28 octombrie 2014

“Câmpina în culori”, un proiect iniţiat de Uniunea Artiştilor Plastici şi Comisia de cultură din Consiliul Local

A început proiectul “Câmpina în culori”. În primăvara acestui an, după o discuţie cu pictoriţa Amalia Suruceanu, preşedinta UAP filiala Câmpina, Florin Frăţilă, preţedintele Comisiei de cultură din Consiliul Local, s-a alăturat unui gând frumos, devenit ulterior proiect şi anume înfrumuseţarea oraşului prin culoare. Uşor de spus, dar greu de realizat, în condiţiile în care o asemenea idee necesită multă muncă, talent, bani şi chiar disponibilitate la voluntariat.


Câteva luni mai târziu, proiectul demara însă, în prima sa fază, pilot, în incinta Spitalului Municipal din Câmpina, o zonă lipsită de culoare, ce avea nevoie de optimism. O mână de oameni minunaţi de la Uniunea Artiştilor Plastici s-a pus pe treabă şi în scurt timp s-a conturat povestea “oraşului de turtă dulce”, aşa cum îi place să spună managerului instituţiei, dr. Călin Tiu, omul care a primit cu maximă deschidere încă de la început acest proiect inedit. “Totul a pornit de la o simplă discuţie cu Amalia Suruceanu, pictoriţă cu har din noua generaţie a artiştilor plastici câmpineni. N-a fost prea greu să ajungem la concluzia că oraşul în care ne-am născut, am crescut şi trăim are nevoie de optimism, de culoare. Rămânea doar să trecem la fapte, să găsim zone care se pretează a fi colorate şi mai ales înţelegere de la autorităţi. În primă instanţă, anumiţi responsabili din administraţia locală au strâmbat din nas şi m-am simţit oarecum descurajat, dar ulterior mi-a venit ideea să iau legătura cu un om deosebit, iubitor de cultură şi frumos, managerul Spitalului Municipal, doctorul Călin Tiu. 


A fost de acord din primul moment şi în plus de asta a pus umărul fără niciun fel de reţinere. Aşa a început prima parte a proiectului în parcul din incinta Spitalului Municipal, unde azi se pot vedea rezultatele surprinzătoare. Sincer, nu mă aşteptam să iasă aşa de frumos şi asta este încă o dovadă în plus că trebuie să ne propunem să spargem tiparele, să colorăm viaţa şi să le oferim optimism celor din jur. Le mulţumesc artiştilor voluntari şi lui Călin Tiu, oameni de mare ispravă şi sensibilitate. În ce mă priveşte, vreau ca acest proiect să continue şi am să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă pentru a găsi resursele necesare şi înţelegerea de la autorităţi. Mai avem încă multe zone gri pe care le putem colora în oraşul nostru şi astfel să aducem mai multă lumină în sufletele oamenilor, greu încercaţi de neajunsuri în aceste timpuri” - a declarat Florin Frăţilă.


La rândul său, pictoriţa Amalia Suruceanu, sufletul acestui proiect, ne-a declarat: “«Câmpina în culori» este un vis al nostru, un dar pentru locuitorii acestui oraş. În acest început de drum am muncit mult şi cu drag alături de colegii mei şi a ieşit ceva special. În cazul de faţă am vrut ca pacienţii din Spitalul Municipal să se bucure de acest joc de culori atunci când ies la plimbare în parc. Suntem în discuţii avansate cu managerul spitalului, dl. Călin Tiu, pentru a continua proiectul de aici şi în interiorul instituţiei. Sper ca începând de la anul să facem următorul pas şi «Câmpina în culori», proiectul gândit alături de dl. Florin Frăţilă, să continue şi în alte zone din oraş. Avem nevoie de sprijin pentru a întregi tabloul de culoare al Câmpinei. Am primit foarte multe aprecieri pentru ceea ce facem şi nu pot decât să mă simt fericită. Le mulţumesc domnilor Tiu şi Frăţilă pentru sprijin!”

Cuvântul care înţeapă

Jurnal de campanie

27 octombrie. Continuă sarabanda arestărilor televizate. Fiul lui Viorel Hrebenciuc, sforarul PSD-ist, a ajuns după gratii. Ce mizerie, să îţi împlici copilul în acte de corupţie! Andrei, odrasla, a fost reţinut de procurori în dosarul retrocedărilor ilegale de terenuri. Zeci de mii de hectare de pădure ar fi urmat să ajungă în posesia familiei hrebenciucului, printr-un off-shore înregistrat pe numele tânărului “afacerist”. Băiat capabil, ai zice, din moment ce la doar 30 de ani este deja lector universitar cu vechime la Academia de Studii Economice Bucureşti. Başca membru în Consiliul de Administraţie al SIF Moldova şi al Biofarm, unul dintre cei mai importanţi producători de medicamente.

Baronul decăzut al PNL, Relu Fenechiu, munceşte asiduu într-o celulă din Penitenciarul Iaşi la o lucrare ştiinţifică în domeniul hidrocentralelor. Să fie vreo legătură cu dosarul “Transformatorul”, în urma căruia a primit mulţi ani de puşcărie?

Ucrainienii şi-au ales Parlamentul. Darth Vader şi-a făcut campanie pe străzile de Kiev. Sub hainele eroului din “Războiul stelelor” a stat ascuns un activist al Partidului Internetului din Ucraina, formaţiune politică admisă în alegeri. Lumea o ia razna! 

Citesc o scrisoare a unui cetăţean indignat, trimisă la un cotidian central. “Într-o dimineaţă, la ora 8.15, stăteam la coadă la un ghişeu al unui oficiu poştal din sectorul 3. Coada mergea foarte greu. Mi-a venit rândul la 8.35. Am întins avizul funcţionarei şi am observat pe birou, mai la dreapta, dar la vedere, un teanc de flyere colorate. Am citit: «Traian Băsescu îl susţine şi îl votează pe Klaus Iohannis». În josul fluturaşului: «Ai grijă ce votezi! Cine a tăiat o dată pensiile le va tăia din nou!» Am apucat un fluturaş, l-am întors şi am citit: «Klaus Iohannis vrea să-ţi taie pensia!» Am deschis paginile de mijloc şi un titlu cu roşu a ţâşnit: «Doar Ponta protejează pensiile!» Şi trei poze aruncate pe pliantul publicitar, Ponta cu nişte pensionari şi ţărani. Penibil Ponta. Cu siguranţă că audienţa pe care o obţine cu aceşti fluturaşi mincinoşi plasaţi strategic la un ghişeu al Poştei Române şi toleraţi la prima oră a dimineţii de angajaţii companiei, este mult mai mare decât audienţa unui interviu la Antena 3 sau România TV. Poşta Română a servit destul interese politice. I-a ajutat pe mulţi aventurieri să facă averi şi a stat «poştă» la mulţi «poştaşi». Ultimul este Victor Ponta”.



Werner crede în continuare într-o atitudine civilizată de campanie electorală. Adversarii îl toacă zilnic pe temele “traficul de copii”, a celor şase case şi a eventualei incompatibilităţi, iar el le răspunde că educaţia şi felul său de a fi nu îl lasă să folosească aceeaşi monedă, preferând să se poarte civilizat şi să discute pe teme şi argumente reale, chiar dacă asta ar putea fi o greşeală de strategie electorală. Cred că publicistul A. Halpert are dreptate când enumeră o sumedenie de motive pentru care neamţul “nu ar trebui votat”: “Pentru că Iohannis NU dansează cu țigăncile la „Cireșica”. NU bea șprițuri cu Gigi Becali. NU are rude apropiate care să se încuscrească cu clanurile țigănești. NU face glume mai mult sau mai puțin deocheate. NU se ia în gură cu presa. NU știe câte cuburi de gheață fac scotch-ul perfect! NU are dosare suspendate pe bază de imunitate. Cum să devină președinte?! Pentru că Iohannis NU a plagiat. NU și-a șters doctoratul din CV. NU are legături dubioase cu SIE. NU a avut o carieră profesională într-o ascensiune suspect de rapidă. NU și-a lăsat nevasta gravidă ca să se însoare cu alta, fiica unui mare ștab de partid. NU joacă baschet. NU pilotează mașinuțe. NU are amici intimi proprietari de televiziuni îmbogățiți din afaceri cu statul. Cum să devină președinte?!  (...) În plus, e evident că omul NU e șmecher, în sensul „bun” – românesc, așa cum ne place nouă. NU are simțul umorului. NU are replica acidă la el, ca mai toți politicienii de pe Dâmbovița. NU se ia în gură cu nimeni. NU jignește. NU înjură. NU promite mai nimic. Când vorbește, NU ne stârnește, NU ne revoltă, NU ne înflăcărează. NU e în stare de un sănătos și autohton „ba pe-a mă-tii!”. Cum să devină președinte?! Păi nouă NU ne place o Românie normală! Nouă ne plac efervescența, scandalul, circul, șmecheria, „descurcărismul”, focurile de artificii, exprimările spumoase, ăia care „o zic”… Deci NU avem cum să votăm Klaus Iohannis!”

La Câmpina au apărut sute de imagini de candidat atârnate/ lipite prin toate zonele vizibile. De zeci de ori mai multe decât toate celelalte la un loc sunt cele albe, cu motive populare. Accesul la resursele financiare îşi spune cuvântul. În rest, o seamă de activişti umblă cu detergenţi din poartă în poartă. Dero, săpun Cheia şi tix vor să ne ajute să spălăm imaginea guvernanţilor şi a parlamentarilor.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

COMENTARIU DE TEXT

Mare vîlvă a stîrnit în această săptămînă textul publicat de Gabriel Liiceanu Fie-vă milă de noi, Domnule Ponta! Poate cea mai pertinentă analiză a ceea ce s-a întîmplat cu România după 1989…Şi a rădăcinilor mai îndepărtate ale acestui rău. Dar, mai ales, un portret răvăşitor al vacuumului care-l soarbe pe omul ce vrea să ne devină preşedinte. De la Apel către lichele este cel mai puternic mesaj adresat sferei publice de către acest maître à penser hulit, duşmănit şi mult mai rar admirat. Şi, la fel ca şi textul acela inaugurator şi hulitor, impactul real al acestuia va fi nul. Pentru că, atît adresantul direct cît şi tovarăşii săi de idei şi alegătorii săi sunt incapabili să-l înţeleagă. Este scris cu o dicţiune a ideilor al cărui înţeles s-a pierdut pentru cei recenţi. Se vede că este scris dintr-o suflare, cu sentimentul urgenţei istorice, de către cineva căruia chiar îi pasă de soarta viitoare a neamului său. Diagnosticul pus este de o exactitate ireproşabilă. Dar ce te faci că, de astă dată, doctorul care trebuie să opereze este cu totul altul decît cel care a pus diagnosticul, este mai degrabă un măcelar decît un chirurg şi, în plus, pacientul este convins pe toate căile că n-are nevoie de nicio operaţie, că e bine să plece acasă şi să se bucure în linişte de programele anestezic de la televiziuni. Apropo: din pogonul de televiziuni inutile de ştiri inutile niciuna nu a prins pontul de a-l invita pe filozof şi de a organiza o dezbatere pe marginea acestui text antologic. Ar fi fost singura dezbatere electorală autentică. Ar fi impietat asupra „corectitudinii” campaniei electorale? Să fim serioşi, de cînd adevărul este incorect? 


Din păcate, nu ne facem nicio iluzie, este o vox clamavi in deserto, nu cred că textul lui Liiceanu convinge pe altcineva decît pe cei erau deja convinşi de nulitatea personajului desenat. (Am citit deja pe internet reacţii ale unui „tînăr filosof” de o vulgaritate şi o pauperitate de idee, încît par concepute în „academia” din studiourile Antenei 3). Prin anii 90 se spunea: de ce nu avem şi noi un Havel? Citind acest manifest al bunului simţ istoric mi-am spus: iată, avem şi noi un Revel! Dar, ca în bancul clasic, urmează imediat constatarea: şi la ce ne-a folosit? Nu voi face o analiză a amplului monolog al lui Liiceanu. Cei care sunt curioşi şi nu l-au citit încă au timp să o facă pînă la alegeri. Chiar dacă nu îşi dau seama ce va să fie acela un „portret fenomenologic”. Candidatul este compus din: limbajul, oscilînd între trivial şi violenţă, tupeu, minciună, incompetenţă, superficialitate, lipsă de consistenţă, moştenirea kremlinisto-iliesciană via Năstase, iată articulaţiile acestui portret a la Arcimboldo. Şi, asemenea acestui portret va funcţiona şi România de anul viitor. Căci cred că filozoful îi face o nemeritată reverenţă politicianului, creditându-l cu posibilitatea unei convertiri subite, pe un nou drum al Damascului, prin renunţarea de a spori „febra pacientului”. Dacă Ponta ar avea cea mai măruntă fibră de adevărat bărbat politic, l-ar fi provocat pe Liiceanu la o dezbatere publică, pornind de la această scrisoare deschisă. Ar fi fost ceva infinit mai interesant decît orice dezbatere cu pseudo-candidaţii la preşedinţie. Intuiesc destul de exact care a fost însă reacţia omului cînd i-a fost adusă la cunoştinţă răvăşitoarea analiză: iar mă înjură ăla? Mai dă-l în… Ăsta e omul, ăsta e electoratul ţintă. Dezbaterea de idei? A se scuti. Nu pot încheia decît citînd finalul! „Iar dacă nu puteţi, atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă înduraţi de noi. Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceţi să vină năpasta peste România, ajungând dvs. preşedinte al ei! Nu cred că în halul în care e acum, ţara noastră ar suporta lesne lespedea răului pe care vă pregătiţi să o aşezaţi, pentru câţiva ani buni, peste ea. Nu ne lăsaţi să apucăm pe drumul lung şi ocolit al „terapiei Ponta”, la capătul căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre”. Completez: dacă aşa se va întîmpla, înseamnă că ne merităm soarta, aşa se şterg neamurile din istorie….
P.S. Ca o tuşă finală a acestui portret, mă gîndesc  ce bine i se potriveşte distihul arghezian Inscripţie pe o tobă: Scula asta are mare căutare:/niciodată golul n-a sunat mai tare!
  Christian CRĂCIUN      

“CNADNR depune toate eforturile...”

este răspunsul unei instituţii a statului după moartea a cinci câmpineni, un protest negru şi o petiţie semnată de 4000 de oameni

La sfârşitul lunii septembrie, cinci câmpineni, între care şi doi copii, au murit nevinovaţi într-un accident rutier provocat pe DN1 de un sinucigaş. Drama acelor oameni a generat un val de proteste printre câmpineni la adresa CNADNR, instituţia statului responsabilă pentru siguranţa circulaţiei pe DN1.
Marţi, 30 septembrie, societatea civilă câmpineană a organizat în centrul civic un protest negru, în urma căruia s-au strâns peste 4000 de semnături în favoarea petiţiei către CNADNR, prin care se solicitau măsuri urgente pentru siguranţa circulaţiei pe “drumul morţii”.


Luni, 6 octombrie, organizatorii protestului, salariaţii societăţii Neptun Câmpina, au anunţat într-o conferinţă de presă că vor trimite semnăturile strânse de la cetăţeni la CNADNR, care avea 30 de zile la dispoziţie, conform legii, pentru a da un răspuns. Răspunsul a venit destul de stufos şi plin de justificări şi promisiuni. 
Dincolo de acest schimb de corespondenţă rămâne doar solidaritatea oamenilor în faţa tragediei şi speranţa că statul îşi va face datoria să ne protejeze vieţile pe drumurile patriei.

Doar 3 kilometri în 7 luni

Administraţia locală se arată nemulţumită de ritmul lucrărilor de canalizare

Lucrările de canalizare realizate în Câmpina cu fonduri europene, prin intermediul Hidro Prahova, se mişcă precum melcul, iar administraţia locală se arată nemulţumită în legătură cu această stare de fapt. “Mă nemulţumeşte ritmul în care se lucrează. Am mai spus asta şi o repet. Până acum au intrat în lucru străzi lăturalnice şi mă gândesc cu groază ce se va întâmpla anul viitor, când vor începe săpăturile pe străzile mari. Nu se respectă graficul de lucru şi sunt întârzieri importante. Societatea Hidro Prahova ar trebui să stea tot timpul cu ochii pe firma care execută lucrările, Concivic Slobozia” - a declarat primarul Horia Tiseanu într-o conferinţă de presă organizată zilele trecute.


Vă reamintim că în aproximativ şapte luni de la începerea efectivă a proiectului s-a reuşit doar extinderea şi reabilitarea canalizării pe o suprafaţă de 3 km dintr-un total de 27 de km. Termenul de limită de finalizare a lucrărilor este noiembrie 2015. 

Ziua Armatei Române a fost sărbătorită şi la Câmpina

Desfăşurată după un program bine conceput, pe 24 şi 25 octombrie, Ziua Armatei Române a fost sărbătorită atât în spaţiul special  amenajat la parterul unui bloc din Parcul Tricolorului, cât şi în pasajul de la Ceas. 
La activitate au participat: senatorul Georgică Severin, primarul Horia Tiseanu, consilierii Florin Frăţilă (preşedintele Comisiei de cultură a Consiliului Local) şi col. (r) Marian Dulă (preşedintele filialei Câmpina a Asociaţiei Cultul Eroilor “Regina Maria”), veterani de război, ofiţeri, precum şi mulţi cetăţeni.
Prima zi a manifestărilor a debutat cu deschiderea expoziţiilor: “Miniaturi de arhitectură românească” (“Casa ţărănească din Balta Doamnei”, “Mănăstirea Voroneţ” etc), expozant Ion Ioniţă; “Decoraţii, documente şi obiecte militare” (monedă aurită a Regelui Mihai, cu anul şi data naşterii, 25 octombrie 1921, hărţi şi documente istorice, cărţi rare, binocluri, baionete etc.), exponenţi: Valentin Şerban, Emilian Mihalca şi Alexandru Tudor; “File militare câmpinene” (militari câmpineni, plutonul de cavalerie din Câmpina ş.a.), expozant Dragoş Stancu. Manifestările au continuat cu un concert de fanfară, precum şi cu o suită de dansuri populare ale Ansamblului Brăduleţul.


Ziua a doua, 25 octombrie, a fost deschisă, de asemenea, cu câteva expoziţii apreciate de vizitatori: “Pagini din istoria Filiale Câmpina a Asociaţiei Cultul Eroilor” (foto-montaje, diplome de onoare şi de excelenţă, semne de arme, epoleţi, decoraţii etc.), coordonator Marian Dulă; “Expoziţie de desene cu tematică patriotică” realizată de membrii Clubului Irma şi elevi ai Colegiului Naţional “N. Grigorescu”, urmate de dansuri populare interpretate de Ansamblul Ciobănaşul al Şcolii “Ion Câmpineanu”, coordonator prof. Maria Câmpeanu, cântece patriotice şi ceremonialul religios şi militar.
După intonarea imnului de stat al României, col. (r) Marian Dulă a rostit o amplă alocuţiune, iar primarul Horia Tiseanu a subliniat rolul şi semnificaţia zilei de 25 octombrie: “Ziua Armatei Române reprezintă un reper în istoria noastră, când se împlinesc 70 de ani de la eliberarea ultimei porţiuni de pământ românesc. Este nu numai o zi a recunoştinţei faţă de armată, dar şi a demnităţii”.
Programul s-a încheiat cu depunerea de coroane şi jerbe de flori şi cu defilarea Gărzii de Onoare, formată anul acesta din poliţişti locali, alături de care au fost elevi ai Şcolii de Agenţi de Poliţie “Vasile Lascăr” şi ai Colegiului Militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. 
Theodor MARINESCU

Regele Mihai - 93 de ani în serviciul poporului român

Acum 93 de ani, se năştea în capitală, la 25 octombrie 1921,  fiul principelui moştenitor Carol (viitorul regele Carol al II-lea) şi al Principesei Elena. Naşterea viitorului rege Mihai a fost salutată cu 101 lovituri de tun. Era un eveniment de importanţă naţională. Se consolida dinastia română. 
Despre acest eveniment avem o mărturie inedită, care aparţine unei distinse educatoare, d-na Niţulescu, aceea care a condus aproape 50 de ani grădiniţa de pe strada Plevnei (numită de câmpineni grădiniţa Niţulescu). Studentă la Şcoala de Educatoare, ţinea pe vremea aceea un jurnal în care, între altele, a consemnat: „Astăzi, profesoara de puericultură, d-na doctor Manicatide a intrat în clasă cu o expresie de fericire pe figură. Şi-a cerut scuze: «Fetelor, să mă scuzaţi că am întârziat, dar am avut un motiv serios. Am asistat la naşterea pruncului regal. Avem un moştenitor al tronului, un copil  frumos şi foarte voinic (avea la naştere peste 4 kilograme - n.r.). A fost o naştere foarte grea. Există o problemă. La naştere s-a produs un accident. Copilul a rămas cu osul palatin spart (cerul gurii - n.r.). Nu este grav, se poate rezolva printr-o operaţie»”. 
Peste un an, Regina Maria, era fotografiată pe coperta revistei „Realitatea ilustrată” cu nepotul în braţe, plecând la o clinică din Paris. Acolo i s-a reparat osul palatin cu o proteză din platină. Acesta este motivul pentru care Regele Mihai are o voce cu un timbru mai înăbuşit. 


Mai există o apropiere între Regele Mihai şi oraşul nostru. Carol al II-lea a ţinut să-i dea acestuia o educaţie după cele mai moderne principii ale pedagogiei. A alcătuit o clasă specială, adunând cei mai inteligenţi copii din ţară, din toate categoriile sociale (între ei şi doi fii de ţăran) şi cu reprezentanţi şi de la naţionalităţile conlocuitoare (un maghiar şi un german). Se numea Şcoala Palatină, deoarece cursurile se ţineau în palatul regal din Bucureşti şi în Castelul Peleş. Clasa palatină era afiliată şi la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu (Târgovişte), astfel că la absolvire acesta a primit şi gradul militar de sublocotenent. În clasa de la Liceul Militar, Regele Mihai a avut coleg un câmpinean, viitorul căpitan Traian Groşescu, erou de război pe frontul de răsărit. Regii României, prin constituţie, erau desemnaţi şi comandanţi ai armatei. La 6 septembrie 1940, la vârsta de 19 ani, voievodul de Alba Iulia, cum i s-a spus în timpul domniei lui Carol al II-lea, a fost uns de mitropolitul Nicodim, Rege al României (era a doua domnie, mai domnise copil, sub regenţă, între 1927 – 1930, când tatăl său renunţase la tron, plecând la Paris cu Elena Lupescu).
În 1941, Regele Mihai avea rangul de general de divizie şi înainte de izbucnirea războiului cu Rusia sovietică, generalul Ion Antonescu, şeful statului, l-a înălţat printr-un decret păstrat acum la argivele militare din Piteşti, la rangul de mareşal. Se apropia războiul şi pentru prestigiul armatei române această înaintare în grad a fost importantă în relaţia cu comandanţii armatelor aliate. Regele Mihai este singurul mareşal în viaţă al armatei române. În prezent, a devenit un adevărat monument al istoriei noastre contemporane. Casa regală, Regele Mihai, reprezintă un simbol pentru ce ar trebui să devină România modernă. 
Alin CIUPALĂ

Un reuşit eveniment cultural

Duminică, 19 octombrie, Societatea Filarmonică din Câmpina şi-a delectat iubitorii de muzică cu un concert de excepţie dedicat comemorării a 27 de membri ai Societăţii Filarmonice dispăruţi între timp. 
În plan cultural, activitatea desfăşurată în cadrul Filarmonicii câmpinene de cei doi fraţi, Tudor şi Maria Cristina Moisin, este extrem de importantă. Deşi sunt plecaţi de ani buni din oraş în capitală (Maria Cristina - profesor universitar, cu doctorat în medicina stomatologică, Tudor - inginer electronist cu mari realizări în profesie, dar şi cu un doctorat în pian la Conservator susţinut la vârsta de 70 de ani), cei doi nu şi-au uitat oraşul natal. Cu eforturi materiale, au cumpărat mai multe piane de concert şi două apartamente pe strada Eminescu, unde au o şcoală de muzică pentru copiii talentaţi, oferind lecţii gratuit. Din când în când, delectează publicul meloman din oraş cu un concert de mare ţinută. Un eveniment de asemenea factură este cel pe care vrem să-l prezentăm. 


Cei doi fraţi, prin relaţiile personale, au adus pe scena Casei de Cultură „Geo Bogza” muzicieni de mare valoare. La concertul de duminică au avut invitată Orchestra Societăţii Filarmonice din Câmpina, formată din absolvenţi de Conservator, între ei fiind şi un tânăr student la Conservator, un viitor virtuos. Orchestra a fost dirijată de Ladislau Csendes. În program au fost alese trei bucăţi aparţinând unor compozitori celebri. În cuvântul de deschidere, Tudor Moisin a precizat că publicul modern nu poate fi solicitat mai mult de o oră, deoarece se diluează atenţia. Deschiderea s-a făcut cu Concertul Brandenburgic nr. 5 în Re major de J. S. Bach,  având trei solişti: Ladislau Csendes (vioară), marele şi distinsul Viniciu Moroianu, prieten al câmpinenilor (pian), iar la flaut fermecătoarea Petra Pană. A urmat un interludiu cu un recital susţinut de solista Ştefana Tiron (soprană), care a obţinut aplauze frenetice. În încheiere a urmat Concertul pentru două viori în Re minor op. 3, cu doi solişti: Corina Bura şi Ladislau Csendes (vioară), care de asemenea s-a bucurat de aplauze susţinute. De menţionat faptul că după fiecare bucată din program, un grup de prichindei din sală urcau pe scenă încărcaţi de flori şi le ofereau soliştilor. Ca să-i încurajeze în fâstâceala şi în stângăcia lor (erau copii de grădiniţă), publicul i-a aplaudat călduros. A urmat o trataţie oferită de cei doi fraţi Moisin interpreţilor, membrilor Filarmonicii şi publicului, invitaţi să urce în sala mică. Un alt moment deosebit de reuşit, la care printre invitaţi, s-au remarcat şi personalităţi ale vieţii culturale bucureştene, între care d-na Paleologu, soţia regretatului scriitor Alecu Paleologu. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Bruges - oraşul dantelei şi nu numai

O vizită în Belgia trebuie să includă şi vizitarea unui oraş-monument, în care clădirile vorbesc despre istoria sa, aşa cum este cazul oraşului Bruges. 
Am avut ocazia să văd acest oraş flamand chiar şi de două-trei ori pe an şi de fiecare dată am decoperit ceva nou sau am revăzut, cu aceeaşi plăcere, ceea ce mai văzusem înainte. Dacă o iei la pas sau faci o plimbare, obligatorie, cu vaporaşul pe canale, înţelegi mai bine de ce oraşul cu străzile sale înguste şi clădirile monumentale reprezintă o atracţie permanentă pentru turiştii din întreaga lumea, de ce Centrul istoric a fost trecut pe lista patrimoniului UNESCO în 2000 sau de ce oraşul a fost ales capitala culturală a Europei în 2002.
Mergând înapoi în timp, trebuie spus că numele oraşului pare a veni de la cuvântul flamand “bruggya” (pod, debarcader).  Spre sfârşitul sec. al IX-lea, Contele de Flandra, Balduin Braţ de Fier, construieşte o fortăreaţă pentru a se apăra de normanzi. În 1193, Robert Frizonul îşi stabileşte aici reşedinţa şi până în sec. al XIV-lea Bruges devine unul dintre cele mai importante centre comerciale din nord-vestul Europei, datorită în principal textilelor produse aici. Tranzacţiile comerciale fac să apară aici prima Bursă din Europa, operată de o familie bogată de negustori, Van der Beurse (de aici numele de azi al bursei). Bruges este unul din iniţiatorii “Ligii Hanseatice” (1281), acea uniune comercială a oraşelor de la Marea Baltică, Marea Nordului şi Scandinavia, străbunica Pieţii Comune Europene de mai târziu. 
În 1350, mai mult de 40.000 de oameni locuiau în centrul vechiului oraş. Secolul XIV a fost “secolul de aur” pentru oraş. Flandra devine parte a teritoriului Ducilor de Burgundia şi Bruges reşedinţa lor favorită. Prosperă acum manufacturile de textile şi dantelă, înfloreşte şcoala primitivă de pictură flamandă, apar Primăria şi noile biserici şi clădiri monumentale. Portul este cel mai mare din Europa de Vest. 
Din păcate, moartea Ducesei Maria de Burgundia, ocupaţia franceză şi austriacă, stagnarea industriei textile datorată lipsei materiei prime (lâna) şi în special colmatarea portului, au dus încet, dar sigur, la decăderea oraşului în favoarea Anverului, aflat în plină dezvoltare.
În 1845, jumătate din oraş era săracă şi peste 10.000 de femei îşi câştigau existenţa lucrând dantele. Revigorarea oraşului s-a datorat unui roman al scriitorului Georges Rodenbach - “Bruges, oraşul mort”, în care acesta era prezentat cu aura de mister a unui oraş adormit în timp. Romanul a stârnit un mare interes internaţional, Bruges fiind vizitat de zeci de mii de turişti care au redescoperit farmecul, comorile arhitecturale şi aerul medieval autentic. Fără îndoială că noua sa dezvoltare s-a datorat şi construcţiei, în 1896, a portului Zeebrugge.
Astăzi, oraşul cu peste 120.000 de locuitori este un important centru de cultură în Europa, cultură cu dimensiuni umane şi o faţă umană. Iată de ce vă invit, dragi cititori, să mă însoţiţi prin Bruges şi să ne oprim în faţa unora dintre cele mai importante repere ale acestuia.
Coborâm din autocar în capătul străzii Tzand, principala arteră comercială ce duce spre Markt (piaţă), dar şi spre Burg (oraşul vechi) şi după câteva sute de metri ne oprim în faţa impunătoarei biserici Sf. Silvestru, cea mai veche parohie a oraşului. Începută în 1250, terminată în sec. XV, distrusă şi refăcută în sec. XIX, catedrala are o înălţime de 99 metri, fiind construită în stil gotic. Ea adăposteşte blazoanele cavalerilor Ordinului “Lânii de Aur”, dar şi numeroase picturi, sculpturi, minunate goblenuri, precum şi vechea orgă. 
De aici, drumul ne poartă printre străduţe înguste, străjuite de case din sec. XVII, clădiri din cărămidă ce poartă cu mândrie pe frontispiciu anul în care au fost construite (1628, 1639, 1676). Majoritatea caselor au într-un colţ o statuetă reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul, aşa cum vom vedea şi la Anver la peste 300 de case. Curând, vedem turnul bisericii Notre Dame (Biserica Maicii Domnului). Este cea mai înaltă din oraş (122 m), construită în întregime din cărămidă de-a lungul a patru secole (XIII - XVI). 
Biserica, un adevărat muzeu, este vizitată în special pentru capodopera lui Michelangelo, “Fecioara cu Pruncul”, dar şi pentru alte opere de artă, cum ar fi mausoleurile lui Carol Temerarul, mort în 1477 sau cel al Mariei de Burgundia, moartă la o vârstă fragedă, în 1482, în urma unui accident de vânătoare. Ieşind din biserică, pe partea opusă, vedem cel mai vechi spital (1181), Sf. Ion, ce adăposteşte şi muzeul marelui pictor Hans Membling, dar şi o farmacie din sec. XVII. Spitalul a îngrijit, de-a lungul a opt secole,  în afara bolnavilor şi numeroşi pelerini ori călători.
Ne îndreptăm spre Markt, piaţa principală a oraşului, având în dreapta noastră o serie de trei muzee, adăpostite în minunate castele vechi. Trecem pe lângă Colegiul Europei, unde studenţi din diferite ţări europene  studiază aspectele politice şi juridice ale Uniunii Europene şi traversăm primul pod peste un canal, privind la turiştii ce aşteaptă răbdători să facă o călătorie pe canalele oraşului. Drumul spre Markt trece prin Woolestraat (strada lânei), unde ne oprim în faţa magazinelor ale căror vitrine expun produse din ciocolată şi dantele, a căror varietate te uimeşte şi te îndeamnă la cumpărături. 

Markt - Piaţa principală a oraşului
La capătul străzii Woolestraat, îngustă şi foarte circulată de autobuze, maşini sau trăsuri de epocă, ne întâmpină o piaţă largă, luminoasă, mărginită de clădiri ce aduc cu cele făcute în copilăria mea din cuburi de lemn. Piaţa este dominată de turnul Belfry (Belfort), construit între sec. XIII - XV, ce pare că de la înălţimea sa de 83 de metri înţeapă cerul. Clădirea din cărămidă roşie are un turn cu ceas şi un carillion (ansamblu de clopote de dimensiuni mai mici, acordate la diferite tonalităţi, pentru a suna diferit) format din 47 de clopote, cântărind 27 de tone, care sună la fiecare sfert de oră. Dacă ai puterea de a urca cele 366 de trepte, curajul îţi este răsplătit de o privelişte uimitoare. 


În mijlocul pieţei se află statuia a doi ţesători, localnici ce au condus rezistenţa împotriva ocupaţiei franceze în 1302. Pe latura dreaptă a pieţei se află două “dantelării” în piatră: Poşta şi fostul Palat Guvernamental, sediul Consiliului Provincial al Flandrei de Vest, astăzi găzduind diferite expoziţii şi evenimente. Pe celelalte două laturi sunt terasele diferitelor restaurante, veşnic pline de oameni care doresc să guste din sutele de sortimente de bere belgiană. Piaţa este plină cu trăsuri de epocă, ce te îndeamnă să cunoşti oraşul şi în alt ritm. 

Burgul, centrul vechi al oraşului
Prin Breidelstraat, mărginită de magazine cu dantele sau suveniruri, pătrundem în piaţa pătrată a vechiului burg, uimiţi de frumuseţea clădirilor ce-o încadrează pe trei laturi. În faţa noastră avem Primăria, o minunăţie arhitectonică (1376 - 1420), cea mai veche primărie din Ţările de Jos, a cărei faţadă, bogat decorată, aduce cu altarul unei biserici. În stânga ei, la fel de frumoasă, este clădirea Curţii de Justiţie, construită în 1537, care poartă în vârf statuia strălucitoare din alamă a Zeiţei Justiţiei, pusă acolo în 1884. În colţul din dreapta al pieţei se află una dintre cele mai importante biserici din Europa, Biserica Sf. Vasile sau Biserica Sfântului Sânge, ce adăposteşte chivotul cu o picătură de sânge a lui Iisus Hristos. Legenda spune că, după crucificare, Sf. Iosif de Arimathea a şters corpul lui Iisus şi a păstrat hainele cu sânge pe ele. Acestea au rămas pe Pământul Sfânt până când Contele de Flandra, Diederik van de Elzas, le-a adus în 1150 la Bruges. Picătura este ţinută într-un “flacon”, într-o casetă aurită, cu pietre preţioase şi în ziua de Înălţare este purtată în fruntea unei procesiuni religioase ce străbate întregul oraş. 


Ca şi la Amsterdam, o vizită în acest minunat oraş nu este completă fără să fi făcut o plimbare de circa 50 de minute cu barca pe canale. Aşteptarea de a-ţi veni rândul este puţin cam lungă, dar este răsplătită din plin de imaginile care-ţi prezintă o altă faţă a acestui oraş monument. Ne îmbarcăm, aşadar, pe un vaporaş, alături de alţi 59 de turişti şi străbatem, pe apă, vechile cartiere, martore tăcute ale istoriei. Din când în când, ne însoţesc cârduri de lebede, care ne aduc aminte de o legendă, asemănătoare cu cea a corbilor din Turnul Londrei, potrivit căreia Maximilian de Austria a vrut să pedepsească locuitorii din Bruges, forţându-i să păstreze pentru eternitate aceste păsări cu gâtul lung în memoria unui primar, Peter Lanckhals (gât lung), ce fusese asasinat în 1488 de cetăţenii oraşului. 
Coborâm de pe vaporaş şi revenim în Markt, pentru a savura o cafea şi un suc la una din terasele vechilor clădiri, ocazie pentru a admira din nou această piaţă, a cărei frumuseţe reuşeşte să alunge oboseala acumulată peste zi. Când clopotul din Turnul cu Ceas a bătut a şaptea oară, ne ridicăm şi străbatem principala arteră comercială a oraşului, Tzand. Peisajul se schimbă complet. Magazinele pe lângă care trecem expun în vitrine amenajate cu gust, de data aceasta nu dantele, ci confecţii de ultimă modă, încălţăminte de bun gust, toate la preţuri accesibile. În capătul acestei artere comerciale ne întâmpină o piaţă largă, cu o fântână în mijloc şi un grup de statui: “Doamnele ce fac baie” (reprezentând oraşele flamande Bruges, Ghent, Anver şi Kortrijk), “Pescarii” (referindu-se la legătura oraşului cu marea) şi “Cicliştii”. Aici este punctul de adunare. Număr turiştii din grupul meu şi după câteva minute de emoţii date de doi dintre ei, care s-au lăsat aşteptaţi, pornim spre Bruxelles. În lumina amurgului ce ne învăluie treptat, găsesc un scurt răgaz pentru a rememora ziua petrecută cu acest “prieten”, atât de drag mie, pentru ca apoi să iau în primire microfonul autocarului şi să prezint mai departe traseul spre capitala Belgiei.
Alex. BLANCK
În nr. viitor: Anver, oraşul lui Rubens

File de cronică / Epoca de Aur (7)

Sfârşit de domnie

Era socialistă a durat în istoria contemporană a României relativ puţin, o jumătate de secol (din 30 decembrie 1947 - începutul revoluţiei socialiste, cum se menţiona în documentele de partid şi până la implozia din decembrie 1989). Cincizeci de ani de comunism vor marca încă cincizeci de ani destinele României (Brucan, mai optimist, considera că e nevoie de numai 20 de ani ca să se încheie această dureroasă tranziţie). Spre deosebire de alte ţări socialiste, această perioadă nefastă, de cea mai dură esenţă bolşevic – stalinistă a societăţii comuniste, a fost dominată numai de doi lideri: Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu (în URSS, de exemplu, au fost în această perioadă mult mai mulţi: Stalin – mort în 1953, Malenkov Bulganin, Hruşciov, Brejnev, Cernenko, Andropov, Gorbaciov). 
Perioada dejistă începe din 1947 şi până la moartea acestuia, în 1965. A fost poate cea mai îngrozitoare din istoria modernă a României. Elita ţării a fost nimicită prin execuţii, temniţe grele şi lagărul morţii de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Gheorghiu Dej a fost puternic influenţat de metodele staliniste. I-a lichidat pe rivalii din Partidul Comunist (în 1944, Ştefan Foriş, conducătorul de atunci al PCR-ului, a fost asasinat cu lovituri de rangă, într-o casă conspirativă a partidului), iar în 1954, deci după moartea lui Stalin, când în unele ţări socialiste se producea o relaxare, alt lider marcant, Lucreţiu Pătrăşcanu (doctor în drept la Sorbona, fiul scriitorului D. D. Pătrăşcanu, cel care a reprezentat Partidul Comunist la tratativele cu Palatul Regal în august 1944), după un proces cu probe falsificate de securitatea condusă de Alexandru Drăghici, a fost condamnat la moarte ca agent anglo-american şi executat. Procesul a fost filmat şi la fiecare cap de acuzare, Pătrăşcanu se ridica din boxă şi striga: „Protestez!” Doi gardieni, care îl încadrau, îl înşfăcau de umeri şi îl trânteau pe bancă. Din zvonurile care au circulat, se spune că Dej ar fi asistat personal la execuţia celui pe care îl socotea cel mai periculos la conducerea partidului. Cu aceeaşi duritate, Dej a anihilat un grup de adversari - Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca (Laszlo), Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Petre Borilă (toţi de origine evreiască), pe care i-a înlăturat din conducere şi pe o parte i-a trimis în închisoare (Vasile Luca, condamnat la moarte în urma unei cereri de graţiere, a primit ca pedeapsă muncă silnică pe viaţă). Dej a fost dur şi cu cei din familia sa. Divorţase de mult de soţie (fiică de mic negustor din Galaţi), rămânând cu cele două fete, Lica şi Tantzi, în viaţa cărora a intervenit uneori cu multă brutalitate. Primul soţ al Licăi Gheorghiu, un medic din înalta societate bucureşteană, doctorul Plăcinţeanu, a fost arestat de securitate, acuzat de spionaj şi a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Lica, viitoarea actriţă de cinema, îşi adora soţul şi a apelat disperată la tatăl său să-l ajute, dar a fost refuzată cu cinism, Gheorghiu Dej spunându-i că nu poate interveni. Tantzi Gheorghiu, îndrăgostită de unul dintre celebri cântăreţi care formau Trio Grigoriu (Cezar, Angelo şi George), s-a căsătorit cu primul dntre ei împotriva voinţei paterne şi a avut mult de suferit pentru aceasta. 
Sever cu fiicele sale, Gheorghiu Dej se bucura însă din plin de plăcerile vieţii şi de avantajele puterii pe care o avea. A avut mai multe legături cu actriţe celebre. De la Cotnari primea cel mai bun vin al podgoriei, Fetească Neagră şi tot din Moldova, de la Solca, primea regulat butoiaşe cu cea mai bună bere care se producea atunci în România. 
Am conturat această schiţă a personalităţii sale, pentru că mai târziu, în comparaţie cu Ceauşescu, a căpătat treptat o imagine pozitivă. La aceasta au contribuit ultimii săi ani de guvernare. Şi-a ales nişte remarcabili consilieri personali - Mihai Ralea (fost ministru al muncii în guvernul Antonescu), Alexandru Misir, Gheorghe Gaston Marin, Mircea Maliţa - şi îndrumat de aceştia s-a desprins de vasalitatea faţă de Moscova. A rămas celebră declaraţia din aprilie 1964, în care s-a vorbit prima dată de răpirea Basarabiei şi Bucovinei şi de jaful economic făcut de societăţile ruseşti, celebrele Sovromuri. Acest act de curaj, unic în lagărul socialist în acea vreme, l-a costat viaţa. La o întâlnire a ţărilor din C.A.E.R., ţinută la Varşovia, i s-a plasat în vasul de toaletă un dispozitiv radioactiv care i-a provocat un cancer galopant. În ceasul morţii, măcinat de remuşcări, striga disperat „Să vină Marina! Să vină Marina!” (patriarhul Iustinian Marina), ca să moară creştineşte. Pregătise între timp şi un fastuos mausoleu, un remarcabil monument din granit suedez, plasat în parcul Carol, care a scăpat ca prin urechile acului de demolare prin anii ’90.
În subsol era o întreagă uzină şi un dispozitiv care trebuia să ridice ziua catafalcul cu trupul lui Dej îmbălsămat, pentru a fi expus celor care, de voie sau de nevoie, ar fi venit să-l vadă (ca la mausoleul lui Lenin).
În scurt timp, cu toate străduinţele specialiştilor de atunci, nimic n-a mai rămas din trupul decedatului şi oasele s-au spulberat datorită puternicei radiaţii la care fusese expus. 
Ştiind că sfârşitul este aproape, stabilise şi o succesiune la putere, lăsând ca urmaş pe un tovarăş de luptă din tinereţe, Gheorghe Apostol, care avea o bună reputaţie în partid. Cel care dirija însă, provizoriu, conducerea, premierul de atunci Ion Gheorghe Maurer, socotind că pe tânărul şi neexperimentatul Nicolae Ceauşescu îl va putea dirija cum va voi, a reuşit să-l aducă la putere, spre ghinionul poporului român. 
Între cei doi se poate face o paralelă. Gheorghiu Dej a început să conducă în cel mai pur stil stalinist, dar în ultima sa perioadă s-a transformat într-un lider reformist, care a iniţiat un curs pozitiv în dezvoltarea României. Ceauşescu a început continuând, vreme de cinci ani, această politică de deschidere spre Occident (în 1969 a primit vizita unei mari personalităţi, preşedintele american Nixon), dar din 1971 a început să conducă din ce în ce mai autoritar. Cât s-a folosit de serviciile unor buni diplomaţi, Corneliu Mănescu - ministru de externe, Mircea Maliţa – ambasador în America, a avut rezultate deosebite în politica externă. A mijlocit primele contacte între China şi State Unite ale Americii, după vizita lui Nixon. Puţin mai târziu, s-a remarcat din nou în relaţiile cu ţările din Orientul Apropiat. 


În 1967, România a fost singura ţară socialistă care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul în urma războiului purtat de statul evreu cu vecinii săi (Egipt, Siria, Iordania, Irak). S-a implicat direct, mijlocind tratative de pace după cel de-al doilea război din Orient, când i-a invitat în România pe liderii din Egipt şi Israel. Într-un secret desăvârşit, i-a adus la Sinaia pe Anwar Sadat, preşedintele Egiptului şi pe Manachen Begin, prim ministru al guvernului din Israel. A fost o întâlnire de mare importanţă, pentru că, găzduiţi în castelul Foişor din parcul Peleşului (castel pe care îl modernizase, triplându-i volumul, pentru că urma să o găzduiască acolo pe Regina Angliei, care urma să viziteze România) cei doi, asistaţi de Ceauşescu, au căzut la o înţelegere: Begin a admis să-şi retragă armata din pensinsula Sinai, deblocând astfel Canalul de Suez, iar Sadat s-a angajat să recunoască oficial, prin tratatul de pace, existenţa statului Israel. La final, când acordul era parafat, Begin l-a invitat pe Sadat să viziteze Israelul. Acesta i-a replicat: „Dacă vin la voi, mă împuşcă arabii”. Aşa s-a şi întâmplat. După vizita în Israel, când asista la o paradă militară, a fost împuşcat în tribună de ofiţeri dintr-o grupare islamistă. 
Cuprins de o adevărată paranoia, având un comportament cu evidente manifestări megalomanice, Ceauşescu se considera un lider de nivel planetar. A renunţat treptat la colaboratorii tehnocraţi şi s-a înconjurat de o echipă servilă, reprezentată prin Emil Bobu, Nicolae Postelnicu, Constantin Dăscălescu şi alţii de aceeaşi factură. A urmat apoi o cumplită perioadă de restricţii şi înfometare a populaţiei.
Cunosc un episod semnificativ pentru acel moment. Soţii Ceauşescu plecau într-un turneu diplomatic prin mai multe ţări din America de Sud. Erau conduşi la aeroport de cei mai marcanţi membri ai conducerii de partid şi de stat. La întoarcere, maşina în care se afla Paul Niculescu – Mizil, secretarul comitetului central cu probleme de propagandă, trecea prin piaţa Amzei, unde era o coadă imensă la măcelărie. În perioada în care lipsea preşedintele Ceauşescu, Niculescu – Mizil avea atribuţii să rezolve problemele curente. 

Paul Niculescu-Mizil decorat de Nicolae Ceauşescu
În piaţă, un bucureştean l-a recunoscut în maşină şi i-a sărit în faţă acestuia, adresându-i-se revoltat: „Tovarăşul Mizil, stăm de 24 de ore la coadă. Acum a venit o maşină şi a descărcat numai oase curăţate de carne. Noi nu suntem câini, să mâncăm oase!” Niculescu – Mizil ştia că în gară sunt două vagoane cu carne de calitate superioară, care trebuia exportată în RFG. Ca să evite revolta populaţiei, i-a asigurat pe cetăţeni că în cel mai scurt timp vor primi carne şi a dat dispoziţie să fie adusă imediat de la gară. Întors în ţară, Ceauşescu a primit raportul despre acest incident. Reacţia lui a fost următoarea: „Ce mi-aţi făcut? De unde iau altă carne?”, în timp ce Elena Ceauşescu a exclamat: „Oase să mănânce, oase! Tot timpul se vaită aceşti nemâncaţi!” 
Sunt episoade îngropate în uitare, pe care le-am evocat pentru ca acei nostalgici care au început să regrete trecutul, să ştie care a fost adevărata faţă a Epocii de Aur. 
Alin CIUPALĂ