23 decembrie 2014

Viaţa unei tinere de 15 ani depinde de tine!

Bianca poate să învingă cancerul cu ajutorul nostru. 
Haideţi să donăm ca să o salvăm!

Ce fac fetele la 15 ani? Merg la şcoală, la plimbare, se îndrăgostesc, petrec timpul cu prietenele, iau pulsul ultimelor trenduri, visează frumos, sunt pline de viaţă şi cred că toată lumea le aparţine. Dar, deşi fac primii paşi în universul frumos şi haotic al adolescenţei, sunt tot nişte copii, care nu înţeleg prea bine sau deloc din ce fel de iţe este ţesută viaţa. Şi nici nu trebuie să înţeleagă! Au tot timpul când vor fi mari! Normal, prin legea firii aşa ar trebui să fie, numai că există momente în care cursul vieţii le poate fi schimbat radical. 


Bianca Alexandra Ichim este o tânără frumoasă, un copil cu o dragoste foarte mare pentru viaţă. Este o fată de 15 ani, optimistă, care crede cu tot sufletul în şansa ei. Locuieşte în comuna Cornu şi este elevă la Liceul Energetic din Câmpina, clasa a X-a Turism. Recent a fost diagnosticată cu Limfom Hodgkin cu celularitate mixtă, o formă rară de cancer, care apare în special la nivelul ganglionilor abdominali şi la cei ai splinei. De când a început şcoala, nu a mers nici măcar o zi. „Totul a început în septembrie, când mama a observat că am o umflătură la gât. Deoarece în familia mea unele persoane au probleme cu glanda, s-a presupus că și la mine ar fi la fel. Prima dată, am fost să fac un ecograf, acolo la fel mi s-a spus că ar fi de la glandă şi mi s-a recomandat să mă internez la Institutul Parhon pentru a face nişte investigaţii. Acolo mi s-a spus că nu este legat de glanda tiroidă şi că am o adenopatie şi m-au trimis la un alt spital, la Fundeni, iar domnul doctor de acolo mi-a spus că pentru un diagnostic concret sunt nevoită să fac o biopsie şi m-a trimis la “Marie Curie” pentru această operaţie. După aceasta am revenit la Fundeni, unde am fost internată si mi s-a analizat biopsia, iar când au ieşit rezultatele am aflat că am cancer, mai precis Limfom Hodgkin stadiul III. Imediat am început tratamentul cu citostatice, destul de dificil, deoarece el îmi face bine pentru că omoară celulele canceroase, dar în acelaşi timp are nişte efecte adverse care îmi dau o stare nu tocmai plăcută şi nu doresc să treacă nimeni prin aşa ceva. Totuşi, asta este, s-a întâmplat, iar acum trebuie să fii puternic şi să fii cu moralul sus, pentru că este extrem de important, de aceea le mulţumesc tuturor oamenilor care îmi sunt alături şi care mă ajută în momentul de faţă! Apreciez extrem de mult!”- acestea sunt rândurile scrise de Bianca pe blog-ul special creat pentru ea. 
„În urmă cu trei săptămâni am cunoscut-o pe mama Biancăi, probabil aşa a fost să fie. Întâmplător eram la cabinet şi am auzit că fiica doamnei suferă de o afecţiune hematologică asemănătoare cu ceea ce am avut eu. M-am implicat imediat, am făcut poză la documente şi am trimis medicilor care m-au tratat pe mine în Italia, ne-am mobilizat la cabinet, am strâns de la fiecare bănuţi pentru ca mama Biancăi să îi poată cumpăra medicamente şi alimente sănătoase. Ştiind că părinţii ei au venituri modeste, ne-am gândit să facem un blog şi să începem să facem cunoscută povestea ei, din dorinţa de a o ajuta financiar, astfel încât să poată face tratamentul cel mai bun şi să nu îi lipsească nimic, lucruri foarte importante, de care depinde în mare parte reuşita tratamentului. Cum nimic în viaţă nu este întâmplător, eu cred că nu am rămas aici degeaba. Vreau să arăt că se poate, chiar dacă drumul este greu şi anevoios, plin de suferinţă. Este nevoie de o luptă continuă. Chiar dacă mai pierdem mici bătălii, important este să sperăm că vom câştiga războiul. Pentru mine, această afecţiune a rămas doar o amintire… Consider ca m-a făcut un om mai bun şi mai bogat spiritual şi nu regret nicio clipă, face parte din experienţa mea de viaţă. Eu sunt alături de Bianca în drumul ei spre vindecare, îmi doresc să poată merge la spitalul de copii din San Giovanni Rotondo, Italia, să poată beneficia de un tratament mai performant, de condiţii de spitalizare mai bune şi, ulterior, de şansa la o viaţă normală, aşa cum am şi eu acum” - ne-a mărturisit medicul stomatolog Alexandra Constantin care, acum 5 ani, a trecut prin aceeaşi experienţă dramatică  şi înţelege foarte bine situaţia. A fost în Italia unde a beneficiat de un transplant medular, iar acum se simte foarte bine, este sănătoasă şi se bucură de viaţă. De aceea îşi doreşte să facă tot ceea ce este posibil pentru Bianca şi părinţii săi. 
Progresele în diagnosticul şi tratamentul limfomului Hodgkin au oferit persoanelor cu acest diagnostic şansa unei recuperări complete, iar prognosticul continuă să se îmbunătăţească pentru cei care suferă de această boală. Însă este nevoie şi de mulţi bani, bani pe care familia Biancăi nu îi deţine, veniturile lunare fiind modeste. În fiecare lună are nevoie de medicamente, care costă foarte mult, de hrană specială, iar deplasările la tratament, de asemenea, necesită o sumă mare de bani. Cu câteva zile în urmă, Bianca s-a întors de la Bucureşti unde a urmat a treia cură cu citostatice. Dar şansa ei unică este în Italia, atât pentru tratament, cât şi pentru transplant. Pentru acestea are nevoie de 100.000 de euro, o sumă ce nu este imposibil de strâns atunci când noi, oamenii, ne unim şi suntem aproape de cei care au nevoie de ajutorul nostru. „Viaţa acestui copil depinde de tine. Prietenii şi familia îi sunt aproape. Poţi fi şi tu…” - acesta este mesajul campaniei. Orice sumă, cât de mică, o poate salva de această boală. Este un copil care vrea să zâmbească din nou, să fie fericit şi să aştepte ziua de mâine cu emoţia unui nou început. 
Cu candoarea specifică vârstei, Bianca a aşternut câteva rânduri pentru Moş Crăciun, pe care vă invităm să le citiţi şi d-voastră. E o scrisoare menită să trezească în fiecare spiritul sfânt al Crăciunului. Lăsaţi-l să vă inunde sufletul! 
Andreea Ştefan

Scrisoarea Biancăi  către Moş Crăciun:

„Dragă Moş Crăciun,
Numele meu este Ichim Bianca Alexandra, am 15 ani şi 8 luni şi sunt în clasa a X-a. Viaţa mea s-a schimbat complet când am aflat că am boala Hodgkin cu celularitate mixtă. Totul a început în septembrie, până să încep şcoala, mama observând că sunt umflată la gât m-a trimis la doctorul de familie pentru o trimitere la un doctor de specialitate. Pentru început am făcut un ecograf unde mi s-a spus că umflătura s-ar putea să fie din cauza glandei tiroide. De atunci, ca să pot afla ce am, am fost internată în trei spitale şi am fost nevoită să fac o biopsie. După ce mi-au ieşit rezultatele la biopsie mi s-a pus, în sfârşit, un diagnostic concret, pe care eu l-am aflat puţin mai târziu, deoarece mamei mele i-a fost frică de reacţia mea. A fost o experienţă foarte grea pentru mine, iar cu greu am acceptat faptul că-mi va pica tot părul din cauza tratamentului şi voi fi nevoită să mă tund, asta m-a afectat cel mai mult. Eu, în afara faptului că mi se umflaseră ganglionii în zona gâtului, nu mai avusesem nici un simptom şi nu m-a durut absolut nimic. A fost greu pentru mine şi, faptul că până la vârsta aceasta nu am mai avut nicio problemă de sănătate şi nu am fost nevoită să umblu prin spitale. 


Toate bolile pe care le-am văzut în spital,m-au speriat un pic, deoarece până acum nu mai întâlnisem aşa ceva, dar timp de aproape o lună, cât am stat în spital, am întâlnit nişte copii bolnavi, foarte speciali, care-mi ridicau moralul şi de care m-am ataşat foarte mult.
Lucrul pe care mi-l doresc eu foarte mult în momentul de faţă este SĂNĂTATE, atât pentru mine şi familia mea cât şi pentru copiii bolnavi care se chinuiesc prin spitale. Acesta este acum cel mai important lucru pentru mine, să fiu sănătoasă, să pot să am din nou o viaţă normală şi să mă întorc cu bine la şcoală, în rest dacă tu vrei să-mi trimiţi ceva, mă voi bucura de orice.” 

Contul în care puteţi să faceţi o donaţie este următorul: RO39BRDE300SV94002743000 – Ichim Mădălina (mama Biancăi). 

Editorial. SFÎRȘIT DE P.S.

Vă așteptați să scriu despre transferul de regim…regret e prea devreme sau prea tîrziu. Mă dezgustă atît cei care au făcut „bilanțul” epocii Băsescu punîndu-i în seamă că n-a făcut tocmai chestiile pe care mai an îl acuzau că și le-a asumat ca „jucător”, sau că n-a făcut exact ceea ce guvernările succesive n-au reușit, și cei care îl beștelesc pe Iohannis înainte de vreme, sau se arată magnanim scîrbiți, înainte chiar ca acesta să facă un singur gest politic major. Avem timp… Astăzi vă anunț cu satisfacție că voi înceta cu plicticoasele mele P.S.-uri, de vreme ce Ponta s-a cerut afară de la doctorat. Lăsîndu-i fără apărare pe cei îngrijorați care tot îi dau directive noului președinte cum să colaboreze cu Ponta. Păi tocmai asta trebuie să nu facă președintele, Ponta este un grav dăunător al statului de drept, democratic, apărătorul minciunii și al corupției, peste asta nu se poate trece, dragii moșului (Crăciun)! De altfel, scrisoarea prin care anunță renunțarea la titlul de doctor este, la rîndu-i, o mostră de ipocrizie și nesinceritate. Nu spune de ce renunță, lasă impresia că le face un hatîr adversarilor, nu vorbește o clipă de plagiat, nu aduce în discuție nici aspectul moral, nici cel penal al faptei, nu își face o reală mea culpa. Vrea să scape ușor. Nădăjduiesc să nu reușească. În disperare de cauză, a apelat la „intelectualii de stînga” să fie mai dinamici, mai combativi. Îl pot exonera „intelectualii de stânga” de plagiat? Deocamdată, îl pot doar ignora, făcându-se că nu îl văd. Dar asta nu va mai merge mult. Și, să fim serioși, nu poți defila cu Rogozanu și Ernu împotriva lui Liiceanu și Patapievici. E vorba de întrecerea între căruță și Ferrari. Faptul că îți închipui așa ceva posibil arată doar lipsa de criterii, acuta confuzie devalori. Între timp, a apărut și cazul de plagiat al Olguței Vasilescu. Această Oana Zăvoranu a politicii dîmbo-oltenești i-a ocărît vehement pe acuzatori. M-aș fi așteptat să văd o reacție mai fermă și mai unitară a întregului corp profesoral (și studențesc, mă simt dezamăgit de studenții „revoluționari” care veniră recent la rector să-i ceară să le facă ordine și să stîrpească gîndacii din cămine) împotriva acestei filoxere a pseudo-diplomelor de tot felul. Pînă cînd nu vom instaura un regim al adevărului și al meritocrației, nimic nu se va schimba în bine în societatea noastră, indiferent de regimul politic sau guvernul efemer. De ce m-am încăpățînat să nu uit acest „amănunt”? pentru că nu cred că este un amănunt, ci un element esențial. 


Discursul excelent ținut de noul președinte la învestire presupune tocmai lipsa compromisurilor de acest fel. „Așteptările mari pot duce la realizări mari!” Exact. Am așteptări mari față de un om public al țării mele. Un filozof vorbea despre o „epocă a seriosului”. Ce-ar fi să fi intrat într-o asemenea epocă? În care „televiziunile de știri”, de circ trist și saltimbanci subumani, să moară de inaniție. Din lipsă de „subiecte de rating”. Deja observ de două zile cum încearcă să umfle nimicul, legîndu-se de insignifiant, pentru că un adecvat comentariu întru idee le este fundamental inaccesibil. Se leagă toate astea de un „banal” act de plagiat? Eu cred că da. Nu poți construi nimic durabil pe minciună. (a se vedea Maiorescu). Pretenția mea (minimă-maximă) față de noul președinte este tocmai să împingă pînă unde se poate recucerirea adevărului. Reașezarea societății românești pe baze solide, în care asemenea glumeți, gata să arunce în ritm de mitralieră minciuni, glumițe de  crîșmă, fraze goale… să fie încet, încet trecuți în anonimat. Este cea mai bună pedeapsă. Sfîrșit de P.S. Început de an. Început de epocă? Dumnezeu să ajute poporul român!
Christian CRĂCIUN

Daruri muzicale de Crăciun la Parohia “Sfântul Nicolae” din Slobozia

Seară muzicală la Parohia “Sfântul Nicolae” din cartierul Slobozia din Câmpina. Cum un cadou de sărbători nu poate fi decât unul special, duminică seară, în incinta Casei Praznicale, a avut loc un concert deosebit, susţinut de copiii de la şcoala Dell’Arte din Câmpina. 


Spectacolul a avut trei părţi: audiţie, recital şi colinde. Sub îndrumarea profesorului Hermina-Mihaela Tabără, cursanţii cu vârste cuprinse între 6 şi 14 ani au oferit publicului spectator momente magice. Au putut fi ascultate lucrări de: W. A. Mozart, L. Von Beethoven, F. Chopin, R. Schumann, P. I. Ceaikovski, F. Liszt, J. S. Bach, R. Schultz, C. Gurlitt, F. W. Meacham, D. Vulpian. Acestea au fost interpretate de copiii Deea Stanean, Ana Ioana, Pârvu Daria, Denisa Stoica, Denisa Aldescu, Costel Ababei, David Anghelescu, Mary Stephanie Matei, Codruţ Oncioiu, Ana Lăzăroaia, Mircea Gavrilă, Emanuel Moga, Matei Sachelia, Yasmine Jianu, Tina Tismanaru, Iulia Răduică, Horia Briciu, Mathias Fluieraşi şi Alexandru Crăcică. “Din punctul meu de vedere, aceşti copii merită mai mult decât le putem oferi” - a spus profesorul de pian Hermina-Mihaela Tabără.


Programul a continuat cu recitalul senzaţional susţinut de Vlad Briciu, în vârstă de 14 ani. Acesta a excelat la pian, reprezentaţia fiind una de excepţie. Momentul a avut o mare încărcătură emoţională pentru că a marcat cei opt ani de studiu pe care îi are mai tânărul pianist, ani de muncă şi eforturi, dar care i-au valorificat talentul şi au scos în evidenţă frumuseţea unui act artistic complet şi unic. Polonaise de J. S. Bach, Sonatina în trei părţi de W. A. Mozart: Allegretto, Andantino, Allegro, Vals de F. Chopin, Cântec napolitan op.39 nr.18 de P. I. Ceaikovski, The little rider op.39 nr.3 de P. I. Ceaikovski, Suita românească de D. Vulpian: Floricica de trei cepe şi Pătulu’ moşului, acestea au fost lucrările ce au făcut parte din programul recitalului. “Este un eveniment pe care îl organizez în fiecare iarnă, în perioada sărbătorilor, cu elevii de la Dell’Arte şi anul acesta l-am dedicat în mod deosebit lui Vlad Briciu, pentru că a terminat opt ani de pian” - a mai precizat profesorul de pian Hermina-Mihaela Tabără.


Seara s-a încheiat cu concertul de colinde. În cadrul parohiei “Sfântul Nicolae”, preotul Petru Moga organizează frecvent activităţi social-culturale care se bucură de un real succes.
Andreea Ştefan

De la comunism la Revoluţie, apoi la uitare…

Conferinţă la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”, 
cu Christian Crăciun şi Nicolae Geantă

Marţi, 16 decembrie, începând cu ora 10.00, la Colegiul Tehnic „C-tin Istrati” a avut loc o conferinţă dedicată aniversării a 25 de ani de la Revoluţie. Protagoniştii evenimentului au fost profesorii dr. Christian Crăciun şi dr. Nicolae Geantă, doi dintre scriitorii locali (deşi niciunul nu locuieşte în Câmpina), care au strâns un public numeros (cca 100 persoane) în amfiteatrul colegiului. „Am ales această zi, deoarece pe 16 decembrie‘89 Timişoara a început revolta, dar și pentru faptul că sunt uluit că tinerii habar nu au de Revoluție”- au fost două dintre argumentele d-lui Geantă, care după o scurtă introducere a predat ştafeta colegului său mai în vârstă. 


Preţ de o oră, prof. Christian Crăciun a încântat elevii şi profesorii cu discursul său despre istoria comunismului. „Comunismul nu poate fi povestit. E aşa de incredibil că nu-l poţi nara” - și-a început profesorul din Moreni alocuțiunea, amintind că sunt două categorii de oameni cărora nu le poţi vorbi despre acest drog: tinerii şi occidentalii (pentru că nu l-au trăit pe pielea lor, dar îl admiră!). „În cuvinte arată frumos, splendid”, a spus Crăciun, zugrăvind mai apoi urâţenia comunismului: „Un virus mental, care a distrus elitele aproape 50 de ani,  a făcut contraselecţie promovând capete proaste, a spălat creierele, a terorizat poporul prin cei trei F: foame, frig, frică, a exclus meritocraţia şi a promovat alte metode: şpaga, corupţia, nomenclaturismul, nepotismul. Comunismul dădea vopsea peste rugină, a deresponsabilizat oamenii, care aşteptau să vină totul de sus. Azi, societatea civilă a coborât totul jos, de aceea, azi, unii nu se descurcă”. Cristian Crăciun a mai vorbit şi despre libertate, subliniind că aceasta presupune responsabilitate, altfel „totul e buimăceală, anarhie, e ca şi cum ai merge pe stradă fără niciun semn de circulaţie. Nu mă sperie mizeria materială, ci mizeria morală, lipsa de caractere, care din nefericire se amplifică”.

În partea a doua a conferinţei, dr. Nicolae Geantă a făcut o disecţie a evenimentelor din decembrie ’89. Acesta a vorbit despre „necesitatea Revoluţiei” într-o Românie înăbuşită de „arestări pentru orice mişcare în front, plină de turnători, controlată nu doar de cei 3F, ci şi de gloata de iresponsabili ce deţineau un carnet roşu cu seceră şi ciocan”. După 30 de minute de derulat imagini şocante şi comentarii din timpul evenimentelor ce s-au finalizat cu mult sânge, haos şi morţi (culmea, 162 înainte de fuga lui Ceauşeşcu din 22 decembrie şi 942 după instalarea lui Iliescu în aceeaşi zi!), profesorul a întrebat ironic: „A propos, cine-a tras în noi, în 16-22?”. Între timp pe ecran a rămas îngheţată o imagine cu oportuniştii ce au acaparat CC-ul după fuga dictatorului.
La final elevii, deşi sfioşi, au ridicat câteva întrebări la care merită să cugete orice conaţional: „Aţi pleca din ţară dacă ar reveni comunismul?”, „Unde ar fi fost azi România dacă mai trăia Ceauşeşcu?”, „A fost revoluţie sau lovitură de stat?”, „Dacă se lua iniţiativa mai devreme, se schimba ceva?”, „De ce nostalgici?...”  
„Nici să n-aud de nostalgici. Cum să regret secta roşie, religia ateilor care-l interzisese şi pe Dumnezeu în România?” - a replicat prof. Geantă. „Umanismul lor ieftin ne costă şi azi! Când procedezi ca ei nu ai cum să nu te autosufoci. Nu regret nicio clipă comunismul” - a declarat prof.  Crăciun, care recunoaşte că sunt destui nostalgici care au uitat prea repede atrocităţile partidului unic. 

Gheri: ce figură!

M-a întristat vestea încetării din viaţă a scriitorului, profesorului şi folcloristul câmpinean Gherasim Rusu Togan, răpus de un cancer cu care lupta la baionetă de ceva timp. Eram vecini şi de fiecare dată când mă duceam să-mi plimb copiii pe Bulevardul Culturii mă întâlneam cu el. Ba îşi scotea maşina, ba o băga în mică lui curte pe care o folosea şi drept garaj. Mai schimbam în treacăt câteva cuvinte, se uita la cei mici şi-mi dădea de înţeles că timpul trece al naibii de repede. Îmi spunea că are un teren, parcă prin apropiere (pe dealul Voila oare?) unde-şi ridicase o cabană şi unde se refugia singur vara, reuşind să mai deguste puţină slănină cu ceapa, în ciuda interdicţiilor atroce din ultima vreme. 


A fost la mai multe lansări de carte pe care le-am organizat în Câmpina, chiar şi la prima („Hai-hui prin Occident”), în noiembrie 2004, probabil ultima lansare de carte care s-a organizat în ceea ce era cunoscut drept Casa Cărţii, pentru că gazduia şi vindea cartea. Nu mai ţin minte ce am discutat, însă în mod sigur l-am servit cu un pahar de vin din recolta proprie. Când am lansat în toamna anului 2011, la Biblioteca Municipală C. Istrati, volumul „În labirint sunt umbre şi lumini”(2011), pe care i-l oferisem cu câteva săptămâni înainte, a luat cuvântul şi şi-a exprimat punctul de vedere care, din ce mai ţin minte, nu era defavorabil. Cunoştea multe din figurile pe care eu la deghizasem în materia cărţii. Dar m-a şi criticat pentru că ofeream, după părerea lui, o imagine prea simpatetică lui Horthy. Eu, de fapt, încercam să mă pun în pielea maghiarilor în 1940 (nu cred că au fost foarte trişti când Horthy i-a luat înapoi). Citise şi „Mirajul utopiei” (2013) şi-mi spusese că nu l-a surprins foarte mult, cunoştea aventurile în URSS ale unui Istrati, Geo Bogza, Sahia sau Călinescu şi chiar ale francezilor, nu-i ştia pe anglo-saxoni şi iugoslavi. Dar m-a asigurat că m-a trecut la bibliografia cărţii lui (cred că ultima, dar s-ar putea să mă înşel) despre iubirile scriitorilor români, la care a muncit mai mulţi ani. Îmi spunea că se luptă cu boala şi îi dădea dreptate medicului "nu se ştie ce e dincolo, măcar aici nu prea mai avem surprize, să rămânem cât mai mult cu putinţă". Ştiu că despre morţi se vorbeşte numai de bine, dar Gheri (pentru apropiaţi-însă eu nu l-am numit niciodată aşa) a fost un om atipic mediului câmpinean, poate şi pentru că şi-a păstrat până la capăt acea ardelenitate (un barbarism funcţional, recunosc) molcomă şi bine-voitoare, lipsită de invidie, cu orgoliu auctorial minim şi plină de umor, dar şi chef de viaţă. În mod sigur, toţi cei care au avut privililegiul să-i fie prieteni, mult mai apropiaţi decât am fost eu, au fost nişte privilegiaţi. Au avut un partener de discuţii spumos.

Codruţ CONSTANTINESCU
Foto: la lansarea cartii "Hai-hui prin Occident" Casa Cartii, Campina, noiembrie 2004.

Tamara Sofi, o câmpineancă cu etichetă de vedetă

Pe Tamy (numele de scenă) o cunosc de ani buni. Niciodată nu i-am admirat doar vocea, ci am admirat-o pe de-ntregul, ca om. Este energică, cu o atitudine mereu pozitivă şi cu un suflet foarte frumos. Are multe calităţi şi mereu şi-a dorit să-şi valorifice talentul şi să facă o carieră în muzică. Ambiţioasă cum este din fire, iată că, făcând paşi mici, dar siguri, Tamara Sofi îşi construieşte zi de zi visul transformat în realitate. Este câmpineancă şi ne mândrim cu ea! Round ‘n’ Round, Siente la Vibra, Teach Me, Tu amor, Acolo, Yarabi sunt câteva dintre piesele din portofoliul artistei, piese difuzate atât pe posturile de radio, cât şi pe canalele tv de muzică.   


- Pentru început, ne poţi spune câteva cuvinte despre tine şi despre muzica ta?
- Despre mine nu sunt foarte multe de spus, mai degrabă m-aş caracteriza în câteva cuvinte: sunt o persoană sociabilă (uneori prea sociabilă), încăpăţânată, perfecţionistă şi perseverentă! Muzica mea, de-a lungul timpului, a avut mai multe influenţe, fie ele balcanice, dance, pop sau chiar retro, unele dintre ele ajungând în cele mai bune topuri de specialitate, atât la noi cât şi în străinătate!
- La ce vârstă ai cântat prima dată pe o scenă?
- Aş spune că am început să cânt la vârsta de 9 luni, când fredonam la perfecţie (asta susţin părinţii mei) “Hora unirii”, apoi mai serios au urmat: în 1992, Tip Top Minitop - locul 1 Câmpina, Tip Top Minitop - locul 2 Bucureşti, iar de atunci lista poate continua cu fel de fel de concursuri, emisiuni etc.
- Acum trăieşti în Bucureşti, însă locurile natale au avut vreo influenţă în dezvoltarea ta pe plan muzical?
- Întotdeauna am iubit Câmpina şi o iubesc în continuare, pentru că acesta este locul în care mi-am dezvoltat simţul, atât muzical, ca şi interpretă, dar şi de compozitor. Am lucrat în trecut cu câteva studiouri din Câmpina care mi-au oferit şansa de a-mi dezvolta această latură a compoziţiilor.
- Care a fost momentul de debut? Ce este diferit acum faţă de atunci?
- Debutul meu, dacă îmi aduc bine aminte, a fost pe scena Casei Tineretului, sub îndrumarea domnului Marcel, binecunoscutul sunetist al Casei Tineretului şi a Ruxandrei Brezeanu, care şi-a pus amprenta asupra tehnicii mele vocale! Diferenţa ţine de experienţa între atunci şi acum. Anii de studiu şi de “rodaj” şi-au spus cuvântul, drept dovadă că de la Casa Tineretului am ajuns, câţiva ani mai tarziu, pe cele mai mari scene ale ţării, Eurovision, Callatis etc.
- Ţi-ai descoperit un nou talent, cel de compozitor. Când s-a întâmplat şi în ce context?
- În 2007 l-am întâlnit pe Costi Ioniţă şi prin intermediul lui am început să lucrez linii melodice pentru cântăreţi cunoscuţi cum ar fi Celia, Blaxy Girls, Dya etc. S-a întâmplat, pur şi simplu, ca el să-mi pună un negativ şi mie să-mi iasă acele linii melodice. Cred că este o chestiune, fără lipsă de modestie, nativă şi nu dobândită.
- Ce fel de muzică îţi place să compui cel mai mult?
- Grea întrebare, pentru că am compus absolut orice fel de muzică, începând de la Liviu Guţă şi Costi Ioniţă şi terminand cu Celia, dj Sava, Stella, Mandinga etc.
- Există artişti care îţi cântă compoziţiile?
- (Râde) Evident, începând cu mine!
- Care este, până acum, cea mai memorabilă experienţă din cariera ta?
- Memorabile sunt toate, pentru ca am avut trăiri aparte cu fiecare dintre ele, dar să spunem că cea mai memorabilă a fost participarea la Eurovision (de 3 ori) şi faptul că, aflându-mă în altă ţară, mi-am auzit piesa la radio.
- Ce înseamnă muzica pentru tine?
- Muzica înseamnă viaţa mea. Scurt şi la obiect.
- Care sunt cei mai aprigi susţinători ai tăi?
- Cu siguranţă mama şi iubitul meu!
- De curând te-ai întors din Dubai. Care a fost scopul călătoriei?
- Am îmbinat utilul cu plăcutul, în sensul că am fost şi în vacanţă şi am şi filmat noul meu videoclip, ce va fi , sper, lansat în ianuarie!
- Şi dacă tot vorbim de planuri de viitor, pe când şi un concert la Câmpina?
- Îmi doresc foarte mult acest lucru şi aştept o  invitaţie.
- Un mesaj pentru cititorii noştri şi pentru fanii tăi cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
- Le doresc, simplu, tot ce îmi doresc mie şi anume, să fie sănătoşi, luminoşi şi să nu uite să zâmbească, indiferent de situaţie. Dumnezeu are grijă de noi!
Andreea Ştefan

Călător prin lume

Viena sub lumina Bradului de Crăciun

Fiecare zi care trece ne aduce mai aproape de sărbătorile de iarnă şi felul în care străzile, casele şi oraşele, în general, sunt decorate ne face să simţim mai puternic bucuria şi plăcerea de a întâmpina Crăciunul şi Noul An.
Oraşele din întreaga lume se întrec în a fi cât mai frumos luminate, mai bogat ornamentate, iar spre mulţumirea noastră, a câmpinenilor, şi oraşul nostru arată foarte frumos (cu excepţia şirului de beculeţe din faţa casei mele, din care un sfert nu arde).
Astăzi vă invit la o plimbare în oraşul muzicii, cel ce este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cele mai frumos împodobite oraşe în preajma Crăciunului. Plimbarea noastră va fi pe celebrul Ring, artera principală a Vienei, lungă de 4 km, construită la cererea Împăratului Franz Iosef în 1857, care dorea un bulevard care să arate măreţia şi forţa unui imperiu cu peste 56 de milioane de oameni, în care se vorbeau 16 limbi. Ring-ul, numit aşa pentru forma sa aproape rotundă, a fost construit între 1860 - 1890, după ce în prealabil, la concursul din 1858, s-au prezentat 509 proiecte, dintre care, în toamna aceluiaşi an au fost selectate trei, care completându-se unul pe altul au dus la crearea vastului bulevard circular de astăzi. Ring-ul adăposteşte palate, edificii publice, hoteluri şi grădini care se întrec în frumuseţe şi impun respect.
Vom începe turul nostru pe Ring de lângă statuia Mareşalului Radetzky, aflată în faţa fostului Minister de Război şi îl vom încheia savurând o cană cu vin roşu fiert în Christkindlmarkt (Târgul de Crăciun) din faţa Primăriei (Rathaus). Clădirea Ministerului de Război se află în imediata apropiere a Observatorului Astronomic “Urania”, primul din Europa, deschis publicului din 1910, care impresionează atât prin lungimea faţadei bogată în sculpturi şi basoreliefuri, cât şi prin vulturul uriaş din bronz, aşezat deasupra intrării principale. 


Statuia lui Radetzky (feldmareşalul în onoarea căruia Johann Strauss a compus celebrul marş care îi poartă numele şi care încheie concertul de Anul Nou al Filarmonii din Viena) completează fericit aspectul edificiului. Trecem pe lângă frumoasa clădire a Casei de Economii a Poştei (1904 - 1906), cu faţada sa îmbrăcată în plăci din granit şi marmură, admirăm şirul de hoteluri, dintre care se remarcă Hotelul Imperial şi ne oprim la intarea în Stadtpark (Parcul Oraşului)  pentru a admira, într-o arcadă din piatră ornată cu basoreliefuri reprezentând naiade ademenitoare, statuia aurită, în mărime naturală, a “regelui valsului” vienez, Johann Strauss, sculptură realizată în 1925 de Edmund Hellmer.
Paşii ne poartă mai departe spre clădirea Operei de Stat, prima clădire ridicată pe Ring, terminată în 1869, când a fost inaugurată cu opera “Don Giovanni” de Mozart. Construită în stil “French Renaissance”, ea a stârnit un mare scandal public, fiind contestată forma sa. Scandalul a fost atât de mare şi i-a marcat atât de puternic pe cei doi arhitecţi ai săi - Eduard Van der Null şi August  Sicardsburg - încât cei doi s-au sinucis. Clădirea ce astăzi este unul din reperele oraşului poate găzdui peste 2000 de spectatori şi a reprezentat un model pentru Opera din Budapesta. Ea a fost distrusă într-un incendiu în 1945 şi redeschisă zece ani mai târziu, în 1955, cu opera “Fidelio” de Beethoven. Spre mândria noastră, a românilor, aceast prestigios edificiu, unul din cele mai importante ale lumii, a fost condus ani de zile de muzicianul de origine română Ioan Hollender, originar din Timişoara, cel care a contribuit la evoluţia multor solişti români pe scena celebrei opere vieneze.


Facem dreapta şi continuăm drumul la pas pe Ring. Ninge frumos şi zăpada acoperă statuia marelui compozitor Beethoven, care se află într-un colţ al Burggarten (Parcul Burgului), pentru ca puţin mai departe, la intrarea în acest parc, să vedem statuia lui Mozart pe un soclu de marmură, înconjurată de heruvimi şi două basoreliefuri cu Don Giovanni şi portrete ale tatălui şi surorii lui Mozart. Încet-încet ne apropiem de inima istorică a Vienei, cea care a însemnat puterea Habsburgilor - Hofberg. Ne oprim în faţa porţii de la intrarea în Heldenplatz (Piaţa Eroilor) să admirăm acest portal neoclasic, ridicat în cinstea victoriei împotriva lui Napoleon la Leipzig. 

Hofburg
Palatul Hofburg este un vast complex alcătuit din 18 clădiri, 19 curţi interioare şi 2600 de camere, ce a fost construit în diferite stiluri arhitectonice de-a lungul a 600 de ani. 


Este un oraş în sine, care cuprinde biserici, muzee, Biblioteca Naţională şi reşedinţa Cancelarului Federal. Suntem în Heldenplatz şi admirăm două statui ecvestre: în dreapta cea a Prinţului Eugen de Savoia, victorios împotriva turcilor, iar în stânga cea a Arhiducelui Karl, victorios în bătălia de la Aspen împotriva lui Napoleon, o statuie deosebită prin înălţimea ei (9 m) şi greutatea de 17 tone. În faţa statuii, pe partea stângă a Heldenplatz se pot vedea celebrele trăsuri vieneze ce fac turul Ring-ului, trase de cai bine întreţinuţi, trăsurile fiind o parte a peisajului urban. Printr-o poartă monumentală pătrundem într-una din curţile interioare - Piaţa In Der Burg - şi în mijlocul ei vedem statuia lui Franz I, îmbrăcat într-o togă romană, acesta fiind ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman. 


În colţul din stânga pieţii, pe o clădire barocă, flutură steagul Austriei, marcând biroul preşedintelui austriac. Printr-o altă poartă monumentală pătrundem în ultima parte a Palatului Hofburg şi admirăm cupola de peste 50 de metri, protejată de o plasă împotriva păsărilor din rotonda ce are în stânga Apartamentele Imperiale, transformate în muzeu, iar în colţul din dreapta faimoasa Şcoală Spaniolă de Echitaţie, cu caii săi lipiţani, o rasă originară din Lipiţa (Slovenia de astăzi). Spectacolele de dresaj ce au loc aici sunt renumite în întreaga lume şi sunt vizionate de sute de mii de turişti în tot cursul anului. Părăsim Hofburgul şi Ring-ul pentru a ne îndrepta spre una din emblemele capitalei austriece:

Catedrala Sf. Ştefan
Părăsind Hofburg-ul am intrat în Inner Stadt - oraşul din interior - inima vechiului oraş. Ne oprim o clipă în faţa ruinelor romane, trecem pe lângă biserica Sf. Mihail şi printr-o stradă cu magazine de bijuterii pătrundem pe o arteră ce poate fi considerată centrul Vienei: Graben (Şanţul), al cărei nume vine de la şanţurile fostei tabere romane, care au fost umplute în jurul anului 1200. Vara, zona este foarte animată, partea stângă fiind ocupată cu terase unde poţi savura o cafea sau o îngheţată, iar partea dreaptă cu magazine luxoase. 


Trecem pe lângă statuia Sfintei Treimi, protejată şi ea de o plasă împotrivă murdăriei păsărilor, ridicată în 1679 ca mulţumire pentru sfârşitul epidemiei de ciumă. Nu departe, pe partea stângă, ne apare simbolul oraşului, Catedrala Sf. Ştefan, numită cu drag de vienezi “Steffl”, care a fost construită de-a lungul a 800 de ani. Această clădire impresionantă are o lungime de 170 m, este lată de 32,4 m, iar turnul sudic se înalţă la 136 m, fiind vizibil din toate colţurile oraşului. Catedrala a supravieţuit asediilor turceşti, bombardamentelor lui Napoleon, bombelor americane şi artileriei sovietice din timpul celui de-al doilea război mondial. În interior admirăm cu pioşenie cele trei nave, sculpturile, picturile şi altarele de o mare frumuseţe. 
Părăsim cu regret Catedrala şi făcând drumul înapoi ajungem în Piaţa Maria Tereza, dominată de grupul statuar al Împărătesei Maria Tereza, înconjurată de patru dintre generalii ei călare, doctorul ei şi trei consilieri. Statuia împărătesei, aşezată pe tron, privind drept spre Hofburg, a fost ridicată în 1888 şi pare şi mai frumoasă sub ninsoarea care cade uşor. De ambele părţi ale pieţei pot fi admirate două clădiri de o mare frumuseţe, ce par a fi o replică în oglindă una faţă de cealaltă: Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul Naţional de Artă. Ninge frumos, luminile s-au aprins, oraşul arată splendid, iar noi mergem mai departe spre Parlament.

Parlamentul
Trecând pe lângă Muzeul de Ştiinţe Naturale, pe partea stângă ne apare o clădire ce seamănă cu un templu grecesc, modelată după arhitectura Greciei antice. Parlamentul ce adăposteşte astăzi cele două camere legislative este opera lui Teophil Hansen şi a fost construit între 1873 - 1883. 


În faţa corpului central, flancat de două scări ample ce duc spre intrarea principală, se află Fântâna Zeiţei Atena (1902), sculptată în marmură albă. Zeiţa este înfăţişată purtând un coif auriu pe cap şi o suliţă în mâna stângă, fiind înconjurată de reprezentări alegorice ale Virtuţilor şi ale Marilor Râuri ale unui Imperiu ce însuma 17 ţări şi 56 de milioane de oameni (cele patru râuri sunt reprezentate de 4 tritoni). Intarea Parlamentului are forma unui templu sprijinit pe opt coloane, iar terasele sunt populate cu 76 de statui şi patru care de triumf (cvadrige). Cele două camere ale Parlamentului sunt reprezentate de două femei ce stau la picioarele Zeiţei Palas - Atena.

Primăria şi Târgul de Crăciun
Întunericul s-a lăsat peste oraş, dar decoraţiunile luminoase prezente pretutindeni fac Viena şi mai frumoasă. V-am promis că mergem în Christkindlmarkt (Târgul de Crăciun). Prin dreapta Parlamentului, trecând prin Parcul Primăriei, ajungem în vasta piaţă a Rathaus (Primăria), unde se ţine acest târg, considerat de mulţi cel mai frumos şi mai important Târg de Crăciun din Europa. Acesta se desfăşoară în faţa Primăriei şi în partea dinspre Universitate. 


Înainte de a face turul Târgului, admirăm Primăria, acest simbol al metropolei austriece. Clădirea aduce mult cu aceea a primăriei din Bruxelles. A fost construită între 1872 - 1883, iar dimensiunile şi frumuseţea ei sunt impresionante. În vârful turnului central, înalt de 99 m, se află statuia de aramă a unui cavaler (Rathausmann), înaltă de 3,4 m. Turnul este flancat de patru fleşe şi are la jumătatea sa un orologiu ce întregeşte în mod fericit faţada. În interior sunt de remarcat Sala de Festivităţi, Sala de Şedinţe a Consiliului cu un candelabru de 3200 kg, iar în subsolul clădirii se află Rathauskeller, crama Primăriei. A sosit timpul să bem un vin fiert pentru a ne mai dezgheţa simţurile, apoi facem un tur al tonetelor, care-ţi oferă tot ce ai nevoie pentru bradul de Crăciun: dulciuri, globuri, decoraţiuni de tot felul, costume de Moş Crăciun şi multe altele. Atmosfera este fantastică, domneşte o stare generală de prietenie, se râde în cascadă, toată lumea e veselă, probabil stimulată şi de vinul dulce şi fierbinte, servit în căni frumos pictate, ce ne rămân ca amintire.
S-a făcut târziu şi mă despart cu greu de acest oraş minunat. Rămân acum cu părerea de rău că nu am scris nimic despre minunatele palate Schönbrunn sau Belvedere, despre Prater, celebrul parc de distracţii, despre Grinzing cu tavernele sale sau despre cafenelele vieneze, despre pădurea vieneză şi despre muzica şi muzicienii oraşului. 
Pentru a intra în atmosfera specifică Târgului de Crăciun vienez, mi-am pus pe birou cana albastră ce are pictată pe ea un brad de Crăciun, un clopoţel auriu, clădirea Primăriei şi urarea de Crăciun Fericit. Ceea ce vă doresc şi d-voastră, cititorilor mei, împreună cu urarea de “La Mulţi Ani fericiţi!”
Ne revedem anul viitor, când sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă invit să călătorim împreună spre alte locuri minunate.
Alex. BLANCK