30 septembrie 2014

2 octombrie, zi de doliu pe raza municipiului Câmpina

Printr-o dipoziţie a primarului Horia Tiseanu, ziua de joi, 2 octombrie, a fost declarată zi de doliu pe raza municipiului Câmpina, în semn de respect faţă de familiile care în aceste zile îşi plâng morţii, victime ale tragicului accidentat petrecut sâmbătă, 27 septembrie, pe Drumul Naţional 1.


Toate instituţiile şi autorităţile publice, partidele politice, instituţiile de învăţământ şi cultură de pe raza municipiului Câmpina sunt obligate ca în ziua comemorării să arboreze Drapelul de Stat al României în bernă.
Aceeaşi obligaţie incumbă şi persoanelor fizice sau juridice care arborează drapelul la domiciliu, reşedinţă sau sediu.
În ziua comemorării este interzisă desfăşurarea de activităţi cultural-artistice şi sportive pe raza municipiului. 

Cronica unei morţi fără vină

Sâmbătă seara (27 septembrie), în jurul orei 21.30, am fost la un pas de sufletele, încă neridicate la cer, ale celor şase oameni ce şi-au pierdut viaţa pe asfaltul negru al drumului lor fără întoarcere. Veneam cu familia dinspre Ploieşti, pe DN1, sub impresia altei tragedii, cinematografice, al cărei subiect a fost, ca un făcut, tot un accident stupid de circulaţie şi urmările lui în viaţa unei tinere supravieţuitoare rămasă fără familie, ce nu îşi mai dorea să lupte pentru viaţă.
Încă mă mai gândeam la cât de subţire este firul vieţii şi cât de uşor trecem noi, oamenii, peste lucrurile importante, pentru a ne pierde în iluzii şi mărunţişuri cotidiene, când am văzut în faţa mea un şarpe de lumină întins pe mai bine de un kilometru, începând de la paralela 45. Am bănuit că s-a întâmplat un accident şi speram să fie ceva banal, care să ne reţină cât mai puţin din drumul spre casă. Odată cu timpul care trecea fără să înaintăm prea mult, am înţeles că este ceva grav. Şi totuşi înaintam. Şarpele se mişca alene, ca după mort şi undeva, în depărtare, se cocoşa înspre dreapta, şi-apoi iar în faţă, fără sens. Nu înţelegeam pe unde se circulă şi mai ales cum, într-o zonă de câmp. Odată ajuns la primul poliţist dirijor am oprit şi l-am întrebat, prin deschizătura geamului, dacă n-ar fi mai nimerit să aştept în afara carosabilului, decât să intru pe arătură. “Nu vă sfătuiesc. Aici este teroare şi mai durează!” - mi-a răspuns acesta. I-am urmat sfatul şi am continuat drumul prin iarbă, în paralel cu asfaltul. Zona fatidică se apropia şi odată cu ea şi sentimentul acela care îţi îngheaţă sângele în vene când treci pe lângă moarte. Atent mai mult la drum şi mai puţin la peisajul lugubru, am auzit din dreapta mea un strigăt ascuţit: “Nu te uita!” Pe bună dreptate. Printre zeci de lumini albastre şi roşii, alături de un morman de fier contorsionat, zăceau trupuri, prea multe trupuri, aliniate, ale căror suflete sunt sigur că erau încă acolo. Numai automatismele experienţei de peste 25 de ani în şoferie m-au ajutat să-mi continui drumul. Eram şocat de tabloul sinistru. În cei câţiva kilometri parcurşi, super prudent, până acasă, am gândit cu voce tare o sumedenie de reproşuri la adresa instituţiilor statului incapabile să monteze separatoare de sens într-o zonă atât de circulată şi împotriva cirezilor de idioţi ce ignoră cu desăvârşire reguli elementare de trafic. Un ceas mai târziu aveam să aflu că o mare parte dintre victime sunt din Câmpina şi că printre ele se află şi copii. Alte suflete tinere ridicate la cer, după cele două de săptămâna trecută.
Atunci când vezi în emisiunile tv de ştiri astfel de cronici negre rămâi impresionat, în funcţie de gravitate, dar treci destul de uşor peste ele, cu gândul că ţie nu ţi se poate întâmpla şi mai ales pentru faptul că nu se petrec în proximitatea universului tău. Lucrurile se schimbă însă când auzi despre o astfel de moarte violentă în jurul tău, printre cunoştinţe, prieteni, concetăţeni. Abia atunci reflectezi mai apăsat asupra cauzelor şi a consecinţelor. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă, când am auzit că oameni pe care îi cunosc au dispărut fulgerător şi fără vină. 
Cu doar o săptămână înainte de groaznica întâmplare am stat la aceeaşi masă, într-o anumită conjunctură, cu Florin Cioroba. Nicoleta Mocanu nu este nimeni alta decât femeia pe care am văzut-o că se mândrea, cu două zile înainte de tragicul sfârşit, de rezultatele la învăţătură ale fiicei rămase în viaţă, premiată de Consiliul Local într-o şedinţă festivă. Azi ei nu mai sunt, ca urmare a nebuniei unui îndrăgostit şi a neglijenţei unui sistem ros de incompetenţă şi corupţie. 
Impulsionat de amintirea acestor imagini, am căutat să pun umărul, după posibilităţile mele, în sprijinul demersului de conştientizare a politicienilor cu răspundere şi putere. Am discutat cu o seamă de parlamentari prahoveni care au promis că vor interveni pe lângă cei de la Guvern şi CNADR pentru un plan de măsuri în favoarea protejării mult mai serioase a participanţilor la trafic pe DN1. Poate că toate vorbele astea (şi aici mă refer la orice reacţie din partea clasei politice) vor aduce un plus în favoarea vieţii, astfel încât moartea concetăţenilor noşti să nu fi fost în zadar.
Dincolo de aceste mărunte încercări, am să particip la “protestul negru” iniţiat de societatea civilă câmpineană, în speranţa că o voce unită se va auzi până acolo unde urechile par a fi astupate.
Dumnezeu să le odihnească sufletele celor ce nu mai sunt!



P.S. Încă de duminică am propus autorităţilor locale să “decretăm” doliu local în semn de respect pentru cei care şi-au pierdut viaţa. Până la închiderea ediţiei, ieri după-amiază, nu am primit niciun răspuns. După ştiinţa mea, până în prezent, singura instituţie care a arborat, la iniţiativa conducătorilor săi, însemnele de doliu, este Casa Tineretului. 
Florin FRĂŢILĂ

O nouă tragedie pe DN1

Cinci câmpineni şi-au pierdut viaţa într-un accident  rutier provocat de un sinucigaş

Nici nu s-au stins bine printre câmpineni ecourile tragicului sfârşit al tinerilor Ciprian Chiţoiu şi Andrada Sobaru, decedaţi săptămâna trecută într-un accident rutier pe DN1 în zona Nistoreşti, că o altă tragedie are loc, pe acelaşi DN1, supranumit, pe bună dreptate, “drumul morţii”, tronsonul rutier pe asfaltul căruia şi-au pierdut viaţa sute de oameni în ultimii ani.


Dacă săptămâna trecută descriam cu puţine amănunte efectele dramatice ale teribilismului şi ignoranţei la volan, azi ne aflăm în situaţia de a  descrie moartea stupidă a unor oameni nevinovaţi, care au avut neşansa să se afle simultan în traficul rutier cu un individ puternic afectat emoţional şi deosebit de periculos în calitate de conducător auto.
George Dumitru (foto), un tânăr de 28 de ani din Bucureşti, a intrat pe contrasens cu un autoturism Proton şi a izbit violent un BMW în care se aflau cinci persoane, trei adulţi şi doi copii. Impactul a fost atât de violent, încât echipajele de la Ambulanţă şi cele de la Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă nu au putut să-şi dea seama, iniţial, de numărul victimelor.


De altfel, primul raport oficial, imediat după impact, anunţa două persoane decedate, însă ulterior, au fost găsite şase victime. Niciuna, potrivit medicilor, nu a avut nicio şansă de supravieţuire, scena de la locul accidentului fiind descrisă, atât de martori, cât şi de salvatori, ca un adevărat carnagiu.
În autoturismul BMW se aflau cinci persoane, care se întorceau acasă, la Câmpina, de la pescuit. Maşina era condusă de Robertino Gherghelaş (44 ani), iar alături de el în autoturism se mai aflau prietenul său, Florin Cioroba (40 ani), fiul acestuia, Eduard Cioroba (11 ani), Nicoleta Mocanu (38 ani) şi fiica acesteia de 19 ani, Iulia Buldan. Maşina în care se aflau circula regulamentar când a fost izbită în plin de tânărul care a decis să se sinucidă, intrând pe contrasens cu o viteză care nu a dat nicio şansă de supravieţuire persoanelor din ambele maşini (unele surse susţin că ar fi fost de 185 km la oră).


Tragedia a lăsat fără tată şi soţ familia Gherghelaş. La rândul lor, Florin Cioroba şi Nicoleta Mocanu, care urmau să se căsătorească în curând, au pierit alături de copii lor şi au lăsat fiecare în urmă câte un copil. 
George Dumitru, tânărul care a provocat tragedia, s-a sinucis pentru că suferea din dragoste. Sâmbătă a plecat spre munte, iar la un moment dat a postat pe contul său de Facebook un mesaj, însoţit de fotografii în care apare alături de o tânără, în care lăsa să se înţeleagă faptul că urmează să facă un gest extrem. “Aveţi grijă de voi, prieteni, amici, cunoştinţe! Eu mă duc într-o lume mai bună şi aveţi grijă pe cine iubiţi, să nu păţiţi la fel ca mine. Vă iubesc pe toţi! Iartă-mă, Doamne, pentru ce fac, dar aşa nu mai rezist să trăiesc!” - a fost mesajul care i-a alarmat familia şi prietenii. Aceştia au încercat să ia legătura cu el, atât pe reţeaua de socializare, cât şi la telefon, dar în zadar.
George Dumitru lucrase în ultimii ani pe vase de croazieră şi avea o situaţie materială destul de bună. Contul său de socializare este plin cu fotografii făcute în  întreaga lume. Tânărul era în concediu şi în această perioadă, mărturisesc apropiaţii, nu a dat semne că ar avea probleme în dragoste.
Gestul extrem prin care a ales să-şi ia viaţa, dar şi tregedia în care a implicat alte cinci persoane nevinovate şi familiile acestora, au provocat sute de reacţii pe site-urile de socializare. Prietenii au fost şocaţi, iar ceilalţi oameni revoltaţi.
Accidentul s-a produs pe DN1, la km 81, între Câmpina şi Băicoi, sâmbătă, 27 septembrie, în jurul orei 21.00.
Dincolo de acest tragic sfârşit care a schimbat destinele acestor familii, rămâne fără îndoială în discuţie tema siguranţei în trafic pe drumurile publice româneşti. După primele cercetări la faţa locului, autorităţile au ajuns la concluzia că impactul nimicitor ar fi avut mari şanse să fie evitat în condiţia existenţei unor separatoare de sens, atât de necesare într-o zonă intens circulată. Din păcate, o astfel de constatare nu-i mai ajută cu nimic pe cei ce nu mai sunt, însă deschide o întreagă discuţie pe tema responsabilităţii şi competenţei unor angajaţi din structurile statului (CNADR) care sunt plătiţi să răspundă de siguranţa şi buna desfăşurare a traficului rutier. Dar cum în România zilelor noastre foarte puţini îşi asumă răspunderea, sunt slabe şansele să auzim că statul va lua măsuri împotriva celor care se fac vinovaţi de nepăsare.

Societatea civilă câmpineană organizează “Protestul Negru”

Vestea dispariţiei fulgerătoare pe drumurile publice a nu mai puţin de şapte câmpineni într-o singură săptămână nu a lăsat indiferentă opinia publică locală. Încă de duminică, 28 septembrie, au apărut semnale că societatea civilă se pregăteşte de un “protest negru” împotriva indiferenţei autorităţilor statului faţă de aceste tragedii. Nucleul revoltaţilor pare să se fi închegat printre salariaţii societăţii Neptun, care au hotărât să se strângă marţi, 30 septembrie, la ora 17.00, în centrul Câmpinei, în zona Casa Cărţii. Iniţiativa s-a răspândit cu repeziciune pe site-urile de socializare, astfel încât ieri (luni, 29 septembrie) se vehicula prezenţa a aproximativ 1.000 de participanţi.
Din păcate, reacţia aproape spontană a societăţii civile câmpinene vine doar pe fondul unor tragedii şi asta spune mult.

Editorial

ANGELA  SIMILEA vs. ANDREI PLEȘU

Mare tam tam a stîrnit articolul filosofului Andrei Pleșu prin care acesta, în stilu-i casant atît de caracteristic, se arăta contrariat de susținerea pe care Radu Beligan i-a acordat-o la mitingul de lansare lui Victor Ponta. Nu voi discuta decît tangențial justificarea în sine a celor două poziții. Contrariantă a fost vehemența reacției unor „colegi de breaslă” ai actorului nonagenar care au protestat împotriva așa zisei denigrări a imaginii actorului. Și asta pentru că polemica lui Pleșu (CTP a observat cu justețe) a fost elegantă, așa cum ne-am dori să fie toate polemicile noastre. Nu neagă nici un moment puterea de simbol a personalității lui Beligan, dimpotrivă, îi atrage atenția că se cuvine să nu întineze această dimensiune prin alianțe inavuabile. Totul decent, dar ferm. Că Antena 3 l-a împroșcat de zoaie imediat pe profesorul Pleșu nu e o surpriză. Apărătorii lui Beligan ar fi trebuit să se arate oripilați și de această blasfemie, căci Pleșu este un simbol la fel ca și Beligan al creativității românești. Să te afli afiliat, fie și prin contagiune, de haznaua Antenei 3, te face să miroși urît. Inevitabil. Și aici apare nedumerirea mea. Pentru că nu i-am văzut pe niciunul dintre acești vigilenți reacționând în alte dăți: când Patapievici era scuipat în public, când Pleșu iarăși era linșat la Antene, cînd erau desființate instituții culturale șamd. Atunci au tăcut chitic, acum militează pentru dreptul democratic la exprimarea opțiunii politice. Făcîndu-se că nu înțeleg esența discuției. Omițînd strategic referințele la trecutul nu tocmai cușer al dlui Beligan în raport cu mărimile trecătoare ale veacului. Ba chiar căutînd să-i justifice ploconelile față de Ceaușescu.


Există un cuvințel revelator care a scăpat celui care a redactat scrisoarea artiștilor și care explică ireconciabilitatea pozițiilor. Anume i se reproșează lui Pleșu „radicalismul”. Și asta tocmai în numele democrației. Se ascunde în spatele acestui biet cuvînt o întreagă istorie de compromisuri mari și mici, uneori în numele „artei”, alteori pentru pricini mult mai lucrative. Intransigența (adică radicalitatea morală) nu a avut niciodată numele bun în intelighenția noastră. Cei care au încercat să o practice au sfîrșit fie la Sighet, Aiud, Pitești, Canal, fie marginalizați de campanii de presă precum aceasta. Maestrul Beligan a adresat grețoase elogii lui Ceaușescu și consoartei. Acesta e un fapt și nu poate fi nici negat, nici măcar justificat moralmente. Cei care îl apără ocolesc delicat acest amănunt. Căci imediat publicații care au o agendă ideologică foarte clară și pentru care „grupul de la Păltiniș” reprezintă tot ce-i mai rău în cultura română au sărit să-l scalpeze pe Pleșu. În scrisoarea amintită sunt folosite cuvinte grele, Pleșu fiind acuzat că „denigrează”, „terfelește” imaginea actorului. Care imagine? De ce? Pentru că îi atrage atenția că nu se face să te afișezi, să gerezi cu prestigiul tău, un om moralmente dubios. Nu de opțiuni politice este vorba aici, nu vă faceți că nu vedeți! Ci de opțiuni morale. Peste care se trece îndeobște cu un surîs complice. Bieți actori și cîntăreți care se bucurau de o excursie gratuită oferită de celebrul Antonescu (nu acesta, celălalt care a fost ministru pe la turism), sau de o sumă mizeră oferită ca pomană electorală la pensie de actualul guvern se arată ofuscați că Pleșu pune în discuție nu talentul lui Beligan, ci rectitudinea lui morală. Amestecă discret culorile în cutie. Deși cu toții contemplăm nostalgici din cînd în cînd celebrul adagio: nu de talente duce România lipsă, ci de caractere. Dintre toate disciplinele artistice probabil că teatrul este cel care injectează cel mai tare beția puterii. Poate unde el nu poate fi practicat în recluziune, cu discreție, are nevoie de un public. Dl. Beligan s-a lăsat îmbătat de posibilitatea unui recital în fața unui stadion plin. El reprezintă, din păcate, un caz dintr-o patologie întristător de bogată după 1989, al unor cărturari care îmbătrînesc urît. Bătrînii înțelepți sunt unul dintre elementele care lipsesc acut țării de azi.
P.S. Observați că nu am pus în discuție opțiunea politică a dlui. Beligan. Ponta nu e o politică, ci un individ. Dl. Beligan știe prea bine ce este acela un plagiat. Fie și numai din această cauză ar fi trebuit să aibă măcar o tresărire de îndoială. Sigur, are tot dreptul să voteze cu cine crede. Dar nu are dreptul, cum par a crede apărătorii săi de ocazie, să-mi amaneteze mie, cetățeanul amărît, viitorul prin punerea în balanță a uriașului său prestigiu în favoarea unui om moralmente compromis. Talent și morală. Ce abis le desparte!
Christian CRĂCIUN

De acum este oficial: Daniel Ioniţă a părăsit PNL în favoarea PLR

După mai multe săptămâni de tatonări şi negocieri politice, consilierul local Daniel Ioniţă şi-a anunţat oficial, în plenul ultimei şedinţe a Consiliului Local (joi, 25 septembrie) demisia din PNL şi înscrierea în PLR-ul lui Călin Popescu Tăriceanu. Astfel, Ioniţă s-a alăturat deputatului Virgil Guran, cu intenţia de a forma în cel mai scurt timp o filială a PLR la Câmpina. În urma plecării sale, PNL Câmpina rămâne cu doar trei consilieri în legislativul local, faţă de cei patru aleşi în 2012 pe listele USL.

De ce este necesar Spitalul SanConfind din Poiana Câmpina?

Un spital unic în Prahova

(Poiana) Câmpina va avea, în curând, un spital privat la standarde europene, cel mai mare din județul Prahova. Un spital privat de asemenea importanță, cu atâtea secții și specializări, nu există nici în capitala județului. Spitalul SanConfind, înființat de Centrul Medical SanConfind din Câmpina (str. Progresului nr. 20), va funcționa în fostul imobil al spitalului de la Poiana Câmpina (mulți ani, secție exterioară a Spitalului Municipal), dar nu va semăna deloc cu fostul spital desființat în 2011, atunci când, pe motiv de rentabilizare, secțiile sale (Recuperare medicală, Oftalmologie)au fost mutate la Câmpina, în incinta Spitalului Municipal. Noua unitate spitalicească va fi net superioră celei precedente, oferind servicii medicale de cea mai bună calitate. Cu ajutorul unui proiect realizat de un cunoscut cabinet de arhitectură din Paris, vechiul imobil va cunoaște schimbări profunde, cu reamenajări și extinderi de mare anvergură. Ca structură de cazare, Spitalul SanConfind va avea 66 de paturi,  alocate după cum urmează: 36 de paturi cazare continuă adulți, 13 paturi cazare continuă pediatrie, 4 paturi cazare mame plus nou-născuți, 7 paturi cazare pentru o zi, 5 paturi la ATI Bloc Operator, 1 pat ATI Bloc Nașteri. Vor exista, de asemenea, 2 săli de operații și se vor mai amenaja o sală de mici intervenții și o sală de gipsare.  Punctul forte al spitalului îl va reprezenta „Baza de Tratament Balneologic, Fiziokinetoterapeuticși de Recuperare Medicală”, o adevărată oază de sănătatate în care câmpinenii vor putea ajunge cu ușurință. În baza de tratament,care va fi dată în folosință în următoarele luni,se vor folosi apele sărate captate de la un izvor din Poiana Câmpina(comuna a fost o stațiune balneară renumită, în urmă cu un secol), precum și nămol sapropilic adus de la Techirghiol în containere speciale și conservat astfel încât să nu-și piardă proprietățile terapeutice. 



Avantajele spitalului privat

Statisticile din ultimii ani dovedesc limpede că România are nu doar o populație îmbătrânită, ci și una cu o precară stare de sănătate. Ocupăm încă primele locuri în clasamente internaționale rușinoase privind sănătatea populației, care discreditează imaginea țării în lumea civilizată. Televiziunile centrale și locale prezintă neîncetat cazurile sociale ale unor copii sau adolescenți provenind din familii sărace, care apelează la mila telespectatorilor pentru a strânge banii necesari unor operații vitale ce nu se pot face decât în străinătate. Oare nu s-ar putea face la noi astfel de operații? Sumele necesare bolnavilor ar fi mai mici și, prin urmare, s-ar strânge mai ușor, iar operațiile vitale s-ar putea face mai repede și cu un grad mai mare de reușită. Pentru că medici pricepuți și recunoscuți în lumea medicală avem, doar aparatura medicală de ultimă generație ne lipsește. Dotările spitalelor de stat cu această aparatură ultraperformantă, dar și ultracostisitoare, sunt tot mai greu de realizat, în condițiile în care încasările la bugetul de stat sunt sub așteptări, gradul mic de colectare a impozitelor fiind cauzat de recesiunea economiei românești. Spitalele private, care dețin fonduri însemnate, reușesc mult mai ușor să se doteze cu cea mai modernă și mai performantă aparatură medicală. Iar Spitalul SanConfind din Poiana Câmpina este unul dintre ele. Medicii de familie funcționează într-un sistem de tip privat, în timp ce marile spitale și clinici au rămas de stat, creându-se astfel o falie între cele două sisteme. În ultimele două decenii, s-a cheltuit enorm pentru reabilitarea unor spitale de stat vechi, complet uzate fizic și moral. Cu banii cheltuiți pentru consolidarea unui spital vechi, s-ar fi putut construi unul nou, la standarde moderne. În țările occidentale civilizate, orice cârpăceală este nefuncțională.  De aceea, spitalele cu o anumită vechime se demolează, iar în locul lor se construiesc altele noi, care să corespundă cerințelor medicinii moderne. Astfel de spitale private dotate cu aparatură ultraperformantă, care au ajuns să rezolve cazuri din ce în ce mai complicate, s-au construit în multe locuri din țară, în ultimul deceniu. Un astfel de spital va fi, nu peste mult timp,  SanConfind din Poiana Campina. Cu spații de cazare demne de un hotel cu multe stele, cu aparatură medicală ultraperformantă de ultimă generație, cu un personal medical dedicat și înalt calificat, aflat permanent în slujba pacienților. Adică atent la pacienți, iar nu la „atențiile” acestora. De aceeași grijă față de suferințele bolnavului va da dovadă și personalul auxiliar, cel al îngrijitoarelor (infirmiere, băieșițe etc), care nu vor îndrăzni să condiționeze schimbarea lenjeriei sau a pampersilor pacientului, ori alte servicii pe care trebuie să le presteze prin fișa postului, de primirea bancnotei de 10 lei. 

Câmpina va avea, în sfârșit, un aparat RMN

Spitalul SanConfind va avea o secție de Radiologie și Imagistică medicală foarte modernă, dotată cu aparate ultraperformante, pentru realizarea unor investigații medicale deosebite: RMN - rezonanță magnetică, CT - tomografii computerizate, mamografii (ecografie mamară în cabinet dedicat), osteodensitometrii, RX - radiologie convențională.Foarte valoros și important este aparatul  RMN (rezonanță magnetică nucleară), unic în zona de nord a județului (un aparat asemănător se află numai la Ploiești). Rezonanța Magnetică Nucleară este o metodă de investigații neiradiantă, drept pentru care ea are un caracter repetitiv și este indicată în scanarea diverselor segmente anatomice. În cadrul spitalului va fi oferită o gamă largă de investigații tip RMN: cerebral, sistem osteoarticular, coloană vertebrală, abdomino-pelvian. Laboratorul de imagistică va funcționa la parterul spitalului, într-o zonă distinctă și izolată de restul circuitelor, iar RMN-ul va fi amplasat într-un spațiu special amenajat. În cadrul laboratorului vor fi furnizate servicii de imagistică și radiologie pentru toate grupele de vârstă, cu sau fără substanță de contrast, pentru toate segmentele anatomice: ecografie membre, abdomen, de organ, pelvis, vasculară, ecocardiografie, ecografie + Doppler color etc. Investigațiile se vor efectua fie în regim de decontare C.A.S., în limita fondurilor care vor fi alocate lunar și cu condiția prezentării documentelor prevăzute de normele contractuale, fie prin suportarea costurilor de către pacient. Pentru realizarea investigațiilor imagistice/radiologice este necesară efectuarea unor programări. Rezultatele se vor elibera pe loc, în 30-60 de minute de la realizarea investigatiei, iar pentru CT, cu exceptia urgențelor, în maximum 20 de ore, inclusiv iconografia pe CD-rom sau pe film termic.

Biblioteca Municipală “Dr. C-tin Istrati” la a 65-a aniversare

Marţi, 23 septembrie, citadela cărţii câmpinene, Biblioteca Municipală “Dr. C.I. Istrati”, a sărbătorit 65 de ani de existenţă.
Printre oficialităţile locale prezente s-au numărat primarul Horia Tiseanu, preşedintele comisiei de cultură a Consiliului Local - Florin Frăţilă, consilierii Marian Dulă şi Viorel Bondoc, precum şi alţi oaspeţi, profesori şi numeroşi elevi.


“În acest an - a subliniat Liliana Ene - Biblioteca Municipală împlineşte 65 de ani de lectură şi informare. Cu o puternică tradiţie culturală, marcată de multe dintre personalităţile culturii româneşti, Câmpina se poate lăuda cu o primă bibliotecă publică înfiinţată încă din anul 1906 de către un comitet ce îl avea preşedinte pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, având la bază o donaţie de 4500 de volume a domnului C.I. Istrati. Actuala bibliotecă a început să funcţioneze în anul 1949 (biblioteca căminului cultural), în 1950 (biblioteca centrală), în 1957 (biblioteca raională), în 1969 (biblioteca orăşenească), iar din 1993, Biblioteca «Dr. C.I. Istrati»”.
Expunerea documentară a fost însoţită de proiecţii adecvate cu imagini de la diverse activităţi organizate în ultimii ani, lansări de carte, întâlniri cu scriitori, concursuri pentru elevi, simpozioane.


La finalul acestui scurt istoric, Liliana Ene, directorea Bibliotecii, a prezentat asistenţei întregul personal: Mihăilescu Elena, Leotescu Lenuţa, Angheloiu Roxana şi Bocanu Eleonora şi a înmânat diploma “Cititorul anului”, împreună cu un set de cărţi, celor mai fideli prieteni ai bibliotecii: Ivan Mircea, Gheorghiu Eugen, Ludoșan Eugenia, Roșculeț Dan, Secelean Daniela, Tache Anastasia, Tudose Sergiu, Guef Andreea, Furiș Ioana și Guti Daniel.
Simpozionul, deosebit de bogat şi variat, a cuprins un program artistic pregătit de elevii Şcolii “B P. Hasdeu”, precum şi un scurt recital de rondeluri dedicat Bibliotecii la a 65-a aniversare de Ştefan Al. Saşa.
Partea a doua a manifestării a continuat cu patru lansări de carte: “Jocul fantasticului în proza lui Mircea Eliade” (autor Elena Cernica), “Pactul conversaţiei” (de Constantin Trandafir), “Năvala norilor” (de Iulian Moreanu) şi “Anonima” (de Diana Trandafir).
În paralel cu sesiunea de autografe acordate de cei patru autori, participanţii au avut prilejul să treacă în revistă expoziţiile de carte veche, carte nouă şi carte în limba engleză, să primească gratuit nr. 6 şi 7 ale Revistei “Urmuz” şi nr. 1 şi 2 ale Buletinului Informativ “Biblioteca de Câmpina”. 
Theodor MARINESCU

File de cronică

Epoca de Aur (3)

Educaţia şi cultura

Generaţia mea a început şcoala în 1947 cu portretul Regelui Mihai pe perete şi când am terminat prima clasă, în locul potretului regal se lăfăia cel al generalissimului I. V. Stalin, eliberatorul popoarelor, cum era numit. S-au petrecut în acei ani lucruri incredibile, greu de imaginat astăzi. Se prăbuşea o lume: arestări, execuţii sumare, abuzuri. Au fost nişte transformări ale societăţii româneşti de o brutalitate nemaiîntâlnită în istoria noastră. O reformă care a marcat profund învăţământul românesc pentru câteva decenii a influenţat negativ educaţia multor generaţii. Puterea proaspăt instalată lichida toate elementele de civilizaţie tradiţională românească şi le înlocuia cu cele copiate după model sovietic. În învăţământ au devenit obligatorii 7 clase elementare şi au fost desfiinţate liceele. În locul acestora, după modelul stalinist, au apărut şcoli medii cu durata de trei ani (cls. a VIII-a, a IX-a şi a X-a). În raionul Câmpina, şcolile medii care au substituit liceele de pe vremuri erau puţine, una la Sinaia, una în Câmpina. Cea din Câmpina se numea Şcoala Medie Mixtă nr. 1 (funcţiona în clădirea fostului Liceu “Barbu Dimitrie Ştirbey”, actualul Colegiu Naţional “N. Grigorescu”). 

Avea cantină şi două internate, unul pentru băieţi, unul pentru fete. Elevii interni erau din Moreni, Băicoi, Comarnic şi din satele din împrejurimi. Ca metodă pedagogică se foloseau de lucrările lui Macarenco, mare pedagog bolşevic, care în cărţile sale, “Poemul pedagogic” şi “Steaguri pe turnuri”, descria cum a reeducat copiii străzii din Rusia ruinată de războiul civil. Aparent umanist, acest sistem nu avea nimic comun cu ataşamentul pentru elevii şcoliţi, avea o serie de aspecte de mare duritate. Ca şi la Macarenco, care lucra cu foşti hoţi şi prostituate culeşi de pe stradă şi aplica uneori şi bătaia, şi în şcoala noastră se puteau întâlni fel de fel de absurdităţi. Directorul Drăgulescu, cu o sănătoasă origine socială (era cumnatul lui Ştefan Voitec, fost învăţător, ajuns un lider marcant al Partidului Comunist) făcuse din şcoala noastră un fel de cazarmă. Dimineaţa, înainte de a intra la ore, elevii aliniaţi în curte, pe clase, erau supuşi unui control sever. Băieţii erau controlaţi dacă au emblema şcolii pe mâneca hainei (pe fiecare emblemă era trecut numărul matricol al elevului), fetele dacă au părul strâns în filet sau pieptănat în codiţe. Dacă ţinuta nu era corespunzătoare, erau trimişi acasă. Regulamentul şcolii prevedea că după ora 8, elevii nu au voie să circule în oraş. Nu aveau voie la cinematograf, decât sâmbăta, la un matineu special pentru ei şi la anumite filme. Îmi amintesc că mi-a fost interzis să mergem la filmul “Roşu şi negru”, făcut după celebrul roman franţuzesc. Personalul administrativ circula pe strada principală sau pe la cinematograf şi dacă prindea un elev în flagrant, după numărul matricol îl raporta la direcţie şi urmau sancţiuni dure. Dacă ajungeai în cabinetul directorului, puteai să te alegi şi cu o chelfăneală. Pentru că autoritatea lui impunea mai mult teamă decât respect, fusese poreclit Ştabul. Măsurile disciplinare aveau sau nu efect, dar de obicei stârneau o reacţie contrară, iar cunoştinţele predate în mare parte au fost absolut inutile. Anul şcolar, ca şi în Uniunea Sovietică, era împărţit în pătrare. Sistemul de notare îl copia pe cel rusesc, cu note de la 1 la 5, iar manualele erau traduse din limba rusă. Manualul de fizică ne învăţa că cel care a descoperit motorul cu abur era mecanicul rus Ivan Polzunov, iar aparatul de radio era inventat de Popov. Cele mai năstruşnice teorii le găseam în manualul de biologie, care se numea “Bazele Darwinismului”. Acolo erau înşirate o serie de realizări ale savanţilor sovietici, care trebuiau să pună natura în slujba omului. Academicianul Lîsenko realizase un soi de grâu rezistent la secetă şi buruieni, altoind tulpini de grâu pe rădăcină de pir. Miciuri cultiva merele şi alte fructe în ţinuturile polare. Timiriazev inventase iarovizarea seminţei de grâu ca să reziste la clima aspră din Rusia. Olga Lepeşinskaia, tot academician, reuşise în laborator să creeze organisme vii complexe din celule primare. Tot ce am înşirat ţinea de domeniul fanteziei. În manualul de chimie, cel mai mare savant în domeniu era Mihail Lomonosov, căruia i se atribuia descoperirea legii conservării energiei (în natură nimic nu se pierde, totul se transformă). 
În clasa a IX-a, un an de zile se studia geografia URSS-ului, de asemenea după manualele sovietice. Pentru unele materii situaţia era şi mai complicată. Istoria României avea la bază manualul lui Mihai Roller, care începând cu Epoca Veche şi până la cea Modernă, accentua într-un mod scandalos influenţa rusească asupra dezvoltării ţărilor române (mai târziu, când lucrurile au revenit la normal, poate de remuşcare, Roller s-a sinucis). 
Pentru limba şi literatura română nu exista manual. La literatură erau studiaţi numai scriitori proletcultişti (cei care formau o nouă cultură, cultura clasei muncitoare, a proletariatului victorios). Nume care acum nu mai spun nimic erau la mare cinste. Poeţii Dan Deşliu, Eugen Frunză, Mihai Beniuc, A. Toma, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Maria Banuş şi mulţi alţii, care nu mai merită scoşi din uitare şi prozatorii care se inspirau din procesul colectivizării agriculturii sau din realizările înfloritoarei industrii socialiste, V. M. Galan (romanul “Bărăgan”), Ion Călugăru (romanul “Oţelul roşu”), Petru Dumitriu (“Nopţile din iunie”, “Drum fără pulbere”), Marin Preda (nuvela “Desfăşurarea”, apolozia ţăranului sărac care îşi găseşte fericirea în gospodăria agricolă colectivă) şi mulţi alţii. Aceştia, în mare parte, proveneau din scriitorii care în perioada interbelică avuseseră opinii mai apropiate de politica de stânga. Cel mai cunoscut caz a fost acela al lui Mihail Sadoveanu, care a publicat o serie de articole de slavă a realizărilor din Uniunea Sovietică, culese într-o broşură cu titlul “Lumina vine de la Răsărit”. 
În Câmpina, cultura era dirijată de un organism numit secţia raională culturală, iar învăţământul de secţia raională de învăţământ. Ca o ironie a sorţii, inspectorul şcolar se numea Dimonu, iar directoarea Casei de Cultură, tovarăşa Tufă. Inspectorul Dimonu a devenit celebru în urma unei inspecţii făcute la şcoala din Lunca Mare. Fostul cizmar, cu puţine clase de şcoală, a nimerit un învăţător de excepţie, domnul Vlad, care fusese şi ofiţer pe frontul de răsărit. Iritat de observaţiile stupide făcute de inspector, care habar n-avea de pedagogie, curajosul învăţător i-a dat o replică care a rămas memorabilă: “Tovarăşe inspector, eu am scos din şcoala asta mai mulţi elevi decât cuie ai bătut dumneata în talpă”. Tovarăşa Tufă conducea casa de cultură, care atunci era pe bulevard, unde este actuala Bibliotecă Municipală. Acolo avea şi o locuinţă confortabilă. Primul televizor din Câmpina s-a instalat la casa de cultură. Mulţi câmpineni veneau seară de seară să urmărească emisiunile. Mulţi erau tineri. Tovarăşa Tufă, ca să facă loc pentru invitaţii săi, făcea ordine adresându-se tinerilor: “Să iasă derbedeii afară!”
Cu astfel de activişti de partid raionali s-a desfăşurat viaţa culturală şi educaţia şcolară în ceea ce  s-a numit mai târziu “obsedantul deceniu” (perioada anilor ‘50, dominată de totalitarismul stalinist). 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Din Valea Regilor înapoi la Luxor şi Karnak


Debarcăm la Luxor (fosta Theba, capitala imperiului egiptean) dimineaţa, devreme şi plecăm rapid, pentru a evita căldura nimicitoare a amiezii, spre malul vestic al Nilului, unde se află Valea Regilor, Valea Reginelor, Valea Nobililor şi Valea Artizanilor sau a Muncitorilor. Părăsim malul estic al Nilului, socotit tărâmul vieţii, căci aici templele salută răsăritul soarelui şi traversăm Nilul spre malul vestic, tărâmul morţii, pentru că aici se află toate mormintele faraonilor.
Drumul trece prin sate sărăcăcioase, pline de praf, printr-o zonă unde se cultivă trestia de zahăr şi porumbul. Sunt impresionat de zecile de copii pe care-i văd străbătând distanţe lungi, cu ghiozdanele în spate, îmbrăcaţi în uniformă, mergând pe marginea şoselei către şcoala dintr-un sat.
Este din ce în ce mai cald şi deodată, în dreapta drumului, cerul se umple de baloane multicolore cu aer cald, în care sunt turişti ce survolează zona. Privim cu admiraţie, dar şi invidie, acest mod de a face turism, când două statui enorme apar în faţa noastră - “Coloşii lui Memnon”. Aceste statui de 20 m înălţime, cu picioare de 2 m lungime şi 1 m grosime, sculptate dintr-un monobloc de gresie, îl reprezintă pe Memnon, fiul mitic al lui Tithon şi al Aurorei, regi ai Egiptului şi Etiopiei, trimis de tatăl său în ajutorul Troiei asediată de greci, unde s-a acoperit de glorie ucigându-l pe Antiloqus, fiul celui mai bătrân rege grec, Nestor, dar fiind la rându-i ucis de Ahile. Statuile reprezintă tot ceea ce a mai rămas dintr-un templu al lui Amenophis al III-lea, care se spune că ar fi fost cel mai mare din Egipt. Statuile nu sunt foarte bine conservate, sunt erodate din cauza forţelor naturii. Facem obişnuitele fotografii şi ne îndreptăm spre o capodoperă - templul reginei Hatshepsut, singura femeie faraon, prezentată în unele imagini cu o barbă falsă, semnul distinctiv al monarhilor, cea care a condus o expediţie în ţinutul Punt şi a construit acest templu pentru tatăl său, Tuthmosis I. Templul a fost descoperit la jumătatea secolului al XIX-lea, iar o echipă polono-egipteană a lucrat la reconstrucţia sa din 1961. Văzut din parcarea de autocare, pare o construcţie modernă, dar în interior impresia dispare. Pe pereţii templului poţi vedea scene cu oameni la pescuit, naşterea divină a reginei şi copilăria ei, expediţia din Punt, primirea solilor egipteni de către regele din Punt. Templul se află într-o zonă deosebit de frumoasă, la poalele unor dealuri din calcar înalte de 200-300 m, locul fiind asemănător unui amfiteatru natural.
Mormintele din Valea Regilor
Imortalitatea sufletului, viaţa de apoi, erau lucruri fundamentale în credinţa egiptenilor. Faraonii se considerau nemuritori şi din acest motiv au apărut piramidele, mastabele, mormintele şi mumificarea, pentru a adăposti sufletul celui mort. În mormintele lor tăiate în stâncă, faraonii trebuiau să aibă toate cele necesare traiului în lumea veşnică. Iată de ce în morminte se puneau alimente, obiecte casnice, unelte, papirusuri, podoabe, paturi sau câte o caleaşcă, iar pereţii erau decoraţi cu scene închipuite din viaţa de apoi, de o mare frumuseţe şi diversitate. Fiecare mormânt este format, în general, din trei coridoare, o anticameră şi camera în care se află sarcofagul. Există 63 de morminte, dintre care cel mai cunoscut este cel al lui Tutankhamon.
Ajungem în această vale strâmtă, la poalele unor dealuri de 200 m înălţime şi când ieşim din autocar suntem gata să luăm foc: sunt peste 45 de grade. Luăm câte o sticlă cu apă, biletele de intrare ce ne dau posibilitatea să vizităm trei morminte (nu şi pe cel al lui Tutankhamon, pentru care se plăteşte separat) şi alegem mormântul lui Seti I, cel mai lung, având aproximativ 100 m şi 11 camere. Este în acelaşi timp cel mai împodobit şi cel mai adânc. De un interes aparte este pasajul ce reprezintă ceremonia de Deschidere a Gurii, prin care sufletul şi simţurile regelui reveneau la viaţă. Coborâm în camera mortuară şi în lipsa sarcofagului din alabastru, ce se află acum la un muzeu din Londra, admirăm bolta cerească, pe care apar constelaţiile şi diferite divinităţi. Mai vizităm un mormânt, cel al lui Ramses al VI-lea, cu un tavan minunat ce înfăţişează zeii stelari în procesiune, urmând bărcile stelare ce navighează în jos pe Nilul ceresc şi copleşiţi de căldura insuportabilă luăm un fel de “kiki car”, cu vagoane cam ruginite, ce ne duce înapoi la autocar.
Mormântul lui Tutankhamon
Spuneam că nu am vizitat mormântul lui Tutankhamon, dar am văzut la Muzeul de Egiptologie din Cairo, de mai multe ori, etajul ocupat de fabulosul tezaur descoperit în mormântul său. Mormântul acestui faraon, care a murit la vârsta de 18 ani, a fost descoperit pe 4 noiembrie 1922 de către britanicul Howard Carter, care acţiona în numele lordului Carnavon. Toate mormintele din Valea Regilor au fost jefuite de hoţii de morminte, însă acesta a fost găsit intact. În interior au fost găsite trei sarcofage, unul în interiorul celuilalt, ca o Matroşka rusească. Primul mare sarcofag era făcut din lemn aurit, cel de-al doilea la fel, dar la care s-a adăugat o pastă din pudră de sticlă, iar cel de-al treilea era făcut din aur solid. Ultimul sarcofag conţinea 200 kg de aur, avea 1,50 m lungime şi era încrustat cu lapislazuli, turcoaze şi alte pietre preţioase. Toată lumea se îmbulzeşte să admire masca faraonului din aur (32 kg) şi petre preţioase. I-au trebuit patru ani lui Carter pentru a cataloga toate obiectele găsite aici. S-a vorbit de un “blestem al faraonului”, căci majoritatea celor care au făcut parte din echipa ce a descoperit mormântul, a decedat în împrejurări mai mult sau mai puţin ciudate, mai puţin Howard Carter, care nu a fost “lovit” de acest blestem.
Templele Luxor şi Karnak
Copleşiţi de cele văzute şi învinşi de căldură ne întoarcem de pe malul vestic (tărâmul morţii), pe malul estic (tărâmul vieţii), la Luxor pentru a vizita grandiosul templu, martor tăcut al trecutului glorios, când Theba (Luxorul de azi) era măreaţa capitală a Regatului Egiptean, timp de cinci secole. Templul dedicat lui Amon Ra, zeul suprem, se află în centrul oraşului şi este foarte bine conservat, fiind de-a lungul timpului acoperit cu nisip. El a fost început de Amenophis al II-lea şi terminat de Ramses al II-lea. Poarta monumentală ce ne întâmpină la intrare, cu o lăţime de 65 m, este decorată cu basoreliefuri reprezentând scene din din campania lui Ramses al II-lea împotriva hutiţilor. În faţa porţii au fost cândva două obeliscuri de 25 m, dar astăzi mai există doar unul, în partea stângă, celălalt aflându-se în Place de la Concorde din Paris, din 1836, ceea ce l-a făcut cândva pe scriitorul francez Gustave Flaubert să exclame: “Ce plictisit trebuie să fie. Probabil că îi este dor de Nil!” De ambele părţi ale intrării se află două statui din granit de peste 15 m, reprezentându-l pe Ramses pe tron. În spatele porţii se află Marea Curte a lui Ramses al II-lea, cu coloane ce au ca ornament o floare de papirus închisă, iar între cele două şiruri de coloane sunt statui ale lui Osiris, zeul vegetaţiei şi al Duatului (lumea de dincolo). În stânga noastră vedem un lucru cu totul neobişnuit pentru un templu: Moscheea Abu Al Haggag, moschee din secolul XIII, care este şi astăzi folosită de credincioşi. Principala atracţie este Curtea Soarelui a lui Amenhotep al III-lea, înconjurată din trei părţi de coloane având capiteluri în formă de papirus, o adevărată pădure pietrificată. Ultima “cameră” pe care o vizităm este “sfânta sfintelor”, cea mai veche din templu, unde se ţinea statuia zeului Amon, “cameră” din care a mai rămas doar temelia.


Zgomotul oraşului, claxoanele, motoarele, trăsurile ce le vedem sau auzim pe lângă noi ne cheamă înapoi în lumea de azi, aşa că părăsim templul Luxor pentru a vizita templul de la Karnak, unul dintre cele mai mari temple construite vreodată.
În timpurile vechi exista o alee a sfincşilor cu cap de berbec ce unea cele două temple, alee ce poate fi văzută parţial şi astăzi. Noi alegem însă să mergem cu autocarul pe promenada oraşului, paralel cu Nilul, pentru a admira clădirea muzeului din Luxor, unul dintre cele mai bune muzee din Egipt.
Karnak se află la aproximativ 3 km de templul de la Luxor şi pentru vechii egipteni era “Ipet-Isut” (locul cel mai desăvârşit). A fost construit de-a lungul a 1500 de ani şi este format din trei temple. Templul lui Amon, zeul suprem, în mijloc, flancat de cel al lui Montu, zeul războiului şi cel al lui Mut, zeiţa războiului, reprezentată printr-un vultur. Întregul complex este impresionant, însă Marea Sală Hipostilă (a coloanelor) din templul lui Amon este uluitoare. Are o lungime de 102 m, o lăţime de 53 m şi numără 134 de coloane de 23 m înălţime, cu capiteluri în forma unei flori de papirus deschisă. Uimiţi de această “pădure” de coloane, încercăm să cuprindem cu braţele o coloană şi constatăm că avem nevoie de 13 turişti din grupul nostru pentru a face acest lucru. Sentimentul pe care îl ai este acela al unui intrus, muritor, în sala zeilor. Mergem mai departe şi trecând de cea de-a doua poartă, întâlnim obeliscul lui Hatshepsut, singura femeie faraon, de 30 m înălţime, cel mai înalt din Egipt, cioplit dintr-o singură bucată de granit. Continuăm să urmăm axul principal şi ajungem în faţa unui monument reprezentând un scarabeu enorm. Şi cum legenda spune că înconjurând scarabeul de nouă ori ţi se va îndeplini orice dorinţă, facem şi noi acest lucru, dorindu-ne sănătate, linişte, dar şi să revenim în aceste locuri. În imediata sa apropiere se află “Lacul Sacru”, de unde preoţii îşi luau apa necesară rugăciunilor şi vedem, de asemenea, templul lui Tuthmosis al III-lea, cu coloane pătrate, ce a servit cândva, la începutul epocii creştine, drept biserică.
Ne uităm la ceasul ce ne aduce înapoi la realitate şi care ne aminteşte că la ora 18.00 trebuie să fim în “convoiul” de zeci sau sute de maşini şi autocare ce părăsesc Luxorul, îndreptându-se spre staţiunile de la Marea Roşie. Cu sufletul plin şi retina suprasaturată de cele văzute, părăsim Luxorul şi ne îndreptăm spre staţiunea Hurgada pentru ultimele două zile în Egipt.
Descifrarea hieroglifelor
Descifrarea hieroglifelor a fost un mare mister, nedezlegat timp de secole, până în 1799, când căpitanul francez Douchard, supreveghind lucrările de fortificaţii ale fortului St. Julien, aflat la 4 km de orăşelul Rosetta, situat malul vestic al Nilului, a descoperit o piatră neagră, dintr-un bazalt dur, cu inscripţii în trei limbi, scrise unele sub altele. Prima dintre  inscripţii, de 14 rânduri, era “scrisă” în hieroglife, a doua, de 32 rânduri, era scrisă în demotică (de la grecescul “demos”, însemnând oameni, cu referire la scrierea oamenilor obişnuiţi), iar a treia, de 54 de rânduri, în greacă, ceea ce a permis înţelegerea textului. Descifrarea acestuia se datorează învăţaţilor Francois Champollion, francez şi englezului Thomas Young, care au început să lucreze simultan la acest lucru. Textul din greacă a fost descifrat cu uşurinţă şi s-a dovedit a fi un decret preoţesc în onoarea lui Ptolemy Epiphanes, decret ce trebuia gravat în fiecare mare templu ale Egiptului. Dintre cei doi, Champollion a folosit o metodă ştiinţifică, în timp ce Young şi-a folosit instinctul. Champollion a avut însă o contribuţie mai mare şi până la moartea sa, în 1832, a reuşit să scoată o gramatică şi un dicţionar al vechii limbi egiptene.


Astăzi, originalul Pietrei de la Rosetta poate fi văzut la British Museum din Londra, iar o copie a sa se află la Muzeul de Egiptologie din Cairo.
Aici se termină călătoria noastră prin Egipt, în josul Nilului. Am încercat în aceste trei episoade să urmez traseul pe care l-am străbătut cu grupurile de turişti şi am încercat să aduc în casele dvs. o picătură din “oceanul” egiptean. Dacă am reuşit, dumneavoastră decideţi.
Alex. Blanck
În numărul viitor: Budapesta şi podurile sale