29 iunie 2015

Într-o cămăruţă din Mogador, o mamă se chinuie de şase ani cu un copil paralizat

E tare bun şi protector tatăl într-o familie obişnuită (cu ambii părinţi), dar ca mama nu e nimeni. Ca jertfelnica dragoste de mamă, adevărata dragoste maternă plină de sacrificii, dusă uneori până la jertfa supremă, nu există alt sentiment mai puternic pe acest pământ, în lumea întreagă. Nu degeaba se spune în popor că mama e una singură. Într-o cămăruţă sărăcăcioasă şi igrasioasă de la etajul uneia din casele naţionalizate de pe strada Independenţei, în cartierul denumit Mogador, o tânără de 28 de ani, Elena Dedu, se chinuie de şase cu ani să-şi crească pruncul pe care, după ce l-a purtat în pântece nouă luni, a fost nevoită să-l mai poarte în braţe încă şase ani. Iar calvarul lui Dani (cum o alintă apropiaţii) nu s-a încheiat. Şi numai Dumnezeu ştie când va lua sfârşit, căci  Ovidiu Augustin Voicu, mezinul ei, este un copil complet paralizat, care nu se va mai vindeca niciodată. Ovidiu nu a fost bolnav din naştere, Dani l-a născut perfect sănătos, însă un destin implacabil şi o soartă ingrată i-au hărăzit micuţului numai trei săptămâni de viaţă cu sănătate. Cât un concediu de odihnă al unui salariat cu ceva vechime în muncă. După a treia săptămână a făcut roşu în gât şi, deoarece infecţia nu dădea înapoi în faţa medicamentelor administrate acasă, Dani s-a internat cu Ovidiu în Spitalul Municipal. Aici s-a întâmplat nenorocirea. 


De aici, a început calvarul. Dani ne povesteşte totul, cu lacrimi în ochi şi gâtuită de emoţie: “Doctoriţa care ne-a internat i-a băgat o branulă în mânuţă ca să-i poată face penicilină injectabil. Fără să-i facă măcar o testare, fără să mă întrebe nimic despre copil, dna doctor (nu vreau să-i dau numele, pentru că nu vreau să mi-o fac duşman, poate mai ajung cu copilul la ea), i-a făcut injecţia, dar probabil într-o doză prea mare. Chiar în timpul injecţiei, am văzut cum Ovidiu s-a cutremurat de durere, strâmbându-se şi chircindu-se de mai multe ori. Era tot vânăt la faţă şi se vedea că intrase într-o criză extrem de gravă, ce îi putea fi fatală. Dându-şi seama că nu e de ei cazul, doctorii din Câmpina ne-au trimis de urgenţă la Ploieşti cu Salvarea. Nici cei de la Ploieşti nu i-au găsit leacul lui Ovidiu. După ce au aflat ce criză a făcut de la injecţia cu penicilină, doctorii din Ploieşti ne-au trimis la Bucureşti, pentru că numai în Capitală lui Ovidiu i se putea face o analiză a creierului. La Bucureşti am ajuns la Spitalul Clinic de Copii “Dr Victor Gomoiu”, unde am stat internaţi două luni, răstimp în care lui Ovidiu i s-au făcut tot felul de analize şi investigaţii. Am fost şi în Italia, la sora mea, unde lui Ovidiu i s-au făcut iarăşi tot felul de analize. Boala este fără leac, am primit pentru el un certificat de handicap grav, pentru diagnosticul paralizie cerebrală de tip mixt, cu epilepsie şi tetrapareză spastică. De şase ani mă chinui cu el, numai Dumnezeu ştie cum. Nu a făcut niciun fel de progrese, stă toată ziua cu guriţa deschisă. Si când mănâncă stă cu guriţa deschisă, de aceea îi dau să mănânce numai pasat. Închide gura doar când suge lapte cu biberonul. Doarme doar trei-patru ore pe noapte. Nu prea aude şi nici de văzut nu prea vede bine. Îmi vine foarte greu să-l mai ţin în braţe, pentru că e greu ca un bolovan, dar din păcate nu avem pentru el un cărucior. Îi fac periodic analize la Bucureşti, dar la progrese nici nu mai sperăm. Ovidiu are vârsta de şase ani, dar corpul este ca al unui copil de trei-patru ani, iar la minte, ce să vă mai spun, mintea este aproape ca la naştere. Ce-o vrea bunul Dumnezeu. Ar fi bine dacă s-or găsi creştini cu milă şi dare de mână care să ne poată ajuta cu ceva, orice, bani sau pachete cu mâncare, cu îmbrăcăminte, ce poate fiecare să dăruiască. Că Dumnezeu ne învaţă să dăm milă, mai ales semenilor noştri aflaţi în mare suferinţă. Ar fi foarte bine, pentru că trăim în sărăcie şi îmi vine din ce în ce mai greu să-i asigur toate cele trebuincioase lui Ovidiu. Dacă nu se poate, nu-i cu supărare. Eu sunt gata să îmi duc crucea şi pe mai departe, nu îmi voi abandona niciodată copilaşul. Dacă Dumnezeu mi l-a dat pe cel mic atât de bolnav, m-a ferit de orice supărare la cel mare, Laurenţiu, de 11 ani, care învaţă bine la şcoală şi face box de performanţă. E legitimat la Ploieşti, la clubul antrenorului Titi Prosop, şi a fost dat şi la Pro TV, ca o speranţă a boxului la cadeţi. Poate el să ne scoată din sărăcie, când o ajunge campion.” Bunica lui Ovidiu intervine şi ea, ca să ne mărturisească minima sa dorinţă cu privire la starea lui Ovidiu: “Noi îl iubim pe Ovidiu şi n-o să-l abandonăm niciodată. Dacă nu poate fi mai bine, măcar să nu fie mai rău. Am fi fericiţi şi numai dacă l-am vedea printre noi stând în funduleţ şi cerând de mâncare când îi e foame. Să zică acolo: mama, papa, şi ne e de ajuns. Am fi fericiţi şi aşa.”
Cine o poate ajuta pe mama lui Ovidiu şi vrea acest lucru, ar putea să trimită ajutorul său, cât de mic, la adresa str. Independenţei nr. 8, pentru destinatarul Elena Dedu. Dumnezeu ne învaţă să fim buni şi milostivi, iar pentru astfel de fapte lăudabile, de esenţă creştină, vom fi răsplătiţi însutit şi înmiit.  A.N.

Viitorul Parc Industrial Câmpina stârneşte interesul oamenilor de afaceri

Primarul Horia Tiseanu, copreşedintele PNL Câmpina, a obţinut, la precedenta şedinţă a legislativului municipal, acordul de principiu al consilierilor privind înfiinţarea unui parc industrial pe cele 16 hectare ale fostei Fabrici de prelucrare a lemnului “21 Decembrie”, teren deţinut de soţii Claudiu şi Elena Daviţoiu. Pentru aceasta, urmează a se încheia un acord de asociere în participaţiune între municipalitate şi cei doi proprietari ai imobilului în cauză (nu se ştie deocamdată în ce condiţii), care sunt dispuşi să cedeze un drept de folosinţă asupra terenului sus-menţionat entităţii juridice care va înfiinţa şi administra Parcul Industrial Câmpina. Conducerea PNL Câmpina şi-a asumat apoi, în mod public, intenţia de a realiza această importantă investiţie publică, care ar putea crea sute de locuri de muncă pentru câmpineni şi locuitorii localităţilor învecinate, în cazul în care investiţia amintită va trezi interesul investitorilor de anvergură, de loc puţini în judeţul Prahova. 


Se pare că acest interes există realmente, de vreme ce la întâlnirea cu oamenii de afaceri prahoveni, organizată special în acest scop, săptămâna trecută, de către Organizaţia oamenilor de afaceri din Câmpina, au fost prezenţi numeroşi reprezentanţi ai unor companii de renume din zona Câmpina, precum şi din Ploieşti (Tenaris, Cooper Cameron, Neptun, Conpet, şi enumerarea ar putea continua). 
În afară de posibilităţile investiţionale ale parcului industrial ce se va înfiinţa la ieşirea din oraş, pe Şoseaua Paltinu, au mai fost dezbătute şi oportunităţile de finanţare din fondurile structurale ale Uniunii Europene aferente perioadei 2014-2020. Bineînţeles, de la întâlnire nu au lipsit reprezentanţii băncilor, căci fără infuzia unor capitaluri financiare importante, ce pot fi obţinute prin credite bancare, fără “sângele economiei” reprezentat de bani, orice investiţie publică, oricât de susţinută ar fi politic, este sortită eşecului. A.N.  

În curând, noi locuri de parcare la Spitalul Municipal

Problema locurilor de parcare de la Spitalul Câmpina este în curs de rezolvare. Începând cu ziua de luni, 15 iunie,au început lucrările pentru amenajarea mai multor locuri pentru staţionarea maşinilor. 
„Parcarea Spitalului este aproape impropriu numită parcare, pentru că sunt nişte spaţii în curte, total insuficiente şi total ineficient rezolvate ca sens de deplasare al maşinilor şi organizare în general. În plus, Spitalul avea de multă vreme de rezolvat şi problema modernizării ghenelor de gunoi. Aceste ghene de gunoi, conform normativelor europene şi conform cerinţelor de acreditare CONAS trebuie mai bine izolate şi prevăzute cu canalizare şi surse de apă pentru igienizare permanentă. Ei bine, după circa doi ani de planuri făcute împreună cu echipa de la Primărie, cu domnul primar Tiseanu, care personal a venit şi împreună am măsurat cu pasul încadrarea Spitalului, s-a realizat un proiect şi, în acest moment, s-a trecut la execuţia proiectului. Fac menţiunea că acesta se realizează integral din banii Primăriei, deci nu sunt fondurile proprii ale Spitalului, terenul fiind de fapt al domeniului public şi nu proprietatea Spitalului. Este un teren care aparţine prin drept comunităţii locale” - a declarat managerul Spitalului, dr. Călin Tiu.


Această investiţie va avea ca rezultat creşterea locurilor de parcare de la circa 20, câte sunt în prezent, până la aproape 50. Se va crea un sens unic pentru deplasarea vehiculelor, în jurul Spitalului, pe lângă cinematograf, în strada Carol, astfel încât ambuteiajele şi tamponările vor fi evitate, mulţi nervi ai şoferilor vor fi temperaţi, iar aspectul şi designul vor fi moderne.


„Se va intra, ca şi până acum, pe poarta Spitalului, după care, o parte din maşini vor ajunge în zona de la centrala termică, unde vor fi mai multe locuri de parcare, iar celelalte vor fi plasate în lungul Spitalului, pe acel culoar care ajunge în spate, la biserică. În zona bisericii mai sunt cânteva locuri, de acolo se va deschide un drum nou către strada Carol, pe lângă cinematograf şi acolo va mai fi un spaţiu de parcare, astfel încât maşinile vor intra pe poarta actuală a Spitalului şi vor ieşi pe poarta care va fi deschisă în B-dul Carol I. În felul acesta vom avea mai multe locuri, vom avea un acces mai bun şi sperăm noi ca atât personalul cât şi pacienţii să aibă mai multă satisfacţie. Vor exista bariere de control cu carduri magnetice. Personalul Spitalului va beneficia de abonament, iar pentru vizitatori vom crea un spaţiu de parcare cu o perioadă de graţie. Asta înseamnă că va fi un interval de timp gratuit, cât să-şi vadă rudele internate, după care extratimpul va fi taxat la automatul de maşini” - a mai menţionat managerul dr. Călin Tiu. 
Aşadar, nu peste mult timp, nici personalul Spitalului şi nici persoanele care vor veni în vizită, nu vor mai avea o problemă cu parcarea autovehiculelor.
Andreea Ştefan

Clubul CONTRATIMP participă la Campionatul Naţional de Înot

 În perioada 3-5 iulie, Clubul CONTRATIMP din Câmpina va fi prezent la Campionatul Naţional de Înot pentru copii, categoria 10-11 ani, ce urmează să se desfăşoare la Bazinul Olimpic din Arad. Cei patru sportivi care vor pleca în deplasare: Andreea Văcaru (10 ani), Antonio Stoian (10 ani), Teodor Magda (11 ani) şi Sebastian Costache (11 ani) au ca principal obiectiv clasificarea în primele 20 de locuri la nivel naţional. 


“Pregătirea sportivilor de la Clubul CONTRATIMP, susţinută de partenerii noştri TINMAR Ind şi PRO Câmpina prin programul «Înot de performanţă pentru Câmpina», se va reflecta în rezultatele ce urmează să fie obţinute începând cu acest Campionat Naţional de Copii. Cu paşi mici şi multă răbdare vom deveni din ce în ce mai buni şi vom urca tot mai sus în clasamentul general, iar la momentul potrivit - în apogeul carierei de înotător - vom asculta cu emoţie Imnul României de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, nu doar la Campionate Naţionale, ci şi la Europene, Mondiale şi Olimpiade. Acest prim campionat reprezintă “punctul zero” în cariera sportivă a acestor patru înotători de performanţă” - a declarat antrenorul Octavian Postolache. 
Asociaţia Pro Câmpina a fost şi este în continuare alături de Clubul Contratimp, susţinându-l şi implicându-se în toate proiectele acestuia. “Parteneriatul cu Asociaţia Club Sportiv Contratimp durează de doi ani. Obiectivul nostru este acela de a optimiza programul de pregătire şi de a îmbunătăţi rezultatele. Prima participare la categoria copii, la un Campionat Naţional de nataţie, în urma calificărilor de la Regionalele de la Piteşti, ne aduce bucuria implicării noastre în acest proiect. Trebuie să adaug faptul că, de data aceasta, ni s-a alăturat şi SC SEVLAR, societate economică care susţine o mare parte din cheltuielile de cazare ale copiilor şi antrenorului”- a spus preşedintele Pro Câmpina, Irinel Dumitraşcu.
Andreea Ştefan

Cristina Oprişenescu, artist plastic: “Am un vis frumos! Să pot deschide o expoziţie chiar la Neverland, în casa aceea, acum goală şi pustie, a lui Michael Jackson!”

Cristina Oprişenescu e absolventă a Universităţii de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, promoţia 1988, secţia tapiserie, iar din 1994 este membră a Uniunii Artiştilor Plastici Bucureşti. Meleagurile câmpinene i-au devenit sursă de linişte şi energizant pentru actul creaţiei încă de acum câţiva ani. Despre opera sa ar fi foarte multe de spus. A avut de-a lungul carierei un număr impresionant de expoziţii. Universul artistic pe care l-a dezvoltat şi îl dezvoltă remarcabil, cuprinde tapiserie, grafică, pictură, grafică de şevalet, instalaţie etc. Experimentează tehnici şi tematici diferite, însă emoţiile şi trăirile vibrează în fiecare pată de culoare, în fiecare tuşă, linie sau formă. Este un excelent ambasador al simbolurilor, un compozitor de sunete plastice transpuse armonios în game cromatice vii, desăvârşite prin sinceritateta sufletului său nobil de artist.



- Ce vârstă aveaţi când aţi făcut primii paşi în artă?
- Primii paşi în artă nu mai ştiu când i-am făcut, eram prea mică. Îmi povesteau părinţii cum, la nici trei ani, umpleam cu desene cărţile tatălui meu. 
- De ce aţi ales tapiseria? Ce are în plus faţă de celelalte ramuri ale artei plastice?
- Nu eu am ales tapiseria, ci ea m-a ales, pentru un timp numai, pentru a parcurge un drum necesar autocunoaşterii şi aprofundării materialelor şi structurilor. Tapiseria a fost o etapă, dar nu am mai putut s-o continui, din păcate, fiind o artă foarte costisitoare.
- Nu sunteţi doar artistă, sunteţi şi profesoară. Unde predaţi şi ce anume?
- Sunt şi profesor la Clubul Copiilor din sectorul 2 din Bucureşti. 
- Care este legătura dvs. cu Câmpina?
- Am venit în Câmpina acum 9 ani, ca să-mi construiesc un atelier de creaţie la aer curat, în liniştea naturii, departe de haosul şi aerul toxic din Bucureşti, unde stăteam într-un apartament înghesuit. Acum, în casa-atelier din Câmpina, pot spune că am reuşit să lucrez, în câţiva ani, cea mai mare parte a creaţiei mele! A avea un atelier adevărat contează enorm pentru un artist! 


- De când aţi terminat facultatea şi până în prezent aţi avut multe expoziţii personale şi aţi participat la foarte multe de grup, una dintre acestea fiind şi cea de la Câmpina, ArtFoyer, vernisată pe 30 mai la Muzeul Grigorescu. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest palmares şi cum este să expui alături de artişti câmpineni?
- Expunerea, alături de artiştii câmpineni, a fost pentru mine un bun prilej de a cunoaşte colegi noi şi de a expune şi în alte locaţii interesante decât cele cu care eram obişnuită. Apreciez sensibilitatea şi calitatea artistică a lucrărilor colegilor artişti câmpineni!
- Există multă artă pe piaţă. Cum se diferenţiază opera dumneavoastră de restul?
- Nu prea expun, deocamdată, pe aşa zisa piaţă de artă. Nu pentru că nu aş dori, ci pentru că această piaţă este ori inexistentă pentru majoritatea artiştilor, ori tributară unor elite. Ar trebui să parcurg un drum poate lung şi dificil pentru ca lucrările să-mi fie achiziţionate, nu cumpărate, privite ca o investiţie şi mai puţin ca o artă pentru consum. Pentru că aceasta este tendinţa, iar arta îşi poate găsi finalizarea doar în casele de licitaţii sau galeriile elitiste. În celelalte galerii de artă am expus, dar nu am vândut mai nimic, deoarece nu lucrez artă comercială.
- Mai există interes pentru artă? 
- Dacă mai există interes pentru artă?! Există şi va exista întotdeauna, însă, la noi, interesul e încă la un nivel redus. Lipsa banilor, dar mai ales a nevoii estetice pentru frumos! Acum se investeşte în artă, în arta de top, în artiştii de “cotă“, în acei artişti deveniţi peste noapte superfaimoşi, îndeajuns de vedete pentru a-i pune într-o umbră totală pe ceilalţi colegi, ceea ce nu este just şi nici de fair-play.


- În opinia dumneavoastră, care credeţi că este rolul artistului în societate?
- Rolul artistului este acela de formator al unui interes continuu al semenilor pentru artă. El trebuie să constituie un model de dăruire şi sacrificiu într-o misiune cuprinzătoare de formare şi cultivare a unui ideal estetic, a unei rezonanţe afective cu marea artă care a fost şi va fi mereu. Inovaţia şi descoperirea unor noi mijloace de expresie sau tematici nu ar trebui confundate cu tendinţa de a şoca în mod expres cu care ne întâmpină, de obicei, creaţiile aşa zis “moderniste” sau avangardiste. În artă, nimic nu mai poate fi nou, s-a experimentat cam tot. Rămâne doar sinceritatea artistului şi “flacăra”din el.
- Care este elementul care joacă un rol definitoriu în lucrările dumneavoastră?
- Lucrările mele exprimă viziunile mele, revelaţii şi reverii. Am nevoie de o motivaţie, de un model care să mă inspire. Cea mai provocatoare parte într-o lucrare este compoziţia, apoi finalizarea, când trebuie să intri ca într-o transă pentru a elibera acea parte nevăzută a inconştientului. Ca tehnici folosesc mai mult culori fluide, acrilice.
- Cum s-a schimbat stilul dumneavoastră de-a lungul timpului?
- Stilul meu a evoluat de la un constructivism abstract, la un expresionism romantic, aş zice, iar acum poate că mă situez într-o perioadă neorealista. 


- Aveţi serii de lucrări reprezentând mari muzicieni ai timpului. Despre cine este vorba şi ce v-a determinat să-i evidenţiaţi în opera dumneavoastră?
- Am avut perioade... După ce am experimentat, în tapiserie, toate resursele acestei arte, am trecut la grafică şi pictură de şevalet, dedicându-i mai întâi lui Freddie Mercury, trei ample expoziţii personale în săli de prestigiu ale UAP în Bucureşti. Apoi, din 2009, am început să-l studiez pe Michael Jackson. Amândoi, aceşti titani ai pop-rock-ului, m-au fascinat şi mă fascinează prin farmecul lor unic şi poate prin rezonaţa cu ei, cu opera lor. Trebuie să rezonezi puternic şi sincer cu un motiv sau personaj ca să poţi fi la fel de sincer în artă. Inspiraţia este întreţinută, în cazul meu, de interesul şi admiraţia pe care mi le procură o anumită tematică sau personaj. Iubesc oamenii şi cel mai mult îmi place să abordez portretul şi compoziţia cu personaje! 
- Aveţi vreun proiect la care visaţi şi vă doriţi să-l realizaţi?
- Am multe proiecte... O viaţă de om e cam scurtă! Voi organiza în august, între 7 şi 21, o expoziţie în Bucureşti, sala Orizont, dedicată lui Michael Jackson. Aş vrea să continui această superbă tematică şi la anul, la care vreau să adaug o suită de peisaje din Neverland. Am un vis frumos! Să pot deschide o expoziţie chiar la Neverland, în casa aceea, acum goală şi pustie, a lui Michael Jackson! 
- Numiţi trei artişti cu care aţi vrea să fiţi comparată.
- Nu aş dori să fiu comparată cu nimeni, cu nici un alt artist. Aş vrea să fiu şi să rămân eu însămi.
- Care este scopul dumneavoastră pe linie profesională?
- Scopul meu? Nu-l pot rezuma în câteva cuvinte! Aş dori să-i fac pe oameni să viseze, să se simta bine, să se îndrăgostescă din nou, să iubească din nou oamenii şi Omul, această minunată, divină creaţie, privind picturile mele.
- Dacă ar fi să-l exprimaţi în cuvinte, cum ar suna mesajul pe care-l transmiteţi oamenilor prin intermediul artei dumneavoastră?
- Mesajul meu?! Să fiţi mai deschişi, să visaţi în fiecare zi, să făuriţi visuri frumoase şi să transmiteţi, non stop, Iubire. Prin vibraţie, toată emoţia pozitivă poate transforma lumea!
Andreea Ştefan

FILE DE CRONICĂ. Nostalgiile unui vechi câmpinean (5)

Strada principală, strada mare

De la intersecţia străzii principale cu bulevardul Elisabeta începea un fragment din strada mare a oraşului (de fapt şoseaua naţională Bucureşti – Braşov), care devenise un fel de corso al oraşului Câmpina. Seara, din primăvară până toamna târziu, era locul de promenadă al câmpinenilor. De la liceeni la tinerii mondeni şi la lumea bună de atunci, toţi defilau pe porţiunea aceasta dintre intersecţia cu bulevardul şi intersecţia cu strada Ardealului, care atunci se deschidea în şosea. Era o vreme fericită, când lumea care nu avea televiziune, cluburi de noapte, automobile particulare, se distra plimbându-se. Era o atmosferă de voie bună, toţi se salutau, schimbau amabilităţi şi uneori tinerii reuşeau să facă cunoştinţă cu fetele frumoase ieşite la plimbare, formând cupluri mai mult sau mai puţin trainice. Plimbarea pe centru dura câteva ore, până când se lăsa întunericul şi lumea pleca acasă. 
Pe strada principală se organizau şi manifestaţii publice. Până în 1947, de Ziua Naţională, 10 mai (Ziua Independenţei şi a Regalităţii), se organizau parade militare, deschise de obicei de veteranii din primul război mondial, conduşi de doctorul Ranitescu. 

Defilare muncitorească de 1 Mai
După instalarea noului regim (1947 – până la revoluţia din decembrie 1989), impropriu numit de democraţie populară, de fapt un dur regim de dictatură stalinistă, pe strada principală defilau de 1 mai, de 23 august şi de 7 noiembrie (Ziua marii revoluţii bolşevice din octombrie) pionierii, tinerii UTC-işti, organizaţiile de femei ori sindicale şi muncitorii din uzinele câmpinene. În zona unde este acum clădirea telefoanelor era instalată o tribună mare unde erau invitaţi cei din activul de partid. Defilarea o încheia fanfara, care trecând prin faţa tribunei îi saluta pe conducătorii oraşului. După defilare, pe dealul Muscel se dădeau spectacole şi multe familii de câmpineni organizau aici câte un picnic la iarbă verde. Uneori, seara se mai organiza o retragere cu torţe, militarii defilând cu făclii aprinse pe strada luminată de reflectoare puternice ca acelea folosite în luptele aeriene din al doilea război mondial. 

Demonstraţie liberală pe strada principală
Strada mare avea o lungime de câteva sute de metri şi avea un aspect pronunţat balcanic, specific pentru multe oraşe şi orăşele din fostul principat al Valahiei Mari. Privind spre sud, întâlnim pe partea stângă o clădire cu linii armonioase, placată cu un mozaic buceardat (ciocănit, nu lustruit), făcută de meşteri italieni care aveau în oraş o comunitate importantă. Deasupra balconului de la primul etaj era inscripţionat cu cifre în relief anul inaugurării – 1922. Clădirea era încradrată de un parc frumos numit „grădina publică”, care avea în centru un chioşc mare unde vara cânta muzică militară. Pe hotar cu grădina publică se afla şi cantina primăriei, unde cei cu venituri mai mici găseau o mâncare bine pregătită la preţuri foarte accesibile.
Urmau câteva clădiri modeste în care o vreme a funcţionat CEC-ul, apoi un debit de tutun unde, de dimineaţa până seara, dl. Moriţ şi soţia vindeau ziare şi ţigări. Erau foarte în vârstă, dl. Moriţ părând chiar un adevărat Matusalem. Simt şi acum în nări mirosul înţepător de tutun din micul chioşc care nu era aerisit niciodată. Vecinul d-lui Moriţ era un sârb, Mito Petrovici, care avea o prăvălie ce ar fi meritat să fie conservată şi păstrată pe centru ca un vestigiu al vremurilor apuse. Dl. Mito fabrica bragă, o băutură răcoritoare care întrecea pe vremuri în popularitate Coca Cola de azi. Mai ştia să facă şi o îngheţată excelentă, iar pentru copii o acadea din zahăr în formă de cocoşel înfipt într-un beţişor de brad. În prăvălia îngustă şi întunecată era o tejghea îmbrăcată în tablă de zinc, o putină cu bragă, pe perete rafturi pentru acadele, iar în odăiţa din fund câteva măsuţe pentru muşterii. Avea clienţii lui permanenţi, între care profesorul nostru de limbă rusă de la liceu, dl. Teodorescu, poreclit de elevi Gogoşarul, un învăţător veteran de război care purta mereu o manta militară, a cărui poreclă nostimă era Marmeladă, un felcer şi alţi câţiva fideli. 
Oraşul fusese grav avariat de bombardamentele anglo-americane şi de cutremurul din 1940. Din multe clădiri, în perioada anilor ’50 nu mai rămăseseră decât parterele. Aşa arăta şi clădirea ce urma după bragagerie, care avea la stradă numai o faţadă şi un balcon rămas de la etajul distrus. În spatele faţadei era curtea interioară a unei case în stilul acela balcanic de la începutul sec. XIX, cu parter şi etajele mult prelungite peste curtea interioară, încât aveai impresia că intri într-un adevărat tunel. Acolo locuia familia profesorului de geografie Rusu Virgil, cunoscut câmpinenilor şi pentru activitatea sa de sportiv. 

În partea dreaptă, Casa Veneţiană
Urmau alte mici prăvălii, adevărate magherniţe, între care cea a domnului Popa, ceasornicar şi mai ales bijutier priceput, a tânărului atunci Mircea Zisopol, care deschisese un studio foto şi a domnului Cord, geamgiu şi rămar, care au funcţionat până în anii ’90, când au început demolările. Cea mai impunătoare clădire de pe centru, numită Casa Veneţiană, pentru faţada bogat decorată cu reliefuri, colonete şi arcade, avea la parter o cofetărie, proprietatea d-nei Însurăţelu şi o farmacie a familiei Misir. Fiul farmacistului a păstrat profesia tatălui, dar a ajuns un cunoscut profesor universitar la facultatea de farmacie din Bucureşti. La primul etaj s-au instalat aici, mai târziu, birourile Cooperativei Munca, iar la etajul al doilea erau apartamentele familiei doctorului Preotosoiu. Clădirea era acoperită cu un planşeu de beton armat. În timpul războiului, pe planşeu a fost instalată o baterie de tunuri antiaeriene care trebuia să apere Rafinăria din apropiere. În timpul bombardamentelor, o bombă a străpuns planşeul şi l-a ucis pe doctorul care din nefericire se afla în cabinetul său. Era atât de rezistentă clădirea, încât deşi explozia a fost puternică, a suferit avarii minore. Cei care au demolat-o au avut mult de furcă să o pună la pământ. Văzând cât e de solidă, edilii de atunci au regretat că n-au mutat-o câţiva metri mai în spate (avea o curte mare), pierzându-se astfel o clădire cu arhitectură valoroasă, care ar fi înfrumuseţat centrul punând o pată de culoare în şirul blocurilor actuale. 
Urmau nişte magherniţe cu un acoperiş improvizat în locul etajelor distruse, din care în prima era de remarcat un anunţ al poetului George Zăpadă, boemul Câmpinei (Zăpadă era un pseudonim). Băiat al unei familii înstărite din Slobozia, Vlăsioiu, acesta fusese trimis la studii şi prin străinătate. Nu avea nicio licenţă, dar era destul de instruit şi trăia din meditaţii. Anunţul cu pricina, suna, cu aproximaţie, astfel: „Dau meditaţii la toate obiectele mai puţin limba rusă”. Pentru acest final „mai puţin limba rusă”, a fost invitat la Securitate unde, aşa cum avea să povestească, a mâncat o bătaie straşnică, pentru a i se scoate din capul lui de fost burghez gărgăunii antisovietici. 
Am ajuns la locul unde este actualul pasaj pietonal de la Ceas. Acolo se deschidea pe vremuri strada C.A. Rosetti, care ducea la piaţa oraşului. Aici staţionau trăsurile birjarilor Petcu, Văsii, Toboc, care făceau curse spre gară şi în alte direcţii, deoarece pe vremea aceea nu existau taximetre. În colţul străzii era o clădire impunătoare, cu etaj şi mansardă împodobită cu un turnuleţ, aparţinând primarului Iliescu. La parter era instalată prăvălia de coloniale a domnului Georgică Vasilescu, un personaj cu o biografie interesantă. Brăilean la origine, provenind dintr-o familie săracă, la vârsta de 10 ani a fost angajat băiat de prăvălie la un bogătaş armean, Ohanesian. A lucrat cu sârguinţă ani buni, iar armeanul, impresionat de cinstea şi hărnicia sa, i-a oferit un capital de 30.000 de lei pentru a-şi înceape o afacere proprie. A avut o cârciumă în Ploieşti cu un nume foarte inedit: „Dă-ne Doamne”. Şi Dumnezeu i-a dat. A prins cheag, s-a mutat la Câmpina şi a deschis un magazin cu delicateţuri: măsline volos, vin Malaga pe care doctorii îl recomandau ca tonic, să facă poftă de mâncare copiilor scarandivi, şampanie Moet, ciocolată şi bomboane aduse de la cofetăria Zamfirescu din capitală şi alte delicateţuri. În perioada scurtei guvernări legionare (toamna anului 1940), ameninţat că i se ridică licenţa, a fost constrâns să devină un simpatizant al mişcării. Pentru asta, prin anii ’50, a fost arestat şi a avut mari neplăceri. 
În spatele prăvăliei Vasilescu se afla restaurantul lui Mitică Georgescu, urmat de strada pe care erau înşirate măcelăriile fraţilor Gogu, Fane şi Sică Bănulescu. În partea opusă măcelăriilor era pescăria lui Lăzărică Vlădescu (fostul proprietar al vilei de pe centru în care se află azi redacţia ziarului „Oglinda”). Se mai remarca pe această parte a străzii o clădire modernă, cu arhitectură cubistă, prăvălia lui Pavel Ionescu, pe care mulţi câmpineni mai în vârstă şi-o amintesc ca lăptăria unde era gestionară coana Vetuţa. După încă un segment de stradă cu prăvălii, între care se remarca Librăria Hasdeu, ajungem la intersecţia cu actuala stradă Kogălniceanu, unde într-o piaţetă se afla instalată benzinăria OSIN. În spate, un hotel modest, un bufet expres unde se înghesuiau toţi beţivanii din oraş, deschis de la ora 5 dimineaţa până la miezul nopţii. 

Intersecţia cu strada Minelor, actuala Kogălniceanu
Spre ieşirea din oraş, până la barieră, cum se spunea, mai erau câteva case cu grădini mari de jur împrejur, cum era şi fosta vilă Ecker, care avea în curte o grotă artificială. Pe strada principală, undeva în această porţiune, locuia şi profesorul de latină Bulandra. Din când în când, o apariţie senzaţională, care atrăgea atenţia câmpinenilor, era celebra actriţă Lucia Sturza Bulandra, care venea să-şi viziteze ruda apropiată, profesorul care avea să facă, în anii ’50, ca deţinut politic, multă puşcărie. 
Pe partea opusă se înălţa pe colţ Hotelul Bulevard. Rămas fără etaj, la parter funcţiona în timpul războiului un magazin special, Economatul Astrei Române. Era destinat salariaţilor acestei mari întreprinderi, care în perioada războiului se aprovizionau de aici la preţuri reduse. Tatăl meu, tânăr funcţionar al Astrei Române, se ocupa de aprovizionare. Pentru a ilustra corectitudinea în comerţul epocii, vreau să amintesc că îi interzisese mamei să facă cumpărături în acel magazin, pentru a nu lăsa impresia că e favorizată şi mai ales că ar profita de funcţia lui şi nu ar achita marfa. 

Strada principală, lunea, zi de târg la Câmpina
Urma farmacia Voiculescu, făcută după planurile arhitectului Toma Socolescu, o altă clădire care ar fi trebuit să fie salvată de la demolare pentru arhitectura ei în stil neoromânesc şi pentru eleganţa interiorului, dotat cu mobilier şi lambriuri de stejar. Punctul principal pe această stradă îl forma ceasornicăria lui Ion Florescu. Pentru reclamă, instalase deasupra vitrinei un ceas mare care se vedea de la distanţă şi care mergea foarte exact. Toţi câmpinenii, când ieşeau seara în oraş, îşi dădeau întâlnire la ceasul de la Florescu. Tinerii malaganbişti - îmbrăcaţi cu sacouri cadrilate, pantaloni înguşti şi pantofi cu talpă de crep (modă lansată de bateristul Sergiu Malagamba, şeful unei renumite formaţii de jazz din capitală) - puteau fi văzuţi adesea sprijinindu-se de bara care proteja vitrina ceasornicăriei. 
Urma o simigerie care a funcţionat până târziu, de unde, cu lopeţi din lemn, brutarii scoteau din vatră covrigi calzi care parfumau toată strada. La colţ era Casa Poporului, de care mai aminteşte acum o placă memorială, sediul sindicatelor din industria petrolului. 
Plimbăreţii de pe centru nu treceau mai departe, spunând că „intră în porumb”, deoarece urmau clădiri modeste şi locuri virane. Pe aceste locuri virane se aşezau, din când în când, circurile ambulante care făceau turnee prin toată ţara. Au rămas în memoria câmpinenilor circul fraţilor Bernea, zburător la trapez şi al fraţilor Creţu. 
Pe strada principală şi pe strada de la piaţă, în anii ’50 se organizau concursuri de motocros, circuitul de viteză. Se concura pe categorii de motociclete, în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului: 175, 250, 350 cmc. Între bărbaţi, mi-a rămas în memorie că a concurat şi o doamnă, tânăra Tamara Vasilescu. Circuitul de viteză s-a organizat an de an la nivel naţional, până când s-a produs un tragic accident; o bătrână care a traversat imprudent, a murit pe loc după ce a fost lovită de un motociclist care mergea în viteză. A fost ultimul motocros pe circuitul câmpinean.
Alin CIUPALĂ

23 iunie 2015

Colegiul Tehnic Forestier, angrenat în Concursul Naţional Interşcolar “Nicolaus Copernic”

Elevii Colegiului Tehnic Forestier din Câmpina demonstrează din plin că nu au doar aptitudini în administrarea şi transformarea pădurilor şi a spaţiilor verzi (viitorul lor prezumat domeniu de activitate). Şi când spunem asta ne gândim, în primul rând, la faptul că mulţi dintre ei s-au implicat şi se implică în continuare cu pricepere şi dăruire în concursuri naţionale ce promovează ştiinţe care, la prima vedere, nu ar trebui să îi preocupe prea mult, neavând tangenţe cu viitoarea lor profesie, nicidecum să-i entuziasmeze cu asupra de măsură, aşa cum s-a întâmplat cu cei din clasele Forestierului care participă, de câteva luni, la Concursul Naţional Interşcolar “Nicolaus Copernic”. 



Un concurs de astronomie organizat de ASUR
Vorbim aici despre o competiţie a cărei desfăşurare a început la jumătatea lunii februarie şi care va trebui să parcurgă, până la finalul ei, încă două etape importante. Este vorba despre un concurs pe teme astronomice organizat de  Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) şi destinat instituţiilor din învăţământul preuniversitar. Echipele participante la concurs au ocazia de a câștiga unul dintre cele cinci laboratoare de informatică oferite de sponsorul competiției, iar profesorii coordonatori ai echipelor câștigătoare pot câștiga, la rândul lor, câte un laptop. Concursul, care are o componentă educativă puternică prin faptul că abordează o temă cu un interesant format multidisciplinar, urmăreşte să încurajeze interesul pentru astronomie, în particular, și pentru știință, în general, tema fiind ”Cum a apărut și cum evoluează Universul?” ASUR este o organizație neguvernamentală înființată în martie 2010 cu scopul de a promova valorile umanismului secular. Proiectele și campaniile ASUR  sunt menite să popularizeze cunoașterea științifică și să evidențieze atributele unui stat secular. Concursul se va derula în perioada 19 februarie – 24 septembrie 2015. Echipele participante (de la peste 140 de şcoli şi licee), trebuie să realizeze fiecare o mini-expoziție pe teme de astronomie și cosmologie, să organizeze seminarii și dezbateri și să-şi  promoveze expoziția și evenimentele aferente în școală și în comunitatea locală.”Ne face mare plăcere că acest concurs poartă numele astronomului polonez Nicolaus Copernic; cercetările sale având un impact uriaș în istoria știinţei și a omenirii. Sperăm ca elevii, prin participarea la concurs, să aibă ocazia de a afla mai multe informații, atât despre marii oameni de știință, cât și despre importanța descoperirilor lor”, a declarat Maja Wawrzyk, directoarea Insitutului Polonez din București. Startul concursului a fost dat joi, 19 februarie, în ziua aniversării nașterii lui Copernic, prin intermediul unei conferinţe organizate în cadrul Institutului Polonez din Bucureşti. Manifestarea cultural-ştiinţifică este sponsorizată de System Plus, partener HP si Dell în România. Parteneri ai concursului sunt Institutul Polonez din București, Institutul Astronomic al Academiei Române, Agentia Spațială Română (RoSA), ESERO România și Agentia Spaţială Europeana (ESA).    

                                                                                                                 
Condiţii de participare
Participarea la acest concurs, care își propune să aducă în atenția elevilor și profesorilor subiecte legate de astronomie și cosmologie, este gratuită. Pot participa la concurs echipe de elevi coordonate de profesori de științe. Fiecare echipă trebuie să realizeze o miniexpoziție amplasată într-o zonă circulată a școlii, prin care să ilustreze de o manieră coerentă și corectă din punct de vedere științific evoluția Universului de la Big Bang și până în prezent.
Profesorul coordonator al fiecarei echipe va completa un formular pentru înscrierea în concurs, disponibil pe www.asur.ro. Fiecare echipă va realiza un material expozițional dispus pe minimum 5 metri liniari și minimum 7,5 metri pătraţi, care să reprezinte cât mai interesant și mai corect tema concursului. Materialele expoziționale (fotografii, desene, picturi, scheme, proiecții video, texte etc.) vor fi expuse la avizierul școlii / pe holul principal / în amfiteatru timp de minimum şase săptămâni. De asemenea, este obligatorie prezentarea în cadrul expoziției a cel puțin uneia dintre misiunile spațiale relevante ale Agenţiei Spaţiale Europene - ESA (Planck, Herschel, COROT, Euclid etc.). Concursul urmărește să scoată în evidență atât cunoștințele elevilor, cât și calitățile lor creative. În raportul final, fiecare echipă trebuie să trimită organizatorilor o prezentare a proiectului, a acțiunilor conexe realizate (seminarii, dezbateri, proiecții de documentare etc.) și a modalităților de promovare/diseminare.
Organizatorii își rezervă privilegiul de a vizita școlile/liceele participante, pentru a verifica dacă proiectele respectă cerințele concursului. 



O expoziţie realizată cu sufletul, din zeci de minţi şi inimi 
Echipa Colegiului Tehnic Forestier din Câmpina - constituită din 40 de elevi și cinci profesori (fizică, geografie, istorie și desen) -, a realizat cu mult suflet, din minţile şi inimile curate, pline de viaţă şi avide de cunoaştere ale tinerilor participanţi, o expoziție cu fotografii, desene, picturi, scheme, proiecții video, texte și machete. Echipa cadrelor didactice este alcătuită din prof. dr. Gheorghe Râncu, precum şi din profesorii Vali Șerban, Camelia Cazacu, Emilia Secăreanu și Mihaela Baltag. Lucrările au ilustrat, într-o manieră personală (de fapt, în maniere multipersonale), evoluția Universului de la originile sale şi până în zilele noastre. Expoziţia de pe holurile Forestierului câmpinean a scos în evidență atât cunoștințele realizatorilor săi, cât și calitățile lor creative, oferind printr-o manieră alternativă și interdisciplinară de învățare noi cunoștiințe și competențele elevilor implicați, inclusiv abilităţi de ordin organizatoric și de lucru în echipă. 
Elevii și profesorii câmpineni speră firește să fie printre cele cinci echipe câștigătoare. În raportul final din data de 30 iunie 2015, echipa de la Forestier va trimite organizatorilor o prezentare a proiectului, a acțiunilor conexe (seminarii, dezbateri, proiecții de documentare etc.) și a modalităților de promovare și diseminare online/offline, conform condiţiilor de participare. Organizatorii concursului vor premia cinci echipe. Fiecare cu câte 15 calculatoare și diferite materiale științifice, ce vor fi accesibile tuturor elevilor ce urmează cursurile școlilor câștigătoare.

„Copiii noştri sunt minunaţi”
Unul dintre profesorii coordonatori, dna Camelia Cazacu, profesoară de fizică, ne-a povestit despre participarea elevilor de la Forestier şi lucrările cu care aceştia s-au prezentat în concurs: „Expoziţia nu a fost un lucru uşor de făcut, date fiind cerinţele organizatorilor ca spaţiile de expunere să fie de mari dimensiuni. Expoziţia a fost însoţită de tot felul de sesiuni de comunicări. Toţi elevii de la Forestier au dat dovadă de un elan creator de excepţie şi au muncit cu multă dragoste lucrările expuse în cadrul concursului. Copiii noştri sunt minunaţi. Expoziţia atrage multe priviri, fiind vizitată cu interes de toţi cei care ne calcă pragul. Noi avem de multă vreme în liceu un cerc de astrofizică, însă nu credeam că o temă de astronomie (altminteri, foarte interesantă), poate provoca o asemenea emulaţie printre elevii noştri din toţi anii de liceu. M-a impresionat extrem de plăcut acest lucru, această exuberantă descătuşare de tinere energii creatoare.” 

Copernic – creatorul teoriei heliocentrice
Savantul polonez Nicolaus Copernic, una dintre personalităţile ştiinţei universale, a trăit în perioada 1473 – 1543 şi este creditat cu crearea teoriei heliocentrice, potrivit căreia Soarele se află în centrul Sistemului Solar, o idee considerată fantezistă până aproape de anul 1700. Ar fi mai corect să considerăm că astronomul, cosmologul, matematicianul și economistul Nicolaus Copernic, prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar, căci această teorie a fost susţinută chiar de unii filosofi ai Greciei Antice (Philolaos, Aristarh din Samos, Platon și alţii), convinşi de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu, conform căruia Pământul este fix şi poziţionat în centrul Universului, iar Soarele şi planetele se rotesc în jurul său. În opera sa fundamentală, “De Revolutionibus Orbium Coelestium” (“Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale pământului: în jurul axei sale (“rotație”), în jurul Soarelui (“revoluție”) și în raport cu planul eliptic. El menține teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, lărgindu-i totuşi substanțial dimensiunea în raport cu universul ptolemeic. Doctrina sa heliocentrică a fost completată și dezvoltată de Johannes Kepler și apoi de Isaac Newton, care i-a dat forma definitivă și explicația fizică. De asemenea, susținători ai lui Copernic precum Thomas Digges și Giordano Bruno ajung la ideea universului nesfârșit. Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică. Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. El a deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei. După o muncă de 40 de ani, a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte care se rotesc în jurul Soarelui şi a dovedit inconsistența teoriei geocentrice a lui Ptolemeu, exercitând astfel un puternic impact în mentalitatea Evului Mediu. 

CALENDARUL DESFĂȘURĂRII CONCURSULUI
19 februarie: conferință de lansare a concursului și începerea înscrierilor
31 martie: ultima zi pentru înscrierea școlilor/ liceelor participante
30 aprilie: ultima zi pentru transmiterea fotografiilor certificând amplasarea expozițiilor
1 mai- 19 iunie: expunerea materialelor expoziționale în școli și promovarea lor online/ offline
30 iunie: ultima zi pentru transmiterea raportului final
1 iulie- 31 august: jurizarea
24 septembrie: anunțarea câștigătorilor

Editorial. PROPRIETARII…

Acești oameni pentru care nu există adjective suficient de corozive se comportă nu ca niște democratic „aleși ai neamului” (ce le mai place formula asta!), ci ca niște vechili de moșie, cu un dispreț absolut față de oamenii obișnuiți pe care îi tratează cu un dispreț pe care nicicînd nu îl găsim în istorie pe vremea cînd exista o aristocrație autentică. S-au împroprietărit întîi la propriu; cu pămînturi, case, acțiuni bancare, funcții, doctorate, pînă au ajuns să creadă că toate astea li se cuvin printr-un fel de decret divin, datorită unor merite absolute. Indivizi nuli moral și intelectual: Cristiana Anghel, Zegrean, Tăriceanu, Marius Mihalache, Vrînceanu Firea i tak dalșe se comportă ca și cum țara ar fi a lor și noi, prostimea, tolerați. Ei sunt o pseudo-aristocrație, vulgari și proști, fără niciun rafinament, o clasă trans-partinică de îmbogățiți și privilegiați, privind cu dispreț spre vulgul care nu își poate permite vacanțe în Hawai. A urmări orice ședință a parlamentului înseamnă a vedea un spectacol al lipsei de decență, de logică, de bun simț, un recital de prostie frustă, vulgaritate, șmecherie de autobază și lăcomie nețărmurită. 
Unde e țara în tot acest peisaj? Țara s-a pierdut de mult. Pui mîna streașină la ochi și te uiți cum se împuținează zi de zi: se mai taie niște hectare de pădure, se mai prăbușesc niște case monument, se mai fură niște bronzuri de pe cavourile de la Bellu, se mai poluează un rîu, se mai cedează un perimetru cu minereuri către cine știe cine, se mai dau niște mii de diplome de bacalaureat, licență, masterat, doctorat unor analfabeți numai buni de politicieni, se mai eliberează niște șarlatani pe motiv că au scris cărți în pușcărie, mai mor niște mii de cuvinte și expresii din limba veche, dar și niște oameni prin spitale mizerabile, se mai anulează un proiect de infrastructură, mai pleacă niște mii de medici, profesori, specialiști, muncitori calificați….așa se pierde o țară. Dar ăștia sînt mîndri că sunt stăpînii ei. Stăpîni absoluți peste un nimic în care noi, cei cîțiva care am mai rămas normali, suntem prizonieri ai lipsei de speranță. De o vreme, parte din „stăpînii” ăștia au început să ajungă la beci. Nu analizez aici de ce. Și asta-i enervează. Nu suportă revolta sclavilor. A acelor sclavi care le plîng de milă cînd văd reportaje tv sau citesc epistolele lor lăcrămoase din pușcărie către „copii”. Sunt stăpînii lui 10%, nimic nu se face sub acest procent la care ei se cred îndreptățiți. E un fel de restaurare sui generis a feudalismului în plin post-modernism. Dijma din proiecte. Sigur, sunt foarte uniți, pentru că îi leagă un uriaș ghem de interese. Știu să dea senzația că sînt indestructibili. Că au toată puterea și încă ceva pe deasupra. 


Din fericire, e doar o iluzie, nu e așa. Rețeaua lor e precum acea țesătură în care, dacă s-a rupt un fir, e suficient să tragi de capătul ivit și toată se destramă. Acum, DNA trage cu hărnicie și țesătura sfîșiată ne arată, în toată splendoarea ei, goliciunea impudică a solemn intitulatei „clase politice”. Unii exclamă arogant: sunt de 4 legislaturi parlamentar, ca și cum l-ar fi înnobilat însuși Charlemagne. Un manechin (la propriu dar mai ales la figurat) conduce senatul, o cutie goală de tablă camera deputaților, un băiat de cartier, arțăgos, mincinos și lipsit de scrupule conduce guvernul. Caz unic în Europa ultimelor secole, a fugit din țară sub pretext de operație. Fără comunicate oficiale de sănătate, fără anunț prealabil, fără delegare de competențe. Totul a semănat cu fuga șuțului care ți-a smuls geanta pe undeva pe Lipscani. 
Nu-mi fac iluzii: România ruptă-n fund, ca să parafrazez celebrul titlu al lui Cristoiu, așa cum se vede ea de la balconul ambasadelor occidentale după operațiunile în curs ale DNA-ului, își poate reface rapid dessou-urile de afaceri. Astea au o capacitate de regenerare de parcă au jucat în filmul Specii… Populația îi iubește la nebunie pe cei care o jecmănesc: și pe ăla de le-a luat banii la Caritas, și pe ăla de are 10 vile, și pe ăla care are numai colecția de tablouri de peste 1 miliard, și pe ăla de  a vîndut toată industria țării, și pe ăla de spală bani în fotbal, pe mogulii care îi vînd otrăvuri, droguri pentru ochi la Tv.….îi înjură, dar i-ar vrea afară din pușcărie, plînge de mila lor și a „copilașilor” lor cu Ferrari. Știți pe cine ar băga în loc? Pe jigodiile astea nenorocite de intelectuali, de ziariști, de expatriați care spun adevărul despre România, care mai susțin că bietul domn Iliescu a chemat minerii, că învățămîntul, industria, cultura sunt distruse cu premeditare, că avem un parlament de activiști inepți și ticăloși, că primul ministru este un plagiator și un fanfaron care pune în pericol situația țării. I-ar băga de exemplu pe Monica Macovei și pe Patapievici și pe Papahagi. Dacă-i întrebi de ce, s-ar putea să le fie mai greu să explice. Aaa, și pe Băsescu, să nu uităm. El e din oficiu vinovat de toate, nu vedeți ce secetă e în Moldova și ce ploaie urîtă și frig la noi? Și mai ales pe judecătorii ăștia de la DNA. Ei, atunci să vedeți ce frumos ar arăta țărișoara, în costume reglementare de firmă, sub care nu se mai vede izmana hoției și prostiei, apreciată numai după superlativele comunicate oficiale, cu pensii și alocații mărite regulat de guvernul paternalist, în care doar babele care vînd trei legături de leuștean la colțul străzii vor fi aspru sancționate pentru evaziune fiscală. Nu clasa politică trebuie schimbată, cum se tot spune obsesiv (cum?), ci poporul! Dar asta e treabă grea și durează minimum o sută de ani. După care încep să se arate primele semne de ameliorare a bolii. 
Christian CRĂCIUN

Noi teme de dialog între societatea civilă şi administraţia publică locală

Sport pentru sănătate, soluţii pentru implementarea mersului pe bicicletă

Grupul de iniţiativă constituit din organizatorii evenimentului “Marşul pe două roţi”, care a avut loc luna trecută, pe 24 mai, a solicitat  recent administraţiei locale o întâlnire pentru a deschide dialogul pe tema referitoare la importanţa practicării sportului pe două roţi.
Drept urmare, vineri, 19 iunie, la Casa de Cultură “Geo Bogza”, reprezentanţii Asociaţiilor Roata de Foc, Caraiman Câmpina, Pro Câmpina, Grupul de voluntariat Donaţii.Câmpina, Bicicliştii Anonimi Câmpina, Outdoor Bike şi Bicicleta Rock N Roll s-au aflat faţă în faţă cu reprezentanţii legislativului şi executivului câmpinean, preşedintele Comisiei de sport-cultură, consilierul Florin Frăţilă, consilierul local Mihai Tifigiu şi city-managerul Remus Bădulescu. „Întâlnirea de vineri a demonstrat deschiderea pe care cei din conducerea Primăriei şi Consiliului Local o au faţă de nevoile cetăţenilor; în cazul nostru, faţă de sportul pentru sănătate şi găsirea unor soluţii optime pentru implementarea mersului pe bicicletă ca metodă alternativă de deplasare” - a declarat, în numele grupului de iniţiativă, preşedintele Asociaţiei Pro Câmpina, Irinel Dumitraşcu. 


Temele care au stat la baza discuţiilor au fost următoarele: identificarea unor locaţii destinate înfiinţării unor parcuri tematice legate de educaţia rutieră, amplasarea de panouri care să cuprindă reguli de circulaţie şi reglementări legale în ceea ce-i priveşte pe biciclişti, amplasarea în zonele de interes public a parcărilor pentru biciclete supravegheate video, modificarea sensului de mers pe anumite artere de circulaţie pentru fluidizarea traficului, lucru care ar permite experimental şi delimitarea unor porţiuni de pistă ciclabilă şi afişarea unor hărţi cu informaţii despre traseele cicloturistice cu plecare din Câmpina.
“Cu această ocazie ne-am constituit într-un grup de dialog şi am stabilit de comun acord să ne revedem peste două luni pentru a analiza câte din proiectele discutate s-au pus în practică şi pentru a continua implementarea acestora” - a mai declarat Irinel Dumitraşcu.
La rândul său, Florin Frăţilă a declarat: “Am răspuns cu plăcere solicitării sosite din partea societăţii civile locale. Cred că întâlnirea de vineri reprezintă un pas important în derularea pe viitor a parteneriatului, atât de greu acceptat până în prezent în societatea românească, între cetăţeni şi aleşi. Am discutat deschis pe marginea multor subiecte de interes general şi am stabilit un calendar al înfăptuirilor, valabil în baza unui acord de sprijin reciproc. Foarte important, în urma dialogului, rămâne şi faptul că reprezentanţii societăţii civile au venit cu soluţii concrete şi au promis sprijin necondiţionat autorităţilor locale pentru implementarea unor noi concepte edilitare, cum ar fi afişarea unor hărţi cu informaţii despre traseele cicloturistice cu plecare din Câmpina, amplasarea de panouri care să cuprindă reguli de circulaţie şi reglementări legale în ceea ce-i priveşte pe biciclişti şi altele. Sper ca toate aceste gânduri frumoase să ajungă în curând realităţi şi mai sper ca autorităţile locale executive să răspundă pozitiv, aşa cum au promis, la toate aceste demersuri”.
Concluziile discuţiilor, care au durat mai bine de două ore, vor fi comunicate şi în scris conducerii executive a Primăriei Câmpina. 
Andreea Ştefan

Neurologia pediatrică, subiectul unui simpozion de succes

Într-o zonă mirifică, în incinta complexului Lac de Verde din localitatea Breaza, a avut loc vineri, 19 iunie, un simpozion medical organizat de către Fundaţia Medis, a cărui temă principală s-a referit la “Interferenţele în patologia neurologică pediatrică”.
Invitatul de onoare al acestei ediţii a fost doamna profesor Dana Craiu, şefă a catedrei de Neurologie a Spitalului Obregia din Bucureşti.
„Este un simpozion de parcurs, pentru că în 17 ani, pe care îi va împlini săptămâna viitoare, Fundaţia Medis a organizat peste 70 de simpozioane cu creditare din partea Colegiului Naţional al Medicilor cu puncte credit, simpozioane de ţinută academică… Doamna profesor Craiu este un distins dascăl în şcoala românească şi membră în diferite structuri ale societăţilor europene de profil. Dânsa a acoperit aspecte de terapeutică în zona copiilor cu probleme de neurologie. În România, chiar şi problemele de tip neurologic ale adulţilor  sunt destul de greu stăpânite de sistem datorită lipsei de medici. În zona de pediatrie, specialiştii de neurologie infantilă sunt extreme de puţini şi cred că şi acesta este motivul acestei audienţe, pentru că sunt foarte mulţi medici în sală şi toată lumea a venit cu interes să afle lucruri noi despre identificarea acestor cazuri şi despre bunul lor management după aceea, pe timp îndelungat” - a declarat preşedintele Fundaţiei Medis, dr. Călin Tiu.


Seria prelegilor din program a fost deschisă de către doctorul Cristian Oana, colaborator al Policlinicii Medis, care lucrează într-o specialitate relativ apropiată, ortopedia la copii, probleme de displazie de şold la sugari. Tema prezentată s-a numit: “Aspecte clinice ortopedice în paralizia cerebrală”. Au urmat dr. Ana Faca cu tema “ABC-ul dermatitei atopice” şi Veronica Sladariu, reprezentat al firmei HiPP, unul dintre cei mai mari producători de mâncare pentru bebeluşi din Europa, cu tema “Probioticele în laptele matern şi formulele de lapte. Lactobacillus fermentum hereditum”. 
Aceste prezentări au venit în completarea celor susţinute de către prof. dr. Dana Craiu, din partea doamnei doctor Ana Miron, neurolog de specialitate în neurologia infantilă care lucrează în cadrul cabinetelor Policlinicii Medis. În felul acesta, s-a întregit un tablou clinic al copiilor suferinzi de afecţiuni neurologice, congenitale şi ortopedice. 


“Ideea abordării acestui subiect al simpozionului  mi-a dat-o colega noastră, doamna doctor Ana Miron, căreia îi mulţumesc pe această cale. Personal, nu o cunoşteam pe doamna profesor Craiu până în acest moment şi, într-adevăr, am sesizat că este o zonă în care nevoia de cunoaştere este poate mai mare decât în alte zone de cunoaştere medicală şi sugestia dânsei a fost foarte oportună, pentru că iată ce audienţă avem în sală, în jurul acestei teme! 70 de oameni pentru un simpozion local practic, pentru că nu e nici conferinţă naţională, nici congres este o audienţă excelentă! Am văzut în sală colegi de-ai mei din chirurgie, colegi din zona boli interne… Simpozionul este creditat de către Colegiul Naţional cu trei puncte de Educaţie Medicală Continuă şi acesta este încă un motiv pentru care medicii vin. Pentru o vineri după-amiază nu trei puncte i-au adus în sală, ci dorinţa de a participa la acest eveniment de cunoaştere” - a mai adăugat dr. Tiu. 
Într-adevăr, la eveniment au fost prezenţi mulţi medici de familie de pe Valea Prahovei şi din Ploieşti şi medici din specialităţi înrudite. Printre aceştia s-a aflat şi Simona Schnellbach, preşedintele Colegiului Medicilor Prahova. 


Prof. dr. Dana Craiu ne-a mărturisit că a acceptat cu foarte mare bucurie invitaţia de a participa la acest simpozion. “Întotdeauna îmi place să discut cu medicii de familie şi cu medicii pediatrii cu care noi lucrăm în echipă mereu şi vrem să avem acelaşi discurs faţă de pacient. De aceea, încercăm să oferim informaţii despre afecţiuni legate la graniţa dintre pediatrie şi neurologie pediatrică celor care se ocupă de asta şi îi sfătuim să nu le fie frică, să nu aibă niciun fel de reţineri în a manageria cazuri cu iz neurologic, dar care sunt de fapt cazuri pediatrice şi trebuie văzute de ei”.
Cele două teme pe care neurologul s-a focusat au fost “Epilepsia în perioada copilăriei” şi “Convulsiile febrile”. De ce acestea şi nu altele, ne explică în continuare prof. dr. Dana Craiu: “Pentru că sunt patologie frecventă în pediatrie şi în neurologia pediatrică. Convulsiile febrile sunt foarte frecvente la copilul normal şi părinţii sunt foarte speriaţi de ceea văd, exact cum am spus în prezentare: copil normal, frumos, deştept, dintr-o dată părintele îl vede făcând o criză şi are impresia că moare şi atunci normal că înnebuneşte şi vrea să ajungă la unul, doi, trei, cinci neurologi, să se convingă că-i bine. Şi atunci cred că este bine ca pediatrul şi medicul de familie să ştie ce să spună unor asemenea părinţi, să ştie cum să-i liniştească, cumva să nu fie nevoie de o utilizare în exces a resurselor, pentru că asemenea părinţi, dacă sunt foarte anxioşi şi nu înţeleg ce se întâmplă, merg din medic în medic şi, în condiţiile României de astăzi, în care sunt foarte puţini medici, este un consum de resurse”.
În încheiere, dr. Călin Tiu a prezentat următoarele evenimente din agenda Fundaţiei Medis, atât pentru anul în curs cât şi pentru anul 2016. 
Evenimentul a avut un mare impact în rândul medicilor, aceştia recunoscând că şi-au însuşit un bagaj de cunoştinţe important în practica medicală de zi cu zi. Manifestarea a fost urmată de un cocktail oferit în cinstea participanţilor.
Andreea Ştefan     

Emilia Muşat, educatoare: “Mi-e greu când mă gândesc că de la toamnă nu mai am pe cine să drăgălesc!”

Emilia Muşat s-a născut la Măgureni, însă timp de 30 de ani a avut domiciliul în oraşul Braşov. Cu toate acestea, nimic nu a oprit-o să facă naveta şi să-şi desfăşoare activitatea de cadru didactic în satul Bobolia. A absolvit Liceul Pedagogic din Ploieşti în 1974. A petrecut o viaţă întreagă printre puii de om. Generaţii întregi au trecut pragul Grădiniţei şi au făcut primii paşi alături de doamna cea bună şi foarte sensibilă, cea care le-a modelat sufleţelele şi le-a dăruit toată dragostea sa, fără să facă diferenţe. I-a tratat întotdeauna pe cei mici cu blândeţe, dar a fost şi fermă, având un har anume de a gestiona relaţiile cu ei. Acum se află în pragul pensionării şi a acceptat emoţionată să ne povestească câte ceva din anii petrecuţi la catedră. 



- Unde v-aţi început cariera de educatoare?
- Aici, în sat, din anul 1974. Am fost repartizată la Grădiniţa Bobolia şi timp de 41 de ani am rămas în aceeaşi unitate.
- V-aţi dorit vreodată să predaţi într-o grădiniţă de la oraş?
- Nu. Nu mi-am dorit niciodată să funcţionez la oraş. Poate şi pentru faptul că mulţi ani am avut domiciliul în Braşov, la oraş. Copiii satului m-au atras, apreciera părinţilor care au fost în permanenţă cu mine în desfăşurarea diferitelor activităţi. Toate aceste aspecte m-au făcut să rămân în unitate, chiar dacă zece ani la rând am făcut naveta Braşov-Bobolia zi de zi. 
- Ce v-a determinat să vă alegeţi această meserie?
- Fiind singură la părinţi, am iubit copiii şi am căutat să mă joc cât mai mult cu ei, uitând de singurătate. Asta m-a determinat, pentru că asta se întâmplă când nu ai fraţi, iubeşti mai mult copiii!
- Au educatoarele cea mai grea muncă din sistemul de învăţământ?
- Într-adevăr, noi avem cea mai grea meserie şi nu este apreciată la adevărata valoare. Se spune că un copil îşi însuşeşte cele mai multe cunoştinţe între 0 şi 6 ani. Îşi îmbogăţeşte vocabularul, vorbeşte în propoziţii, cunoaşte semnificaţia cifrelor şi a alfabetului. În acelaşi timp sunt mici şi au nevoie de sprijin şi de afecţiune. M-am bucurat foarte mult când am auzit despre foştii mei preşcolari, ajunşi la şcoală, că au fost apreciaţi pentru nivelul de cunoştinţe obţinut în grădiniţă.
- Cum trebuie tratat un copil ca să fie ascultător? De câtă răbdare are nevoie o educatoare?
- Trebuie să vorbeşti calm cu el, să te apropii şi să-i explici ce a greşit şi ce nu, dacă e corect ceea ce a făcut în momentele în care are ieşiri violente. Trebuie să-l menţii tot timpul lângă tine, făcându-l să dea ajutor colegilor şi să se adapteze mediului de viaţă. Trebuie să ai mult tact pedagogic ca să lucrezi cu copiii. Am avut prichindei care au fost ataşaţi de bunici sau de părinţi şi nu voiau să stea la grădiniţă. O perioadă, am permis părinţilor să mă asiste pentru a prinde curaj copilul şi a-l determina să rămână în clasă alături de mine şi de colegi. Au fost şi cazuri speciale, copii cu sindrom Down, dar i-am îndrumat pe părinţi să-i ducă la specialişti pentru a le putea oferi o integrare mult mai uşoară în grupa de copii. Cred că mi-am îndeplinit atribuţiile de educator cu tact şi răbdare!
- Este important să li se dea copiilor ocazia să se exprime liber?
- Am considerat şi consider că un copil trebuie să-şi exprime trăirile afective şi să spună când ceva nu e corect, când cineva sau ceva  îl supără sau îl deranjează. Este foarte important să-şi spună părerea. Eu, copiilor mei, le-am acordat mereu dreptul la replică.


- Este vârsta la care învaţă cel mai mult prin imitaţie?
- Da. Este nevoie ca un copil să frecventeze grădiniţa de la vârstă timpurie pentru a se autoeduca, având dezvoltat instinctul de imitaţie şi autodepăşirea. 
- V-au imitat copiii?
- Da. Am avut o fetiţă, Ema Constanda, care dacă plecam puţin din clasă, se aşeza pe scaunul meu şi spunea: „Vă rog să faceţi linişte, că eu sunt doamna educatoare acum!”, punându-i să recite poezii. Sau un băieţel, Alexandru Neagu, care nu a vrut să stea la grădiniţă, dar până la urmă i-a spus bunicului că el este „domn’ profesor cu doamna mea”. La tema despre dinozauri, „Au fost şi nu mai sunt”, şi-a adus colecţia de acasă şi a explicat despre fiecare specie în parte. Practic, mi-a ţinut toată ora!
- Aţi predat şi pe vremea comunismului. Cum era atunci? Se putea vorbi de o democraţie în predare?
- Începându-mi activitatea în 1974, am luat generaţia „Ceauşeilor”, aşa i se spunea, născuţi ’68-’69. 34 de copii! Era o frecvenţă foarte mare şi se lucra foarte greu, neavând mijloace adecvate de desfăşurare. Nu aveam material didactic, apă, toalete interioare... WC-ul era o cabină din lemn, iar din obloane de camion, casate, am făcut o magazie de depozitat lemne şi altele. Se făcea totul cu ajutorul părinţilor. Prin muncă patriotică am adus un leagăn şi o cumpănă de la blocurile din Câmpina. Cât despre predare... Atunci erau impuse poezii şi cântece patriotice despre UTC şi „Şoimii Patriei”. Făceam, împreună cu tineretul din comună, „Brigada artistică” la Căminul Cultural. Am trecut prin multe...
- Cum aţi resimţit trecerea de la dictatură la democraţie?
- Ca o teamă de necunoscut, pentru că nu ştiam ce reguli se vor impune. Dar, pe parcurs, mi-am revenit, dându-mi gradele fără teamă şi adaptându-mă la noile cerinţe.
- Startul pe care un copil îl primeşte încă de la grădiniţă se observă peste ani în realizările obţinute?
- Da. De exemplu, eu am urmărit, cât am putut, evoluția copiilor și a unora care au avut şi sprijinul părinţilor în dezvoltarea intelectuală și au făcut anumite facultăţi. Pot să mă mândresc că din generaţiile pe care le-am avut au ieșit medici, ingineri, profesori, jurnalişti, jurişti, poliţişti şi muncitori de bază.
- V-au trecut prin suflet zeci de generaţii de copii. Ce mulţumiri aţi primit din partea micuţilor deveniţi adulţi?
- Respect, apreciere şi încredere. Dovedite şi oferite prin faptul că și-au adus copiii tot la mine, i-au înscris la mine, chiar dacă mulţi locuiesc la oraş.
- Cum a fost, de-a lungul vremii, relaţia pe care aţi avut-o cu părinţii?
- Am avut o relaţie de prietenie, oferindu-le sfaturi atât în ceea ce priveşte rolul lor de părinţi, cât şi referitoare la viaţa de adult, de zi cu zi. I-am ajutat în diverse situaţii, i-am susţinut atât moral cât şi material, aşa cum am putut şi cum am simţit. Şi la ora actuală mă caută şi mă roagă să le ofer sfaturi!
- Există diferenţe între a fi educator în mediul rural faţă de cel urban?
- Dacă în mediul rural eşti mai puţin ajutat, deoarece unii părinţi nu au mijloacele materiale necesare nici traiului zilnic, în oraş, majoritatea copiilor provin din familii cu ambii părinţi salariaţi, grădinţa fiind susţinută la o altă scară. Se mai fac şi sponsorizări. Automat, activitatea se desfăşoară la alt nivel. 
- De ce credeţi că foarte mulţi oameni consideră ca a fi dascăl la ţară este o corvoadă?
- Mentalitatea eronată nu este doar din partea celor de la oraş, este şi a celor din sate, care motivează că nu au mijloace financiare pentru a-şi trimite copiii la grădiniţă, plus că trebuie să le cumpere rechizite. În anii din urmă, am întâlnit părinţi care motivau că ei nu au fost la şcoală, dar la grădiniţă! Trebuia să insistăm şi să le explicăm rolul acesteia în dezvolatarea intelectuală a copilului. Cel puţin, până în anii ’80, îi cooptam pe copiii care nu terminau opt clase, să meargă la cursuri de alfabetizare. La momentul actual, rata de abandon şcolar a mai scăzut. 
- Aveţi vreun regret?
- Regret că îi las pe cei mici, care s-au obişnuit cu mine. Eu am fost ca o cloşcă şi oriunde mergeam, ei se ţineau după mine, de fusta mea. Nu mă lăsau deloc...
- Aţi organizat şi ultima serbare din cariera dumneavoastră. Cum v-aţi simţit?
- La un moment dat am fost foarte emoţionată, când un băieţel a recitat poezia „Doamna mea educatoare”. Mi-au dat lacrimile pentru că a spus-o foarte frumos. 
- După 41 de ani în mijlocul celor mici, a venit vremea pensionării. Ce sentimente vă încearcă?
- Încă nu realizez că voi fi pensionară! Zilele trecute, la şcoala din Poiana, am avut o întâlnire cu colegii, un fel de petrecere. Mergând la şcoala din Poiana, pe hol, copii care au trecut prin mâinile mele mi-au sărit de gât şi m-au îmbrăţişat. Parcă îţi creşte sufletul când îi vezi că încă sunt ataşaţi. Mi-e greu când mă gândesc că de la toamnă nu mai am pe cine să drăgălesc! Nu am nepoţi, copiii mei nu s-au grăbit!
Andreea Ştefan

FILE DE CRONICĂ. Nostalgiile unui vechi câmpinean (4)

Plimbându-ne cititorii pe strada principală (pe vremea aceea şoseaua naţională Bucureşti – Braşov care străbătea oraşul prin centru), am ajuns la conacul boieresc al familiei Zipzer. Prin anii ’60, aici a murit soţia proprietarului, care curăţindu-şi rochiile cu neofalină (un produs al rafinăriei care se evapora aproape instantaneu), prin frecare a provocat un incendiu care i-a fost fatal. Ulterior, în clădirea naţionalizată a fost instalată administraţia spitalului, care era în vecinătate. Clădirea fostelor asigurări sociale fusese înălţată cu un etaj şi în partea de sus funcţiona acum spitalul oraşului. Peste drum de spital, pe străduţa care ducea la Judecătorie, se aflau atelierele intreprinderii de gospodărie orăşenească, care ocupa un teren vast (unde se află actualul supermarket Penny). Urma vila fostului primar Ştefănescu Brânză, o clădire cu o deosebită arhitectură în stil neoromânesc (casa cu ceas). Pe aceeaşi parte a străzii principale se mai afla încă o clădire în acelaşi stil, care există şi în prezent. Urma una din vechile case care aminteau de târgul Câmpinei, o clădire încadrată pe trei laturi de prispă, în care era instalată o mică unitate militară (nu ştiu ce rost avea în mijlocul oraşului). Mai târziu aceasta a fost locuită de familia Antonescu, tată şi fiu, intelectuali cu vaste cunoştinţe, care aveau o bibliotecă în care puteai găsi multe cărţi interzise de cenzura de pe vremuri, pe care aceştia nu s-au îndurat să le distrugă. E greu pentru cititorul de azi al ziarului nostru să-şi imagineze că până şi o mare parte din operele lui Eminescu erau atunci interzise de cenzură. 
Urma o clădire în stil cubist, specific perioadei interbelice (Câmpina mai păstrează încă vile remarcabile în acest stil), a dentistului Procsi. La etaj locuia primul secretar al raionului Câmpina, tovarăşul Rusan, un ardelean destul de cumsecade. Dimineaţa, când pleca pe jos spre sediul primăriei (pe lângă funcţia de prim secretar o avea şi pe aceea de primar), îl aşteptau pe trotuar mai mulţi cetăţeni care aveau de rezovat probleme cu primăria şi care obţineau greu audienţă. Îi lua pe toţi după dânsul şi cu această escortă intra cu ei în primărie, ascultându-le doleanţele. Nu ştiu cât rezolva dintre ele, dar mi se pare şi acum un gest democratic pe care mulţi dintre demnitarii actuali nu-l mai practică. 

Şcoala 1 de Băieţi şi Primăria
Mai departe era unul din vechile restaurante ale oraşului – „Valea Prahovei”, cu cramă la subsol, un salon mare în interior şi o grădină de vară unde cânta mereu o orchestră. La etaj erau mai multe garsoniere care aveau spre stradă balcoane cu balustrade din fier forjat frumos lucrate. Era o clădire care n-ar fi trebuit demolată, deoarece păstra ceva din farmecul vechiului oraş. Câţiva paşi mai departe, după două case modeste, urma una închisă cu geamlâcuri, care se spunea că fusese locuită de poetul Ion Heliade Rădulescu, care venea la băi la Câmpina (ulterior şi-a făcut casă pe Câmpiniţa). Pe hotar cu grădina acestei case se afla noua librărie Crăciun. Era pe locul unde Ion Crăciun, mocan din Ardeal, amenajase într-o mică baracă o librărie – papetărie pentru elevi. Pe locul vechii prăvălii, fiicele lui, Maria, Irina şi Olimpia, au amenajat o librărie modernă, în care aduceau toate noutăţile apărute în Bucureşti şi la Paris. Dacă un client comanda o carte apărută într-o editură pariziană, în câteva zile o putea cumpăra de la librăria domnişoarelor Crăciun. 

Librăria Craciun, sfârşit de sec. XIX
Strada se intersecta cu actuala Calea Doftanei. Pe colţ fusese ridicată Şcoala nr. 1 de Băieţi numită de câmpineni Şcoala lui Scripcă, după numele destoinicului învăţător Anastasie Scripcă, un director cu multe iniţiative. Şcoala avea şi o secţie pentru adulţi, un muzeu, iar în curte o frumoasă troiţă din lemn sculptată de Nicolae Goage. Aici era adăpostită şi biblioteca donată oraşului de savantul dr. C. I. Istrati şi de alţi câmpineni care sprijineau activităţile culturale locale. Eram elev în 1947, când doamnele învăţătoare şi directorul Răvoianu (arestat puţin mai târziu, a făcut mult timp închisoare ca deţinut politic) au trebuit să epureze biblioteca. Două vagoane de cărţi au ajuns atunci în Gara Câmpiniţa şi au fost trimise ca maculatură la o fabrică de hârtie. Pe colţ (pe unde este acum BRD) se mai afla un părculeţ care avea în centru bustul lui Nicolae Grigorescu aşezat pe un soclu mozaicat. În acest părculeţ, nu ştiu din ce raţiuni, era şi mormântul unui soldat sovietic, marcat cu o stea roşie. (Bustul lui Grigorescu a revenit acum câţiva ani pe locul unde era părculeţul amintit).  

Şcoala nr. 1 de Băieţi
Traversând strada şi pornind de lângă actuala policlinică, găsim nişte clădiri dărăpănate cu locuinţe în spate şi ateliere la stradă. Aici era singurul atelier de vulcanizare din oraş, proprietatea unui meseriaş german, domnul Helvig (Câmpina în anii ’50 avea încă o numeroasă populaţie germană). La el mergeam noi, copiii, să ne vulcanizeze o minge ca cauciuc cu care jucam fotbal, care ajunsese cu timpul să aibă petic lângă petic. Dacă trecem de străduţa care duce acum la intrarea spitalului, găsim pe colţ o clădire cu etaj în care era policlinica, care din lipsă de spaţiu în sediul central, instalase aici, la parter, mai multe cabinete între care şi cel dermato. Aici  se remarca d-na dr. Dascalopol, atât prin calităţile ei profesionale, dar mai mult prin comportamentul lipsit de orice pudoare faţă de tinerii care ajungeau la ea cu anumite probleme. 
Foarte interesant că la etaj funcţiona aici în anii ’60 un club de bridge condus de doi domni distinşi, avocatul Bebe Dumitriu şi stomatologul Dinu Gheorghiu, nepotul vestitului primar Victor Rădulescu (pe care o să-l evocăm pe larg în alt episod). Dinu Gheorghiu a rămas în istoria oraşului printr-o poveste de dragoste şi un mare scandal provocat de aceasta, dar mai ales prin eleganţa manierelor şi umorul său. Este greu pentru cititorul nostru de azi să înţeleagă pe deplin ce însemna în anii aceia de proletcultism să ai în oraş un club elitist, care amintea de rafinata civilizaţie burgheză. 
Ce impresiona pe segmentul acesta de stradă era o clădire monumentală, cu o arhitectură în stil neoclasic, numită Agneta. La parter era un magazin de coloniale (lămâi, măsline, mirodenii şi alte produse importate din ţările calde) şi farmacia d-nei Ştefănescu, născută Cofaru. Tatăl ei, negustor, avea o vilă pe Câmpiniţa şi concesionase de la Primărie Lacul Bisericii şi Lacul Curiacul, de unde scotea peşte, pentru care amenajase şi o gheţărie. Iarna se tăiau blocuri cubice din gheaţa lacurilor, care se păstrau într-un beci acoperit cu stuf. Soţul d-nei farmaciste, avocatul Călin Ştefănescu, împreună cu prietenii săi, d-nii Fenechiu, Pop şi alţi câţiva, se întâlneau într-o tutungerie, comentau ştirile de la Europa Liberă şi se amuzau cu bancuri pe seama ocupanţilor sovietici. Denunţaţi de un informator, au făcut ani grei de închisoare pentru acest simplu amuzament. La etaj erau apartamente unde locuia, între alţii, alt german, dl. Bubi Kril, proprietarul fabricii de cherestea de pe malul Lacului Bisericii care, închisă şi ruinată, mai există şi azi. 
Urma iarăşi o casă în stil bătrânesc, cu demisol şi parter înalt, care aparţinea familiei Son. Casa avea teren mult şi acolo fuseseră instalate birourile şi garajele Combinatul de industrie locală „23 August” (avea secţii prin tot oraşul, fabrici de mobilă, de cărămidă, de teracotă, de var, mori). Descendenta familiei Son, Viorica, rămasă orfană de mică, şi-a câştigat greu existenţa de văduvă cu trei copii mici, făcând ani şi ani de zile curăţenie prin toate magazinele de pe strada principală. Umbla cu copiii după ea, spăla vitrinele, ştergea praful şi nefiind salariată se mulţumea cu puţinii bani primiţi de la gestionarii acelor magazine. 
În urma cutremurului din 1977, birourile spitalului s-au mutat în vila Duşescu, o vilă albă, cu grădină mare, unde prin anii ’60 se amenajase şi cinematograful de vară al oraşului, unde era o plăcere să mergi vara, când se întuneca şi să vizionezi filmele în aer liber.

Vila Duşescu
Tot la cutremurul din 1977 a fost avariată şi clădirea monumentală în care se afla Tipografia Gheorghiu. Îmi amintesc când eram elev, în clasele primare, mergeam în prăvălia pe care şi-o amenajase la stradă, unde un bătrân aproape orb ne vindea peniţe, maculatoare, blocuri de desen. Îmi apare în faţa ochilor un tip venerabil, cu barbă albă, care mai mult prin pipăit căuta în sertare marfa cerută de noi. Tipografia a funcţionat multă vreme. De la stradă, pe şine înguste de vagonet, hârtia era dusă la tipografie. În această tipografie, Geo Bogza şi poetul câmpinean Al. Tudor – Miu au scos una din primele reviste ale avangardei româneşti - „Urmuz”, cu colaborarea poeţilor avangardişti din Bucureşti şi a pictorilor Marcel Iancu şi Victor Brauner.
Lipite de Tipografia Gheorghiu erau Studioul Foto şi apartamentele familiei fotografului Gogu Olteanu. Tatăl acestuia, Ştefan Olteanu, a avut şansa să se îmbogăţească într-o perioadă vitregă pentru oraşul nostru, când între 1916 – 1918 zona petroliferă Prahova era ocupată de armata germană. Meticuloşi, nemţii de comandatura oraşului, au emis pentru câmpineni şi toate comunele de pe valea superioară a Prahovei, un act de identitate pe care scria în germană „Passport” şi care avea şi fotografia persoanei respective. Românii trebuiau să aibă paşaport deoarece partea aceasta de ţară urma să fie anexată la Austro-Ungaria. 

În partea dreaptă, primul studio foto Ştefan Olteanu
Câmpinenii dintr-un orăşel mic, cum era urbea noastră atunci, când toată lumea cunoştea pe toată lumea, bârfeau mult (ca şi acum). Rău-voitorii spuneau că frumoasa soţie a lui Ştefan Olteanu intrase în graţiile comandantului german şi primise pentru soţul ei monopolul de a face fotografii pentru noul act de identitate. Atelierul lor era o mică baracă de scânduri, pe unde se găseşte astăzi parcul cu statuia soldatului. Cu banii adunaţi, Ştefan Olteanu a ridicat o casă foarte elegantă, cu un studio foto modern la parter şi cu apartamente la etaj, care se deschideau în nişte balcoane mărginite de balustrade lucrate manual din fier forjat, adevărate opere de artă. Acolo era instalată firma şi o reclamă pentru filmele Agfa, importate din Germania. Fiul acestuia, Gogu Olteanu, a rămas multă vreme singurul fotograf al oraşului. Era un domn foarte prezentabil şi de o amabilitate deosebită; îşi primea clienţii într-un birou lambrisat în lemn de nuc şi stejar şi după aceea trecea în spate, unde avea un studio cu mai multe decoruri, reflectoare puternice şi geamuri mate care filtrau lumina naturală. Toate fotografiile pentru nuntă, pentru serbările şcolare şi pentru alte festivităţi s-e făceau în studiourile Olteanu. Acesta a editat şi numeroase ilustrate cu Câmpina veche, între care se remarcă vederile făcute în 1940, cu imagini de la devastatorul cutremur din 10 noiembrie.
Lângă o clădire modernă şi elegantă, era o căsuţă mică, unde pe ascuns, ghicitoarea oraşului primea cucoanele care veneau să-şi afle viitorul în ceştile de cafea. Pe colţ, în casa d-lui Pop, care atunci era în închisoare, se instalase Procuratura oraşului. În curte fusese construit un corp de gardă unde erau cazaţi soldaţii din trupele MAI, care trebuiau să păzească acest important obiectiv al puterii comuniste. 

Alin CIUPALĂ
Aici primele părţi: