18 noiembrie 2014

COMUNICAT DE PRESĂ


Klaus Werner Iohannis, primul preşedinte liberal din istoria României

Rezultate finale la Câmpina: 
Klaus Iohannis - 57,81%, Victor Ponta - 42,19%

S-a mai încheiat un capitol din istoria politică postdecembristă a României. A treia confruntare consecutivă dintre stânga şi dreapta pentru cea mai înaltă funcţie în stat a dat din nou câştig de cauză dreptei româneşti. Vă reamintim că în 2004 şi în 2009, preşedintele în funcţie, Traian Băsescu, i-a învins pe reprezentanţii PSD, Adrian Năstase şi Mircea Geoană. 
Klaus Werner Iohannis, candidatul Alianţei Creştin Liberale, este cel de-al patrulea preşedinte postdecembrist şi primul liberal din istoria României care câştigă funcţia de şef al statului.


După primul tur de scrutin, în care diferenţa dintre Victor Ponta (PSD) şi Klaus Iohannis (ACL) părea aproape imposibil de surmontat (aproximativ zece puncte procentuale - 900.000 de voturi în plus pentru candidatul PSD), în turul al doilea, românii au ieşit masiv la vot (cea mai mare participare din anii 90 până în prezent, de peste 60%), sancţionând aroganţa, indiferenţa şi maşinaţiunile unui partid (guvern) ce a încercat prin toate mijloacele să împiedice votul în diaspora. 
Denigrat de adversari, în primul rând din cauza originilor germane, Klaus Iohannis, candidatul dreptei, a reuşit să convingă electoratul pledând pentru o Românie a lucrului bine făcut, a normalităţii, liberă de corupţie, creând astfel o surprinză şi câştigând detaşat scrutinul prezidenţial, cu un scor care scuteşte de orice alte comentarii (Klaus Iohannis - 54,50%, Victor Ponta - 45,49%). 


Agenţiile străine de presă au comentat pe larg victoria neamţului din Sibiu: “Liderul Partidului Naţional Liberal pare absolut atipic pe scena politică a acestui stat fost comunist. Este membru al minorităţii germane din Transilvania şi de o altă confesiune decât majoritatea populaţiei ortodoxe. Acest scrutin a fost considerat crucial, din moment ce democraţia a cunoscut un adevărat recul în alte ţări ale Europei Centrale, aşa cum este Ungaria, acolo unde teama a fost exprimată de posibila preluare a justiţiei de majoritatea dominantă de la putere a domnului Ponta, la 25 de ani de la căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu” (notează agenţia France Press).
Presa germană relatează, la rândul ei, despre victoria etnicului german Klaus Iohannis la alegerile prezidenţiale din România, titrând că succesul acestuia reprezintă “o surpriză”: “Cu cea mai mare participare la vot din anii 90 până în prezent, Klaus Iohannis a reuşit să câştige surprinzător, detaşat. Favorit a fost actualul premier Victor Ponta, care a obţinut victoria în primul tur, de acum două săptămâni, cu 40% şi părea neînvins de Iohannis (30%). Toate sondajele de opinie îl dădeau învingător pe social-democratul Ponta” (titrează cotidianul Die Velt).
The New York Times scrie despre o răsturnare surprinzătoare a situaţiei în clasamentul candidaţilor la prezidenţiale: “Într-o surprinzătoare răsturnare de situaţie, premierul român Victor Ponta, reprezentantul social-democraţilor, a admis că a pierdut alegerile în faţa contracandidatului său, Klaus Iohannis, reprezentant al dreptei şi primar al oraşului transilvănean Sibiu”. Jurnaliştii americani au scris şi despre cozile formate de români la secţiile de votare din diaspora, dar şi despre faptul că autorităţile de la Bucureşti nu au dorit să deschidă mai multe secţii de vot în străinătate.
La Câmpina, Iohannis a câştigat detaşat în toate cele 23 de secţii de votare. Cu un avans de 15,62%, ACL aproape că a zdrobit USL-ul reîncărcat al lui Victor Ponta. Rezultatele finale ale celor doi candidaţi, în baza proceselor verbale din secţiile de vot, sunt următoarele: Klaus Iohannis - 57,81%, Victor Ponta - 42,19%. Prezenţa la vot a fost în Câmpina de 66,96%.

Cuvântul care înţeapă

“Ghinion! Ţara s-a trezit din somn!”

16 noiembrie, ora 20.00. Am rămas singur în sediul PNL Câmpina. Colegii din biroul politic au ales să aştepte rezultatul acestui vot crucial în sediul PDL. Nu îi judec pentru asta, aşa cum nici eu nu pot fi judecat pentru că vreau să mă simt acasă, la PNL-ul înfiinţat acum 140 de ani, într-un moment atât de important. Decizia mea a fost îndelung comentată şi chiar interpretată. Nu este nimic de interpretat. În urmă cu aproximativ 17 ani m-am înscris în acest partid, conştient fiind că vreau să fiu parte dintr-o instituţie politică, una dintre cele mai importante ale acestui neam, aceea care a pus umărul la constituirea României Mari.
Azi sunt îndemnat să aştept un rezultat istoric al voinţei populare ce priveşte direct Partidul Naţional Liberal în sediul unui partid aliat. Nu pot, nu vreau şi cred că nici nu se cuvine. Rămân în “casa mea” până la sfârşit, indiferent care ar fi el.
Mii de oameni nu-şi pot exercita dreptul la vot în diaspora. Într-un total dispreţ, ministrul de externe, Teodor Meleşcanu, îi trimite pe românii de la Paris, Londra, Berlin, Torino să voteze în alte secţii consulare, mai puţin aglomerate, la sute de kilometri distanţă. Opoziţia cere prelungirea programului de vot, iar Biroul Electoral Central aruncă vina în curtea Ministerului de Externe, invocând că nu-i permite legea. Suntem de râsul Europei şi mai cu seamă se încalcă flagrant o prevedere elementară a Constituţiei, legea de căpătâi a ţării.
În ţară, Oltenia, o parte din Muntenia şi Moldova “duc greul” prezenţei la vot. Sute de mii de oameni votează pe liste suplimentare şi încă nimeni nu ştie câte dintre aceste voturi sunt rezultatul turismului electoral. Din când în când, la posturile tv răzbat comunicate de presă ale opoziţiei ce semnalează grupuri compacte de vizitatori sosiţi la “băile Teleorman” şi pe “plajele din Olt şi Mehedinţi”. Cum să opreşti o asemenea maşinărie diabolică?! 
Cu toată campania mediatică de conştientizare a populaţiei, milioane de români refuză parcă să-şi exercite dreptul la vot. De neînţeles această pasivitate autodistructivă a românilor. Sper ca până la închiderea urnelor să se întâmple ceva. 


La Câmpina e efervescenţă mare. După eşecul în turul I, pontiştii (USL-işti reîncărcaţi) au promis răzbunare. La ora asta încă nu-mi dau seama de proporţiile contraatacului, însă aud tot soiul de poveşti:  mulţi “turişti” aduşi din localităţile limitrofe, liste suplimentare neîncăpătoare în majoritatea secţiilor de votare, personaje echipate în geci roşii, bine “blindate”, împart daruri în cartierul Turnătorie, caraulă şi vânătoare de tăricenişti. 
Pe canalele tv de ştiri vin în cascadă mesajele românilor umiliţi în faţa centrelor de votare din toată lumea. Primesc de la Bucureşti un SMS: “Exit-poll ora 17.00 - Klaus Iohannis la egalitate cu Ponta, fără a lua în considerare diaspora. Din acest moment sunt premise să avem preşedinte”.
Băsescu iese la rampă şi cere guvernului Ponta să se întrunească de îndată pentru a emite o ordonanţă de urgenţă în favoarea prelungirii programului de vot în diaspora.
În ţară iese lumea în stradă, Bucureşti - Piaţa Universităţii, Cluj, Timişoara, Târgovişte. Finală incendiară.
Pe Facebook, sute de îndemnuri pro-Iohannis se revarsă  ca o ploaie torenţială. Dacă toţi aceşti internauţi ar vota, cred că prezenţa la vot ar fi un record. Oricum, sunt şanse să se depăşească 60 de procente.
Ora 21.00. Toate privirile românilor aţintite pe exit-poll-urile televiziunilor. La Torino sunt incidente grave. Românii, revoltaţi pentru că nu au mai ajuns să voteze, se confruntă cu autorităţile italiene, chemate să restabilească ordinea. Îmbrânceli şi gaze lacrimogene. 
În sediul PNL sunt doar eu şi secretara biroului politic. Ne încurajăm reciproc şi urmărim cum se rostogolesc cifrele pe ecranul de la Realitatea TV. Moderatorul apare zâmbind. Mă gândesc că e de bine. “Werner la egalitate cu Viorel, după estimările de la 19.30” - anunţă moderatorul.
Cinci minute mai târziu, după declaraţia rezervată dar optimistă a prezidenţiabilului ACL, rămâne speranţa unei seri istorice. De la PSD apare în faţa presei doar mustăciosul Liviu Dragnea, cu “nervul zâmbirii” îngheţat. Susţine, fără convingere, că a câştigat Ponta. Într-o altă fereastră a ecranului se vede şi se aude mulţimea din Piaţa Universităţii, care scandează “Ghinion! Ghinion! Ţara s-a trezit din somn!” Telefonul zbârnâie. Mă caută colegii “fugiţi” la sediul PDL. “Venim acasă!” - zice unul dintre ei şi nici nu închei bine conversaţia că sala de şedinţe a partidului devine neîncăpătoare. Ne bucurăm împreună, dar cu destule temeri în suflet.
Ora 22.15 (aproximativ). Victor Viorel Ponta îşi recunoaşte înfrângerea. Klaus Werner Iohannis devine în acest moment primul preşedinte liberal din istoria României. 

P.S. Aud că duminică seara, în euforia victoriei atât de greu obţinute, un tânăr ACL-ist local cu ştaif ar fi ridicat în slăvi staff-ul de campanie al lui Iohannis, condus de Vasile Blaga. Sigur că şi acest mecanism politic îşi are meritul său, aşa cum fiecare activist îl are pe al lui, dar să nu forţăm nota. Votul masiv pro-Iohannis a fost unul profund emoţional, împotriva aroganţei PSD-iste, venit pe fondul revoltei românilor din diaspora.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

E INVERS…
 … față de cum spune Dan Puric, pe care-l văd acum într-o emisiune: cum că România de deasupra e centrifugală, cea de dedesubt e centripetă, concentrată, adevărată. Aleg să scriu despre asta într-o sfîntă zi de duminică, în care multor români li se pare că vine sfîrșitul lumii din cauza votului. De fapt, fără să-și dea seama, dl. Puric este alături de stîngiștii care tocmai ce scoaseră pe șest religia din programa școlară. Dar, dacă este de așteptat ca România să cunoască o renaștere, ea nu se va face cu cei care se urcă în autocarele electorale, ci cu elitele. Din toate domeniile. Observați că „elite” a devenit un cuvînt de ocară și pentru stînga de cașcaval și pentru o anume „dreaptă” cantonată în reverii paseiste, ambele deopotrivă de rupte de realitatea socială și economică, idealizînd, una „masele defavorizate”, cealaltă „poporul”, două abstracții fără corespondent în realitate. Maestrul Puric știe foarte bine că, de la cronicari și făuritorii limbii din „vechiile cazanii”, la pașoptiști și interbelici, toți cei care au conturat în idee identitatea românească, cu toții au aparținut unor elite bine structurate. Mie mi se pare, că azi, mai mult chiar ca în veacurile trecute, ținând seama de programata distrugere a elitelor autentice din ultimii 70 de ani (1944-2014), tocmai restabilirea lor, a respectului de care ele trebuie să se bucure, este sarcina cea mai urgentă. Dacă vrem să însănătoșim societatea… 


De fapt, putem vorbi de cam trei etape. Prima: distrugerea fizică a elitelor, gulagul, canalul etc., pînă prin anii 70. Apoi, treptata lor înlocuire cu pseudo-elite care începuseră să fie produse de un sistem de învățămînt perfect controlat. Procesul a mers mai încet, cel puțin pe anumite paliere, decît sperau ideologii de partid, pentru că numărul de profesori dedicați adevăratelor valori a fost mai mare decît se credea. Și o nouă generație de valoare s-a format preluînd, chiar informal, valorile părinților. În sfîrșit, a treia etapă a izbucnit, sub pretextul libertății, europenizării, post-modernizării, după 1990: distrugerea în efigie, strangularea mediatică a elitelor, anularea ideii însăși de elită, transformată în „dușmanii poporului” (vechea marotă stalinistă, reșapată pe noile ideologii nivelatoare). S-a revenit la aceeași ură  față de elite din anii 50, după ce ele fuseseră percepute în perioada cînd toți ascultam Europa Liberă, ca apărătoarea ultimă a templului culturii.  Termenul însuși de cultură  a fost cu grijă expurgat din învățămînt, înlocuit cu parșivul competențe. Pentru a face procesul și mai grav, el a fost dublat, pe de o parte, de oprirea autoreproducerii naturale a elitelor, prin alungarea tinerilor de calitate și în general a oamenilor bine calificați din țară, pe de altă parte prin cvasi-completa lor înlocuire de către pseudo-elite. Inflația de universități particulare, care a provocat devalorizarea galopantă a diplomelor a desăvârșit uciderea simbolică a elitei. Iată de ce, ceea ce caută maestrul Puric este o fantasmă. 
Apropo: mă uit acum cînd scriu la cozile de mii și mii de oameni care așteaptă să voteze în marile orașe occidentale, stînd la rând de multe ore. Iată unde este elita românească! Mă intrigă, repet, ura anti-elitistă. Provenind din chiar sînul elitelor și propagată rapid în rîndul „masselor”, amorțite cu ideea „să ni se dea”. România profundă e România de sus. România înaltă. România cu spirit critic. România care se spală pe dinți. România care își știe tradițiile. Când Japonia era pe cale să-și piardă complet identitatea sub tăvălugul modernizării occidentale, elita a fost cea care a impus reconsiderarea tradiției. Acesta este și rolul elitei noastre. Revigorarea modelelor care nu lipsesc din România verticală. Și sunt cu obstinație ignorate în țara de silicon. Domnul Puric vânează vânt. Pornit fiind din aceeași atitudine revanșardă împotriva elitelor care ne ucide viitorul.
P.S. Sunt o mulțime de intelectuali care au votat cu plagiatorul. Iată ce înseamnă pervertirea noțiunii de elită. 
Christian CRĂCIUN

Atmosferă de “faliment” pe şantierele Câmpinei

Vineri, 14 noiembrie, în jurul prânzului, şantierul deschis de societatea Concivic Slobozia în cartierul Câmpiniţa părea o zonă mai degrabă abandonată decât una în care se lucrează contra timp pentru reabilitarea infrastructurii edilitare. Utilaje abandonate, mormane de pietriş, trotuare blocate şi nici urmă de muncitori. Ne-am interesat prin vecini şi am aflat că lucrătorii neplătiţi de aproximativ două luni au părăsit zona până când îşi vor primi drepturile salariale. “Eu pot să înţeleg şi situaţia acestor oameni care nu şi-au primit banii pentru munca lor, însă noi, cei care locuim şi ne desfăşurăm activitatea în această zonă, întâmpinăm mari greutăţi. Autorităţile locale trebuie să ia urgent măsuri cu această societate care a creat atâtea probleme în Câmpina” - a declarat un locuitor din zonă.


Din păcate, am mai spus şi cu alte ocazii, administraţia locală nu este parte contractantă a acestor lucrări şi nu poate face mare lucru într-o asemenea situaţie, cel mult o sancţiune suplimentară pentru o firmă ce s-a dovedit în repetate rânduri incapabilă să ţină pasul cu rigorile unui proiect de asemenea anvergură. 
Vă reamintim că Primăria Câmpina a sesizat în repetate rânduri atât HidroPrahova, operatorul regional prin intermediul căruia se derulează lucrările, cât şi Consiliul Judeţean. Din câte se vede, fără efect, din moment ce măsurile se lasă încă aşteptate.

Agentul de poliţie câmpinean Dorian Doman a fost reţinut pentru şantaj şi cămătărie

Vineri, 14 noiembrie, în cursul serii, un poliţist din Câmpina a fost prins în flagrant în timp ce încasa importante sume de bani provenind din cămătărie.


Surse judiciare confirmă faptul că flagrantul a fost realizat în Câmpina, fiind coordonat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Pe numele agentului de poliţie Dorian Doman, din cadrul Poliţiei Rutiere, s-a deschis un dosar penal pentru şantaj şi cămătărie. El a fost reţinut pentru 24 de ore, urmând să fie prezentat instanţei de judecată cu propunerea de arestare preventivă pentru 29 de zile. Tot vineri, anchetatorii au descins la locuinţa agentului de poliţie pentru a găsi noi probe în acest caz. 
Dorian Doman a mai apărut în atenţia opiniei publice cu ceva vreme în urmă în cazul accidentului rutier care a provocat moartea baschetbalistului Toni Alexe. Atunci agentul a fost acuzat (fără probe concludente şi deci fără urămări) de reprezentanţii clubului Asesoft Ploieşti că şi-ar fi însuşit de la locul tragediei banii din portofelul regretatului baschetbalist.

Incursiune în Câmpina culturală cu maestrul Florin Dochia

“Cultura nu moare, nu se predă, la Câmpina”

Florin Dochia este o personalitate complexă a vieţii culturale locale şi nu numai. Un nume cu impact direct asupra actului de creaţie, un scriitor ale cărui cuvinte au textură şi estetică, un om cu un suflet elevat, caritabil, cu o inimă generoasă. Mulţi dintre câmpineni îl cunosc ca fiind directorul Casei de Cultură “Geo Bogza”. De când se află la cârma acestui templu de dialog artistic pentru toţi cei care îi calcă pragul, Florin Dochia a reuşit să realizeze mai multe proiecte ambiţioase, ce ţin de promovarea valorilor culturale locale. Fiecare a fost şi continuă să fie o provocare şi să se transforme într-un succes profesional, indiferent de obstacolele întâlnite. 
Şi cum nu există secundă în care să nu aibă ceva de spus, l-am invitat să ne schiţeze din condei câteva păreri despre cultura urbei noastre.



- Ca director al Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” şi ca scriitor cum aţi portretiza cultura câmpineană? Care sunt trăsăturile marcante?
- E dificil de făcut un portret complet, mai degrabă o schiţă ar încăpea în puţinul spaţiu-timp avut la dispoziţie. Cultura depinde de oameni şi de nevoile lor. Oraşul acesta are o tradiţie şi se cuvine totdeauna să nu uităm de ea. M-aş fi aşteptat, acum mai bine de un deceniu, când m-am întors aici, la o mai bogată varietate de preocupări artistice puse în valoare. Încă mai era vremea manelismelor. Azi, pot constata că nimic nu lipseşte de pe piaţa culturală. Există calitate, varietate şi complexitate. Muzică de toate genurile, după gust, de la simfonică, la folk, rock şi jazz – să nu uităm Societatea Filarmonică din Câmpina şi colaborarea cu UNMB sau cele două concursuri dedicate copiilor la pian şi vioară. Dans – trupe diverse de modern şi popular. Teatru – cele mai bune apariţii de la Capitală vin repede şi la noi, iar prin Asociaţia Teatru Proiect s-a şi constituit trupa „Mircea Albulescu” a elevilor de liceu, care a adunat premii după premii; deloc de neglijat concursul de teatru pentru elevi organizat de Biblioteca Municipală. Cultura scrisă, cu prezenţe notabile în anii 20-30 ai secolului trecut, s-a revitalizat şi avem, acum, două reviste de cultură de nivel naţional – Revista Nouă, din 2000, şi Urmuz, din 2014, aceasta din urmă - sursă a unei binevenite Campanii de Pedagogie a Lecturii, demers educativ unic în acest format scris-verbal; au rămas ca reper cultural Conferinţele Scriitorilor de anul trecut, concursurile de literatură „Geo Bogza”, marile manifestări complexe „Primăvara poeţilor” şi Tabăra „Ziua Mondială a Poeziei”, Maratoanele de poezie, concursul de lectură „România, citeşte-mă!” şi , mai nou, Premiile Cartea Anului şi Concursul de Manuscrise. După dispariţia „Galelor Apler”, prilej cu care la Câmpina veneau, timp de trei zile, 50-60 de scriitori, editori, directori de reviste culturale, autorii locali au apărut, vrând-nevrând, în prim plan, s-au implicat major în viaţa culturală. Artele plastice au ajuns în prim-plan în ultimii ani; am avut câteva ediţii ale Concursului de Pictură „Câmpina 24h”, alte câteva ediţii ale Taberei de Pictură „Câmpina, dragostea mea”, cursul de pictură de la Casa de Cultură, cu Lidia Nicolae, uneori retrospectiva „ArtFoyer”, dedicată celor 12 artişti din zona Câmpina, permanent expoziţiile personale ale artiştilor invitaţi sau locali; poate că s-a observat, ba chiar a intrat în peisajul obişnuit al oraşului, Târgul „Artele în stradă” desfăşurat de doi-trei ani, în fiecare week-end, în Parcul de la Ceas. Mai sunt multe de făcut… nu avem un muzeu de istorie a oraşului şi stau 200 de schiţe şi desene de Grigorescu la Bucureşti; avem foarte puţine sculpturi, fie şi cu rol decorativ, sau mai ales aşa, în oraş. După demolarea ororilor în travertin ale lui Morencuş, după 89, nu a apărut mai nimic. Nici de interior, nici de exterior. Parcul de pe Bulevard, bulevardul însuşi ar putea deveni muzeu în aer liber de sculptură în piatră sau în lemn – vizitaţi oraşul Plopeni şi vă veţi minuna! Şi nu are nici o tradiţie în domeniu. Desigur, costă ceva bani, dar rămân peste secole, dacă nu le distruge nimeni, cum s-a întâmplat cu Sala Monovici, cu Grădina de vară şi cu Casa de la oraş a lui Barbu Ştirbey, ajunse acum maidane. Era să uit de turnul înclinat, monument al neputinţei, dacă tot nu avem un monument al oraşului şi depunem coroane la spatele soldăţelului din Parcul Tricolorului. Când ai şase sculptori câmpineni, te întrebi, câte lucrări s-au cumpărat de la ei? Măcar una, două pe an? Nu. Avem numai câteva, donate cu mărinimie. Nu mai insist, avem destule nemulţumiri, destule proiecte rămase numai pe hârtie, poate e greu în vremurile astea tulburi, de veşnică tranziţie spre nicăieri… Cu siguranţă, cultura nu moare, nu se predă, la Câmpina. Doar că va fi tot mai puţină, pentru tot mai puţini.
- Jucaţi un rol mare în comunitate. Cum ar trebui motivaţi câmpinenii pentru a duce o viaţă culturală activă?
- Nu joc un rol prea mare în comunitate. Mă străduiesc să ofer întâmplări culturale de calitate, pentru toate gusturile cultivate. Nu totdeauna şi capacitatea financiară a oraşului şi a publicului potenţial permite accesul mai ritmic. Fac mult, foarte mult voluntariat. Pentru că există încă impresia că trebuie „să ni se dea gratis”, că actul cultural este ceva făcut din pură şi gratuită plăcere, că nu e muncă, şi chiar muncă grea! Ţi se oferă pe un tablou un preţ care nu acoperă nici costul materialelor!! Este o proastă orientare, este distrugătoare. Apoi, avem, la Casa de Cultură, o sală de spectacole imensă, de 750 de locuri şi nu avem o galerie de artă (publică, există una privată, MAV d’art, pe strada Luminii). Am propus cândva o reorganizare a spaţiului. Mi s-a răspuns clar: nu! Deci, expunem pe holuri, în foaiere, în pod (la Muzeul Grigorescu), în subsol (la Muzeul Julia Hasdeu)… Pentru o viaţă culturală mai activă, ar fi nevoie de câteva spaţii adecvate şi dotate cu tehnologie de ultimă oră. Desigur, la un loc! Biblioteca are dotări şi nu are spaţii adecvate, se află într-o clădire frumoasă, dar cu destinaţie de locuinţă. Şi nu spaţii mari, nu, ci mai multe, dar pentru 50-200 de persoane. S-a dus vremea mulţimilor de pe stadioane din tinereţea mea! Acum sunt excepţii. Consumatorul de azi al actului artistic vrea o oarecare intimitate, consumatorul vrea să ţină de un grup cu care să împartă acelaşi necesităţi spirituale. Suntem la concurenţă cu lumea virtuală a digitalului, cu chemarea irezistibilă a reţelelor online. La Câmpina, aşa ceva, un complex cultural multifuncţional s-ar putea face acolo unde a fost cinematograful. Aveam un proiect pentru el, cândva. Dar nu vrea nimeni. Nimeni. 
- Ce gânduri şi ce sfaturi aveţi pentru tineretul însetat de cultură? 
- Sfaturi? Să nu obosească să consume artă. Să citească, pentru că orice carte citită însemnă o viaţă trăită. Dacă te ţii de lectură, ai şansa să mai trăieşti vreo două-trei mii de vieţi. Să meargă la concerte, la expoziţii să converseze despre artă, să discute, de multe ori va găsi astfel soluţii la propriile probleme de viaţă, va avea soluţii înainte de a apărea problema. La întrebarea: se poate trăi fără artă? Răspunsul este simplu: da, dar merită? 
- În Câmpina, anual, au loc multe evenimente culturale, totuşi, de multe ori acestea au un caracter închis, fiind prezenţi doar colegi de breaslă. Din ce cauză se întâmplă aceasta?
- Este simplu. Întotdeauna, producătorii de artă sunt şi consumatori de artă. La întâlnirile Cercului Literar „Geo Bogza”, de pildă, vin puţini oameni care nu scriu (cei mai mulţi scriu în secret!). Dar la un spectacol de teatru ar fi stupid să vină numai actorii! Depinde de forma de artă pe care consumatorul o doreşte. Lectura, cu unele excepţii, nu este un act public, ci un act intim. Dar la Maratonul poeziei, din care am organizat câteva ediţii, aproape jumătate dintre participanţi nu erau poeţi, ci iubitori de poezie.
 - Ce schimbări a suferit climatul cultural câmpinean în ultimul timp?
- Schimbările sunt negative. Au dispărut din lipsa finanţării o seamă de activităţi care nici nu costau prea mult. Să nu uităm că subvenţiile pentru activităţi culturale s-au redus în februarie cu 15% şi, apoi, din ce a rămas, s-a mai tăiat 20%. Avem mai puţine oportunităţi culturale de calitate. Mulţi dintre noi facem voluntariat, dar sunt şi părţi care nu se pot face fără o minimă participare financiară. Iar situaţia economică a oraşului şi a statului nu este dintre cele mai fericite. Sper ca în timpul vieţii mele să fie mai bine…
- Este greu să faci cultură şi să faci şi rost de bani? 
- Cum să fie uşor! Este consum imens de energie, în defavoarea creaţiei directe. Nu există o lege a sponsorizării aplicabilă, care să încurajeze mecenatul. Structurile administrative culturale în România sunt foarte fragile şi minate de sărăcie lucie şi degringoladă. Şi aici suntem în coada Europei… Trist…
- La ce provocări să se aştepte câmpinenii, şi nu numai, de la omul de cultură Florin Dochia?
- De la mine, la nişte cărţi de poezie, de eseuri şi de cronici literare. Dacă voi fi sănătos şi convingător, voi continua proiectele de până acum: Revista Nouă, Urmuz, Maratonul poeziei, Campania de pedagogie a lecturii, care să includă, mă gândesc, şi Conferinţele scriitorilor câmpineni… 
Andreea Ştefan

File de cronică / Epoca de Aur (10)

Până când?

„Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră?” - Cicero Marcus Tullius (106 – 43 î.e.n.)

Cicero, orator, filozof, scriitor şi senator roman, a rămas în istorie ca un vajnic apărător al instituţiilor republicane. În anul 63 (î.e.n.), Catilina şi un grup de aristocraţi corupţi pregăteau o lovitură de stat care să lichideze republica romană. Înfăptuirile consulilor, tribunilor, senatorilor, pretorilor, cenzorilor, care transformaseră în câteva sute de ani Roma dintr-o cetate oarecare din centrul Italiei într-o putere întinsă pe trei continente, erau în pericol să fie lichidate de un regim oligarhic reprezentat de conspiratorul Catilina. 
În senatul roman, Cicero a ţinut 90 de discursuri, intrate în istorie cu numele de Catilinare, care începeau cu fraza citată de noi. Rezultatul a fost arestarea şi executarea conspiratorilor. 
Am început cu acest exemplu celebru din istoria romană pentru că în 2012 România a fost pusă în faţa unei atfel de încercări, un fel de mini lovitură de stat organizată de USL, condusă atunci de Victor Ponta şi Crin Antonescu, care încercau să acapareze cât mai multă putere. 
Până când, oare, această formaţiune oligarhică numită acum PSD va domina viaţa politică din România? 
PSD-ul de azi este moştenitorul FSN-ului, care acum 25 de ani a acaparat ilegal puterea. De la înfiinţare s-a văzut că era un partid împănat de lideri marcanţi ai fostului regim comunist: Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian, Oliviu Gherman, Petre Solcanu, Viorel Hrebenciuc, Octav Cozmâncă şi încă mulţi, mulţi alţi  comunişti din linia a doua a partidului. Poate ar fi fost bine dacă s-ar fi recunoscut ca atare, ca un partid comunist reformat, care aşa cum a spus Ion Iliescu, voia să apere valorile sistemului socialist, aşa-zisul socialism cu faţă umană. Acest partid a reuşit în 25 de ani să nu mai aibă nimic în comun cu ideile marxiste, a încetat de mult să mai reprezinte interesele celor care muncesc, devenind un partid oligarhic, cu lideri îmbogăţiţi, cu averi uriaşe furate din avuţia naţională. 
Până când acest partid, care se mai foloseşte şi astăzi de Ion Iliescu, pe care îl menţine ca preşedinte fondator, preşedinte de onoare al acestei formaţii, va continua să distrugă economia şi să învrăjbească societatea românescă? 


Este paradoxal ce rol important a jucat Ion Iliescu în evenimentele postdecembriste. Nu îl recomanda nimic pentru înaltele demnităţi pe care le-a ocupat: studii modeste de inginerie la Moscova, funcţii importante în Partidul Comunist, unde a ocupat şi postul de secretar al comitetului central şi o atitudine servilă faţă de Nicolae Ceauşescu. Nu a avut niciodată curajul să se opună măsurilor aberante luate de Nicolae Ceauşescu după 1970. În acest context, demnă de reţinut este atitudinea  lui Virgil Trofin, ministrul Tineretului înainte de Iliescu, care la o confruntare, într-o plenară a partidului, a răspuns acuzaţiilor adresate de Ceauşescu, spunând că el nu s-a făcut membru de partid ca să fie neapărat şi membru în comitetul central. Avea să plătească scump acest curaj, pierzând toate funcţiile şi murind într-un mod straniu, care nici până azi nu a fost lămurit. Ion Iliescu nu a îndrăznit să facă niciun fel de opoziţie lui Nicolae Ceauşescu şi deşi şi-a pierdut funcţia de secretar al comitetului central, până în 1990 a fost unul din fruntaşii partidului, fiind pe rând prim secretar de judeţ, ministrul Apelor şi director de editură. Singurul gest de frondă cunoscut l-a avut atunci când era prim secretar al judeţului Iaşi. La sediul din Iaşi al partidului venise o sesizare potrivit căreia unul din activiştii locali se căsătorise în satul natal, la biserică, păstrând toate tradiţiile creştine prilejuite de ocazie. În plenara comitetului judeţean, analizând această sesizare, Iliescu a avut inspiraţia să spună: „Tovarăşi, să fim serioşi, la înmormântarea tatălui său, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a lăsat patru preoţi şi un episcop să oficieze serviciul funerar la care a asistat. Dacă tovarăşul Ceauşescu şi-a înmormântat tatăl creştineşte şi tovarăşul nostru se putea căsători în biserică”. În bătrânul Iaşi, oraş universitar cu zeci de mii de studenţi şi cadre didactice prestigioase, gestul acesta i-a adus o celebritate de oponent al regimului ateist al lui Ceauşescu, care dărâma biserici şi mănăstiri şi interzicea cetăţenilor libertatea cultului religios. 
Până când Ion Iliescu, autorul masacrelor din decembrie 1989 şi al mineriadelor, va mai fi privit ca un vajnic apărător al libertăţilor democratice pe care le-a călcat în picioare de câte ori a avut ocazia? 
Până când Adrian Năstase (care prin fraudă şi-a constituit o avere colosală), Hrebenciuc (care i-a urmat exemplul şefului său) şi urmaşii lor din a doua generaţie (Victor Ponta, Titus Corlăţean, Nicolae Bănicioiu), vor mai rezista dominând viaţa politică românească şi ducând ţara la dezastru? 
Dan Puric, în discursurile sale, îşi manifestă dragostea şi respectul pentru poporul român, protestând împotriva celor care spun că poporul român s-a transformat într-o populaţie. O populaţie sărăcită, ţinută într-o stare de incultură cu grave consecinţe (s-a ajuns la un număr enorm de analfabeţi), o populaţie care îşi vinde votul pe un pachet cu alimente. 
Aceşti lideri neocomunişti, bătrâni sau tineri, n-au învăţat nimic din lecţiile de marxism pe care le-au primit. Dacă ar fi studiat cât de cât aşa-zisa învăţătură marxist-stalinistă ar fi descoperit un lucru îngrijorător pentru politica pe care o desfăşoară. Lenin, într-o cuvântare ţinută muncitorilor din Moscova - „Cele două regimuri: Dictatura burgheziei şi Dictatura proletariatului” -  afirmă: „Omul analfabet este în afara politicii”. Comuniştii recunoşteau deci importanţa ştiinţei de carte în luminarea clasei muncitoare. Urmaşii lor actuali nu au nevoie însă de o populaţie luminată, care să-şi cunoască şi să-şi apere interesele. Dimpotrivă. Au dat drept de vot puşcăriaşilor, celor din spitalele de psihiatrie şi sutelor de mii de analfabeţi, care nu au nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă ştampila pe care o pun pe buletinul de vot. Aşa se perpetuează la putere acest partid care constant pierde voturi în marile oraşe, în diaspora, dar le câştigă de la cei aduşi în pragul sărăciei. Este de neînţeles cum nu-şi dau seama alegătorii fostului FSN pe cine consolidează la cârma ţării. 
Până când nu se va schimba legea electorală imperfectă şi foarte favorabilă PSD-ului, nu va exista nicio rază de speranţă. Cele mai nefireşti alianţe făcute în prezent ne demonstrează acest lucru. Pentru un oscior de ros, dacă se poate cât mai mare, s-au aliat cu candidatul Victor Ponta, PRM-iştii lui Vadim, UDMR-iştii, reprezentanţii rromilor, reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare. Este ceva de neimaginat cum cei din urmă, care reprezintă câteva sute, uneori mii de locuitori, au asigurate în Parlament permanent 18 locuri şi întotdeauna votează cu puterea. Este absurd ca o mie, două de italieni, polonezi, lipoveni, armeni, evrei să aibă locul asigurat în Parlament. În Ucraina avem sute de mii de români şi aceştia au un singur deputat la Kiev. La noi, câteva mii de ucranieni care mai sunt în Bucovina au un deputat. Legea votului uninominal a fost o catastrofă, ne-a adus un Parlament cu 600 de deputaţi, care sunt o grea povară financiară pe bugetul ţării, având la dispoziţie salarii, diurne, cazări şi personal ajutător, toate plătite generos de stat. Situaţia politică, deteriorată de la an la an, de la un scrutin la altul, se suprapune şi peste o adâncă criză economică, pe care România nu reuşeşte s-o depăşească. Milioane de români au plecat în străinătate ca să-şi asigure, cât de cât, o existenţă civilizată. Ţara pierde ce avea mai valoros: intelectuali de prestigiu, tineri absolvenţi de studii superioare, medici, muncitori cu înaltă calificare, în timp ce aici se instalează haosul. Sărăcia poate duce însă la rezultate pe care puterea le anticipează. S-a văzut recent cu câtă brutalitate forţele de ordine s-au ciocnit cu cei care manifestau paşnic. Puterea are la dispoziţie forţe speciale bine antrenate şi bine plătite. Istoria ne arată că acest popor răbdător, din când în când, explodează. Un astfel de moment a fost în secolul trecut, în 1907. Un val de nebunie a cuprins atunci satele din mica Românie. Lipsiţi de pământ, împovăraţi de datorii către arendaşii care acaparaseră moşiile boiereşti, ţăranii au dat foc la conace, au jefuit şi au ucis uneori oameni nevinovaţi.  (Putem reciti, spre aducerea aminte, celebrul roman al lui Rebreanu, Răscoala). În 1907, partidele politice s-au unit, au format un guvern de uniune naţională, în care generalul Averescu era ministru de război, iar Ionel I.C. Brătianu ministru de interne. Propaganda comunistă a făcut mare caz de reprimarea răscoalei. În cărţile de istorie, numărul victimelor din rândul ţărănimii era de 11.000 de ţărani ucişi în ciocnirile cu armata. În timpul lui Nicolae Ceauşescu, un descendent al familiei Brătienilor, inginerul Constantin Brătianu (Ionel Brătianu şi fraţii săi, Vintilă şi Dinu, erau ingineri), într-o scrisoare trimisă la Europa Liberă şi într-un memoriu adresat direct preşedintelui Ceauşescu, a cerut reabilitarea lui Ionel Brătianu, acuzat pe nedrept de miile de morţi din timpul răscoalei. Ceauşescu şi-a chemat culturnicii de la secţia de propagandă, istoricii Ion Ardeleanu şi Mircea Muşat, şi le-a ordonat să facă lumină în această chestiune. Studiind actele de stare civilă, aceştia au constat că în 1907, în toată România, nu fuseseră 11.000 de decese la nivelul întregii ţări, iar numărul celor ucişi în timpul ciocnirilor cu amata care pacifica satele, a fost în jur de 200. 
A doua explozie majoră a nemulţumirii populare a fost în decembrie 1989. Atunci au căzut luptând pentru libertate, purtând tricolorul cu stema comunistă decupată, aproape 2000 de români în întreaga ţară. Păcat de sângele vărsat, care nu a adus nici libertate, nici prosperitate poporului român! 
Să ferească Dumnezeu pe cei care vin la putere, prin măsurile pe care vor trebui să le ia pe plan economic şi prin comportamentul lor din ce în ce mai autoritar, să   ne aducă în pragul unei noi explozii populare, în care să mai curgă mult sânge nevinovat. Este timpul ca Românii să înveţe lecţia democraţiei şi să-şi apere drepturile fără violenţă. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Mallorca, insula contrastelor

Mallorca (Majorca), cu cei 3640 km2, este cea mai mare şi mai vizitată insulă dintre Insulele Baleare, arhipeleag cunoscut şi prin celelalte insule ale sale, cum ar fi Ibiza, Menorca sau Formentera. 
Aşezată în vestul Mării Meditarane, Mallorca este cea mai dezvoltată, bucurându-se de o istorie bogată şi de cele mai variate peisaje. Spuneam că este insula contrastelor, dar nu a contrastelor sociale, ci a celor peisagistice. Insula este o simbioză perfectă a varietăţilor  geografice mediteraneene, întâlnindu-se aici atât munţi şi câmpii, cât şi litoralul, care atrage anual peste trei milioane de turişti. Această varietate face ca Mallorca să pară mai curând un mic continent. Clima blândă, ospitalitatea oamenilor, multitudinea de culturi şi civilizaţii (cartagineze, romane, arabe) şi-au pus amprenta, conferindu-i o personalitate unică. În acest colţ de rai, numit de poetul Santiago Russinol “La isla de la calma” (insula calmului, a liniştii), găsim staţiuni cu sute de opţiuni pentru distracţii, dar şi sate ascunse, liniştite, încărcăte de cultură şi tradiţii.



Câteva repere istorice
Se spune că primii colonişti au ajuns aici în jurul anului 1000 (î.H.), dezvoltând o importantă cultură megalitică. Ei au fost urmaţi de fenicieni şi greci, care au găsit locul ideal pentru popasurile lor. Măiestria localnicilor în aruncarea pietrelor cu praştia nu i-a împiedicat pe romani să cucerească insulele în anul 123 (î.H) şi să le transforme într-o provincie romană - Provincia Hispania Tarraconensis şi să impună limba latină, precum şi legea, administraţia, religia şi cultura romană, aducând prosperitate insulei. Romanii au fondat aici două colonii: Pollentia (Alcudia azi) şi Palma, care va deveni un important port pentru Mediterana de vest. După declinul Imperiului Roman, insula este invadată pe rând de vandali (un trib germanic) bizantini, normanzi şi arabi. Un moment important în istoria insulei este 1229, când Mallorca este încorporată în Coroana Aragonului, adoptă limba catalană şi noul regat al Mallorcăi devine o putere economică şi politică, primind şi un număr mare de mauri şi evrei din regiunile catalane. Urmează o perioadă de prosperitate în sec. XIII, când se construieşte şi Catedrala din Palma, dar şi o perioadă de declin după unirea dinastiilor de Aragon şi Castilla, când Mallorca, care îl susţinuse pe Arhiducele Karl al Austriei, îşi pierde autonomia, iar instituţiile Castilliei şi limba castiliană sunt impuse. Secolul XIX aduce o oarecare prosperitate datorată industriilor textilă, de încălţăminte şi agriculturii, iar sfârşitul aceluiaşi secol cunoaşte lupta pentru redobândirea identităţii naţionale şi în special a limbii. Din păcate, generalul Franco interzice folosirea limbii malliorcane, desfiinţează partidele politice şi abia după moartea sa, Mallorca capătă un statut autonom şi o identitate proprie.



Palma, un oraş muzeu
Mallorca oferă un climat mediteranean foarte plăcut, ceea ce face ca insula să fie preferată în tot cursul anului. În februarie, temperaturile trec de 15 grade Celsius, iar în aprilie ajung deja la 20, astfel că alegem pentru vacanţa noastră sfârşitul lunii mai, când temperatura nu ajunge la 30 de grade şi putem evita sezonul de vârf, cu aglomeraţia specifică.
Ne stabilim “cartierul general” în staţiunea C’an Pastilla, la 6 km de Palma, cea mai apropiată de capitală,  renumită pentru plaja sa largă de nisip, staţiune preferată de turiştii spanioli, englezi sau germani. 
După obişnuita acomodare cu soarele, marea şi plaja, ne hotărâm să vizităm capitala Insulelor Baleare - Palma de Mallorca, un splendid amestec de istorie şi modernism. Luăm un autobuz “de linie” ce face legătura între staţiunile din apropiere şi capitală şi, după o călătorie plăcută de o jumătate de oră, debarcăm pe un larg bulevard, flancat de palmieri, într-o atmosferă tipic mediteraneană. Oraşul cu aproximativ 400.000 de locuitori (din totalul de 700.000 ai insulei) se întinde pe o suprafaţă de 21.000 de hectare, deasupra golfului Palma şi a fost fondat de romani în 123 (î.H.), însă adevărata sa extindere începe cu sosirea maurilor aici în secolul X, mauri ce construiesc zidurile oraşului, moschei şi băi publice. 


Prima oprire o facem la Catedrală, maiestuoasă, impunătoare, dominând golful Palma. A fost construită între 1230 - 1600 pe ruinele unei foste moschei, la ordinul regelui Jaume (Iacob) al II-lea. Ea are trei nave şi ferestrele sale cu vitralii sunt de o mare frumuseţe, remarcându-se în special fereastra care dă spre arcul absidei centrale, cea mai mare în arta gotică. Atenţia îţi este, de asemenea, atrasă de uşa din partea de sud, Porta del Mirador, bogat ornamentată cu motive geometrice şi plante. Un element surprinzător este baldachinul din fier forjat, creat de marele arhitect Antoni Gaudi, în scopul de a îmbunătăţi iluminarea altarului. Muzeul Catedralei, cu colecţia sa de artă medievală, pictură gotică, întregeşte imaginea acestui lăcaş.
Sunt multe clădiri în Palma unde influenţa arabă poate fi văzută, iar Palatul Almudaina (Palatul Regal), construit pe ruinele fostei aşezări musulmane Alcazar, este un bun exemplu. În zilele sale de glorie, aici a fost reşedinţa fortificată a monarhilor mauri, pentru ca în 1309 regele Jaume al II-lea să îl transforme într-un palat regal. Elementul caracteristic şi cel mai frumos este reprezentat de faţada sa gotică, ce dă spre mare, una dintre cele mai frumoase imagini ale capitalei. O ultimă oprire o facem la Palatul Llotja, cel care adăposteşte Muzeul de Arte Frumoase, socotit o capodoperă a arhitecturii gotice civile. Construit în Evul Mediu îşi datorează existenţa sa avântului economic al epocii, când negustorii aveau nevoie de clădiri impresionante pentru tranzacţiile lor. Şi astăzi clădirea impresionează plăcut prin aspectul său, cu cele patru turnuri octogonale la fiecare colţ şi prin coloanele sale elicoidale.
Aerul nu este prea fierbinte, vegetaţia abundentă prezentă peste tot făcând atmosfera foarte plăcută. Plimbându-ne pe arterele principale, umbroase, ni se face poftă să bem un suc natural şi o cafea bună, aşa că ne îndreptăm spre Placa Major (Piaţa Primăriei), înconjurată de mici cafenele sau buticuri ce vând diferite suveniruri. După ce ne revigorăm, aşezaţi confortabil la una dintre mese, privind la turiştii din toată lumea ce trec pe lângă noi, facem o plimbare pe Rambla şi Avenida de Jaime III, cele mai importante străzi comerciale din apropiere. Amurgul ce coboară peste Palma ne găseşte pe esplanada Passeig Maritim, admirând albastrul intens al apei din golful Palma, aşa cum doar la această oră poate fi văzut. Ne luăm rămas bun de la acest minunat oraş şi pe aceleaşi străzi pline de verdeaţă ne îndreptăm spre staţia de autobuz, pentru a ne întoarce în C’an Pastilla.

Turul insulei
Staţiunea în care suntem cazaţi este renumită pentru plaja sa foarte largă, cu nisip fin, pe care astăzi o părăsim pentru a cunoaşte această insulă, deopotrivă a muntelui şi a mării, a livezilor de portocali, dar şi a mănăstirilor “ascunse” în vârf de munte. Autocarul ne duce în Palma, de unde ne îmbarcăm într-un tren vechi, cu vagoane din lemn (ceva în genul Mocăniţei de la noi) şi ne îndreptăm spre Soller, una din cele 21 de aşezări din Serra de Transmuntana, zona muntoasă a insulei, cu înălţimi de peste 1440 metri. Trenuleţul urcă greoi, străbătând livezile de portocali, migale şi măslini atât de încet şi atât de aproape, încât am putea culege fructele din mers. Ajungem la Soller, staţiune vizitată anual de milioane de turişti atraşi de clima şi farmecul său. Străbatem oraşul într-un tramvai cu vechi vagoane din lemn, admirând case din secolul al XIV-lea, grădina botanică, dar şi clădirile moderne. Curând ajungem în port pentru a ne îmbarca pe un vaporaş ce ne va duce spre La Calobra. Din port coborâm spre golful Torrent de Pareis, ce pare un colţ de rai: apa de culoarea topazului, limpede până în adâncuri, plaja între doi versanţi, totul îţi încântă ochiul şi sufletul. Nu ne îndurăm să plecăm, dar după o scurtă baie, ne înapoiem la autocar pentru a “escalada” La Calobra, un drum în serpentine, atât de îngust încât nu permite trecerea concomitentă a două maşini. Este unul dintre cele mai spectaculoase drumuri, serpetinele sale fiind asemănătoare cu Drumul Trolilor din Norvegia sau cu Meteora din Grecia.


Am lăsat pentru ultima parte a periplului nostru  mica localitate Valldemossa, aflată la 15 km de Palma, un sat cu străduţe în pantă, pietruite cu piatră cubică sau de râu, un sat în care ai vrea să-ţi petreci tot restul vieţii. Aşezarea, ascunsă parcă în muntele Tex, la o altitudine de 400 m, îţi dă o imensă senzaţie de pace, de linişte, de împăcare cu sine, nefiind de mirare numărul mare de vizitatori ce au ajuns până aici de-a lungul timpului. 


Printre ei s-a numărat şi marele compozitor şi pianist Frédéric Chopin, împreună cu iubita sa, scriitoarea franceză George Sand, pe numele ei adevărat Aurore Dupin, baronesă de Dudevant. Cei doi îndrăgostiţi au locuit un an de zile (1838 - 1839) la mănăstirea Cartuja, în chilia nr. 4. În această mănăstire a compus Chopin câteva din renumitele sale compoziţii, la pianul trimis special de la Paris, pian ce poate fi văzut şi astăzi în chilia în care a locuit. În holul de la intrare ne întâmpină două statui în mărime naturală ale lui George Sand şi Chopin. Vizităm biserica mănăstirii, grădina cu o vegetaţie abundentă, precum şi chiliile mănăstirii, în care se păstrează moştenirea sa artistică şi istorică, împreună cu multe documente amintind de trecerea celor doi prin Valldemossa. În final, suntem invitaţi într-o mică sală de concerte, pentru a asculta câteva fragmente din opera marelui compozitor, cântate live de un pianist local.


Revenim în strada principală, mărginită de pomi umbroşi, ne odihnim la o terasă, cumpărăm câteva suveniruri şi ne întoarcem în C’an Pastilla pentru cină şi o plimbare de seară, pe faleza plină de turişti, deşi suntem abia în luna mai.
Nici nu ştiu când au zburat cele opt zile. Parcă ieri am sosit şi iată că plecăm spre casă. Las în urmă un loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu, o insulă în care mândria omului de a face ceva durabil şi hărnicia lui s-au îmbinat fericit pentru a ne da nouă La Isla de la Calma, insula liniştii, un mic paradis pe pământ.

Alex. BLANCK
În numărul viitor: Roma, cetatea eternă

Modelul Ana Blandiana

Invitaţia Editurii Humanitas de a prezenta şi modera o întâlnire prilejuită de lansarea si la Ploieşti a ultimei cărţi a Anei Blandiana “Fals tratat de manipulare” in seara cetoasa a zilei de 12 noiembrie la libraria grupului  m-a luat complet pe nepregătite. În primul rând nu citisem cartea, ci doar o recenzie în Revista 22 care mi-a atras atenţia. Mi-am promis atunci (asta acum două luni cred) că trebuie să-mi fac timp şi pentru această carte, însă prins cu atât de multe alte lecturi ţintite, legate de experienţele din Gulagul sovietic, am amânat momentul. De aceea m-am bucurat (chiar dacă iniţial am fost îngrijorat, nu sunt obişnuit cu asemenea onoruri): acum eram obligat s-o citesc! Lectura cărţii este uşoară, plăcută, instructivă „Falsul tratat de manipulare” fiind fascinant (după cum am reluat în recenzia cărţii de mai jos). Însă cum este omul Ana Blandiana în carne şi oase? Mă aşteptăm la mai multă răceală şi distanţă dar am regăsit un om plin de căldură, înţelegere, comunicativ, atât de plăcut, pâinea lui Dumnezeu  (o expresie care i-ar plăcea, în mod sigur). Dialogul s-a înfiripat din prima secundă. Poate că de vină era impresia mea (destul de justficata) că voi avea în faţă una dintre cele mai remarcabile personalităţi culturale ale României din ultimii 50 de ani fapt care nu are cum să nu te inhibe şi să nu creeze o distanţă. În sinea ta îţi spui că o asemenea persoană nu are cum să nu fie altfel. Însă marea calitate a Doamnei Ana Blandiana este tocmai aceasta: printr-o magie, înlătura distanţă care ne separă, coboară de pe piedestal şi-ţi zâmbeşte! Iar personal amintirea pe care o voi preţui toată viaţa şi care mai îndulceşte din zădărncia pe care deseori o resimt în legătură cu scrisul, se leagă de faptul că Ana Blandiana mă ştia din Revista 22 şi, în plus, mi-a spus că de fiecare dată când trece pe lângă Câmpina, soţul ei, Romulus Rusan îi spune „Ştii, Codruţ Constantinescu locuieşte aici...”


Să scrii o recenzie la o astfel de carte nu este uşor- dar ce este până la urmă o recenzie decât o simplă invitaţie la lectură, fără să aibă cine ştie ce pretenţii academice-moralizatoare? Cartea de memorii a Anei Blandiana1 este construită cu migală, croşetatată cu sensibilitate, lăsând la o parte criteriul cronologic, având mai multe planuri care se întrepătrund cu o putere articulată de care poate fi capabil doar omul născut să scrie. Principalul palier se concentrează asupra trecutului nu chiar atat de îndepărtat, trecutul nostru traumatic, care ne bântuie încă, de aceea extrem de actual. Este şi o oglindă în care ne putem contempla în linişte şi nepăsare. Relevant şi în cazul nostru chiar şi acum, este titlul cărţii scriitorului polonez Bronislaw Wildstein «Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă»2. 


Mulţi dintre noi (era să scriu Noi toti- ceea cee ste o mare eroare) am vrea să vedem acest trecut depăşit, asumat, consumat însă se pare că nu reuşim  complet/ deplin/ până la capăt. „Fals tratat de manipulare” este şi o istorie persoanală a comunismului şi postcomunismului românesc. Istoria reflectată de Ana Blandiana se poate împărţi în două etape distincte:
1. Cea de dinainte de 1989. Prima amintire despre o manipulare grosolană este plasată pe la 5-6 ani cand Ana Blandiana a fost martoră la percheziţionarea casei de către agenţii Securităţii şi la plasarea unui pistol pentru ca tatăl ei, preot ortodox, să poată fi arestat. Aceasta a fost prima arestrare, cea de a doua având loc în timpul adolescenţei. În descrierea experienţelor din regimul comunist probabil cel mai emotionant episod este cel redat de Ana Blandiana si care i-ar fi fost povestit de catre un coleg de suferinta de-al tatălului. O imagine suprarealistă chiar. Deţinuţii, printre care şi cei doi se întorceau de la tăiatul stufului din Balta Brăilei când o bucata dintr-un ziar  a zburat pana la coloana care se tara inapoi in lagar. Tatăl autoarei a înfăşcat pagina care avea o mare valoare în Gulag (se putea rula şi fabrica o ţigaretă- avea multe întrebuinţări după cum o atesta memoriile din Gulag) dar şi informativă : deţinuţii supuşi unui baraj informaţional complet nu trebuiau să ştie nimic din ce se întâmpla în afara Gulagului. Tatăl său descoperă, ne putem închipui voluptate cu care un om cult devorează o pagină dintr-un ziar cultural după ani de secetă- recenzia unei antologii de poeme scrisă de câţiva tineri poeţi printre care se afla şi Ana Blandiana, pseudonimul special ales, desemnând satul mamei din jud. Alba pe care tatăl nu avea cum să-l cunosca fiind închis. Tatăl măndru spune colegilor de detenţie „Este fiica mea, cu siguranţă este ea. Blandiana e satul soţiei mele. Fiica mea scria versuri de când era mică. Numai ea poate sa fie.” Autoarea analizează toată această lungă perioadă din viaţa ei încercând să înţeleagă resorturile Răului, resimţind de multe ori mai degrabă o stare de empatie decat de condamanarea inchizitorială. Exista si multe amintiri care sunt, probabil comune multora din cei care au apucat să trăiască înainte de 1989 (ascultarea postului de radio Europa Liberă croşetând o imensă fustă, refuzul de a sta la imensele cozi în perioada de final, preferând în schimb ciupercile-una dintre ele, gigantică, fiind „teleportată” din Comana pe preşul din faţa apartamentului din Bucureşti de catre organele de securitate sau experienţa anuală a înregistrării maşinii de scris la sectia de militie in ideea de a impiedica raspindirea samizdatului). 
2. Cea de după 1989 o perioadă foarte agitată şi pentru Ana Blandiana, cel puţin în primul deceniu când a fost puternic implicată în transformările politice care au avut loc în România odată cu înfiinţarea Alianţei Civice a cărei preşedinte a fost până în 2001, sau apariţia PAC. Sunt multe detalii despre această perioadă care sunt deosebit de interesante, de la transformarea lucrativă a aparatului Securităţii până la informaţii, stări sufleteşti şi imagini din Piaţa Universităţii. În acest context Ana Blandiana îşi manifestă întregul disperţ faţă de deţinerea puterii într-o lume atât de obsedată de cucerirea şi păstrarea ei. Dependenţa de the ring of power, pentru a prelua din Tolkien, îi poate atinge şi schimba iremediabil şi pe intelectuli iniţial stimabili. Sunanându-l pe Emil Constantinescu după ce acesta devenise preşedinte, acesta o ia din prima tare cu întrebarea ce mai vrei şi tu? (în sensul de funcţie) Involuţia ulterioară a personajului nu avea decât să o confirme „Dacă aş fi întrebată care este lucrul esenţial pe care l-am învăţat după 1989, cred că aş răspunde că am învăţat că nimic nu se poate face prin procură, că numai ceea ce faci cu mâna ta este făcut şi că orice delegare de intenţie este o trădere de intenţie”
Un alt plan este cel dezvoltat in jurul unor reflecţii tăioase, foarte pertinente despre prezent. Despre dispariţia încrederii în relaţiile dintre membrii societăţii Ana Blandiana scrie „Criza mondială ia în România forma-infinit mai greu de depăşit- a crizei de încredere. Toate catastrofele carora le cădem pradă au la bază incapacitatea noastra de a mai avea încredere unii în alţii. La noi, convingerea fiecăruia că toţi ceilalţi îl vor însela şi că, deci, abilitatea sa va consta în capacitatea de a se apăra înşelând la rândul său se află la originea nu numai a răului, ci şi a sărăciei. (...) Din pacate, anul 1989, care ar fi putut fi, în acest sens, similar anului 1918, a fost un nou început, ratat şi chiar agravant, prin distrugerea iluziilor”3 Greu de definit această adevărată poartă prin care intri ca un neavenit în sufletul curat şi cinstit al unui om curajos. Cu modestie am putea cataloga volumul drept un portret realist, prea puţin flatant al societăţii româneşti dar şi anatomia unui suflet ales. „Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie) sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs degeaba. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul care exprima ideea şi dovedeşte că ea poate trăi”4
Din punctul nostru de vedere Ana Blandiana este unul din modelele (destul de puţine, daca stăm să le numărăm cu onestitate, din ce în ce mai puţine) pe care ţara asta le poate oferi în ultima jumătate de secol. Faptul că România nu conştientizează care ar trebui să-i fie modelele este una din notele ei proaste (prea multele).
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1 Editura Humantas, 2013
2 lansată acum două săptămâni la Bucureşti, carte aparută tot la Editura Humanitas
3 pag.280
4 pag. 171

Eveniment în premieră la Câmpina

Clubul Femina, care activează în cadrul Asociaţiei PRO Câmpina, organizează duminică, 23 noiembrie, la Bazinul de Înot Didactic din Câmpina, începand cu ora 13,00, un eveniment sportiv numit PROVOCARE. 
Prima parte a manifestării se referă la invitaţia lansată tuturor doamnelor şi domnişoarelor cu vârsta de peste 18 ani, de a participa la o oră de înot, pentru a promova mişcarea şi beneficiile ei. Printre invitate se numără fostele mari campioane ale înotului românesc si mondial, Tamara Costache şi Carmen Bunaciu, precum şi Corina Ungureanu,  membra a Clubului Femina şi colaboratoare a asociaţiei. Deoarece Clubul Femina este o extensie a acestui ONG, un fenomen care începe sa prindă contur în Câmpina, organizatoarele au decis să se adreseze numai femeilor. Acţiunea sportivă va fi jurizată de o comisie constituită din bărbaţi, profesori de educaţie fizică şi sport şi antrenori de nataţie.  


Partea a doua a manifestării constituie o lecţie demonstrativă de Aqua Gym, care va dura 20 de minute şi va fi susţinută de Consuela Nistor, care oferă posibilitatea înscrierii la astfel de cursuri desfăşurate în cadrul bazinului.