11 noiembrie 2014

Editorial. ȚARA POST - SCRIPTUM

Am enervat pe multă lume cu p.s.-urile mele care, de vreo doi ani încoace cred, amintesc număr de număr că omul care vrea să conducă România este un plagiator și un mincinos. Memoria este principala noastră datorie etică. Nu trebuie să ne băgăm capul în nisip și să ne facem, pudici, că nu vedem realitatea. Acum, între cele două tururi, este momentul unei explicații. Omul nu s-a abținut să mintă chiar în momentul în care a ieșit să-și anunțe triumful în primul tur. A susținut, în pofida legii, că BEC organizează alegerile în străinătate, i-a jignit apoi grav pe compatrioții noștri (și, din păcate, și ai săi) plecați la muncă în străinătate. Pentru noi, cei care trăim în România din memorie, țara cea de dincolo de negurile comunismului, un astfel de personaj public este de neconceput. Se pare că nu și pentru o seamă de alți cetățeni. 


Gabriel Liiceanu i-a făcut omului un portret devastator, peste care acesta nu va putea sări în veci, ca peste propria umbră. Din păcate, pentru cîteva milioane de votanți nu a contat decît prezența gălăgioasă a gureșului mitoman pe ecranele televizoarelor. Explicațiile sunt multiple, nu oamenii sunt de acuzat, ci cei care profită cu cinism de lipsa lor de educație în general și educație civică în particular. Pentru ei foarte evidentul fapt că trăim mai scump (doar viața ne este mai fără valoare) decît pe vremea lui Boc nu există, ci numai propaganda xenofobă a lui Ponta. Apropo, aberantul Consiliu pentru combaterea discriminării nu are nimic de zis față de atacurile PSD la adresa naționalității unuia dintre candidați? Iar stînga noastră jună și arogantă, preocupată de fascisme imaginare, nu vede potențialul rasist al acestor declarații ale brilantului tînăr politician, magică speranță a social democrației răsăritene? Se știe că ideologia orbește, ține locul realității reale. Un slogan mai tîmpit decît „mîndri că suntem români” era greu de imaginat. De aceea el a prins atît de bine la oamenii ușor de închis în coaja fascinantă a cuvintelor. Deocamdată, președintele care ne unește a produs falii grave, care vor avea urmări dezastroase. A tras granițe groase de cerneală antipatică între Transilvania și sud-estul țării, între românii și cetățenii de alte etnii care locuiesc în România, între românii din țară și cei plecați la muncă în străinătate, între anumite categorii sociale, încercînd să reinventeze și lupta de clasă. Nu-s prea multe asemenea huntington-iene falii? Într-o țară care literalmente are nevoie de cîteva idei care să-i ofere mult rîvnita unitate. De fapt, discursul lui Ponta ne duce chiar mai departe decît mineriadele mentorului său. Regăsim în el național-socialismul ceaușist în stare pură. Ați citit analiza unui autentic om de stînga, filosoful Mihai Șora, care a împlinit zilele trecute 98 de ani și, cum spune, a trăit pe propria piele și fascismul și comunismul și post-comunismul? E un  semnal de alarmă extrem de îngrijorat care, prin chiar tonul său alarmat, spune multe despre răscrucea la care ne aflăm. Astăzi, cînd scriu aceste rînduri îngrozite de mila viitorului, în toată Europa se aniversează 25 de ani de la dărîmarea Zidului Berlinului. Simbol funest al separării. Pe zidul din mințile noastre sunt scrise o mulțime de nume proprii, nu ale celor care au încercat să-l escaladeze, ci ale celor care pun zilnic cărămizi la înălțarea lui: Iliescu, Năstase, Ponta, Vadim, Mazăre, Hrebenciuc, Olguța Vasilescu, Cati Andronescu, Tăriceanu, Frundo, Tokes, Dragnea, Voiculescu, Vrânceanu Firea, Zgonea, Vântu, Țiriac, Antonescu, Udrea, Oprescu, Constantinescu, Meleșcanu, Cernea, DD, Ciorbea, o liotă de realizatori Tv, altă liotă de ziariști și „comentatori”….zidul e lung și înalt. Semnăturile se adună. Și pentru că toți ăștia trebuia să poarte un nume, li se spune simplu: Ponta. Acum cînd scriu văd manifestația de la Brașov parcă, unde se strigă: afară, afară trădătorii de țară! Așa începe… Somn ușor, națiune!!!
Christian CRĂCIUN

Cuvântul care înţeapă

Scurte consideraţii între primul şi-al doilea tur de scrutin

A doua săptămână de campanie înaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale. Werner şi Viorel îşi continuă competiţia într-un climat electoral greu de înţeles şi mai cu seamă greu de acceptat într-o ţară europeană. Diaspora fierbe în multe capitale europene, protestând pentru dreptul la vot. Demonstraţii de stradă în care românii le cer guvernanţilor mai multe cabine de vot şi o mai bună organizare în data de 16 noiembrie. Ministerul Afacerilor Externe nu pare dispus să respecte cererile îndreptăţite ale protestatarilor. Ministrul Titus Corlăţean a demisionat, singura “măsură” concretă. În semn de solidaritate cu diaspora, românii pregătesc ample manifestaţii de stradă în mai multe oraşe din ţară.
Viorel se aliază pentru turul doi cu oricine aduce voturi, indiferent de adversităţile trecutului şi incompatibilităţile politice ale prezentului. Werner refuză orice troc politic, preferând votul liberei conştiinţe şi relaţia directă cu electoratul. 
Discuţii aprinse pe marginea confruntării televizate dintre cei doi finalişti. Viorel vrea să-l atragă pe Werner în studiourile de televiziune ostile neamţului, Antena 3, RTV şi chiar B1. În pachetul de patru confruntări televizate propuse de Viorel a fost inclusă şi Realitatea TV, singurul trust pro Iohannis. Adică după ce-l face praf în trei runde, să puncteze şi neamţul în una. De partea cealaltă, Werner agrează un format consacrat de multă vreme în plan internaţional, o singură confruntare pe teren neutru, într-o incintă academică, cu participarea tuturor televiziunilor. La ora la care scriu aceste rânduri nu s-a ajuns încă la o înţelegere şi pare greu de crezut că se va întâmpla. De remarcat falimentul moral al trusturilor media partizane, transformate în instrumente politice.


În opinia multor “analişti”, rezultatele primului tur de scrutin delimitează foarte clar o frontieră imaginară a două Românii. Nefericită concluzie. Cine vorbeşte despre cele două Românii trebuie negreşit să clarifice şi conceptul egalităţii de şanse al unui neam opresat de comunism timp de 50 de ani şi strivit încă 25 de ani sub talpa inconştienţei, populismului, a lipsei de coerenţă şi bună credinţă a clasei politice postdecembriste, dominată de vechile structuri comunisto-securiste.
Frontiera imaginară ce îi desparte azi pe români este o consecinţă a aroganţei “elitelor” conducătoare, care întotdeauna au uitat de popor şi de obligaţia de a civiliza, sub toate aspectele, o societate afectată în mare parte de sărăcie şi subcultură. Azi le cerem românilor să judece şi să acţioneze europeneşte, fără să înţelegem că mulţi dintre ei se confruntă cu grave probleme de logică simplă. Nu vreau să aprofundez acest subiect, care în fond este cheia separatismului întreţinut cu dibăcie şi speculat la maxim de clasa politică.
La Câmpina, după o primă manşă cu rezultate apreciabile pentru dreapta, unora li se pare că ei sunt miezul... Aceşti recent resuscitaţi pe scena politică au prins glas şi se văd deja călare pe caii albi ai liberalismului. Greşită abordare! 
Rezultate bune ale ACL în Colegiul 2 Deputaţi (localităţile limitrofe Câmpinei) şi la Câmpina. Excepţii oarecum surprinzătoare au fost Proviţele, cele două comune, fiefuri pedeliste până nu de mult.
Discuţii aprinse pe marginea rezultatului tăriceniştilor (9,65%) la Câmpina. Procentul aproape dublu faţă de media naţională obţinut de Tăriceanu are o explicaţie simplă: USL a rămas încă prezent în conştiinţa publică. După trei campanii electorale, în 2012 (alegerile locale, referendumul pentru suspendarea preşedintelui şi alegerile parlamentare), în care tăriceniştii de azi au investit resurse umane şi materiale impresionante, pe fondul antipatiei populaţiei faţă de regimul băsist (portocaliu), este absolut normal ca o bună parte din acest electorat să fi rămas fidel dezideratului imagistic de acum al PSD de a reface USL, garant al continuităţii la putere. În toată ecuaţia asta, tăriceniştii şi-au urmărit strict interesul: rămânerea la putere alături de PSD, conştienţi de faptul că ar putea fi doar folosiţi în scop electoral şi ulterior marginalizaţi (înlăturaţi) fără scrupule, aşa cum s-a întâmplat în primăvara acestui an.
Pentru 9,65% din electoratul câmpinean a funcţionat acest gen de “continuitate” şi sunt mari şansele ca strategia să fie valabilă şi în turul doi.
Sunt voci care susţin că în condiţia unei mai bune “gestionări” din partea liberalilor a electoratului tăricenist, ACL-ul local ar fi înregistrat un rezultat mult mai bun în turul întâi. Greu de crezut! Nostalgicii USL-işti care au votat cu Tăriceanu nu sunt liberali sadea, ei sunt social-liberali antibăsişti şi antipedelişti, oameni care s-au regăsit într-o construcţie politică atipică, fără ideologie, unică în istoria postdecembristă.
În ce priveşte scorul ACL, el trebuie privit ca unul profund dependent de alăturarea celor trei componente: Iohannis, PNL şi PDL. Fără una dintre ele, fie şi simbolistic vorbind, ACL ar fi obţinut un scor mult mai mic. Alianţa Creştin Liberală este susţinută de electoratul de dreapta pentru candidatul Iohannis şi nu de către suma liberalilor şi pedeliştilor, aşa cum greşit şi intenţionat lansează în spaţiul public anumiţi politicieni aroganţi şi îmbâcsiţi.
Nu am să merg mai departe cu această analiză, pentru că ea este, în parte, irelevantă pentru cetăţeni şi în plus mi-e scârbă să tot demontez nimicnicia unora din politică. Important rămâne doar faptul că pe 16 noiembrie avem ocazia să spunem răspicat ce ne dorim pentru viitorul României. Şi trebuie s-o facem, indiferent de opţiunea politică.
Florin FRĂŢILĂ

Administraţia locală nu măreşte taxele şi impozitele în 2015

Administraţia locală a anunţat zilele trecute că executivul Primăriei a finalizat proiectul de hotărâre privind stabilirea taxelor şi impozitelor locale pentru anul 2015. Astfel, conform datelor furnizate pe site-ul Primăriei, anul viitor taxele şi impozitele locale rămân nemodificate faţă de anul în curs. De asemenea, rămân valabile şi facilităţile fiscale acordate până acum, printre care bonificaţia de 10% acordată persoanelor fizice şi societăţilor comerciale care îşi achită integral impozitele locale pentru terenuri, clădiri şi auto până la data de 31 martie 2015. În plus, rămâne în vigoare şi prevederea conform căreia cetăţenii de onoare ai municipiului Câmpina şi câmpinenii care au împlinit 50 de ani de căsnicie vor fi scutiţi de plata impozitului pe clădirea de domiciliu şi terenul aferent acesteia. Proiectul privind taxele şi impozitele locale pentru anul viitor va fi supus aprobării Consiliului Local în şedinţa de la sfârşitul lunii noiembrie. 

Liderii ACL Câmpina sunt mulţumiţi de rezultatele primului tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale

Săptămâna trecută, marţi, 4 noiembrie, la doar două zile distanţă dela închiderea urnelor după primul tur al alegerilor prezidenţiale, ACL Câmpina a organizat o conferinţă de presă a cărei principală temă a fost analiza rezultatului scrutinului şi victoria la limită obţinută în Câmpina de Klaus Iohannis (34,08%) în faţa lui Victor Ponta (32,10%). 
“În foarte scurtă vreme după constituirea Alianţei Creştin Liberale, dreapta politică câmpineană a lucrat ca o echipă, a muncit cot la cot în campania electorală şi nu au existat conflicte. Atât PNL, cât şi PDL, au înţeles importanţa acestui moment şi au demonstrat că proiectul unui mare partid liberal românesc este fezabil. Suntem mulţumiţi de rezultatul primului tur al alegerilor prezidenţiale şi considerăm că victoria obţinută de candidatul nostru, Klaus Iohannis, la Câmpina, se datorează atât PNL, cât şi PDL în egală măsură. Dovada este şi faptul că în multe secţii de votare am avut rezultate mult mai bune decât în trecut” - a declarat Horia Tiseanu, co-preşedinte al ACL Câmpina.


La rândul său, Enache Dragomir, preşedintele interimar al PNL Câmpina şi co-preşedinte ACL, a declarat: “Rezultatul peste media naţională obţinut de Klaus Iohannis la Câmpina este rodul activităţii comune al dreptei câmpinene, cumulat cu imaginea unui candidat foarte bun. Victoria ne arată că electoratul tradiţional de dreapta câmpinean agrează noua formulă politică propusă de proiectul ACL. Nu este puţin lucru să reuşeşti într-un timp atât de scurt să pui în mişcare un mecanism politic care până mai ieri părea aproape imposibil de realizat. Noi, liberalii, suntem mulţumiţi de nota obţinută la acest prim examen, mai ales şi pentru faptul că în ultimele şase luni, PNL a trecut prin transformări radicale impuse de la centru: trecerea abruptă din alianţa cu PSD în alianţa cu PDL, dezertările tăriceniştilor şi destructurarea generată de ordonanţa migraţiei politice impusă de guvernul Ponta. Nu este uşor să gestionezi toate aceste şocuri politice. Le mulţumesc pe această cale tuturor colegilor care au rămas fideli Partidului Naţional Liberal şi dreptei româneşti. Azi, ACL încearcă să echilibreze balanţa într-o Românie condusă de PSD. Proiectul Iohannis preşedinte este mai important decât orice alt orogoliu politic şi drept urmare le transmitem românilor să susţină un om care merită să ne conducă. Diferenţa de zece procente la nivel naţional dintre Victor Ponta şi Klaus Iohannis este surmontabilă. Sunt sigur că pe 16 noiembrie românii vor demonstra asta”. 

6 medalii pentru sportivii ACS KOKKI la Campionatul European de Karate Wado-kai

În perioada 31 octombrie – 3 noiembrie 2014 s-a desfăşurat Campionatul European de Karate Wado-kai 2014. Evenimentul a avut loc în localitatea Reading din Marea Britanie. Patru sportivi legitimați la Asociaţia Clubul Sportiv KOKKI (ACS KOKKI) din comuna Cornu, judeţul Prahova, au participat la cel mai important eveniment din Europa dedicat Karate-ului Wado-kai.
Copiii au obţinut 6 medalii (3 de argint, 3 de bronz) la categoriile kumite individual, kata şi kumite pe echipe. Medaliaţii din acest an sunt: Marius Popa (locul III - kumite individual băieţi, 10-11 ani, - 1.45m; locul II - kata echipe băieţi, 10-11 ani; locul II - kumite echipe băieţi, 10-11 ani) şi Bianca Voica (locul III - kumite individual fete, 12-13 ani, - 48 kg; locul III - kata echipe fete, 12-13 ani; locul II - kumite echipe fete, 12-13 ani. Aceștia au făcut parte, împreună cu Alexandru Tudose şi Andrei Munteanu, din echipa națională a României, alături de alți sportivi de la cluburile IKUEIKAN (București) și TAKEDA (Alexandria). Lotul a fost condus de Sensei Nobuyuki Nukina (5DAN JKF). 


„Dorim să mulțumim părinților și sponsorilor care ne-au sprijinit pentru a face posibilă deplasarea sportivilor de la ACS KOKKI din Cornu în Anglia: SC Swisscaps România SRL, SC Technophar Equipment&Service SRL. Cu ajutorul acestora, sportivii noștri au beneficiat de echipament complet de protecție și de plata taxelor de participare la competiție” a menționat Flavian Grădeanu, Președintele Asociaţiei Clubul Sportiv KOKKI.
Sportivii participanți la acest eveniment au fost selecționați în urma Campionatului Național de Karate Wado-kai, ce  a avut loc la Drobeta Turnu Severin, în luna aprilie. Astfel, câștigătorii locurilor I, II și III au fost aleși pentru a merge în Marea Britanie, la Campionatul European. 
De asemenea, în perioada 2 – 9 noiembrie alţi sportivi legitimaţi la ACS KOKKI au participat la o tabără de karate organizată de Federaţia Română de Karate prin programul Pierre de Coubertin, sub sloganul “Copiii – Educaţie prin Karate!”. Programul s-a încheiat printr-o competiţie de karate, intitulată “Cupa Pierre de Coubertin”, la care sportivii ACS KOKKI au obţinut următoarele rezultate: Ioana Diaconu – locul III, Ştefania Morozan – locul II, Claudiu Stoian – locul II şi Alexandru Dobre – locul III. 
Asociaţia Clubul Sportiv KOKKI a fost înfiinţată din dorinţa de a oferi un model social, educaţional şi competitiv care să se reflecte în plan comunitar. ACS KOKKI are drept scop iniţierea şi pregătirea persoanelor interesate de practicarea sportului, pentru început Clubul oferind asistenţă în practicarea karate-ului și a dansului sportiv. 

File de cronică / Epoca de Aur (9)

Viaţa politică în nesfârşita tranziţie

Istoricul A.D. Xenopol (primul care a introdus rigoarea şi obiectivitatea ştiinţei în studiul evenimentelor istorice), în monumentala sa operă de zece volume, Istoria Românilor, aprecia epoca fanariotă drept cea mai neagră pagină din zbuciumata noastră istorie, care s-a remarcat printr-o fiscalitate excesivă, căzută pe umerii ţărănimii clăcaşe şi printr-o corupţie balcanică, care a cuprins toate straturile societăţii. Literatura noastră clasică ne furnizează numeroase exemple: C. Negruzzi, în suita Negru pe alb, Alecsandri în piesele de teatru şi mai ales Nicolae Filimon în celebrul roman Ciocoii vechi şi noi se remarcă prin critici dure la adresa acestui fenomen moştenit de la fanarioţi. Este regretabil că această moştenire a traversat secolele ajungând până în epoca noastră! 
Izbitor cum se repetă istoria. În preajma Unirii, un călător străin, Wolfgang Derblich, ne lasă o descriere: „Corupţia era cauza lipsei de preocupare pentru curăţenia străzii. Autorităţile municipale, din dorinţa de profit cât mai mare pe care să-l bage în buzunarele proprii, amânau tot mai mult pavarea străzilor, după sisteme moderne. În ciuda unei foarte proaste reţele stradale, în care piatra de râu alterna cu lemnul, pavelele din Bucureşti erau dintre cele mai scumpe din Europa, pentru că aici se experimentau mereu soluţii noi, rareori duse la bun sfârşit, dar care tocau fondurile publice. Orice şantier rămas fără fonduri era abandonat şi se prefera un nou experiment. Rezultatul imediat era: drumuri proaste făcute cu bani foarte mulţi. Măturatul străzilor, o sarcină publică din 1812, era un serviciu pentru care nu se alocau prea mulţi bani, totul fiind lăsat, de regulă, pe seama cetăţenilor sau a vântului. Rezultatul cel mai des întâlnit era înghesuirea gunoaielor în orice spaţiu viran, de unde vântul purta tot ceea ce zbura prin aer, dar nu reuşea să împrăştie gunoiul”. 
Toată istoria noastră modernă a fost marcată de fenomentul corupţiei. Domnia lui Cuza cunoaşte un scandal de proporţii, petrecut atunci când prietenul său apropiat, Librecht, ministrul Poştelor, a făcut o fraudă enormă. În timpul lui Carol al II-lea, mare răsunet a avut „Afacerea Skoda”, când România a cumpărat din Cehoslovacia, la un preţ exagerat de mare, armament refuzat de armata sârbă. Comisioanele date pentru înlesnirea afacerii oneroase au ajuns până la regele de atunci. Mareşalul Antonescu, prin măsuri draconice (un sistem de preţuri maximale impuse de stat în comerţul de atunci), avea să lichideze pentru o perioadă escrocheriile financiare. 
Epoca comunistă a cunoscut un alt tip de corupţie. Activiştii de stat şi de partid, supravegheaţi atent de serviciul de cadre, nu puteau să îşi constituie averi personale. Nu aveau voie să aibă case, maşini personale şi alte proprietăţi. Corupţia domina însă comerţul socialist. Toţi gestionarii de atunci, care lucrau cu marfa statului, cu localul statului, cu salariaţii statului, delapidau cel puţin jumătate din venitul unităţilor pe care le conduceau. Este cunoscută proporţia pe care o lua această delapidare, ilustrată în timpul lui Ceauşescu prin afacerea Ştefănescu (condamnat la moarte), care făcuse milioane din falsificarea vinurilor. 
În Câmpina, toţi gestionarii se îmbogăţiseră. Neavând ce face cu mulţii bani pe care îi câştigau, aproape toţi au căzut în patima jocurilor de noroc. Un responsabil al Restaurantului Muntenia pierdea frecvent la poker sume considerabile. Un subordonat al său, care lucra la bar, a pierdut într-o noapte o maşină. 
Corupţia din comerţ genera corupţie şi în alte domenii. Responsabilul celui mai luxos restaurant din oraş avea o fată care terminase facultatea şi fusese repartizată profesoară la ţară. Tatăl s-a dus la inspectorul general al judeţului şi s-a prezentat în felul următor: „Domnule inspector, eu sunt gestionar, lucrez în comerţ şi nu cunosc regulamentele d-voastră. Am cheltuit o avere pentru ca fiică-mea să termine o facultate. Nici nu mă gândesc să o înfundaţi într-un sat. Am aici un plic pentru d-voastră (a pus pe birou un plic foarte gros – n.r.). Asta e pentru început”. Rezultatul intervenţiei a fost acela că un vechi profesor avea să fie schimbat pe o altă catedră şi în locul lui, la un liceu din oraş, a apărut tânăra domnişoară. 
Corupţia a cuprins şi aparatul de partid. Unul din importanţii activişti de atunci a jucat la loz în plic banii strânşi „în fondul păcii”. Descoperit, ştiind ce-l aşteaptă, s-a sinucis sărind de pe geamul biroului său aflat la etajul Primăriei (primăria era şi sediul comitetului orăşenesc de partid). 
Pe o perioadă de câteva decenii, primii secretari de partid ai oraşului s-au lăsat atraşi într-o viaţă de chefuri nesfârşite, organizate de gestionarul localului de la Lac, poreclit de câmpineni Zbârlitu, care putea fura cât dorea, pentru că îşi asigura protecţia oferind mese gratuite celor de la putere, care făceau nopţi albe în separeurile localului. Situaţia era atât de gravă încât la o instruire ţinută la Ploieşti, secretarul cu probleme organizatorice, tovarăşul Marinov, un comunist stalinist, a început să-şi certe subordonaţii în felul următor: „Tovarăşi, mai lăsaţi asta (făcând un gest sugestiv cu degetul spre beregată) şi asta (un alt gest înspre pantaloni) şi ţineţi-vă şi de treabă!” Primul secretarul al comitetului de partid din Câmpina, un ardelean mucalit, avea să-i dea şi replica, arătând în ordine inversă cu degetul: „Nu vă mai faceţi griji, asta ne-a lăsat de mult, iar cu cealaltă vedem noi ce-om face!” 
Cu un asemenea trecut glorios, corupţia a explodat după 1990. Părea să înceapă o epocă nouă, care să ducă România în lumea civilizată a Europei. Lideri marcanţi ai exilului românesc se întorceau în ţară. Democratul, elegantul şi dezinteresatul Ion Raţiu, pragmaticul Radu Câmpeanu, nonagenarul Vintilă Brătianu şi mulţi alţii din exil au venit să-şi ofere serviciile pentru democratizarea României. S-au lovit însă de un zid. Ion Iliescu, sprijinit de un partid apărut peste noapte, FSN, a blocat cu duritate orice încercare de refacere a vieţii politice. Pentru el, căderea lui Ceauşescu însemna instalarea unui socialism cu faţă umană. Partidele istorice (PNŢ, PNL şi PSDR - care îl avea lider pe Sergiu Cunescu), au fost împroşcate cu valuri de calomnii. Era o epocă romantică. Mulţi visători s-au grupat în Piaţa Universităţii, zonă eliberată de comunism, unde zilnic se adunau mii de manifestanţi şi se ţineau discursuri înflăcărate. Hispanistul Andrei Ionescu, devenit de curând câmpinean, pe atunci tânăr profesor universitar, într-un discurs ţinut în celebrul balcon, a proclamat Piaţa Univerităţii drept o incintă sacră a democraţiei româneşti. Ziarista Tia Şerbănescu avea să-i publice discursul în „România Liberă”. 


Câmpina a mai avut un reprezentant care participa zilnic la mitingurile de acolo, cunoscutul sportiv Dorian Covaliuc, care s-a implicat mult în aceste activităţi. Devenită periculoasă, Piaţa Universităţii a fost spulberată prin monstruoasa mineriadă din 13 – 14 iunie 1990. Astăzi încă mai suferim de pe urma acestei odioase manevre politice în care au fost implicaţi direct Ion Iliescu, Petre Roman şi ofiţeri din Miliţie şi Securitate. Sub conducerea lui Corneliu Coposu, opoziţia de dreapta s-a coagulat. Partidele istorice, formaţiile ecologiste şi universitare au făcut un front comun unindu-se în alianţa Convenţia Democratică, care a avut un foarte bun simbol, Cheia, care trebuia să ne deschidă poarta spre un viitor mai bun. Din păcate, cu sănătatea ruinată de cei 17 ani petrecuţi în cele mai cumplite temniţe comuniste şi de eforturile necontenite pe care le-a făcut ca să închege opoziţia antifesenistă, seniorul politicii româneşti, Corneliu Coposu, s-a îmbolnăvit grav. După ce a fost operat în Germania, la întoarcerea în ţară, a făcut o mărturisire surorilor sale: „Nu mai plângeţi. Am vârsta când se moare. Mor însă cu un mare regret. Vă las ca pe nişte frunze în vânt (avea o situaţie materială modestă – n.r.). Nu am putut să-l aduc pe rege în ţară şi nu mai am timp să organizez congresul PNŢ-CD-ului”. Nu a apucat să instituie o conducere şi o linie directoare în partidul istoric pe care reuşise înainte de 1990 să-l înscrie în Internaţionala Creştin-Democrată şi n-a mai apucat să participe la primirea regelui în ţară, în acea grandioasă manifestare din aprilie 1992. 
Permiţându-i-se pentru prima dată să intre în România, pentru a sărbători Paştele, regele şi familia sa au fost întâmpinaţi pe străzile Bucureştiului de un milion de oameni care aclamau frenetic. Şi miliţienii care făceau ordine plângeau de emoţie. Moartea seniorului şi aura de erou care i s-a creat au ajutat Convenţia Democratică să acceadă la putere prin votul popular. Părea că România ieşise din mlaştina suferinţelor şi se îndrepta spre calea cea bună. 
Din păcate, ambiţiile personale au minat această alianţă politică. S-a pornit de la desemnarea candidatului la preşedinţie. Fiecare formaţie din Convenţie avea dreptul la cinci voturi. Erau mai mulţi candidaţi înscrişi în cursă, astfel că au avut loc mai multe tururi de alegeri. La primul tur a căzut liderul unui mic partid naţional democrat, cunoscut ca dizident împotriva regimului Ceauşescu - Nicu Stăncescu. La cel de-al doilea tur a căzut Sergiu Cunescu, care reprezenta în Convenţie Paridul Social Democrat Român.  La cel de-al treilea tur, surprinzător, PNŢ-CD-ul nu l-a sprijinit pe Ion Raţiu, vicepreşedintele partidului şi acesta a fost eliminat. În al patrulea tur au ieşit la egalitate Emil Constantinescu, propus de un sindicat universitar şi Nicolae Manolescu, care conducea un partid nou înfiinţat, Partidul Alianţei Civice (cu mare priză în rândul intelectualilor). A urmat o repetare a scrutinului şi cei cinci social-democraţi, care aveau o bună relaţie cu conducerea PNŢ, au votat pentru Emil Constantinescu. Aşa a ajuns acesta candidat la preşedinţia ţării. În campania prezidenţială, acesta a făcut o vizită regelui în Elveţia. Scriitorul Mircea Ciobanu (un fost coleg de facultate, care m-a onorat cu prietenia sa), mi-a relatat scena: „Emil Constantinescu se angaja că dacă va câştiga alegerile, după o campanie de lămurire a populaţiei, va organiza un referendum pentru reinstaurarea monarhiei (cea mai importantă dorinţă a seniorului Coposu – n.r.). Regele era de gheaţă la acest discurs. Cunoştea situaţia din ţară. El nu plecase printr-un referendum şi nu aştepta să fie repus pe tron în această manieră. Atunci aceasta n-ar fi avut nicio şansă”. 
A urmat un mandat în care Emil Constantinescu nu a reuşit în nicio direcţie. Nici restituirea corectă a proprietăţilor, nici deconspirarea dosarelor Securităţii şi nici restaurarea sistemului monarhic, care ar fi scos România din criza politică. Sub umbrela protectoare a lui Iliescu, liderii FSN s-au îmbogăţit jefuind avuţia naţională. Politica inaugurată de acest neocomunist a fost continuată cu succes de urmaşii săi, Adrian Năstase şi Victor Ponta. Un adevărat Dinu Păturică al timpurilor noastre, Victor Ponta, împreună cu ciocoii săi, baronii locali, a dus România spre prăpastie. Scandalurile zilelor pe care le trăim azi, unul după altul mai răsunătoare, ne arată în ce hal a ajuns ţara noastră, sărăcită de o clică de politicieni, toţi cu dosare penale, care aşteaptă acum să-şi primească pedepsele. Felul în care îşi vor alege românii viitorul preşedinte va determina viitorul naţiei pentru încă un deceniu. Români, mergeţi la vot şi gândiţi-vă bine pe cine votaţi. De voi depinde cum o să trăiţi de acum înainte!
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Luxemburg, un stat mic, dar puternic

Luxemburgul este unul dintre cele mai mici state europene, alături de Vatican, Andora, Sanmarino, Lichtenstein şi Malta. Aşezat în vestul Europei, are ca vecini Belgia, Franţa şi Germania. Măsoară 82 km lungime şi 57 km lăţime, la o suprafaţă de 2585 km pătraţi, având o populaţie de circa 500.000 de locuitori, dintre care 39% sunt străini.
Denumirea oficială a statului este Marele Ducat de Luxemburg, ţara fiind o democraţie parlamentară cu o monarhie constituţională condusă de Marele Duce şi cu un Parlament Unicameral, format din 60 de membri. Este interesant de menţionat faptul că pe lângă acesta există şi un Consiliu de Stat format din 21 de cetăţeni obişnuiţi, numiţi de Marele Duce, care îi sfătuiesc pe deputaţi în legătură cu proiectele de lege. Trei limbi se vorbesc în Luxemburg: franceza, germana şi luxemburgheză (lëtzebuergesch).


Câteva repere istorice
În timpurile romane, Luxemburg face parte din provincia romană Gallia Belgica şi primul atestat documentar datează din 963, când Siegfried, Conte de Ardeni, îşi construieşte un castel pe o stâncă - Le Bock. În jurul castelului ia naştere o cetate ce se dezvoltă rapid, datorită aşezării sale cu mare importanţă strategică, cetate ce devine în 1354 ducat. Între 1308 şi 1437, familia de Luxemburg dă o serie de regi Germaniei, Boemiei şi Ungariei, precum şi patru împăraţi Sfântului Imperiu Romano-German, inclusiv pe Sigismund de Luxemburg, cel care în 1431, în catedrala din Nürnberg, îl numeşte pe Vlad Dracul (tată lui Vlad Ţepeş), Cavaler al Ordinului Dragonului, una dintre cele mai mari distincţii ale epocii. Între secolele XV - XVIII, statul aparţine pe rând Burgundiei, Spaniei, Franţei şi Austriei. După 1815, devine Mare Ducat legat de Olanda (suveranul Olandei era şi Duce de Luxemburg), pentru ca în 1867, prin Tratatul Internaţional de la Londra, să îi fie recunoscută independenţa. Astfel, prin Constituţia din 1868, devine monarhie constituţională. Din 1922, este legat de Belgia printr-o uniune vamală, pentru ca în 1947, alături de Belgia şi Olanda, să formeze o uniune economică şi vamală - Benelux. În timpul celui de-al doilea război mondial, a fost anexat Germaniei şi eliberat de americani în 1944. 
Luxemburgul, un stat mic, este deosebit de puternic din punct de vedere economic. Iniţial, avântul economic s-a bazat pe industriile oţelului şi cărbunelui, unele dintre cele mai puternice din Europa, dar treptat economia a început să se bazeze pe servicii, Luxemburg devenind un important centru bancar şi de afaceri. Este membru fondator al NATO şi UE, jucând un rol important în viaţa Europei.

Luxemburg (Luxembourgville), capitala ţării
Autocarul ne lasă într-o mică piaţă, la picioarele Monumentului Victoriei, un obelisc în formă de piramidă, de 12 m înălţime, având în vârf statuia aurită a Zeiţei Victoriei. Monumentul este dedicat ostaşilor care s-au jertfit pentru libertatea ţării. De pe terasa acestei pieţe se deschide o panoramă splendidă spre oraş, aşezat pe trei trepte de nivel, cât şi spre un pod emblematic al oraşului, unul dintre cele peste 95 (!) de poduri sau viaducte arcuite peste văile oraşului, Podul Adolf, construit între 1900 - 1903, o construcţie extrem de îndrăzneaţă pentru acele timpuri. Facem tradiţionalele fotografii şi traversăm strada spre Catedrala Notre Dame, aflată în imediata apropiere. 


Devenită catedrală în 1870 este fosta biserică a Colegiului Iezuit (dizolvat în 1773), a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1613. Pe un stâlp la intrare, între cele patru uşi, se află o statuie a Fecioarei Maria. În piaţa din faţa Catedralei, în stânga noastră, este vechea clădire a Bibliotecii Naţionale. Intrăm în catedrala extinsă între 1935 - 1937 şi rămânem impresionaţi de frumuseţea decoraţiunilor, la care au contribuit cei mai buni artişti ai Ducatului, dar în special de minunatele vitralii. În altar admirăm o splendidă statuie a Fecioarei, într-o ipostază mai puţin obişnuită, îmbrăcată în rochie de mireasă. Statuia, numită şi consalatoarea celor în suferinţă (afectaţilor), este considerată făcătoare de minuni şi este centrul pelerinajului naţional (şi nu numai) în timpul celor două săptămâni ce încep în a treia duminică de după Paşte. Cripta adăposteşte mormintele familiei Marelui Ducat.
Părăsim Catedrala şi prin câteva străzi înguste ajungem în Place des Armes (Piaţa Armelor), numită aşa în cinstea regimentului de gardă ce îşi are cazarma aici din 1685, cât şi a faptului că aici, în timpurile vechi, se vindeau arme. Piaţa este considerată centrul social al oraşului şi este veşnic plină de un furnicar de oameni. Pe o latură a sa se află proaspăt renovatul Teatru Naţional, iar în centru, într-un spaţiu verde, se află monumentul dedicat poeţilor naţionali Dicks şi Lentz, cei ce au scris versurile imnului de stat. Mergând mai departe, după câteva sute de metri ajungem într-o altă piaţă, Place Guillaume, dominată de statuia ecvestră a lui William al II-lea, Rege al Ţărilor de Jos, fondatorul Marelui Ducat. Tot aici vedem clădirea modestă a primăriei, construită în 1838, în stil neoclasic, flancată de doi lei din bronz. Primăria este şi gazda diferitelor ceremonii legate de Uniunea Europeană, căci Luxemburgul este una din capitalele Uniunii Europene, alături de Bruxelles şi Strasbourg. Oficiul Naţional de Turism îşi are sediul tot în această piaţă,  aşa că facem o programare pentru o vizită în Palatul Ducal, cu un grup de limba engleză, deoarece vizita se face la diferite intervale, pe grupe de limbi: engleză, franceză, germană şi luxemburgheză. 

Palatul Ducal
Reşedinţa Marelui Duce este un monument istoric şi arhitectural. Privind faţada sa, cu o arhitectură mauro-spaniolă, se poate observa că cele două părţi ale acesteia sunt diferite. Partea stângă, construită între 1572 - 1573 şi înfrumuseţată cu două turnuri, a servit drept Primărie, în timp ce partea dreaptă, construită în 1741, a fost şi este ocupată de Camera Deputaţilor. Astfel, începând de la 1890, când palatul a devenit reşedinţa oficială a Marelui Duce şi a familiei sale, două elemente esenţiale ale unei monarhii constituţionale, suveranul şi Camera Deputaţilor (Parlamentul) sunt vecini în acelaşi palat.


Interiorul este, după părerea mea, destul de modest, remarcabile fiind candelabrele, tapiseriile dăruite de Napoleon, care a locuit aici în 1804, cât şi cele două săli: Salon des Rois (Salonul regilor) şi Salles des Fetes (Salonul de festivităţi), unde au loc recepţiile oficiale. Din faţa Palatului Ducal, drumul coboară uşor spre celebrele cazemate ale oraşului şi de pe podul aflat lângă una din intrările în aceste fortificaţii se deschide o splendidă panoramă, pe care nu te mai saturi s-o priveşti: în dreapta, cele trei trepte distinctive ale oraşului în pantă, în stânga podul feroviar lung de 308 m, sprijnit pe 25 de arce, primul mare pod din oraş, iar în depărtare, peste valea râului Alzette, cel mai recent pod, Podul Marea Ducesă Charlotta sau Podul Roşu, lung de 355 m, cel mai modern, cu un singur pilon de sprijin, care uneşte centrul oraşului cu cartierul Uniunii Europene.


În imediata apropiere se află una din intrările în catacombele Luxemburgului, un adevărat oraş subteran, care iniţial avea 23 km lungime, dintre care astăzi pot fi vizitaţi 17 km. Aceste catacombe puteau adăposti mii de soldaţi cu caii lor, dar şi ateliere, brutării, bucătării sau abatoare. Existau aici trei inele fortificate cu 24 de forturi. În 1867 militarii s-au retras din aceste fortăreţe după declaraţia de neutralitate a Luxemburgului. În timpul celui de-al doilea război mondial, catacombele au servit drept adăpost pentru miile de oameni ce şi-au găsit un refugiu aici, în timpul bombardamentelor. Pentru valoarea lor istorică au fost declarate monumente pe lista patrimoniului UNESCO. 
Ne întoarcem în Place des Armes străbătând cele mai importante artere comerciale ale oraşului, cu magazine ce expun lucruri de o calitate superioară şi privind preţurile ne dăm seama de nivelul ridicat de trai al luxemburghezilor, unul dintre cele mai înalte din Europa. Dacă iniţial Luxemburgul era capitala oţelului şi a cărbunelui european, astăzi oraşul este unul din cele mai importante centre bancare din Europa, existând peste 160 de bănci, faţă de doar 17 câte existau în 1960. Această creştere uriaşă s-a datorat seriozităţii, încrederii şi discreţiei instituţiilor bancare de aici. Astăzi, o arteră principală a oraşului, Bulevardul Regal, a devenit un mic Wall Street. Datorită prestigiului de care se bucură în Europa şi în lume, Luxemburg a devenit o voce puternică în comunitatea europeană. Este membru fondator al NATO şi al Uniunii Europene şi aşa se explică faptul că, fiind a treia capitală europeană a UE, este pe picior de egalitate cu Bruxelles şi Strasbourg.
În partea de nord a oraşului, pe platoul Kirchberg, a apărut “Cartierul European”, un cartier modern ce găzduieşte sediile diferitelor organisme ale Uniunii Europene, cum ar fi Centrul European de Conferinţe, cu 22 de etaje (al doilea ca înălţime din Luxemburg), Curtea Europeană de Justiţie (cea mai înaltă clădire din oraş), Secretariatul General al Parlamentului European, cât şi Centrul “Robert Schumann” (cetăţean de onoare al oraşului, cel care a avut ideea creării comunităţii europene, cea care se va transforma în Uniunea Europeană de azi). 
Luxemburg este şi un important centru cultural. Orice vizită aici ar trebui să includă Muzeul Naţional de Istorie şi Artă, Muzeul de Istorie a oraşului sau noul Muzeu de Artă Modernă. Nu este de mirare că Luxemburg este singurul oraş european ce a fost desemnat de două ori “capitala europeană a culturii”.
Nici nu ştiu cum au trecut orele petrecute aici şi ar mai fi atât de multe de văzut. Poate data viitoare. Spuneam la început că Luxemburg este un stat mic, dar important şi puternic, iar dvs., cititorii, după ce veţi fi lecturat aceste însemnări, sper că îmi veţi da dreptate.
Alex. BLANCK
În numărul viitor: Majorca - insula contrastelor