07 octombrie 2014

Şcoala Centrală din Câmpina, un veac de continuitate (1914 - 2014)

Duminică, 5 octombrie 2014, Şcoala Gimnazială Centrală din Câmpina a împlinit 100 de ani de existenţă, prilej de sărbătoare pentru fostele şi actualele generaţii de elevi, profesori şi autorităţi, care au participat cu toţii la festivităţile ce au marcat evoluţia istorică a uneia dintre instituţiile de învăţământ cu cele mai semnificative repere monografice din peisajul câmpinean.


În deschiderea manifestărilor, directorul instituţiei, Nicolae Necula, a ţinut să le mulţumească tuturor celor care au răspuns invitaţiei de a fi alături de şcoala câmpineană într-un moment atât de important, invitându-i totodată să vizioneze povestea în aimagini proiectate şi scenete interpretate de elevi, a unui veac de activitate neîntreruptă în slujba educaţiei româneşti. Aşa am retrăit o poveste adevărată, din care am înţeles cum, de-a lungul vremii, încă din 1914, Şcoala nr. 2 a format generaţii după generaţii, a modelat spirite, personalităţi, împlinindu-şi neîntrerupt misiunea.
Cu toate astea, clădirea seculară a şcolii ce a dunat între zidurile ei atâtea emoţii şi cunoştinţe, nu a putut rezista încercărilor timpului, degradându-se şi punând în pericol siguranţa elevilor şi a profesorilor săi.
După 1990, au început demersurile în jurul realizării unui proiect îndrăzneţ, legat de construirea unui nou local al şcolii, pe locul secularei clădiri, demersuri finalizate în 2007, încheindu-se astfel o altă etapă din evoluţia acestei instituţii şcolare cu o istorie atât de bogată şi foarte puţin cunoscută în zilele noastre.
Prima parte a manifestărilor s-a încheiat cu momentul decernării plachetelor centenare pentru invitaţii merituoşi, urmat de alocuţiunile reprezentanţilor Parlamentului, Ministerului Educaţiei, Inspectoratului Şcolar Prahova, administraţiei locale şi profesorilor.
În jurul orei 11.00, alaiul elevilor, de la cei mai mici, din clasele primare, până la cei mai mari, din clasele gimnaziale, a pornit într-un marş al sărbătorii spre Casa Tineretului, pe a cărei scenă a avut loc un adevărat spectacol oferit de copii în cinstea şcolii a cărei emblemă o poartă.
Revenind la partea istoriografică a momentului, publicăm în continuare, pentru o cât mai bună cunoaştere a evoluţiei de 100 de ani a acestui bastion al educaţiei câmpinene, dar şi pentru a semnala cum se cuvine sărbătoarea unică a centenarului, povestea unui veac de continuitate a Şcolii Gimnaziale Centrale din Câmpina. (Datele istoriografice  au fost preluate din revista şcolii, îngrijită de profesorii Emilia Râncu şi Florin Constantinescu).


Începuturile şcolii
A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX aduc oraşului Câmpina o anumită prosperitate, graţie poziţiei geografice, climatice, strategice, dar mai ales activităţii economice, ceea ce determină un spor demografic şi nevoia de carte a celor implicaţi în aceste activităţi economice.
Peisajul şcolar al Câmpinei se extinde, comunitatea solicitând edililor săi încă o şcoală primară pe lângă cele patru existente la începutul secolului. În urma demersurilor făcute în acest sens, la 1 septembrie 1914, se primeşte ordinul de înfiinţare a noii şcoli primare urbană de fete nr. 2. La înfiinţarea sa, şcoala nu avea local propriu, funcţionând până în 1921 în localul mai spaţios al Şcolii de băieţi nr. 1 şi având un efectiv de 53 de eleve. Instituţia şcolară este implicată în toate problemele comunităţii locale şi naţionale, dovadă că pe 15 octombrie 1914 Primăria Câmpina invită elevele şi institutoarea lor la un Te-Deum pentru aniversarea zilei de naştere a M.S. Regina Maria.


Urmează apoi o întrerupere a cursurilor, din cauza războiului şi mai ales a ocupaţiei germane. Ulterior, la cererile insistente ale părinţilor, Comitetul Şcolar hotărăşte să cumpere o clădire care să servească drept şcoală şi locuinţă pentru directoare în strada I.C. Brătianu nr. 13 (în perioada comunistă Filimon Sârbu şi actual Calea Doftanei). Imobilul şi terenul din jur erau proprietatea unui cetăţean britanic, Thomas S.
Numărul mare al populaţiei şcolare, dar mai ales numeroasele solicitări ale părinţilor pentru a-şi înscrie copiii la această şcoală, determină Comitetul Şcolar şi conducerea şcolii să facă demersuri pe lângă edilii oraşului în vederea completării localului şcolar cu încă două săli de clasă, lucru realizat în 1925. 

Şcoala în perioada străjeriei
Politicul îşi pune puternic amprenta asupra activităţilor şcolare, aşa încât înregimentarea copiilor în organizaţia străjerească specifică regimului autoritar carlist este prezentă şi în şcoala de fete nr. 2, începând din 1932, când unitatea de învăţământ primea dispoziţie de la autorităţile centrale să instituie normele organizatorice ale străjeriei în rândul populaţiei şcolare. 
În memoria fostei directoare Justina Nicolescu, Ministerul Instrucţiunii Publice aprobă, pe baza demersurilor făcute de colectivul didactic, ca şcoala de fete nr. 2 să poarte numele “Justina Nicolescu”.
Norii negri ai războiului (1939 - 1945) tulbură şi activitatea şcolară. În documentele arhivei din această perioadă întâlnim consemnate activităţi specifice vremurilor de război: educaţia privind apărarea pasivă şi activă a şcolii, adăposturi antiaeriene, tranşee, ajutor pentru spitalul de răniţi.


Primăria din Câmpina pregătea cu înfrigurare populaţia şi mai ales cadrele didactice pentru ceea ce putea să se întâmple. Astfel, în curtea şcolii sunt săpate şanţuri - adăpost şi se făcea instructajul de camuflare al clădirii, datorită pericolului ce-l reprezenta pentru şcoală vecinătatea acesteia cu Rafinăria “Steaua Română”, vizată, după se ştie, de inamici.
Şi cum un rău nu vine niciodată singur, în noaptea de 10 noiembrie 1940, se produce un puternic cutremur de pământ care devastează oraşul şi şcoala, dislocând pereţii construcţiei ce deveneau astfel un pericol pentru elevi şi profesori.
Mizeria, sărăcia şi lipsurile invadează comunitatea, iar şcolile sunt bântuite de epidemiile devastatoare de anghină difterică şi febră tifoidă, închizându-şi temporar porţile. Şi războiul pricinuieşte întreruperea activităţii şcolare, astfel şcoala de fete nr. 2 îşi suspendă cursurile în 1942 şi în 1943.
Vecinătatea şcolii cu Rafinăria “Steaua Română”, ţinta bombardamentelor anglo-americane, pricinuieşte mari pagube localului şcolar afectat de cele patru bombardamente din 1 august 1943, 5 mai 1944 şi din 10 şi 18 august 1944. Şcoala a fost singura din oraş distrusă în acel moment.

Şcoala în perioada comunismului
În 1945 se încheia războiul, dar lăsa în urma lui o societate bulversată, rănită, traumatizată. Şcoala îşi revine cu greu din traumele provocate de război şi prima activitate la care este obligată de autorităţi, începând din 1 martie 1945, era să recenzeze animalele şi furajele localnicilor pentru o mai corectă repartizare a colectărilor în vederea aprovizionării armatei sovietice.
Autorităţile impun ideologia marxist-leninistă, organizând şcoala după model sovietic. 
Şcoala îşi schimbă titulatura, devenind din 1948, Şcoala de 7 ani de fete nr. 2; în 1956 aceasta se mixează cu Şcoala de 7 ani de băieţi nr. 1, numindu-se Şcoala de 7 ani nr. 2; din 1963 se va numi Şcoala Generală de 8 ani nr. 2, iar după 1989, Şcoala cu clasele I - VIII nr. 2.
Între 1961 - 1980, la conducerea şcolii s-a aflat Dana Şerban Valeria, o adevărată “doamnă de fier” a învăţământului câmpinean.
Pe aceleaşi coordonate evoluează activitatea şcolară şi sub conducerea d-lui Alexandru Blanck, director în perioada 1980 - 1989.
Între 1989 - 1992, Şcoala nr. 2 a fost condusă de regretatul profesor Toma Deaconu, omul care a adus echilibrul şi calmul necesar unui colectiv care, asemeni întregii societăţi post-decembriste, trecea prin stări contradictorii. 

“Odiseea” Şcolii Centrale Câmpina
Din 1992 şi până în prezent, aflat la al cincelea mandat de director, şcoala a fost condusă de dl. Nicolae Necula, de numele căruia se leagă demersurile pentru îndeplinirea unui proiect îndrăzneţ, construirea unui nou local şcolar la standarde europene. A încurajat performanţa în şcoală, urmărind să realizeze cu mult tact o relaţionare mai bună în cadrul colectivului didactic şi şcolar, bazată pe încredere şi respect reciproc. Elevii şi-au dovedit în continuare competenţele şcolare, atât la concursurile naţionale, cât şi la cele disciplinare şi interdisciplinare.
Anii au trecut, şcoala şi-a redimensionat activitatea, dar imobilul şcolar, care a petrecut toate regimurile politice şi niciodată nu a fost serios reabilitat, s-a şubrezit tot mai mult, ajungând un real pericol pentru elevi şi profesori.
După 1990 a apărut o prioritate în învăţământul naţional şi anume reabilitarea clădirilor şcolare vechi din fondurile acordate de Banca Mondială. 
În aceste condiţii, Consiliul Local Câmpina, la iniţiativa primarul Romul Remus Micu, a luat decizia construirii din temelii a unui nou local şcolar, demarându-se expertiza tehnică. A urmat apoi studiul de fezabilitate privind oportunitatea noii construcţii şi proiectul acesteia, etape desfăşurate pe parcursul anilor 1998 - 2001, timp în care s-au făcut numeroase solicitări şi s-au luat decizii privind continuarea acestui demers în şedinţele Consiliului Local prezidate de primarul Gheorghe Tudor. În martie 2002 a început construirea şcolii, a cărei finanţare s-a făcut din bugetul local, la decizia Consiliului Local, dar pe parcurs, din cauza lipsei fondurilor, deşi termenul finalizării lucrării era 2005, acesta s-a prelungit până în 2007, intervenind financiar şi Ministerul Educaţiei pentru finalizarea lucrării. În acelaşi scop s-au remarcat eforturile Consiliului Local şi ale primarului Horia Tiseanu, care prin deciziile luate au stabilit de a finanţa, alături de Ministerul Educaţiei şi dotările interioare ale noii construcţii.
Toate elementele istoriografice prezentate mai sus vin parcă să întărească ideea potrivit căreia orice lucru durabil se face cu mari eforturi şi sacrificii. Şcoala Centrală din Câmpina este un lucru durabil.

Cuvântul care înţeapă

Mesajul tăios al tăcerii

A trecut mai bine de o săptămână de la accidentul rutier de pe DN1, care a pus capăt vieţii a cinci câmpineni şi ecourile tragicului eveniment încă nu s-au stins. Oamenii vorbesc în continuare despre sacrificiul stupid al acestor vieţi tinere şi încă nu-şi explică cum de s-a putut întâmpla. S-au născut legende alimentate de tot soiul de speculaţii în ceea ce-l priveşte pe autorul gestului sinucigaş, dar niciuna dintre ele nu explică pe deplin un astfel de gest extrem. Poveştile macabre din locul fatidic circulă ca un scenariu de film. Un martor ocular (grecul proprietar al terasei Milia) al carnagiului povesteşte scena de coşmar cu lux de amănunte, din postura de şofer al primului autoturism aflat în spatele BMW-ului morţii. “Am văzut în faţa mea o explozie puternică şi am crezut că bolidul ce mă depăşise cu doar câteva secunde înainte s-a dezintegrat fără nicio intervenţie din afară. Din sens opus nu venea nimic, nu am observat nicio lumină care să justifice un impact. Acum realizez că omul care a provocat accidentul gonea nebuneşte, cu luminile stinse, pe contrasens. Altfel nu îmi explic”.
Martorul îşi reaminteşte şi senzaţia de coşmar pe care a avut-o în clipele în care, trecând, printr-un noroc providenţial, pe lângă explozia în curs, s-a văzut bombardat de bucăţi metalice desprinse din caroseriile spulberate şi recunoaşte că a avut zile.


Alt martor ocular, un pompier, descrie imaginile terifiante, cu trupuri sfârtecate, iar medicul legist confirmă că înainte de a fi ridicate de la morgă, corpurile victimelor au fost reconstruite cu migală. 
Una dintre cunoştinţele celui care a provocat accidentul susţine că a surprins moartea în direct, la capătul ultimelor cuvinte din convorbirea telefonică cu acesta, înaintea impactului. La fel povesteşte şi o rudă a unuia dintrei cei cinci câmpineni. Altcineva a încercat să refacă, în baza mărturiilor celor apropiaţi, ultima zi din viaţa nevinovaţilor morţi şi s-a ajuns la concluzia că au existat multe indicii premonitorii care ar fi putut să-i extragă din calea acestui destin necruţător. 
Dincolo de tot acest folclor, am văzut multă solidaritate în preajma unui protest negru ce a strâns zilele trecute în centrul oraşului mii de câmpineni îndoliaţi. Cutremurătoare întâlnire civică! Organizatorii, salariaţi ai unei societăţi comerciale, au improvizat un altar al durerii şi o scenă a protestelor, în jurul cărora s-au strâns în tăcere mii de oameni. O tăcere adâncă, care după mine a fost mai tăioasă decât orice cuvânt rostit pe scenă ori în faţa camerelor de luat vederi. Nu ştiu să mai fi fost martor vreodată la un mesaj al tăcerii atât de profund.
Poate ar mai fi de spus şi faptul că prin efortul lor, organizatorii au strâns peste 4000 de semnături în spirijinul luptei împotriva unui sistem surd şi orb faţă de tragediile celor pentru care a fost creat şi că, asediat de toată această presiune civică, CNADNR, instituţie a statului responsabilă printre altele cu siguranţa traficului rutier, şi-a declinat răspunderea printr-un comunicat sec în care îşi anunţă neputinţa fără vreo umbră de condescendenţă.
Probabil că din asta ar trebui să înţelegem o dată pentru totdeauna că toţi făţarnicii ăştia înscăunaţi în funcţii publice, cu răspundere faţă de viaţa noastră, sunt mai morţi în conştiinţa lor decât morţii pe care îi au pe conştiinţă.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

DIN NOU DESPRE INTELECTUALI ŞI POLITICĂ
Excedată de criticile primite din partea falangei reformiste ex-pedeliste care a părăsit şi PMP cînd domnia sa a fost aburcată la conducere, dna Udrea a rostit setenţios: unde e carte multă, e şi prostie multă. Citez spre amuzament comentariul lui Toader Paleologu: unde e carte puţină, e şi mai multă prostie. Iar unde nu e carte deloc, e beznă totală. La asta se reduce toată discuţia, la bezna din minţile unor Pinalti, Udrea, Eba, Vanghelie, Şova, Mazăre ejusdem farinae. Beznă care se întinde peste ţară odată cu ceţurile de toamnă. Trăim într-o schizofrenie teribilă: pe de o parte intelectualii sunt acuzaţi „că nu se implică”, nu le pasă, nu dau soluţii salvatoare ca să scoată ţara din marasm, stau în turnul de fildeş şamd. Dar, de îndată ce unul îşi expune public o opţiune, este linşat public, vezi campaniile numai din ultimele săptămîni împotriva lui Pleşu, Liiceanu, ca să nu mai vorbesc de grupul de intelectuali umanişti care în ultimii ani au încercat să mişte ceva în politica noastră de clan: Neamţu, Baconschi, Papahagi, Funeriu, Paleologu. Nu intru în discuţii oţioase gen: ce este un intelectual, cine face parte din elită etc. Dar nu se poate să nu observi diferenţa dintre nivelul intelectual al parlamentului interbelic, din care făceau parte mulţi dintre membri Academiei, şi cel de sfertodocţi de azi Adevărul trist este că, şi din acest punct de vedere, elita politică actuală este reprezentativă. Eminescu denumea procesul prin care oameni imorali şi slab pregătiţi profesional deveneau politicieni „selecţie socială negativă”.


Un proces dureros resimţit după 1989, cînd o populaţie subeducată civic şi cultural îşi alege reprezentanţi pe măsură, iar aceştia, într-un perpetum mobile sinistru, şi fatal pe termen lung, au tot interesul să păstreze electoratul în această subdezvoltare. De unde distrugerea planificată a învăţămîntului şi a instituţiilor memoriei culturale. Doamna Udrea (despre care am scris de bine pe vremea cînd era supusă unor salve de injurii machiste şi vulgare) ilustrează perfect această categorie de pseudo-elite ivite în fruntea treburilor printr-un context istoric impur. Şi exprimă, la fel, complexele subconştiente ale unei largi categorii de puternici, cu diplomele aferente, faţă de cei care chiar au putere creativă consfinţită de astfel de diplome, care în alte ţări nu se cumpără la tarabă. Mai este un motiv acut al desconsiderării: numele astea nu aduc bani. Dau un exemplu colateral: toată lumea a fost cu ochii pe Monica Macovei dacă strînge numărul de semnături pentru candidatură. În vremea asta, vreo 6-7 candidaţi s-au înscris  bine merci, fără ca să fi văzut cineva vreun cort sau vreun voluntar strîngînd semnăturile pentru Funar, Meleşcanu, Brîdză sau mai ştiu eu care. Fiind contra sistemului, MM a ieşit din evidenţă, toţi ceilalţi sunt rotiţe, mai mult sau mai puţin importante, ale Funestului Mecanism care macină în gol toate energiile ţării din 1989 încoace. Schimbînd ceea ce este de schimbat, cei „cu carte multă” sunt percepuţi ca elemente dizolvante, vorbesc altfel, gîndesc altfel, au altfel de soluţii. Să mai dau un exemplu oarecum „pe muchie”, tot la fel de mult discutat în ultimele zile. Cazul Stelian Tănase. Scriitor de talent dar nu excesiv, ambiţios, carierist, s-a bucurat să ajungă la şefia TVR. Care a căzut şi mai mult în prăpastia deficitului financiar şi în derizoriul de concepţie. Acum, PDG-ul urlă că se fac presiuni politice şi se miră de şerpăria de interese pe care le-a găsit acolo, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic din toate aceste noutăţi a la Polinichele înainte de a fi numit. Încearcă să-şi salveze imaginea compromisă de efortul de a nu fi făcut nimic pozitiv în funcţia avută. Un intelectual autentic, o pălărie care nu i s-a potrivit deloc. Situaţia aşa zicînd elitei noastre politice se cere, cred, interpretată printr-o minimă raportare la situaţia din anii 50. Atunci, cînd ciocănarii decideau totul,  exista totuşi un respect, o teamă a roturierului faţă de omul cu  carte. Chiar atunci cînd îl trimitea la Canal. Acum, această reţinere a dispărut cu totul, grosierul îi rîde-n faţă omului de bibliotecă: marcă banul, fraiere! Între poşeta Louis Vuitton şi manuscrisele în limbile saxone vechi de la Bodleian Library nu există chiar nicio legătură. Noii barbari vor domni şi mai ferm iar selecţia socială negativă va duce la dispariţia speciei numite român!
P.S. În acelaşi timp, expresie a aceluiaşi subconştient încărcat de resentimente, oamenii ăştia au o adevărată obsesie pentru CV-uri împopoţonate cu diplome fictive. Acum, celebra dnă Rovana Plumb se declară absolventă a unei faimoase universităţi din Washington, unde a făcut doar un curs de două săptămîni deschis politicienilor din Est. În vreme ce dosarul Calculatoarele rade Ministerul Învăţămîntului. Ţara asta chiar merită un preşedinte dovedit plagiator. 
Christian CRĂCIUN

Protestul negru a adus 4017 semnături în favoarea petiţiei privind siguranţa circulaţiei pe DN1

Acţiunea de strângere de semnături în favoarea petiţiei privind siguranţa circulaţiei pe DN1 s-a încheiat vineri, 3 octombrie, printr-o conferinţă de presă organizată de reprezentanţii societăţii Neptun Câmpina. Aceştia au anunţat că luni, 6 octombrie, vor trimite petiţia şi semnăturile în original la Compania Naţională de Administrare a Drumurilor Naţionale din România. 


“Am reuşit să strângem 4017 semnături, dintre care 2000 la protestul negru care a avut loc marti, 30 septembrie, iar celelalte la cort, unde au venit să-şi arate sprijinul mulţi concetăţeni de-ai noştri. Luni vom transmite petiţia la CNADNR, care are 30 de zile la dispoziţie, conform legii, să ne dea un răspuns. Sperăm ca demersul nostru, al câmpinenilor, să producă efecte în cel mai scurt timp posibil” - a declarat Elena Albu, reprezentanta societăţii Neptun. 


Aceasta a mai spus că semnatarii comunicatului remis presei de CNADNR au minţit cu privire la depunerea documentaţiei pentru achiziţia a 196 de km parapete din beton în valoare de 20 de milioane de euro. “Am căutat pe SEAP şi ANRMAP şi nu există niciun anunţ de achiziţie publică pentru separatoare de sens. Responsabilii CNADNR au minţit!” - a ţinut să precizeze Elena Albu.

ACL Câmpina la prima conferinţă de presă

Săptămâna trecută, PNL şi PDL au organizat ăn plan local prima conferinţă de presă comună de la constituirea Alianţei Creştin Liberale. Întâlnirea cu presa a avut loc în sediul liberalilor, iar unul dintre subiectele abordate de politicieni a fost campania electorală pentru alegerile prezidenţiale. “Strategia noastră este una simplă: vom încerca să promovăm cât mai mult imaginea candidatului nostru, Klaus Iohannis şi vom încerca să îi facem pe oameni să înţeleagă programul său politic «România lucrului bine făcut». Iohannis are statura unui om de stat şi a demonstrat că ştie să aducă prosperitate acolo unde a fost ales de oameni să îi conducă. Şi noi, ca şi el, vrem ca românii să simtă că trăiesc într-o ţară a lucrului bine făcut, o ţară occidentală, în care se simt respectaţi şi demni. Credem că prin victoria lui Iohannis în alegeri România are o şansă să meargă pe un drum bun” - a declarat preşedintele interimar al PNL Câmpina, Enache Dragomir.
La rândul său, Horia Tiseanu, preşedintele PDL Câmpina, a susţinut cele afirmate de colegul e coaliţie şi s-a arătat încrezător într-un rezultat victorios la Câmpina, oraş cu veche tradiţie în susţinerea dreptei politice. “Chiar dacă sunt conştient că nu va fi uşor, cred că vom câştiga alegerile la Câmpina. Alături de PNL suntem mult mai puternici decât adevrsarii noştri politici” - a declarat acesta.


La finalul intervenţiilor pe marginea acestui subiect, cei doi co-preşedinţi ACL, Enache Dragomir şi Horia Tiseanu, au anunţat şi faptul că prezidenţiabilul Klasu Iohannis, va veni joi, 9 octombrie, la Câmpina, pentru a se întâlni cu simpatizanţii săi. Cel mai probabil, întâlnirea electorală va avea loc începând cu ora 13.00, în pasajul de la ceas.
Întrebaţi de jurnalişti cum funcţionează noua alianţă politică în plan local, liderii celor două partide au răspuns la unison că reunirea dreptei este o decizie firească, ce va aduce un plus pentru comunitate. “Ne înţelegem neaşteptat de bine şi sper să facem lucruri bune împreună” - a punctat primarul Horia Tiseanu. 

Liberal-reformatorii câmpineni speră să obţină 10% la alegerile prezidenţiale

Joi, 2 octombrie, noua organizaţie a liberal-reformatorilor câmpineni şi-a prezentat staff-ul într-o conferinţă de presă susţinută la Banca Vital, noul sediu al PLR Câmpina. Deputatul liberal reformator Virgil Guran a vorbit în linii mari, în faţa presei, despre organizaţia nou înfiinţată şi i-a prezentat pe aleşii din Colegiul 2 care au părăsit PNL, pentru a se înscrie în PLR, noul partid înfiinţat de Călin Popescu Tăriceanu. 


Astfel, alături de consilierul câmpinean Daniel Ioniţă, PLR a mai achiziţionat din teritoriu încă cinci aleşi locali în persoanele consilierilor Nicolae Stoica (Brebu), Nicolae Goran (Proviţa de Jos), Ion Ene (Proviţa de Sus), Florin Şerban (Valea Doftanei) şi Vasile Şchiopu (Secăria).
Referindu-se la alegerile prezidenţiale, Virgil Guran a prognosticat un scor de 10%, procent pe care speră să-l obţină PLR atât în Câmpina, cât şi Colegiul 2.

Tombolă cu premii la sfârşitul campaniei „Scapă de deşeuri, le poţi înlocui cu aparatură nouă!”

Sub sloganul „Scapă de deşeuri, le poţi înlocui cu aparatură nouă!”, SC Floricon Salub SRL, CCR Logistics Systems şi Primăria municipiului Câmpina, vă invită să participaţi la campania trimestrială de colectare a deşeurilor de echipamente electrice şi electronice ce se va desfăşura  sâmbătă, 11 octombrie, în municipiul Câmpina.


Astfel, cine doreşte să se debaraseze de echipamentele electrice şi electronice vechi/defecte le poate aduce la Centrul de colectare din str. Milcovului FN sau poate solicita la telefoanele 0754-03.99.28 ridicarea acestora de către autovehiculele operatorului de salubrizare (pentru deşeurile de echipamente electrice şi electronice voluminoase de tipul frigidere, maşini de spălat, televizoare etc.).
Pentru locuitorii care vor preda deşeuri de echipamente electrice şi electronice sâmbătă, 11 octombrie, se va organiza o tombolă cu premii constând în aparate electrocasnice noi.

Consilierul local Adrian Piţigoi a trecut la Partidul Mişcarea Populară

Consilierul local Adrian Piţigoi este cel de-al doilea ales câmpinean (după Daniel Ioniţă, care a părăsit PNL în favoarea PLR) care a decis să treacă la o altă formaţiune politică în această scurtă perioadă de “mercato” oferită de guvernul Ponta.


Piţigoi a depus săptămâna trecută la Primăria Câmpina documentele prin care a anunţat administraţia locală că părăseşte PP-DD, partidul înfiinţat de Dan Diaconescu, şi se înscrie în PMP, partidul condus de Elena Udrea. 
De remarcat faptul că în ultimii ani Adrian Piţigoi a ales să activeze sub culorile a trei partide, toate de nişă: PIN, PP-DD şi în prezent PMP. 

Un reputat chirurg, profesor universitar, în fruntea Spitalului SanConfind – Poiana Câmpina

Spitalul SanConfind din Poiana Campina, care se va deschide parțial în curând, va fi cel mai important și mai modern spital privat din județul Prahova, echipat și dotat la cele mai înalte standarde europene. Prima secție dată în folosință va fi „Baza de Tratament Balneologic, Fiziokinetoterapeutic și de Recuperare Medicală”. Dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut în desfășurarea lucrărilor de final, iar constructorul își va respecta obligațiile contractuale asumate, peste două luni se va da în funcțiune Baza de Tratament. Urmează ca, până în 2016-2017, să fie dat în folosință întregul spital. 

“Pasiunea pentru îngrijirea pacienților”
Managementul  Spitalului SanConfind țintește spre o respectabilitate maximă, aceasta însemnând respectul de sine al personalului din unitate, dar și respectul absolut venit din partea pacienților vindecați și mulțumiți ai instituției. Conducerea Centrului Medical SanConfind - cea mai importantă societate medicală prahoveană și cea care a înființat spitalul cu același nume -, va selecta și angaja cu multă rigoare personalul medical, pentru a oferi viitorilor pacienți cea mai bună îngrijire. Medicii, asistentele medicale, îngrijitoarele, întregul personal al unității este dedicat realizării unui act medical performant, venit din inimă și din pasiunea de a vindeca, întru sănătatea tuturor suferinzilor care vor călca pragul acestei unități spitalicesti de elită, a cărei activitate pare că se va ghida permanent după un principiu unanim împărtășit de toți angajații spitalului: “Pasiunea pentru îngrijirea pacienților”. 


De două ori doctor
Cum un asemenea spital prahovean fără egal, în specificul său privat, nu putea fi condus decât de un medic fără egal, directorul medical al unității este unul dintre cei mai cunoscuți chirurgi din București și din țară, profesorul universitar dr. Radu Şerban Palade, medic primar în chirurgie generală, doctor în ştiinţe medicale, şeful Clinicii I Chirurgie a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti. Așadar, medicul Radu Șerban Palade este de două ori doctor. În primul rând, prin denumirea meseriei sale nobile, iar în al doilea rând, prin gradul înalt al cunoștințelor dobândite în domeniul medical. Cu o asemenea personalitate în fruntea Spitalului SanConfind, acest proiect medical nu poate fi sortit decât izbânzii. 

Student de nota 10
Directorul medical al Spitalului SanConfind din Poiana Campina, comună care, în urmă cu un secol, era o faimoasă stațiune balneară, cunoscută în toată țara, s-a născut la Băile Olănești, în ziua de 26 aprilie 1944. Absolvent al Facultății de Medicină Generală din cadrul Institutului de Medicină și Farmacie București, promoția 1968, domnul doctor a obținut la examenul de stat media 10, terminând printre primii studenți ai promoției sale. După finalizarea studiilor universitare, au urmat multe alte studii si cursuri de specialitate, cu numeroase examene promovate cu brio, toate aceste repere caracteristice meseriei de medic marcând o carieră strălucită, pe care domnul doctor a străbătut-o cu un singur gând: să le redea semenilor săi aflați în suferință, după toate puterile și priceperea sa, unul dintre cele mai de preț bunuri ale omului – sănătatea. A continuat să se dedice medicinei cu aceeași dragoste ca în facultate, făcându-și meseria de “salvator de vieți” cu o pasiune  care îl va ajuta să se desăvârșească din punct de vedere profesional, atingând un profesionalism  de o rară puritate. 

Autor de manuale de referință
Setea continuă de cunoaștere și dorința de a împărtăși cunoștințele sale vaste și celor mai tineri discipoli ai lui Hipocrat i-au dat puterea să urce pe cea mai înaltă treaptă didactică a învățământului universitar. Prof. univ. dr. Radu Șerban Palade este cunoscut în lumea medicală ca un apreciat scriitor și născător de cărți de specialitate. Autor al unui apreciat “Manual de chirurgie generală” ce conține mai multe volume, în care aproape epuizează patologia chirurgicală din medicină, prof. univ. dr. Radu Serban Palade reușește prin acest manual universitar să realizeze o lucrare redactată clar și sintetic, cu multe informații esențiale actualizate, însoțite de o bogată iconografie exemplificatoare, motiv pentru care ea reprezintă una dintre acele lucrări de specialitate care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui cadru medical. Directorul medical al Spitalului SanConfind este principalul coautor al unei alte lucrări de referință în lumea medicală românească: “Forme clinice particulare ale cancerului de sân”. Lucrarea amintită, originală în literatura medicală din România, aduce în atenţia medicilor chirurgi, dar şi a celor doritori să se instruiască pe această temă, unele dintre caracteristicile definitorii ale tipurilor de cancer de sân mai rar întâlnite în clinică: boala Paget a sânului, cancerul de sân la bărbat şi cancerul ocult de sân. Autorii doresc să atragă atenţia asupra modalităţilor de diagnostic, asupra prognosticului şi asupra conduitei terapeutice optime în aceste cazuri dificile, bazându-se pe o bibliografie uriaşă şi pe cazuistica personală bogată strânsă de cei doi autori în peste 20 de ani de experienţă în domeniul chirurgiei. 

Poiana Câmpina va fi iar ce-a fost cândva
Ca o ironie a sorții (privită ca un joc neașteptat al întâmplării fericite, ca un zâmbet de binecuvântat destin), fiul meleagurilor unei vestite stațiuni balneare are toate șansele să devină, nu peste mult timp, fiul adoptat al  unei viitoare stațiuni balneare. Căci cu un asemenea spital modern și cu o asemenea bază de tratament balnear și de recuperare medicală, foarte probabil, generatoarea unui activ turism medical în următorii ani, comuna Poiana Câmpina va putea ajunge iarăși ce a fost acum un secol, și mai mult decât atât. 

File de cronică. Epoca de Aur (4)

Uzuri şi abuzuri

Aparatul de partid foarte repede a subordonat total aparatul de stat. Decretele prezidenţiale, legile Adunării Naţionale, hotărârile Consiliului de Miniştri, au introdus în viaţa românilor uzanţe, cutume, obişnuinţe greu de suportat. Am putea aminti de munca patriotică obligatorie, de restricţionarea alimentelor de bază cartelate, restrângerea la minim a consumului de gaze pentru populaţie şi de energie electrică. Un decret care a făcut multe victime a fost cel din 1967, care pentru a încuraja natalitatea, a lovit foarte tare în mamele care aveau mai mulţi copii. Nu se poate uita situaţia femeilor care, având trei copii, erau obligate prin decretul prezidenţial să nu recurgă la întreruperea sarcinii, norma fiind pentru fiecare familie de patru copii. Datorită unor procedee empirice, multe mame de familie s-au nenorocit, iar altele au murit. (În Câmpina, o fată tânără de la Fabrica de Ciorapi a fost găsită moartă pe stradă, datorită unei hemoragii puternice). Multe femei, mame cu câţiva copii, care au recurs la metode empirice, ajunse la spital, în loc de tratament, întâi erau interogate foarte sever. Medici, moaşe, asistente, care au fost descoperiţi practicând ilegal avorturi, au primit ani grei de închisoare. Incredibil că şi bietele femei implicate, pe lângă suferinţa fizică, s-au ales şi ele cu pedepse cu închisoarea la fel de mari. 


Cunosc cazul unei doamne, gestionară la un cochet bar, care a încercat să-şi ajute o colegă, ducând-o la directorul de atunci al maternităţii, pe care îl cunoştea foarte bine. Acesta era un medic cu mari calităţi profesionale şi generos din fire a ajutat multe femei în necaz, fără să aibă pretenţii materiale. În cazul pe care îl prezint au fost descoperiţi toţi trei şi au primit condamnări foarte grele. 
Munca patriotică începea cu copiii. Elevii din clasele primare aveau obligaţia să ducă la şcoală periodic maculatură, sticle şi borcane, fier vechi. Cei din clasele mari începeau anul şcolar cu o perioadă de câteva săptămâni numită practică agricolă. Culegeau fructe de pădure sau, în fermele de stat, mere şi struguri. Tot elevii erau solicitaţi şi la strângerea recoltelor de cartofi şi porumb. Îmi amintesc cum se făcea practica agricolă în livada de la Voila, extrem de bine îngrijită, un adevărat colţ de rai. Trebuie precizat însă că, aşa cum spunea chiar agronomul care se ocupa de fermă, mărul în acea perioadă era un fruct scump, care niciodată nu-şi acoperea cheltuielile de producţie. Pentru întreţinere erau necesare multe lucrări: tăiatul, după anumite reguli, al lăstarilor lacomi din copaci, săpatul, dar mai ales stropitul, care se făcea cu soluţii aduse din Anglia. Se începea stropirea în februarie şi se oprea în toamnă. Merele din livadă, oricât le-ai fi căutat, nu aveau în ele niciun vierme, dar sub coajă se inflitrau câţiva milimetri din substanţa otrăvitoare cu care erau stropite. Pentru a micşora cheltuielile de producţie, recoltarea se făcea în cea mai mare parte cu elevi şi uneori cu zilieri care primeau plata în fructe. Elevii nu erau plătiţi şi după şase ore de muncă istovitoare (nu era uşor să te sui pe scări şi să culegi cu mâna, fruct cu fruct), la plecare, aveau dreptul să ia două mere. La poartă se petrecea un adevărat circ. Fetele, mai ales, încercau să ascundă în sân câteva mere mai frumoase. Paznicii, nişte bădărani din Brebu, băgau mâna în sânul fetelor şi scoteau merele ascunse. Le aşezau în lădiţe aduse special la poartă. Niciodată merele din lădiţe nu se mai întorceau în fermă. Pe la ora două, apăreau maşini cu personaje de la partid ori miliţie şi îşi aşezau în portbagaj merele confiscate de la elevi. Mă tem că cel mai mult furau paznicii, care veneau noaptea cu căruţele şi goleau pe jumătate containerele lăsate pline la plecarea elevilor. 


Mai greu era pentru cei trimişi la cules de porumb. Ţăranii CAP-işti, plătiţi derizoriu, nu ieşeau la muncă. Erau aduşi pe câmp funcţionari din birouri, militari şi elevi. Agronomii făceau exces de zel cu cei aduşi la această muncă zisă “patriotică” (o muncă voluntară, forţată prin multe ameninţări). La o fermă unde lucrau elevii Liceului Energetic, agronomul a început să facă reproşuri profesoarei care însoţea elevii, cum că aceştia nu muncesc conştiincios, exprimându-se în tonul epocii cam aşa: “Dacă ar şti tovarăşul Ceauşescu cum vă educaţi elevii, v-ar da afară!” A nimerit însă peste o profesoară ageră (preda filozofia), care i-a replicat: “Dacă ar şti Ceauşescu cum putrezeşte porumbul cules de elevi, lăsat în ploaie cu săptămânile, v-ar împuşca!” 
Cadrele didactice aveau misiuni ingrate. Trebuiau să facă diferite activităţi culturale şi obşteşti. Foarte greu era pentru profesorii de la sate să facă anual recensământul animalelor. Trebuiau să intre în gospodăriile oamenilor, să caute prin hambare şi grădini oile şi vitele pe care ţăranii încercau să nu le declare, ca să nu fie supuşi la cotele mari de lână, de lapte, carne. Atunci trebuiau să predea toată lâna pe care o luau de la oi, iar acum o aruncă pe vâlcele, pentru că nimeni nu le-o mai cumpără, deoarece a dispărut marea industrie textilă din vremea socialistă. 
Numeroasele restricţii au stârnit şi reacţii contrare. Muncitorii şi ţăranii s-au adaptat. Cei de la CAP-uri furau cât puteau de pe câmp, iar cei din uzine le-au urmat exemplul. Am avut prieteni care lucrau la Întreprinderea de Reparaţii Auto, unde veneau sute de camioane, trimise de pe şantierele socialiste pentru reparaţii capitale. Mecanicii, când găseau piese în bună stare în motor, le subtilizau şi la plecare, când ajungeau la magazinul de piese auto de pe strada centrală, le plasau gestionarului, care îi recompensa cu sume echivalente cu preţul câtorva pahare de rachiu. Aşa a ajuns gestionarul la revoluţie să aibă bani şi să cumpere teren cât ţine o stradă din cartierul Muscel, unde şi-a făcut o vilă, brutărie, garaj auto. 
Pentru a preveni reacţii mai dure din partea celor care începeau să nu mai suporte regimul restrictiv, a fost întărit foarte mult aparatul represiv: miliţia şi securitatea. Aceştia aveau puteri nelimitate. Făceau anchete uneori de o duritate criminală. De la miliţianul sectorist, până la colonelul şef de serviciu, toţi băteau. Sectoriştii erau cei care patrulau noaptea prin anumite sectoare ale oraşului. Erau oameni simpli, luaţi din uzine, pentru bunul lor dosar. Am avut totdeauna relaţii de prietenie cu cei pe care acum îi numim populaţia rromă. O bună prietenă am avut în Anisia, o ţigancă bălană şi frumoasă, cu mulţi copii. Ca să scoată un ban, vindea floricele la poarta Muzeului Doftana. Într-o dimineaţă, era foarte obosită şi când am întrebat-o ce s-a întâmplat, mi-a spus că vecinul ei, atunci un tânăr sectorist (mai târziu a făcut o carieră frumoasă), a strigat-o la ora 3 noaptea: “Anisio, am prins iarăşi un hoţ cu trei găini: două pentru mine, una pentru tine, să fie gata până dimineaţă!” 
Legat de acest sectorist, ştiu o poveste care s-a întâmplat puţin înainte de ‘89 pe Bulevardul Culturii din Câmpina. Plecau de pe sectoare dimineaţa spre sediul miliţiei. Unul din ei, Constandache se numea, s-a întâlnit pe Bulevard cu un tânăr şofer de la Salvare. Acesta venea de la un chef, lălăind o melodie. Sectoristul, care era mărunţel şi-al dracului, i-a cerut buletinul, ca să-l amendeze pentru tulburarea liniştii. Tânărul, care era un zdrahon, i-a trântit o palmă de i-a zburat cascheta. A plecat apoi şi s-a culcat la staţia de Salvare. Constandache şi-a chemat colegii, care erau vreo 6-7, l-au ridicat şi l-au bătut într-un mod barbar, încât ieşit din mâinile lor, a ajuns la spital, unde a decedat cu diagnosticul “atac de inimă”. Soţia lui Toni Petrescu era însărcinată şi copilul care s-a născut ulterior nu şi-a mai cunoscut tatăl. Mai grav a fost cazul preotului din Lunca Mare. Preotul Robescu, în toamna anului 1989, a ţinut o predică în biserică, în care a afirmat: “Decât cu Ceauşescu, mai bine cu Hitler”. Şeful de post din comună, cu care părintele chefuia de multe ori şi pe care el îl socotea prieten, i-a făcut un raport la Securitate, unde a fost chemat şi supus unei cumplite bătăi, din care s-a ales cu ficatul rupt. Era suferind şi a murit curând, cu diagnosticul de ciroză. Un cadru didactic din comuna Şotrile, după 1990, a încercat să găsească vinovaţii, trimiţând ziarului Adevărul un articol: “Cine sunt ucigaşii părintelui Robescu”. Articolul nu a fost publicat. Cei implicaţi în această tragică poveste erau şi după 1990 la putere, avansând în funcţii. Acum se bucură de pensii substanţiale. 
Preotul Robescu a fost înmormântat în cimitirul Lunca Mare şi de 25 de ani zace acolo în uitare, plâns de bătrâna lui mamă, care până acum câţiva ani mai trăia pe strada Pictor Nicolae Grigorescu din Câmpina.
Am amintit la întâmplare aceste secvenţe care s-ar putea constitui într-un film documentar despre adevărata faţă a Epocii de Aur. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Budapesta şi podurile sale

Astăzi, dragi cititori, vă invit să vizităm împreună unul dintre cele mai frumoase oraşe din Europa, capitala Ungariei - Budapesta.
Pentru aceia dintre dvs. care au văzut această metropolă, sunt sigur că acest articol va fi un bun prilej de a revedea cu ochiul minţii cele întâlnite acolo.
Pornim, aşadar, la drum şi din Câmpina, după un drum de 800 km, ajungem la Budapesta.
Capitala Ungariei este situată pe ambele maluri ale Dunării, la ieşirea acesteia în Câmpina Panoniei. La origine a fost o aşezare celtică numită Akynk (cetate cu apă multă). În epoca romană devine reşedinţa Panoniei Inferioare, pentru ca mai târziu, slavii aşezaţi aici să-l numească Pesta. După distrugerea sa în 1241, regele Bela al IV-lea construieşte pe malul drept al Dunării, în faţa Pestei, castelul Buda şi mută capitala de la Esztergam la Buda, pentru ca în 1361 aceasta să devină capitala Ungariei. Sub împăratul Sigismund de Luxemburg este reşedinţă imperială, pentru ca apoi, sub Matei Corvin, să cunoască o perioadă de înflorire. După bătălia de la Mohács (1526), Pesta şi apoi Buda (1541) sunt cucerite de turci şi transformate în paşalâcuri. Ocupaţia otomană se va termina în 1686, când atât Buda cât şi Pesta sunt ocupate de habsburgi, pentru ca în 1703 Pesta să devină oraş imperial. 
Un moment important în istoria oraşului, când trei foste oraşe istorice - Buda, Pesta şi Obida - se unesc, este anul 1873, când oraşul capătă numele de Budapesta, capitala Regatului Ungariei. Ajungând în timpuri mai recente, trebuie spus că în perioada celui de-al doilea război mondial, Budapesta a fost în mare parte distrusă şi eliberată mai apoi, în 1945, de armatele sovietice şi române. Distrugeri au mai existat şi după război, în toamna anului 1956, când oraşul a avut de suferit în urma luptelor de stradă purtate de revoluţionarii maghiari conduşi de Imre Naghi împotriva ocupanţilor sovietici, dar oraşul se reconstruieşte rapid şi devine din ce în ce mai frumos şi mai interesant.

O vizită prin Budapesta
Scriam, puţin mai sus, că oraşul este împărţit în două de Dunăre. Malul drept, Buda, este o colină de aproximativ 500 m, o zonă verde, în principal rezidenţială, în timp ce malul stâng, Pesta, este o terasă deschisă spre Câmpia Panoniei, o zonă comercială de un mare interes turistic. Aşadar, vă propun să începem periplul nostru budapestean din Piaţa Eroilor sau Piaţa Milenarilor. Pentru a ajunge, trecem pe lângă ambasada ţării noastre, pe lângă vechiul stadion, Nepstadion, cel mai mare până în acest an, când s-a construit unul nou, de 65.000 de locuri, purtând numele legendarului fotbalist Ferenc Puskás. Intrăm pe un bulevard larg, asemănător cu Bulevardul Aviatorilor din Bucureşti, Bulevardul Dózsa György (Gheorghe Doja) şi ajungem într-o piaţă largă, având în centrul ei Monumentul Eroului Necunoscut, cu o columnă înaltă de 35 m în spatele său, avându-l în vârf pe Arhanghelul Gabriel ţinând în mână Crucea Lorenna şi Coroana Sfântă a Ungariei. La baza monumentului se află şapte căpetenii ungare călare şi figurile alegorice ale Păcii, Războiului, Cunoştinţelor, Muncii, Bunăstării şi Gloriei. Pe fundalul pieţei, în două semicercuri, în nişte nişe, se află figurile a 14 regi, prinţi sau oameni de stat maghiari ce au marcat istoria milenară a Ungariei. Monumentul a fost ridicat în 1896, cu ocazia împlinirii unui secol de existenţă a statului maghiar. În două nişe vedem statuile a două figuri istorice legate de istoria noastră: Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin. 


Ieşim din piaţă şi în faţa noastră se deschide unul dintre cele mai frumoase bulevarde, Andrassy, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, purtând numele contelui Andrassy, fost prim ministru. Bulevardul este flancat de clădiri de o mare frumuseţe, adevărate mici palate. Nu este de mirare că majoritatea lor sunt ocupate de ambasade sau de sediile unor companii internaţionale. Admirăm construcţiile în stil baroc, trecem pe lângă clădirea Operei, construită între 1875 - 1884, foarte asemănătoare, la exterior, cu Opera din Viena, care are pe frontonul de la intrare statuile lui Ferenc Liszt şi Ferenc Erkel şi curând ajungem pe malul Dunării. Facem apoi dreapta şi ajungem în faţa Parlamentului Ungar, cu o arhitectură foarte asemănătoare Parlamentului Britanic. Clădirea, construită între 1885 - 1904, este una dintre cele mai frumoase şi mari clădiri parlamentare din Europa. Admirăm cele 88 de statui ale unor regi, prinţi şi căpetenii, stemele diferitelor regiuni ce înconjoară clădirea şi mergem mai departe traversând podul Margit (Margareta) pentru a ajunge pe insula cu acelaşi nume, un “plămân” budapestean de 140 de hectare, ce se întinde sub forma unei uriaşe litere Y între podul Arpad, cel mai lung pod (2 km), primul în aval şi podul Margit. Insula adăposteşte numeroase baze sportive, ştranduri cu ape termale, hoteluri, grădini japoneze, arbori seculari şi mici cascade. Ne odihnim pe o bancă, în aerul proaspăt al insulei şi ne întoarcem pe “Corso” - promenada de-a lungul Dunării. Admirăm din nou Parlamentul şi ne oprim în faţa “Podului cu Lanţuri” (Lanchid). Dintre cele opt poduri ale Budapestei, acesta este socotit cel mai frumos, fiind pe drept cuvânt, o emblemă a capitalei. Situat în faţa castelului regal din Buda, podul a fost terminat în 1848 şi refăcut în 1949. Are o lungime de 375 m şi la ambele capete are câte doi lei impunători, cu gurile deschise, prilej pentru noi să observăm că cel ce i-a creat a uitat să le pună şi limbile în gură. Traversăm podul, privind vaporaşele ce trec pe sub noi şi la capătul celălalt ajungem într-un sens giratoriu ce marchează kilometrul 0 al Ungariei. Iată-ne ajunşi pe malul drept, de unde luăm un teleferic ce ne duce, în cinci minute, pe înălţimea Budei, unde se află vechiul Palat Regal.


Palatul Regal ce domină oraşul a fost construit de-a lungul unui secol şi distrus, aproape în întregime, în ianuarie 1945. A fost curtea regală a dinastiilor de Anjou, Luxemburg sau Habsburg şi între 1458 - 1485, curtea regală a lui Matei Corvin. Palatul a fost refăcut cu greu după război, dar astăzi adăposteşte centre de conferinţe, săli de expoziţie, o bibliotecă şi un teatru. Ne plimbăm prin largile curţi interioare şi admirăm fântâna cu un grup statuar înfăţişându-l pe Regele Matei (Mathias Corvinus) la vânătoare, statui deosebit de expresive, care îţi dau impresia că şi tu, simplu privitor, participi la această vânătoare. Puţin mai departe, grupuri de turişti fac poze în faţa impunătoarei statui ecvestre a Prinţului Eugeniu de Savoia sau cu panorama oferită de Dunăre şi de Pesta. Trecem pe lângă fortificaţiile din secolul al XIV-lea şi ne plimbăm pe străzile cartierului ce poartă încă parfumul şi pecetea vremurilor trecute şi care constituie Buda medievală. A locui în acest cartier este un privilegiu ce nu poate fi cuantificat în bani. Admirăm decoraţiunile exterioare diferite de la o casă la alta şi ajungem în faţa “Bisericii lui Matei”, locul de încoronare al tuturor regilor maghiari şi biserica în care Matei Corvin s-a căsătorit cu Beatrix de Aragon în 1476. Biserica poartă numele lui Matei Corvin pentru că în 1470 el a ordonat construirea turlei ce se înalţă semeţ spre cer. Trebuie    menţionat că Matei Corvin este socotit unul dintre cei mai importanţi regi ai Ungariei, iar domnia sa drept o perioadă de maximă înflorire a statului. 
Câţiva zeci de metri mai departe vedem o altă statuie ecvestră, statuia Regelui Ştefan cel Sfânt, creşinizatorul maghiarilor şi în spatele ei celebrul “Bastion al Pescarilor”, un zid de apărare medieval, astăzi un simbol al oraşului, de unde ai o panoramă splendidă a oraşului. Legenda spune că numele vine de la faptul că în Evul Mediu, această parte a oraşului a fost apărată de pescari. Locul este în permannţă plin de turişti ce se plimbă de-a lungul zidurilor, fac poze sau frecventează, în special după căderea întunericului, zecile de cafenele, restaurante sau cluburi de noapte. Aşa cum citeam într-un ghid al Budapestei, se pare că pentru majoritatea îndrăgostiţilor, primul sărut s-a petrecut pe treptele sau sub arcadele Bastionului. Dar pentru că, din păcate, nu mai suntem la vârsta primului sărut, ne limităm la legendă şi coborâm încet drumul şerpuitor ce duce spre cel mai elegant pod al Budapestei: podul Elizabeta (Erzsebet Hid). Ridicăm privirea şi în dreapta noastră, pe colina Gellert (235 m), vedem Statuia Libertăţii, înaltă de 35 m, ridicată în 1947, ce domină această parte a oraşului. Colina poartă numele unui tânăr veneţian, Gerardus, ce a plecat spre Ţara Sfântă. Ajuns în Ungaria, a început să propovăduiască creştinismul, iar regele Ştefan i-a încredinţat educaţia fiului său, Imre. După moartea regelui, într-un accident de vânătoare, duşmanii creştinării Ungariei, l-au pus pe Gerardus, pe care ungurii îl numeau Gellert, într-un butoi şi l-au rostogolit în Dunăre, în 1046. Statuia sa poate fi văzută la poalele colinei, la un capăt al podului Elizabeta. Podul, graţios şi elegant, este o încântare pentru ochi. Îl treversăm şi avem în faţă una dintre axele principale ale oraşului - Bulevardul Rakoczi, cel ce duce până la gara Keletti, poarta principală feroviară a oraşului. Şi dacă tot suntem în această zonă a oraşului, nu putem să nu vizităm una dintre cele mai populare străzi comerciale ale Budapestei - Váci Utca (strada Vaţi), cu magazine care oferă mărfuri de tot felul, de la parfumuri franţuzeşti şi porţelanuri, până la cosmetice şi îmbrăcăminte. Un farmec aparte au şi farmaciile, care şi-au păstrat mobilierul vechi, ce poate fi văzut astăzi doar în muzee.
Pe lângă toate aceste lucruri, trebuie să adăugăm că Budapesta este şi o mare staţiune balneară, renumită din cele mai vechi timpuri pentru calitatea apelor sale termale. Şi dacă despre izvoarele termale din insula Margareta am pomenit, haideţi să traversăm podul Libertăţii (Szabadsag) pentru a  ajunge în faţa complexului balnear Gellert, ce include splendidul hotel şi băile cu acelaşi nume, printre cele mai grandioase din Europa. Frumuseţea acestor băi, construite în 1913, este dată de construcţia Art Nouveau, de mozaicurile încântătoare, de sculpturile şi vitraliile sale.


S-a făcut târziu şi după o zi plină parcă simţim nevoia unui vin bun, aşa că ne întoarcem pe acelaşi pod al Libertăţii în Pesta. La picioarele podului Elizabeta, imediat în dreapta, intrăm în renumita tavernă “Crama lui Matei” (Mathias Pincze) şi facem o degustare de vinuri Tokay, însoţită de muzica unui taraf. Ieşim de aici târziu în noapte şi oraşul, feeric luminat, ne apare parcă mai frumos decât ziua.
Petrecând o zi întreagă în Budapesta înţelegem de ce mulţi numesc metropola “Perla Dunării” şi de ce, în timpul domniei lui Matei Corvin, umaniştii italieni spunea că “Florenţa este cel mai frumos oraş din câmpie, Veneţia cel mai frumos oraş pe apă şi Buda cel mai frumos oraş între dealuri”.

P.S. După cum ştiţi, pe 11 octombrie, naţionala de fotbal a ţării noastre joacă cu Ungaria şi de aceea am ales acum să scriu despre Budapesta. Următorul meci va fi cu Finlanda, aşa că urmând echipa naţională şi urându-i succes, vom scrie în numărul viitor despre: “Helsinki - capitala ţării celor o mie de lacuri”.
Alex. BLANCK