmpină un indicator rutier ce avertizează șoferii că iarna drumul este impracticabil, după cum veți vedea în continuare, pârdalnica stradă este adesea greu practicabilă și în afara anotimpului rece, la orice ploaie torențială, deoarece apa revărsată din strada Schelelor (care trece pe lângă Energopetrol), coboară în torenți vijelioși pe strada Lt. col. erou Oprescu Adrian, ce poartă numele unuia dintre eroii prahoveni morți în Revoluția din Decembrie. Așa cum a căzut părintele onomastic al străzii în prima zi a Revoluției, într-un convoi militar ajuns la Băneasa, răpus de gloanțele unor trăgători necunoscuți, așa vor cădea pesemne, din motive necunoscute, răpuși de depresia și  deznădejdea mersului pe poteci și scări aproape impracticabile, locuitorii cartierului IREP, în special bătrânii și copiii. 


În copilăria mea de odinioară, cel mai periculos și mai folosit derdeluș din oraș se forma pe această stradă. Mulți copii din toate cartierele câmpinene se strîngeau aici iarna cu săniuțele personale bine pregătite (sfori groase legate marinărește de șinele meticulos șmirgheluite și unse cu grăsime), roșii în obraji de la frigul de afară, accentuat puternic de curenții de aer glacial produși în vitezele amețitoare ale săniilor ce coborau la vale precum niște bolizi ai zăpezilor. Curenții șfichiuitori și reci ca gheața ne biciuiau fără milă obrajii, deformându-ne pielea pomeților mai ceva decât ni se întâmpla vara, la căderile verticale în gol din mașinile acelor montagnes-russes ale marilor parcuri de distracții. 


În zilele noastre, copiii cartierului IREP nici această plăcere nu o mai au, căci interzicerea accesului în acest loc iarna este mult mai strictă decât în trecut, bașca faptul că probabil cei mici nici nu mai îndrăznesc să se lase purtați la vale pe gheața groasă, dar plină de denivelări, călărind vehiculele pe șine de oțel, care nu au amortizoarele autovehiculelor, astfel încât nu pot evita  impactul extrem de dur cu gheața gropilor din carosabil, gropi pe care le detestă atât de mult în tot restul anului. Nemaivorbind că de la topirea zăpezilor și până la primele ninsori,  școlarii ce locuiesc pe cele două străzi abia reușesc să urce și să coboare scările care flanchează una din marginile străzii, în drumurile lor spre școală, spre casă, apoi iar spre școală și iar spre casă; și tot așa, întru desăvârșirea educației asigurate de părinți, dar și a nepăsării totale asigurate de stilul cu care sunt tratate problemele zonei de către conducerea Primăriei.  



Acuzații dure în plenul Consiliului Local
La ultima ședință a Consiliului Local Câmpina, dl Stoica, un locuitor al străzii Salcâmului, a criticat în termeni duri impotența conducerii Primăriei și indolența autorităților locale, care, în opinia sa, au scos cu desăvârșire zona din lista obiectivelor de investiții publice realizate în fiecare an și plătite din banii câmpinenilor, deci și ai locuitorilor celor două străzi amintite mai devreme. 
În ziua următoare, ne-am deplasat la fața locului, iar demersul nostru ne-a adus aminte de versurile poeziei „Tumefiere” a Ninei Cassian: „Pentru ca umilința jocului / să-mi fie lăsată, / m-am deplasat la fața locului; / fata locului era umflată.” Umflate și tumefiate am găsit și noi scările ca niște ruine, ce coboară de la marginea străzii Schelelor, străzi șchioape și strâmbe de parcă ar fi coborât dintr-un film de război apocaliptic. Umflată și tumefiată am găsit și strada Lt. col. erou Oprescu Adrian, atât de rău tumefiată, încât tare ne este teamă că, dacă printr-o minune, eroul Adrian de la Revoluție ar învia, le-ar cere mai-marilor municipalității să nu-i mai fie folosit numele pentru această stradă. Eu cred că, prin felul în care arată zona, este batjocorită și memoria eroului nostru, care a murit fără să înțeleagă de ce, așa cum locuitorii cartierului se chinuie să locuiască pe aceste două străzi moarte fără să știe de ce. 

„Avem de gând să dăm în judecată Primăria”
Ne-am întâlnit cu reprezentantele a trei familii care locuiesc în acest loc uitat de timp și de edilii noștri cei cumsecade, atât de puși pe fapte mari în timpul campaniilor electorale, atunci când știu să promită cum se cade. Simona Stoica, soția acuzatorului din plenul Consiliului Local, este convinsă că fondurile alocate reabilitării străzii Lt. col. erou Oprescu Adrian au fost folosite de edilii câmpineni pentru modernizarea unei alei aproape nelocuite de pe Voila, drum care trece prin niște livezi și care a fost asfaltat pentru creșterea valorii locului pe piața imobiliară a Câmpinei: „Uitați-vă și dvs cum arată strada Lt. col. erou Oprescu Adrian, că nici dacă o bombardau în război americanii nu arăta așa.  Noi am avut alocată, anul trecut, pentru repararea străzii suma de 7.000 de lei, dar ulterior, banii au fost folosiți pentru asfaltarea unei alei de pe Voila, unde locuiesc câteva familii, iar cea mai mare parte a lungimii acestei alei trece prin niște livezi, deci prin niște locuri nelocuite deocamdată. Lumea zice că s-ar fi tras și utilități pe tronsonul nelocuit, doar pentru a crește valoarea străzii pe piața imobiliară. Noi nu avem nimic de obiectat la asfaltarea oricărei străzi, că și locuitorii respectivi sunt plătitori de impozite, dar nu vrem să fim luați de proști. Avem în cartier multe familii cu bătrâni și copii care urcă și coboară cu mare greutate scările de acces spre și dinspre strada Schelelor. Am solicitat conducerii Primăriei să-și aducă aminte că trăim și noi în acest cartier ce pare uitat complet de municipalitate. Strada Salcâmului, pe care locuiesc, a fost pietruită atât de superficial, că acum pietrișul abia se mai cunoaște, iar torenții de ape care vin în timpul ploilor abundente de pe strada principală pe Salcâmului afectează clădirea aflată la intersecția străzilor, imobil în care locuiesc mai multe familii. Zona este brăzdată subteran de multe tuneluri și adăposturi realizate de nemți în timpul celui de-al doilea război mondial. Sub curtea casei mele există un astfel de tunel cu mai multe săli subterane, iar infiltrațiile de apă din pereții acestor adăposturi îmi afectează puternic structura de rezistență a casei în care locuiesc. Mi s-a spus că rezolvarea acestor probleme nu ar fi posibilă. Mi s-a mai reproșat de către dl viceprimar  că am ales să plec din București ca să vin să locuiesc în această clădire. Dar cred că repararea scării de lângă gardul casei mele, care este aproape impracticabilă, așternerea unui strat de pietriș compactat corespunzător pe strada Salcâmului, asfaltarea conform standardelor legale a străzii principale, colectarea corespunzătoare a torenților formați de apele pluviale de pe această stradă și direcționarea lor spre Prahova în condiții de siguranță pentru locuințele din zonă, defrișarea zonelor cu vegetație care arată mai rău ca o junglă, toate acestea se pot face de către Primărie. 
Să vă mai spun că nu departe de casele noastre se ridică adesea munți de gunoaie, aruncate de cei care nu au contract cu firma de salubrizare a orașului?! Sau că – Doamne, ferește -, la o adică, mașina Salvării nici nu poate ajunge aici?! Într-o zi, au venit niște lucrători din partea Primăriei care au săpat un șanț pe marginea din dreapta drumului principal, cum cobori, dar a fost tot o lucrare de mântuială, fiindcă apa și-a făcut drum pe sub mal, ajungând apoi să se infiltreze în fundația clădirii de la  intersecția  celor două străzi. Toate acestea se pot face, nu-i așa, că nu cerem imposibilul, ci doar să fim respectați ca cetățeni onorabili ai acestui oraș, care își plătesc la timp taxele și impozitele către bugetul local, din ale cărui fonduri trebuie să se dezvolte și cartierul nostru, nu doar anumite cartiere ale orașului. Dacă vom fi tratați în continuare cu dispreț, avem de gând să dăm în judecată Primăria Câmpina”, ne-a declarat Simona Stoica.
O altă vecină a ei, Mariana Manea, ne-a asigurat că „locul acesta ar putea fi foarte frumos, dacă ar fi îngrijit de autorități. De zeci de ani, în zona noastră nu s-a mai făcut nicio investiție pentru asfaltarea străzii (nu plombarea ei), pentru repararea și consolidarea scărilor de acces la strada Schelelor, pentru igienizarea zonei verzi, pe care au năpădit-o buruienile și o vegetație aproape sălbatică, ca o pădure virgină. Aproape toți locuitorii străzii avem apă în beciuri după fiecare ploaie. Primăria nu a făcut niciodată nimic pentru noi. Vrem să se facă o minimă ecologizare a zonei, să se repare strada principală şi scările, să se amenajeze măcar un trotuar pentru a se circula în siguranţă și să se realizeze un sistem de iluminat al întregii străzi. Suntem la zece minute de mers pe jos de sediul Primăriei, dar cei din conducerea orașului ne-au uitat cu desăvârșire”.


„Noi nu suntem cetățeni europeni”
În cartierul aflat la zece minute de sediul Primăriei ne-am mai întâlnit cu o familie care locuiește la demisolul clădirii situate la intersecția străzilor  Lt. col. Erou Oprescu Adrian și Salcâmului. Situația acestei familii nefericite a mai fost prezentată în presa locală, într-un ziar online, dar nimeni din factorii de decizie din Primărie nu s-a sinchisit să-i întrebe de sănătate și să încerce să le rezolve problema care le face viața un calvar. Despre ce este vorba.  Casa fiind mult sub nivelul străzii principale, după ploile abundente, o bună parte din apa torenților care curg la vale pe această stradă, o ia la vale și se infiltrează la temelia imobilului, umplând de igrasie toți pereții locuinței alcătuite dintr-o bucătărie, o baie și două dormitoare. 
Mioara Nicoară este o mână de femeie, cum se zice în popor, dar harnică, inimoasă și energică, mereu în luptă cu apele pluviale care i se infiltrează pe sub fundația casei și îi ies în beci, iar de aici, în pereții camerelor.  Mioara are 45 de ani, 1,45 metri înălțime și 37 de kilograme. Trupul ei firav contrastează cu o voință de fier și cu un spirit justițiar de la care se poate adăpa orice om de bine însetat de dreptate: „Am fost de multe ori la cei de la Primărie și i-am rugat să vină să facă ceva, ceva legal, bineînțeles, ca să oprim scurgerea apelor de pe drum spre locuința mea și să scap și eu, și fata mea de calvarul igrasiei. De când ne-am stabilit în această casă, moștenită de fată de la tac-su, acum doi ani, am făcut un zid de consolidare a malului ce pornește dinspre drum și se oprește la doi metri în fața casei. Am fost de multe ori la Primărie să cer ajutor, dar nimic. Portarii și alți funcționari de acolo mă evită de multe ori și mă iau în zeflemea.  Îi las în pace și îmi văd de ale mele. Acum două luni au făcut niște muncitori ai Primăriei un șanț de scurgere a apelor, peste drum, dar apa s-a infiltrat pe sub carosabil, strada fiind mult sub casa mea, iar apa tot la temelia casei mele a ajuns. Parcă sunt blestemată, parcă aș fura banii sau nu i-aș câștiga cinstit. Când au venit să ia pământul rezultat din săparea șanțului și să-l împrăștie mai sus de șanț, i-am rugat să vină să ia și pământul rezultat din consolidarea pe care o făcusem malului de lângă casă, dar nu au vrut.  Le dădeam bani, până la urmă, dar se pare că am supărat pe cineva de pe-acolo. Am turnat singură un perete de beton pentru consolidarea malului, ca să opresc infiltrațiile, și tot singură am împrăștiat (fata era la căpșuni în Spania) tot pământul rezultat din consolidare peste versantul malului de lângă locuință. Atunci am alunecat și mi-am rupt mâna, dar am muncit așa în continuare, cu mâna în ghips. Fata este cuminte și m-a ajutat foarte mult. Când lucra în Spania, îmi trimitea în fiecare lună circa 800 de euro, sau chiar mai mult, atunci când putea. Toți banii i-am folosit pentru rezolvarea problemei cu infiltrațiile în casă, dar tot degeaba. Am o mândrețe de fată, sunt sigur că mă va ajuta la bătrânețe, Dumnezeu a fost darnic cu mine, că mi-a dat-o, dar parcă atunci când văd câte necazuri am cu casa, de nu mai reușesc să le rezolv, parcă zici că și Dumezeu și-a întors fața de la noi”, ne mărturisește, cu amărăciune Mioara Nicoară. 


Luminița, fata ei, are 22 de ani și este doar cu cinci centimetri mai înaltă. Are trăsături fine și un chip plăcut, dar fața ei arareori se înseninează, de parcă ar trăi într-o permanentă nefericire. După ce a cules căpșuni o vreme în Spania, nu a mai găsit de lucru și s-a întors acasă, dar se pare că jobul din străinătate i-a întărit apartenența la valorile Uniunii Europene și la cetățenia europeană: „În Spania, autoritățile unei primării nu se poarta așa urât cu cetățenii localității respective. De fapt, așa este peste tot în Occident. Cetățenii europeni de acolo sunt mândri, pentru că sunt mereu respectați. Noi nu suntem cetățeni europeni. La noi, nu simți nicio mândrie judecând după cum se uită și îți vorbesc cei din Primărie. Este chiar umilitor uneori. Am făcut curățenie generală și am zugrăvit camerele de zeci de ori, cineva ne-a pus polistiren pe doi pereți, că nu am avut bani pentru mai mult. De fapt, și pe ăștia îi plătim mai târziu, ne-a îngăduit așa, că meseriașul este un om tare bun. M-am săturat de atâta umezeală. Vreau să stau într-o casă curată, nu cu apă în beci, nu cu mucegai pe toţi pereţii, nu cu parchetul umflat după fiecare ploaie. Vreau să trăiesc și eu într-o casă normală, să simt că trăiesc”, ne-a mărturisit Luminița cu ochii strălucind a speranță. 
Autoritățile nu găsesc o rezolvare imediată la problemele cartierului IREP. Motivul este veșnic același: nu sunt bani. Cred că nici copiii din cartier nu mai pot fi păcăliți cu acest motiv.
 „Promit public că scările de pe strada Lt. col. Erou Oprescu Adrian vor fi primele reparate în anul 2018! Anul acesta am reparat scările de pe Bulevardul Culturii, de la Gura Leului, anul viitor reparăm scările de pe strada Oprescu Adrian”, a declarat viceprimarul Adrian Pițigoi în plenul ultimei ședințe a Consiliului Local Câmpina. Om trăi și om vedea. Om o fi și domnul vice, om o fi și domnul primar…
Adrian BRAD

Editorial. EMINESCU PE „GENUNCHE”

„Iar în acest ritm, înainte chiar de a dispărea demografic neamul acesta, îi va dispărea limba. Vom vorbi tăcînd. Dar vom sărbători găunos și sforăitor în continuare”. Îmi  cer iertare de a fi atît de infatuat încît să-mi autocitez degrabă sfîrșitul articolului din numărul precedent! Dar ce să fac dacă lucrurile se leagă într-o nefastă încatenare a dezastrului? Am urmărit la începutul săptămînii trecute, o parte dintre lucrările emfatic numitului Congres mondial al Eminescologilor de la Chișinău. Ce legătură are acest eveniment cu caracterul social politic al acestui cvadrat? Păi tocmai aici a apărut dezastrul, că are. Adunarea aceasta a fost o imagine, à la Hyeronimus Bosch, a elitei academice romano-basarabene și a incapacității sale patologice de a înțelege lumea în care trăim. Mi s-a părut că eram într-o fantastică bulă temporală. Să încep cu un amănunt: în tot timpul ședinței, telefoanele mobile au sunat ca într-o sală de așteptare la gară. Inclusiv al vorbitorului de la înalta tribună. Paranteză psiho-antropologică. Participînd la zeci și zeci de evenimente culturale - lansări de carte, vernisaje, conferințe, spectacole - am observat că bătrînii (pot folosi acest cuvînt incorect politic, întrucît fac eu însumi parte dintre ei) omit cel mai adesea să-și închidă telefoanele. Ba chiar și în biserică. Am tentat o explicație și am impresia că, fie nu consideră că e important deranjul provocat celorlalți, fie li se pare prea complicată suita de butonări necesare opririi/ pornirii soneriei. Așa îmi explic și faptul că onorabilii academicieni nu realizau că sunetul sprințar, insistent reluat pe tot felul de melodii, era cel mai mîrlănesc afront ce putea fi adus lui Eminescu. Asta, se poate spune, e o chestiune de formă. Nu cred dar… iată și una de fond. Printre vorbitori a fost invitată și doamna europarlamentar Maria Grapini. Invitată de către cine? Și în ce calitate? Abia aceste întrebări te aruncă în străfundurile disperării. Suszisa doamnă a intrat de mult în folclor prin eșecurile gramaticale, prin dușmănia pe care i-o poartă cu perversiune dificila limbă română, care îi ridică mereu în față insurmontabile obstacole de acord și anacolut. Să recunoaștem că era cea mai potrivită să „îl proslăvească” pe Eminescu. Ce a făcut la tribună domnia sa? Ca și alții înainte, a plătit polițe. Simpla sa prezență acolo era în măsură să acopere de ridicol întreaga manifestare, de parcă nu ar fi arătat și așa destul de lugubru. 


Cui a plătit polițe ilustra nulă? Păi I.C.R.-ului condus de Patapievici. Adversarilor politici ai dumisale. Cum zic postatorii pe FB: e noaptea minții! În acest caz, formula chiar are deplină acoperire în realitate. Doamna chiar a dat lecții de patriotism și de corecta interpretare a operei lui Eminescu. Pe care îți vine, văzînd astfel de agresiuni la care este supus de către înalte foruri academice, să-l ascunzi în vreo piramidă dintre cele pe care le iubea atît de mult (nu vă obosiți, stimată doamnă, să înțelegeți de ce) și să-l scoți de acolo peste cîteva mii de ani. Presa nu a acordat vreo atenție nici evenimentului în sine (nul ca valoare științifică), nici prezenței doamnei. Mie mi se pare un fapt profund semnificativ pentru demisia intelectuală a elitei academice. Aveau neapărată nevoie să invite un politician? (Nu cred! Este, evident, o reminiscență comunistă, cînd trebuia să vorbească la orice reprezentantul partidului). Puteau găsi unul măcar decent în exprimare. 
Vreți să le cerem elevilor azi să învețe? De ce? Cînd fac parte dintr-un stat incapabil să le ofere modele, incapabil să le ofere manuale și școli care să arate ca în secolul XXI, un stat care a făcut din plagiat și corupție politică națională și din alungarea competențelor țel principal, un stat care pune un politruc ministru al învățămîntului și care taie fondurile de la cercetare, un astfel de stat nu are nici un drept și nu are interes să le ceară elevilor să învețe. Vor vorbi iar activiștii de partid(e) la deschiderea școlii, nu slăvind învățătura, lustruindu-se pe ei, ca să parafrazez vorba Poetului. Și iar, mă înfioară negru Tăcerea: nimeni dintre academicienii celor două țări nu a protestat față de prezența patologică, cu valoare de simbol malefic, a acelei doamne la manifestarea dedicată Poetului? Sînt vecinătăți contaminante, nefrecventabile, sînt oameni cu care nu e bine să împarți nici aerul de respirat. Mai ales printre gingașele chestiuni culturale. Se pare însă că venerabilii și venerabilele din sala de la Chișinău, nederanjați de telefoane, nu aveau de ce să fie deranjați de o luare de cuvînt care exprima propriile lor convingeri intime. Și Eminescu? Unde era? Nu acolo, oricum! În cel mai important poem al său, după ce ne descrie cum sînt înfrînți de Roma, poetul ni-i arată pe zeii dacici cum se scufundă pentru totdeauna în oceanul arctic. După gesturi publice precum acest funest „congres”, cred că și Poetul s-a dus, pentru cine știe cît, alături de zeii săi care de multă vreme nu mai sînt și ai noștri, nevrednicii…
Christian CRĂCIUN

"Pacienţii politici”, o carte necesară (1)

Au trecut aproape doi ani de la lansarea volumului „Pacienţii politici” semnat de jurnalistul Florin Frăţilă şi încă există foarte multe solicitări venite la adresa autorului, prin care cititorii îşi exprimă dorinţa de a achiziţiona cartea. Având în vedere că tirajul a fost epuizat încă de la lansarea ce a avut loc în anul 2015 şi că orizontul în care ar putea fi reeditată lucrarea este destul de îndepărtat, unul din motive fiind acela că acum este în pregătire al doilea volum, am decis să-l publicăm integral, în serial. 
În "Nota asupra ediţiei", scriitorul Florin Dochia face o prezentare prin intermediul căreia familiarizează cititorul cu felul în care este structurată cartea: „Volumul „Pacienţii politici” (...) are la bază impresiile şi cugetările politice notate de autor într-o perioadă destul de tulbure a societăţii româneşti. Cronologic, însemnările lui Florin Frăţilă sunt datate între anii 2011 şi 2015 şi sunt structurate sub forma unor scurte povestiri de genul real-fiction dublate, în mare parte, de texte gazetăreşti (citate din articole, reportaje, comunicate de presă) în care personajele apar cu nume fictive sau reale, într-o dublă ipostază, cu jocuri politice de culise şi viaţă publică la vedere. (...) Nucleul central al volumului e reprezentat de însemnările din anul 2012, prin intermediul cărora autorul scoate la lumină, cu precădere, aspecte importante din partea nevăzută a politicii şi anume jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi impostura, care, ni se spune, „inevitabil vor duce la prăbuşirea eşafodajului”. Că aşa s-a întâmplat o demonstrează şi însemnările din anii următori (2013, 2014, 2015) în care impresiile politicianului scot în evidenţă trădările, migraţia, corupţia, arestările masive din politică, oarecum prevăzute în cronologia anterioară a faptelor". 
"Argument"-ul din debutul cărţii, semnat de autor, vine să motiveze apariţia volumului, în contextul în care, spune acesta, "românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise". 
Iată ce scrie Florin Frăţilă în continuare: "Volumul «Pacienţii politici» îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului. El vine ca o continuare firească a volumului de publicistică „Rămân să disper printre ai mei” (debutul meu editorial), în care gazetarul de atunci, cel ce îşi asuma rolul şi răspunderea de a critica, argumentat şi fără menajamente, tarele societăţii contemporane şi puterea politico-administrativă, îi pregătea o schelă şubredă politicianului de mai târziu, semnatarul jurnalului politic de faţă.
Dincolo de povestea prostului glorios, care se regăseşte la tot pasul în „Pacienţii politici”, scriitura este şi o mărturie a unei prăbuşiri interioare, în care lucidul cedează în faţa iluzoriului din „admirabila” mizerie politică.
Dacă îmi reproşez ceva în toţi aceşti ani de activitate politică, este conformismul, starea latentă în care am ales să stau, fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. M-am supus evenimentelor conştient fiind că nu le pot înfrânge şi nu mi-a convenit să candidez la eroism. Poate că am greşit permiţând să devin o victimă şi participând la erorile altora, dar cum bine spunea Petre Țuţea, „orice sistem social rămâne până la urmă un joc deschis, neterminat. Încă nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă niciun rest”. 


19 decembrie 2011. Blestemata chestiune insolubilă. 
2011 se retrage discret. N-am să-i duc dorul!  Un an greu, dominat de atrocități fanatice, criză economico - financiară, măsuri guvernamentale draconice, austeritate forțată, incompetență politică.  Lumea stă pe un butoi de pulbere sub privirile impasibile ale conducătorilor săi, care  nu dau semne că au înțeles greșelile trecutului. Îşi urmăresc propriile interese globaliste (economice, militare) fără să ţină seama de problemele/ năzuințele individului  încătușat în sistem. Cetățenii, indiferent de orânduire socială, rasă, religie, cultură, protestează (peste tot în lume) arătând, din ce în ce mai clar, că s-au săturat să trăiască sub presiunea îndatoririlor aberante impuse de o societate manipulată  de cei care deţin controlul finanțelor mondiale. Un studiu recent arată că 80% din populația pământului trăiește de pe o lună pe alta, cu venituri modeste și chiar la limita sărăciei. Restul capitalului se concentrează în mâna unei minorități care deține controlul și influențează politicul, puterea. Nu cred în dreptatea socială obţinută prin violenţă, dar nici în NIMICUL PUTERII, exercitat de cerberii mondiali! 
Rețin din scriitura lui Marin Preda raportul otrăvitor dintre NIMIC şi PUTERE sau „blestemata chestiune insolubilă”: „Există în limba rusă două cuvinte care au capătat, după mine, semnificații noi: nicevo (nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor și în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Stepanovici ar fi ajuns la putere și Stavroghin (prințul), stăpânul Rusiei. Nihilism! Toți oamenii se nasc cu puțin nihilism în e : este partea de revoltă irațională a ființei umane împotriva puterii condițiilor care o înlănțuie încă din fașă şi nu o eliberează decât în moarte. La ce bun atunci totul? Privește chipul unui prunc înfășat şi o să vezi cum apare pe el suferința că i se paralizează mișcările lui libere, trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă şi neputință. Si el încă nu știe nimic, dar mai târziu va fi silit să afle, începând din școală, trecând prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existență, că totul îl înlănțuie, ierarhia socială, nedreptățile oricărei orânduiri, imperfecte de la natură, legile dezvoltării economice, condițiile de existență ale țării sale în relația cu alte țări, care adesea dau naștere la războaie, unde este trimis, el sau copiii lui, să lupte și să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte şi revoluții, când vrea să nimicească toate acestea. Caracteristica sufletului uman este aspirația spre libertate, dar sensul vieții tot nu-i apare cu limpezime: da, libertatea totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruși au numit asta «blestemata chestiune insolubilă». Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Și atunci se supune și, ca să-și ascundă înfrângerea, îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alții și, dacă s-ar putea, întreaga lume.”

20 decembrie 2011. Ședintă la proțap. 
Mandatul 2008 – 2012 se apropie de final și primarul Laurian a hotărât să țină ultima şedinţă de Consiliu Local din acest an la o vilă de pe Valea Doftanei. Sindrofie de recompensă pentru aleșii locali şi angajaţii loiali  din Primărie. Şi, ce să vezi, porcul la proţap şi vinul ghiurghiuliu au ajuns pe mese, plocon, de la doi afacerişti, abonaţi la lucrări publice (H. şi M.), care au pierdut un pariu cu edilii, în sensul că au depăşit cu mult termenul de finalizare a unor lucrări plătite cu miliarde din bugetul public. Adică „boierii” au organizat un chiolhan, în loc să aplice sancțiuni  pentru nerespectarea contractului. 

Tăcere suspectă în cazul neregulilor sesizate de autorităţile statului la proiectul de modernizare Calea Dacia. Aflu, pe surse, că sancţiunea de 10 miliarde de lei vechi pe care trebuie să o plătească administraţia locală a rămas în vigoare şi trebuie onorată obligatoriu.  Să vedem din ce bani şi cine se face vinovat de subcontractarea ilegală a unor lucrări (iluminat public, căci despre asta este vorba)! Mai mult de atât, „gura târgului” vorbeşte că alt control, impus autoritaților române de Comisia Europeană, ar fi găsit multe „fisuri” pe la picioarele silfide de pod  construite de firmele lui Serghei, deputat portocaliu şi om de afaceri crescut la ţâţa Romtelecom-ului în timpul ţărăniştilor. Deranj mare! 


3 ianuarie 2012. Anul șarpelui orb – De unde venim. Sărbătorile de iarnă îmi oferă răgaz de lectură. Citesc, în paralel, două cărți foarte importante, mărturii ale trecutului, care îmi arată de unde venim, unde suntem și ce trebuie să facem pentru viitor: memoriile lui Neagu Djuvara și jurnalul lui Constantin Trandafir. În fiecare dintre cele două volume recunosc cu ușurință sursa răului de azi (pasaje întregi, descrieri clare ce nu lasă loc de interpretare): fostul nomenclaturist ori politrucul mărunt rămas agățat la gâtul societății câmpinene/ românești.
Rețin din volumul „Un secol cu Neagu Djuvara”: „(...) La un moment dat, va trebui să ieşim din acest rahat. Iertaţi-mă, dar nu ştiu cum să-l numesc altfel! Atâta vreme cât suntem conduşi de fiii celor care au fost nomenclaturişti şi cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securităţii lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină şi ei sunt cei care au pus mâna pe industrii şi pe comerţ. Probabil că ei continuă să ţină prin şantaj o mare parte din clasa politică şi să ne impună diverse chestii şi în ziua de azi. (...) Dacă cumva se va ajunge la un «proces Iliescu», mai întâi el trebuie chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. În momentul acela, Ion Iliescu i-ar da pe toţi de gol pentru că este un fricos. Pe toţi aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoşească ţara. (...) Ne trebuie două generaţii pentru a scăpa de păienjenii de care vă vorbesc şi pe urmă România se va întrema. Suntem deştepţi şi ne vom lua locul în Europa unită. Să ştiţi că politicienii noştri vor ajunge preşedinţi în Europa unită. Asta cu condiţia de a trece de hopul acesta, pentru că suntem încă ciumaţi. (...) Cei care nu sunteţi siliţi de meseria voastră să staţi în străinătate, încercaţi să veniţi în România, chiar înghiţind câteva hapuri. Trebuie să ridicăm ţara cu cunoştinţele pe care le avem. Mai întâi, trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aş dori ca viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii sau primul ministru să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor. Aşa cum se cere un jurământ pentru medici, ar trebui să fie acum un jurământ al învăţătorilor. Ei trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care, de când au 7 ani şi până la maturitate, vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere, fură. Or, nu poţi să faci progrese în asemenea condiţii”.
Într-o altă abordare, C. Trandafir scoate în evidență  aceeași poveste în volumul „1990. Anul şarpelui orb - File de jurnal”: „Vineri, 22 decembrie 1989. [...] La Casa Tineretului, miting mare, staţii de amplificare, cu mai multe difuzoare, puse în funcţiune de Marcel Popescu. Reculegere în genunchi pentru victimele din ţară. Nu mai ştim ce e cu noi. Sunt ţeapăn de emoţie. Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct. Pe jos, portrete ale «eroilor», cărţi ale lor (?), rupte cu mâinile, călcate în picioare. La balcon, recunosc doar pe Palade, soţul Drinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă (George Severin – n.m.). Din păcate, între vorbitori sunt şi chipuri dubioase, de arivişti notorii. Începe să miroase şi a «gaze» puturoase [...]. 
Sâmbătă, 23 decembrie 1989. [...] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit. 
Duminică, 24 decembrie 1989. Mergem la Casa Tineretului, unde e o agitaţie năucă. Totul e răsturnat ca într-o revoluţie bezmetică, scăpată de sub orice control. Într-o cameră, mulţi inşi aţâţaţi urlă, îşi proclamă priorităţi. Niţă ţipă că el a prevăzut primul căderea regimului, mă ia de martor şi mă pupă bălos. Alţii tună împotriva lui Dan Teodorescu că s-a instalat în fruntea Casei Tineretului. [...] Merg, apoi, la «şambra» gherasâniană să vedem ce au scris el, Bebe. Aici se află Adina, încă o jună foarte înaltă, Sandrino, Ghiţă (beat turtă). El, Ghiţă, vociferează cu scrâşneli: «Şi cine o să vă conducă acum? Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Biţă?» 
Luni, 25 decembrie 1989. [...] La şcoală, ora 9, aveam întrunire pentru alegerea unui Consiliu de conducere. Animaţie, «libertatea» face ravagii şi în rândul oamenilor cu carte, fie ea, cartea, în unele cazuri, extrem de puţină. [...] Dl. Bălu spune că este «indicaţia» să fie alese persoanele din vechea conducere, care au experienţă... Trebuie alese şapte persoane. În faţă, Biţă ne explică ce fac «ei» la Conducerea oraşului, ca să fie bine. Deviază, apoi, pe tema pericolului terorist. Când vede că s-a ajuns la nr. 7 pentru Consiliu şi el nu e încă propus (eu am refuzat, la fel Lungu, Dabija, Dascălu, Nichifor, Cobrea), Biţă se înalţă şi se autopropune. Dar fiindcă nu-i corect, Dabija îl propune el. Votat! Încep să înţeleg pericolul care urmează.”
Ştim bine ce a urmat, până în zilele noastre, când, după mai bine de douăzeci de ani, suntem tot în rahat, pentru că nu vrem (sau poate că nu suntem în stare) să facem curățenie.  Am intrat în politică şi mă omoară gândul că n-am sa reuşesc să schimb lucrurile atât cât îmi doresc.
(va urma)