27 octombrie 2015

Dezbatere publică pe tema stabilirii taxelor şi impozitelor locale pentru anul viitor

Primăria Câmpina organizează luni, 2 noiembrie, de la ora 12 00,  în sala de şedinţe a instituţiei, o dezbatere publică având ca temă proiectul de hotărâre privind stabilirea taxelor şi impozitele locale pentru anul 2016. Sunt aşteptaţi toţi cei care, prin sugestii şi propuneri, pot contribui la îmbunăţirea acestui proiect.


Cei interesaţi se pot adresa în scris cu propuneri privitoare la acest material până la data de 2 noiembrie 2015, la Registratura Primăriei Câmpina sau în format electronic la adresa de e-mail: web@primariacampina.ro
Toate recomandările formulate în cadrul dezbaterii vor fi înaintate Consiliului Local Câmpina.
Proiectul de hotărâre poate fi studiat la Centrul de Informare pentru Cetăţeni sau pe site-ul  primariei Câmpina www.primariacampina.ro .

“Lumea e a mea“ vine la Câmpina!

Miercuri, 28 octombrie, începând cu ora 19:00, la Casa de Cultură “Geo Bogza” va avea loc premiera de gală a filmului “Lumea e a mea”, a cărui protagonistă principală este talentata câmpineancă Ana Maria Guran, actualmente studentă la UNATC, secția actorie. În timpul liceului, Ana Maria a făcut parte din trupa de teatru “Zen” a Colegiului Național “Nicolae Grigorescu”, personajul Larisa din filmul “Lumea e a mea” fiind primul ei rol în cinematografie. 


Filmul este prezent în cinematografele din întreaga ţară începând din data de 23 octombrie. 
Invitațiile se pot ridica la adresa B-dul Carol I, nr. 57 (sediul Băncii Vital, lângă Vodafone). Detalii la 0733-106.869.



O nouă carte pentru iubitorii de cultură: “Iulia Hasdeu. Epistole către tatăl său, B.P. Hasdeu”

Scrisorile în franceză ale Iuliei Hasdeu către tatăl său, traduse de Jenica Tabacu

În următoarele zile, va apărea la Editura Vestala din Bucureşti o carte importantă pentru hasdeologi, dar şi pentru toţi iubitorii de cultură. Este vorba despre “Iulia Hasdeu. Epistole către tatăl său, B.P. Hasdeu”, o carte îngrijită, tradusă şi prefaţată de Jenica Tabacu, cercetător ştiinţific principal II, responsabilul Muzeului Memorial “B.P. Hasdeu”.  Meritul Jenicăi Tabacu este de a fi tradus toate cele 157 de scrisori pe care Iulia le-a scris în franceză tatălui ei din Paris, unde a însoţit-o pe mama sa între anii 1881 şi 1888, perioadă în care aceasta din urmă l-a părăsit pe Hasdeu, după ce a primit o scrisoare care o anunţa de infidelitatea soţului. Toate aceste scrisori mai fuseseră publicate în urmă cu câteva decenii de Paul Cornea, dar ele au apărut la vremea respectivă doar în limba franceză, aşa cum le scrisese Julia. 
Lansarea cărţii amintite mai sus va avea loc la Castelul Julia Hasdeu, pe 14 noiembrie , în cadrul evenimentului “Julia Hasdeu in memoriam” (146 de ani de la naşterea poetei)



Plecarea la Paris a celor două Iulii
Între 1881-1888, un bogat schimb epistolar are loc între B.P. Hasdeu şi geniala sa fiică. Schimbul de scrisori îl leagă pe marele savant, aflat la Bucuresti, de fiica sa, plecată împreună cu mama ei, la Braşov şi apoi la Paris, unde va urma Colegiul Sévigné, ca elevă, şi apoi Universitatea Sorbona doi ani, ca studentă la Facultatea de Litere şi Filosofie. În 1888, după o cură de aer liber făcută în Elveţia, Iulia revine în ţară, unde moare răpusă de o tuberculoză pulmonară, boală frecventă în acel secol. Cele câteva sute de scrisori ale corespondenţei dintre Julia şi tatăl ei au fost publicate în 1976 de Paul Cornea, în " Documente şi manuscrise literare ", volumul 3. Însă scrisorile în limba franceză ale Juliei erau netraduse. Scrisorile lui B.P.Hasdeu sunt semnate "iubitorul Bogdan" sau " iubitorul soţ si tată ". Ele sunt adresate soţiei şi fiicei. Iulia, sotia, i-a scris foarte rar, purtând in suflet supărarea pricinuită de o scrisoare anonimă care o anunţa de infidelitatea bărbatului ei. Primirea acestei scrisori a determinat-o pe doamna Hasdeu să aleagă despărţirea temporară de soţ, prin plecarea la Braşov, apoi la Paris, împreună cu Lilicuţa (numele de alint al Juliei). 

Un Hasdeu îngrijorat pentru Iuliile sale
Iată câteva scrisori adresate de B.P.Hasdeu fiicei sale: 
Bucuresti, 11 septembrie 1881 "Nu as vrea sa se zica in Bucuresti ca ai fugit de la studii mai grele la mai usoare. Numai astfel se va constata pe deplin ca succesele tale in Bucuresti nu se datorau protectiei mele." (B.P.H) 
Bucuresti, 4 octombrie 1881 "in Paris vei fi auzit deja vechiul proverb: noblesse oblige. Nu vorbesc despre nobletea sangelui, care este ceva foarte secundar, dar naturate-a inzestrat pana la varf cu nobletea mai superioara a inteligentei si aceasta noblete te obliga a mari mereu, pe fiecare zi, reputatia ce ti-ai facut-o asa zicand din leaga ". (B.P.H). 
Bucuresti, 3 martie 1882 "Sa te silesti sa inveti bine, sa te porti bine, sa nu uiti niciodata ca te cheama Hasdeu, iar deviza familiei noastre trebuie sa fie: patrie, onoare si stiinta ". (B.P.H.) 
Bucuresti, 4 iunie, 1885 "Nu vreau, insa, ca Lilicuta sa se scoale pe la 3 dimineata, sa-si strice ochii si sanatatea, de care are atata trebuinta in viitor. Abuzul de studiu e tot asa de rau, si chiar mai periculos decat orice abuz ". (B.P.H.) 

Din scrisorile Juliei
Paris, 17 noiembrie 1887 " Deci, am optsprezece ani, si, pe cuvant! Regret. Nu plang pe cei saptesprezece ani ai mei, ci pe cei saisprezece ani! Ah! nu voi mai avea niciodata saisprezece ani! si i-am avut atat de putin timp, doar pentru douasprezece luni. Abia am gustat din ei, si - gata, au zburat si de aceea sunt contrariata, - si sunt foarte plictisita de faptul ca am optsprezece ani". "in ciuda insistentelor tale, in ciuda inteleptelor pareri ale doctorului Percheron, in ciuda strigatelor mamei, ma culc aproape totdeauna la miezul noptii si ma scol la ora sase". 
Paris, 23 ianuarie 1888 "Daca n-as avea examene de trecut, n-as munci mai putin ". 
Paris, 22 martie 1888 " Cat despre a renunta la continuarea studiilor mele si reintoarcerea in tara inainte de a fi cel putin licentiata, nici nu ma gandesc. Nu o voi face, chiar daca ar trebui sa mor, si nici o putere omeneasca nu va putea sa ma oblige. Nu am muncit toata copilaria si tineretea mea pentru a ma opri chiar cand sunt aproape de a ajunge in port. Nu vreau o asemenea viata; nu pentru ca tin la diplôme, nu sunt eu cea care tin la acestea, tu o stii. Dar o data angajata in lupta, nu eu ma voi retrage din mijlocul bataliei; si apoi, imi place aceasta munca, si intr-un cuvant nu voi renunta niciodata pentru nimic in lume ". 
Paris, aprilie 1888 " Sunt inca vie, si nu voi renunta la aceasta munca atata timp cat imi va ramane o picatura de sange in vene si un suflu de viata in piept ".
La Paris, Julia a făcut o impresie excepţională dascălilor de la Colegiul Sévigné, dar şi de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Sorbona (unde era singura fată din seria ei). Abia din ultimele sale scrisori, când îi scria tatălui că vomită cu sânge, Hasdeu îşi dă seama cât de bolnavă era şi le cheamă cu disperare pe cele două Iulii în ţară. Julia şi-a dorit cu ardoare studiile la Sorbona, fiind o fată extrem de silitoare, nu doar genială. Părinţii ei nu au împins-o spre studii aprofundate cu preţul sănătăţii, aşa cum în mod stupid au susţinut unii critici, acreditând cu răutate ideea că Julia a fost o victimă a părinţilor, îndeosebi a tatălui ei. (A.N.)

Editorial. NEOPAȘOPTIȘTII

Scriu azi pornind de la o carte, dar rîndurile ce urmează nu sunt o cronică de carte. Termenul din titlu este folosit de prietenul nostru și colaboratorul la acest ziar Codruț Constantinescu, în proaspăt apăruta sa carte Epistolar genevez. Student în Occident. S-a mai folosit cîndva și cuvîntul neo-interbelici, dar acesta este periculos de folosit azi, cititorii știu de ce. Ce ar fi (ar fi trebuit să fie), așadar, neopașoptiștii? Tineri care, precum cei de acum 150 de ani, au putut pleca după revoluție spre Occident pentru a studia, a-și însuși cultura și civilizația vest europeană de care fuseserăm decuplați o jumătate de veac, pentru a se întoarce apoi să le răsădească pe meleagurile natale. Simplu spus, greu de făcut. 
„Primul” pașoptism a reușit, putem spune asta din perspectiva istoriei, adăugînd și aportul generației imediat următoare, cea junimistă, care, deși extrem de critică la adresa lor le-a continuat în esență demersul de occidentalizare. 
„Al doilea” pașoptism, cel cu care suntem contemporani, a eșuat. Spun asta, deși pot fi acuzat de miopia dată de lipsa de perspectivă temporală. Sigur, contextul istoric și de mentalitate este cu totul altul. „Primii” s-au întors pe un teren social și instituțional practic pustiu și au creat toate aceste instituții, ocupînd firesc funcțiile de decizie. Maiorescu era la 21 de ani rector. „Secunzii” au venit, dimpotrivă, pe un sol suprasaturat de otrăvurile subtile ale  comunismului, pînă și instituțiile nou create după 1989 au fost ocupate tot de oameni cu „experiență”, dintre care mulți,  - nu toți, sunt și cazuri admirabile de constructori adevărați în vechea generație - erau tipul activistului de partid, tip cu formidabilă putere de reproducere și adaptabilitate la noua societate. Îl vedem azi îmbîcsind lumea politico-socială, chiar prin indivizi tineri, care nu „au prins” ceaușismul. Este, poate, cel mai straniu fenomen social al interminabilei noastre tranziții. Acest neo comunism fără comuniști. Ei au acaparat toate pîrghiile de decizie. Sub masca unei perverse „democrații” de mahala. Iar tinerii cu excelente calificări în toate domeniile posibile au fost nevoiți să aleagă între: 1. Rămînerea în străinătate unde competența lor este recunoscută material și moral; 2. Să se întoarcă mulțumindu-se cu poziții subalterne, fără putere de decizie, pentru că diagnosticul lor nu corespunde intereselor politrucilor, singurii care decid; 3. Să se întoarcă și să înțeleagă „cum merge treaba”, adaptîndu-se sistemului și lăsîndu-se înecați în el pentru avantajele circumstanțiale. 
Nu-i vorba, nici Occidentul nu mai seamănă cu Parisul spre care se revărsau bonjuriștii. Contextul istoric și de mentalitate este cu totul altul. Atunci valorile Iluminismului erau în plină expansiune, și ele corespundeau perfect intereselor și structurilor naționale. Astăzi, valorile acestea sunt subtil negate, se face educație fără valori clasice, fără valori naționale. Ce să reconstruiască neopașoptiștii, de vreme ce au învățat că „patrie” este un concept desuet și periculos?  Acum valoarea supremă e „firma”, „jobul”, „cariera”, sau cum s-o mai fi numind. 


În al treilea rînd, lipsește acut un Maiorescu. Adică o autoritate a ideilor. Care să distingă formele fără fond. Neopașoptiștii sunt obsedați de forme, adecvarea lor la realitățile românești  nu-i preocupă mai deloc. Mai ales că sunt educați în ideea că aceste realități sînt ceva iluzoriu, neidentificabil. România de azi este o  gelatină flască, fără articulații solide, care înghite pe nemestecate absurditatea a tot felul de „normative” fără corespondent în realitate. Sau introduce instituții inutile, care nu corespund cu o populație aflată încă în mare parte în pre modernitate materială și morală. Nu e o judecată negativă, uneori cred că e singura noastră speranță de viitor. Pentru că a patra diferență majoră dintre „vechiul” și „noul” pașoptism ține de direcția modernizării. De la 1848 pînă la 1948, modernizarea accelerată a societății românești s-a făcut de sus în jos, elitele sunt cele care au construit noua societate a acelor timpuri. După 1990 „elitele” (de astă dată e nevoie de ghilimele oricît de mari) politico-economice au fost mai degrabă principalele elemente frenatorii. În aceste condiții, neopașoptiștii au făcut și ei ce au putut. Lor trebuie să le mulțumim pentru tot ce nu mai seamănă – în bine – cu România comunistă. Precum și celor din mai vechile generații care au ținut nestinsă flacăra tradiției, a memoriei trans-temporale. 
Christian CRĂCIUN

N.R. Lansarea volumul Epistolar genevez. Student în Occident va avea loc vineri, 30 octombrie, la ora 14.00, în sala mică a Casei de Cultură "Geo Bogza" din Câmpina. 

Cu o finanţare la limită, Festivalul Teatrelor de Proiect revine la Câmpina

În anul 2012, viaţa culturală a Câmpinei cunoştea o efervescenţă nemaiîntâlnită o dată cu înfiinţarea Asociaţiei Culturale “Teatrul Proiect” Câmpina, care, ulterior, a pus bazele Teatrului Proiect Câmpina. Fondatorii Asociaţiei au fost omul de afaceri câmpinean Adrian Dochia, un împătimit al teatrului (secretar), marele maestru al scenei româneşti, Mircea Albulescu (preşedinte onorific) şi actorul şi regizorul Dan Tudor (preşedinte), de la Teatrul Naţional din Bucureşti.  În acelaşi an se organiza la Câmpina Festivalul Teatrelor de Proiect, o manifestare culturală de amploare, care s-a bucurat de un mare interes din partea publicului câmpinean, dar, din păcate, nu a avut norocul unei finanţări corespunzătoare, mai ales din cauza faptului că sprijinul material din partea Ministerului Culturii nu a ţinut mult. După doi ani, Dan Tudor s-a retras din Asociaţie, iar preşedintele ei a ajuns Adrian Dochia. Anul trecut, Festivalul nu a mai avut loc, din lipsă de fonduri. Anul acesta, cu o finanţare de 25.000 de lei de la bugetul local, se încearcă revitalizarea evenimentului.


“Noi, membrii fondatori, am făcut tot ce s-a putut, ne-am zbătut să obţinem sponsorizările corespunzătoare, dar nu am reuşit mereu să strângem banii necesari unei bune organizări. Cu toate că am dovedit că nu am risipit fără rost banii, căci am avut piese celebre, cu distribuţii valoroase, dar şi cu jurii cu personalităţi marcante. Anul acesta, chiar fără sprijinul Ministerului Culturii, care pare că ne-a uitat cu desăvârşire, încercăm să refacem tradiţia Festivalului, care se va desfăşura în perioada 13 – 16 noiembrie 2015. Ne bazăm pe sprijinul Consiliului Local, pe susţinerea celor din Comisia de cultură, dar şi pe sprijinul unor sponsori generoşi, pe care încă îi mai căutăm. Sperăm şi pe o mai mare participare a publicului local plătitor de bilete şi abonamente, pentru că, în condiţiile unei finanţări la limită, aportul publicului plătitor la strângerea fondurilor băneşti este mai important decât în alţi ani. Vă redau din memorie, deci cu aproximaţie, desfăşurarea Festivalului. Vom avea patru seri de spectacole. În prima seară, pe 13 noiembrie, se va juca piesa “Doi pe-o bancă”, a Teatrului Metropolis Bucureşti (cu Florin Zamfirescu şi Tania Filip), iar sâmbătă, pe 14 noiembrie, “Amadeus” (Sebastian Papaiani, Ion Dichiseanu, Tomi Cristin ş.a.). Pe 15 noiembrie va fi o seară studenţească de teatru, oferită de studenţii Academiei de Teatru şi Film. Aceştia vor prezenta publicului două spectacole. Luni, 16 noiembrie, vom avea “Filarmonica de comedie”, în care vor juca, printre alţii, membri ai grupului Vouă (Radu Gabriel şi Marius Vizante). Preţurile sunt pentru toate buzunarele. Un abonament pentru toate spectacolele costă 80 de lei. Un spectacol, 30-40 de lei, în funcţie de loc”, ne-a declarat Adrian Dochia. (A.N.)  

PNL STĂ DE VORBĂ CU TINE!

Începând de săptămâna viitoare, organizaţia PNL Câmpina va desfăşura programul PNL STĂ DE VORBĂ
CU TINE! Această iniţiativă are ca scop dezbaterea, cu cetăţenii fiecăruia dintre cartierele municipiului Câmpina, a problemelor şi a propunerilor acestora, ce ţin atât de zona în care locuiesc, cât şi de municipiul nostru în ansamblu, în vederea  întocmirii bugetului local pentru anul 2016.
La aceste întâlniri vor participa consilierii locali ai PNL şi primarul municipiului Câmpina, dl. Horia Laurenţiu Tiseanu.

Clubul Femina a demarat campania „Cartea asta este pentru tine”

„O carte este un dar pe care îl poți deschide iar și iar” - este proverbul care defineşte foarte bine campania iniţiată de Irinel Dumitraşcu, preşedintele Asociaţiei Pro Câmpina, intitulată „Cartea asta este pentru tine”, demarată cu ocazia împlinirii a trei de activitate a Clubului Femina.  Această acţiune menită să promoveze lectura pe plan local vine într-un moment în care, încărcaţi de problemele cotidiene şi asaltaţi continuu de noile tehnologii, oamenii citesc din ce în ce mai puţin. 


 „În prag de aniversare, am demarat proiectul «Cartea asta este pentru tine», prin care ne-am propus să dăruim cărţi oamenilor din oraşul nostru, încerând să-i determinăm astfel să ne fie alături în campania de strângere de cărţi pentru copii care se va desfăşura în luna noiembrie, cărţi pe care în luna decembrie le vom dărui copiilor de la AISI, împreună cu alte daruri strânse din donaţii” – ne-a declarat Irinel Dumitraşcu.


Membrele Clubului Femina au adus cărţi din bibliotecile personale, pe a căror primă filă au scris un mesaj, însoţit de un număr de telefon, astfel încât noii posesori ai volumelor să aibă posibilitatea unui schimb de impresii cu cei de la care le-au primit, dar şi pentru a cere informaţii cu privire la această acţiune.
Sâmbătă, 24 octombrie, dis-de-dimineaţă, câteva dintre membrele Clubului Femina au pregătit volumele, ataşându-le  un colţar cu textul: „Nu este pierdută, nu este uitată. Această carte este pentru tine!” apoi au pornit la drum, prima locaţie aleasă fiind parcul de joacă de pe platoul Muscel. Au urmat Lacul Bisericii, Lacul Curiacul, Bulevardul, Parcul de la Ceas, Parcul Milia şi cel de la Soldat. În toate cele şapte locaţii, cărţile au fost lăsate pe bănci, iar reacţiile nu au întârziat să apară, motiv pentru care se poate spune că acţiunea a avut succesul aşteptat.
Andreea Ştefan

Ziua Armatei la Câmpina

Ziua Armatei a fost sărbătorită la Câmpina în nota obişnuită a evenimentului. Destui gură-cască de toate vârstele, care au abandonat condiţia de trecător în favoarea celei de privitor luat pe nepregătite, mulţi bătrâni cu copii (bunici cu nepoţi, probabil), spectacole artistice cu muzică şi dansuri populare (ansamblul Ghiocelul și corurile elevilor de la Forestier și Energetic), cuvântări ale oficialităţilor şi ale unor ofiţeri de carieră ieşiţi la pensie, slujbă religioasă (oficiată, anul acesta, de doar doi preoţi parohi), depuneri de coroane. 


Sărbătoarea instituţiei în care românii au cea mai mare încredere, după sondajele de opinie ale ultimilor ani, a strâns pe 25 octombrie, în parcul de la Monumentul Soldatului Necunoscut (locaţia obişnuită a ceremoniilor dedicate Zilei Naţionale, Zilei Armatei şi altor sărbători oficiale), circa 150 de persoane. Parcă mai puţini decât anul trecut, cu toate că vremea a fost călduroasă şi plăcută. Dintre notabilităţi am aminti primarul, viceprimarul, reprezentanţi ai municipalităţii, senatorul de Valea Prahovei, oficiali ai unor instituţii publice importante, conducători de ONG-uri, membri ai unor delegaţii de partid, reprezentanţi ai unor societăţi comerciale (şi acestea, mai puţine decât în alţi ani).


În fine, cum spuneam şi în alţi ani, aproape toată floarea oraşului, dar cu destule petale lipsă. Fiind an preelectoral, partidele locale nu şi-au încordat prea tare muşchii, păstrându-se, probabil, pentru următorul 25 octombrie care va pica taman în campania electorală a alegerilor parlamentare din anul 2016. Înainte de depunerea coroanelor de flori la statuia Soldatului Necunoscut, primarul Horia Tiseanu a înmânat diplome de onoare celor trei veterani de război care au participat la eveniment. În afară de cei trei, mai sunt în Câmpina doar 13 veterani de război, care, cu siguranţă, ar fi dorit să participe şi ei la acţiune, dacă sănătatea le-ar fi permis acest lucru. După depunerea coroanelor, a urmat defilarea unor plutoane formate din elevii Școlii de Agenţi de Poliție “Vasile Lascăr” și din agenții de la Poliția Locală Câmpina.
Acţiuni omagiale prilejuite de Ziua Armatei au avut loc, duminică, în multe oraşe din ţară, preşedintele Klaus Iohannis fiind prezent, pe parcursul zilei, la evenimente desfăşurate în judeţul Arad. (A.N.)

Nunta de Aur – al patrulea bal

Inițiativa municipalității de a organiza un bal în onoarea celor mai vârstnice cupluri de căsătoriți din Câmpina, o întreprindere absolut lăudabilă a edililor noștri, s-a repetat și anul acesta. A patra ediție a Balului “Nunta de Aur”, eveniment dedicat cuplurilor care sărbătoresc 50 de ani de căsnicie, a adunat în foaierul central al Casei Tineretului 26 de cupluri, fiecare cu o vechime demiseculară a căsătoriei. Cu toate că populația României este tot mai îmbătrânită (în 2060, aproximativ 70% dintre români vor fi bătrâni), există tot mai puține cupluri de câmpineni care ajung să-și serbeze ”nunta de aur”, astfel încât să poată fi invitați de către administrația publică locală la petrecere. Pentru a fi mai riguroși, trebuie să spunem că 48 de cupluri au primit invitația de a veni la evenimentul organizat anual  de Primăria Câmpina, în luna octombrie. Dintre acestea, doar 27 au confirmat participarea. 


La prima ediție, în anul 2012, au fost invitate 180 de cupluri de câmpineni ale căror destine au fost unite de o jumătate de veac, cel puţin. De menționat că pensionarii căsătoriţi de 50 de ani beneficiază și de anumite facilități fiscale: scutirea de la plata impozitului pe clădirea şi terenul deţinute în proprietate. În cuvântul său de bun-venit adresat invitaților, primarul Horia Tiseanu le-a mulțumit pentru faptul că și datorită muncii lor Câmpina s-a putut dezvolta în ultimele decenii. “Țin să vă mulțumesc, din partea executivului local, pentru că ați construit atâtea clădiri și întreprinderi, pentru ca ați realizat atâtea lucruri minunate în orașul nostru. […] Ne plecăm cu respect în fața dvs., cei care ați construit acest oraș, cei care ați făurit o bună parte din industria lui. Iar Câmpina a avut o puternică industrie care rivaliza, în urmă cu mai mulți ani, așa cum vă aduceți aminte și dvs., cu cea a județului Covasna, egalând-o în valoare. […] Vă invit la Clubul Pensionarilor, de la ora 8.00 până la ora 17.00, într-un loc amenajat special pentru dvs, unde veți putea socializa în voie, unde veți putea juca table sau veți putea citi o carte. […] Am amenajat, de asemenea, gândindu-ne și la dvs, Lacul Curiacul, noul loc de promenadă și de distracții al câmpinenilor.” 


După alocuțiunea edilului – șef, a urmat un mesaj din partea Consiliului Local, citit de consilierul municipal Florin Frățilă, președintele Comisiei de cultură, sănătate, învățământ, culte, sport și tineret. Acesta le-a adresat celor din sală sincere urări de bine, cu sănătate, fericire și multe împliniri. Din strălucirea ochilor umezi ai invitaților, oricine își putea da lesne seama că sunt atinși de vârsta senectuții, dar au inimile pline de dragoste reciprocă, exact ca în urmă cu 50 de ani și mai bine, când își jurau dragoste veșnică în fața altarului. Alături de Florin Frățilă s-au mai aflat doi consilieri municipali din aceeași Comisie de cultură: Marian Dulă și Daniel Telegescu. Cei peste 50 de pensionari  au avut parte de un meniu bogat, din care nu au lipsit aperitive consistente și fripturi ca la marile restaurante, bucatele fiind stropite din belșug cu apă minerală, sucuri, țuică, bere, vin. Sărbătoriții au primit flori și diplome de excelență din partea conducerii municipiului. 


Cuplurile de pensionari îndrăgostiţi pe viaţă au socializat şi s-au simţit bine. Mulţi dintre ei au dansat, fondul sonor fiind asigurat de înregistrări cu muzică de acum câteva decenii şi de şlagăre de altădată cântate de cunoscutul poet şi epigramist local, Al. Ştefan Saşa. Primarul  Horia Tiseanu și consilierii municipali au trecut pe la toate mesele pentru a-i felicita pe participanţi  pentru exemplul de viaţă trăită în familie şi în armonie o jumătate de veac. Exemple frumoase de felii pline de viață adevărată, care ar trebui să ne pună pe gânduri pe toți. (A.N.)

Andrei Paraschiv, preşedintele Clubului Sportiv “Roata de Foc”: “Pe motor nu îţi permiţi luxul de a-ţi lăsa gândul să zboare în altă parte”

Se spune că mersul pe patru roţi nu face decât să îşi mişte trupul, în timp ce mersul pe două roţi îţi mişcă sufletul. Şi aşa este cu siguranţă, pentru că puţine lucruri îţi pot da senzaţia extraordinară de libertate pe care ţi-o conferă o tură cu motocicleta. Despre porţia de adrenalină cu care te încarcă acest sport, dar şi despre responsabilităţile şi problemele pe care le au în trafic cei care au ales motorul ca mijloc de transport, am stat de vorbă cu Andrei Paraschiv, preşedintele Clubului Sportiv “Roata de Foc”, asociaţie care activează în oraşul nostru din anul 2013. 



- Se spune că există trei categorii de motociclişti: obişnuiţii motociclişti de weekend, cei care merg regulat şi maniacii. Tu în ce categorie te încadrezi?
- Regulat nu pot spune că merg, pentru că motocicleta nu e singurul meu mijloc de transport. Mă consider un motociclist obişnuit, care şi-ar dori să aibă mai mult timp liber pentru această pasiune.
- Cum ai defini mersul pe motor?
- Adrenalină, un pic de nebunie, perseverenţă, îndemânare, bun simţ, libertate, pasiune, prietenie şi încredere. Când te-ai urcat pe motor, în primul rând trebuie să ai respect faţă de tine însuţi şi, ulterior, respect faţă de cei din jurul tău.
- Sloganul celor de la Harley Davidson, “Live to ride, ride to live” (“Trăieşte pentru a te plimba, plimbă-te pentru a trăi”) este regula de aur a motociclistului. Ce semnifică pentru tine?
-  Este un îndemn la a face alegerile corecte, astfel încât scopul să fie călătoria şi nu destinaţia. Poţi alege să te plimbi cu o motocicletă pentru un milion de motive. Însă, alegerile pe care le faci cu privire la echipamentul pe care îl porţi, abilităţile pe care le dobândeşti şi deciziile pe care le iei, pot face diferenţa în a trăi sau nu pentru a te plimba din nou.


- Cum ai devenit interesat de motociclete? De cât timp mergi pe două roţi?
- Ca mulţi dintre câmpineni, primul contact l-am avut la competiţiile de motocros de pe Muscel. Copil fiind, mergeam cu tatăl meu şi cu binoclul din război al bunicului urmăream pe nerăsuflate tot spectacolul pe două roţi. Mai târziu, în liceu, tăvăleam motocicleta unui coleg de clasă, în aceeaşi locaţie. Cu microbul intrat în sânge, în 2003, aflat pentru doi ani în SUA, s-a declanşat şi “boala”. Acolo am cunoscut fenomenul de Motor Club la el acasă, am cunoscut motociclişti adevăraţi, am simţit şi înţeles plăcerea plimbărilor pe asfalt, am văzut întruniri cu mii de motociclişti şi m-am îndrăgostit de choppere. Deci, de mai bine de 16 ani merg pe două roţi. Carnetul l-am obţinut în 2007, iar prima mea motocicletă o am din 2009.
- Ce fel de motor conduci acum?
- Conduc un cruiser - Yamaha Midnight Star 1300.
- Ce îţi aminteşti despre prima ta plimbare cu motocicleta?
- Primei plimbări cu motorul meu i-aş spune mai degrabă o tură de cartier (de la Muntenia până în spate la Peco). Cu toate că nu a fost prima oară când m-am plimbat cu o motocicletă, pentru că era a mea, a fost mai intens decât oricând. Am trăit momente de nedescris când m-am urcat pe ea, aveam emoţii… Oare o să reuşesc să mă obişnuiesc cu greutatea ei, cu comenzile, cu restul?! Am mers încet, ne-am obişnuit unul cu altul… şi am învins orice teamă. Satisfacţia şi fericirea de atunci nu am să le uit niciodată.
- Care este cea mai frumoasă plimbare pe care ai făcut-o vreodată cu motorul?
- Toate au farmecul lor, mai ales când eşti alături de prieteni, de „fraţii”, aşa cum ne place nouă să spunem, dar îmi amintesc cu plăcere de o plimbare, de acum câţiva ani, în care am mers din Bucureşti până la Veliko Tarnovo, Bulgaria, într-o coloană foarte bine organizată, de peste 150 de motoare.
- Care sunt locurile favorite pe unde te plimbi cu motocicleta?
- Drumul spre mare, Transalpina, Transfăgărăşanul, Cheia. Locurile favorite sunt cele la care ajungi pe drumurile bune. Destinaţia e mai puţin importantă, atât timp cât eşti alături de prieteni.
- Mersul pe motocicletă te determină să fii un mai bun evaluator de risc?
- Mersul pe motocicletă, în comparaţie cu condusul unei maşini, e mult mai solicitant, în primul rând din punct de vedere mental. Trebuie să fii în mod constant alert şi atent la situaţiile care se pot schimba secundă de secundă în jurul tău. Pe motor nu îţi permiţi luxul de a-ţi lăsa gândul să zboare în altă parte. Pentru a fi în siguranţă, trebuie să cauţi şi să evaluezi continuu fiecare posibilă manevră legală sau nu a celor din jur şi să fii pregătit oricând pentru o manevră de evitare a unui posibil accident, executată în siguranţă. Inevitabil, devii un mult mai bun evaluator de risc, pentru că în urma unei neatenţii pe motor, e mult mai probabil să nu ai dreptul la o a doua şansă. 
- Mulţi motociclişti sunt nemulţumiţi de condiţia lor în calitate de participanţi la trafic. Cu ce probleme se confruntă?
- Nu toţi participanţii la trafic sunt obişnuiţi cu prezenţa noastră alături de ei şi asta se întâmplă mai ales la început de sezon. Pentru că mi-ai ridicat mingea la fileu, am să fac câteva recomandări conducătorilor auto, bazate pe cele mai întâlnite greşeli cu care ne confruntăm noi, ca motociclişti: înainte de schimbarea direcţiei de mers sau de ieşirea din intersecţie cu indicator stop/cedează trecerea, atunci când văd un motociclist, să privească de două ori înainte să ia o decizie. Gabaritul unei motociclete este mai mic decât al unei maşini şi de aceea, viteza cu care ne deplasăm şi distanţa la care se află, sunt mult mai greu de estimat.; NU ieşiţi din intersecţii, NU ne tăiaţi calea, bazându-vă pe faptul că vă putem ocoli sau intra pe dunga continuă, printre maşini. Poate nu avem timp sau spaţiu pentru această manevră nesigură sau ilegală, poate nu putem frâna eficient. Pe carsosabil, de multe ori, întâlnim nisip şi ulei, iar o manevră în condiţii de siguranţă, în astfel de situaţii, ne este imposibilă; când vă aflaţi în spatele unei motociclete, lăsaţi suficient spaţiu, pentru că stopul nostru este unul singur, mai mic şi mai greu de observat, mai ales în zilele însorite. Mai mult decât atât, majoritatea motocicletelor, în condiţii de carosabil uscat, frânează mai repede decât o maşină; NU ne înghesuiţi pe bandă când ne depăşiţi, nu ne reproşaţi că mergem pe mijlocul ei, este dreptul nostru şi avem nevoie de spaţiu; motocicletele sunt vulnerabile în preajma oricărui tip de maşină. O mică zgârietură pentru o maşină, poate fi o tragedie pentru un motociclist, indifierent de care parte este vina.
Printre conducătorii auto se află şi unii care ne şicanează pentru simplul motiv că, în trecut, un alt motociclist l-a şicanat voit sau nu pe el. Evident, suntem conştienţi că fiecare pădure are uscăturile ei şi nu susţin că toţi motocicliştii sunt uşă de biserică. Ce ne dorim noi, motocicliştii de la Roata de Foc, chiar şi prin acţiunile derulate, aşa cum este şi „Marsul pe două roţi”, este respectul reciproc. Totodată, ne dorim ca locuitorii oraşului nostru, şoferi sau nu, să facă diferenţa, să nu ne bage în aceeaşi oală cu alţii. Nu noi suntem cei care dăm ture pe centru sau ambalăm motoarele la semafor.


- Cum a luat naştere Clubul Sportiv “Roata de Foc”?
- Pe la sfârşitul lui 2011, mai mult de 10 motociclişti prieteni am hotărât să ne grupăm sub denumirea de “Street Patrol” iar, mai târziu, în primăvara lui 2013, şase dintre noi am hotărât să mergem mai departe. Am schimbat numele în “Roata de Foc”, am devenit Riders Club şi totodată, am înfiinţat o Asociaţie Club Sportiv pentru a avea o formă juridică, un statut şi nişte reguli pe care să le respectăm. Sub forma asta, de atunci, am putut să desfăşurăm activităţile pe care ni-le propuseserăm.
- Care este scopul Clubului şi câţi membri are el?
- Ne propunem să desfăşurăm activităţi specifice în domeniul motociclistic, într-un cadru organizat, adecvat, dar pe lângă asta încercăm să ne implicăm pe cât posibil şi în campanii sociale în oraşul nostru. Suntem 11 membri şi 3 prospecţi, deci în total 14.
- Cine se poate înscrie în Club?
- Oricine are motor, carnet categoria A şi poate să respecte regulile noastre, de altfel, reguli de bun simţ.


- Organizaţi şi sunteţi implicaţi în diverse acţiuni şi evenimente, unele având scopuri caritabile, altele menite să unească oamenii pentru a petrece un timp de calitate împreună. Ce rol joacă acestea voi?
- Aceste acţiuni hrănesc sufletele noastre rebele, fie că este vorba despre întrunirea noastră anuală „ROCK la FOC” (paradă de motoare, concursuri, muzică, focuri de tabară, corturi,prieteni din toate colţurile ţării şi voie bună), fie că este vorba de acţiuni caritabile. Toate sunt importante, ne reprezintă şi luptăm să facem din ele o tradiţie. Participăm în fiecare an la campaniile derulate în centrele de plasament, cu ocazia sărbătorilor. Anul acesta am organizat pentru a doua oară campania de donare de sânge, în oraşul nostru şi am reuşit înscrierea unui număr semnificativ în lista donatorilor de celule stem. Totodată, alături de cei de la Asociaţia Transplantaţilor din România, am prezentat, în cadrul a două evenimente, ce înseamnă să fii donator de organe. În fiecare an organizăm, alături de celelalte asociaţii din oraş, “Marşul pe două roţi”. Anul trecut am organizat “Poveste de drum”, o excursie pentru copiii din centrele de plasament, acţiune pe care sperăm să o putem face şi anul acesta.
Andreea Ştefan

Regele Mihai a avut un profesor câmpinean

Carol al II-lea a fost preocupat să-şi educe fiul pentru a deveni un bun conducător de ţară. Sfătuindu-se cu Nicolae Iorga (ale cărui cursuri de la Văleni de Munte le urmase în tinereţe), a optat, aşa cum spunea marele profesor, „pentru o nouă şi folositoare idee pedagogică, o şcoală însufleţită asupra realităţilor, având un nobil şi înalt ideal: creşterea unui viitor Domn”. Pentru asta, au fost aleşi 12 elevi, cei mai buni la învăţătură, care să reprezinte toate straturile societăţii şi toate ţinuturile ţării. Colegii Regelui Mihai au fost: Cernovodeanu Dan (bucureştean), Chiaburu Rodion (bucureştean), Dinulesu Ion (bucureştean), Duşa Gheorghe (ardelean), Grămadă Gheorghe (bucovinean), Heltman Walter (sas), Ioaniţiu Mircea (bucureştean), Jurchescu Ion (bănăţean), Kovacs Ivan Pal (maghiar), Mavrus Dan (bucureştean), Popescu Ştefan (bucureştean). Premiantul clasei a fost în fiecare an Dan Cernovodeanu, viitor istoricic si heraldist valoros, care a facut 17 ani de închisoare ca deţinut politic în timpul regimului comunist. 
Această clasă de 12 elevi şi-a început cursurile liceale în septembrie 1932, dând bacalaureatul în iunie 1940 la Liceul Sf. Sava. Şcoala Palatină, care a durat opt ani, era găzduită în primul trimestru în Palatul Regal din Bucureşti, în cel de-al doilea în Palatul Peleş de la Sinaia, iar în al treilea trimestru făceau vizite prin toată România, pentru a cunoaşte frumuseţile şi bogăţiile ţării. 
În cartea profesorului de geografie Ion Conea – „Cum învaţă a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai”, este cuprinsă şi lucrarea scrisă de viitorul rege la sfârşitul trimestrului, care poartă titlul „Ultima zi de şcoală în Ţara Haţegului” şi este datată „Costeşti, 21 iunie 1935”. Cităm: „Noi putem spune că acest judeţ al Hunedoarei este judeţul care a păstrat cele mai multe şi mai vechi urme despre viaţa strămoşilor noştri. Pe mine m-au impresionat în primul rând bisericile: Dânsuş, Sf. Maria Orlea şi Prislop, pe urmă cetăţile vechi şi anume Ulipa Traiana Sarmizegetusa. Apoi am văzut castelul de la Hunedoara şi ruinele cetăţii de la Deva (...). Toate acestea mi-au plăcut mie aşa de mult, încât aş fi bucuros s-o iau de la început”.
Clasa viitorului regel Mihai a fost încadrată, la dorinţa regelui Carol al II-lea, şi în structura Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu. În scrisoarea adresată ministrului armatei, publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din 10.10.1930, Regele Carol spunea: „Scumpul nostru ministru al armatei, tradiţia creată de regele Carol I ca principii României, în decursul anilor lor şcolari, să fie înscrişi în controalele unui liceu militar, doresc să o urmez şi eu. În consecinţă, veţi însuma domnule ministru, pe iubitul Meu fiu, Măria sa Mihaiu, Mare Voievod de Alba Iulia, în controalele Liceului Militar «N. Filipescu» de la Mănăstirea Dealu, pe ziua de 25 octombrie, când împlineşte 9 ani. Prin aceasta, doresc ca legătura ce există între Dinastie şi Oştire să fie întărită încă mai mult şi că el chiar din copilărie să simtă mândria de a purta haina ostaşilor graţie credinţei căreia marii Mei înaintaşi au putut înfăptui independenţa şi unirea tuturor Românilor sub o singură coroană. Iubite Domnule Ministru, să credeţi în sentimentele mele de dragoste. Carol, Sinaia, 5 octombrie 1930”.


Regele Mihai a devenit elev onorific al liceului militar, precum mai târziu elev la Şcoala de Ofiţeri Mecanici de Aviaţie de la Mediaş. La Liceul Militar l-a avut instructor pe câmpineanul Constantin Marinescu, căzut mai târziu la datorie pe frontul de răsărit, în bătălia pentru Odessa. Fotografia pusă nouă la dispoziţie de fiica căpitanului, d-na Rodica Cornea, îl înfăţişează pe Marele Voievod de Alba Iulia şi pe căpitanul Marinescu sădind câţiva brazi cu ocazia vizitei regale la Liceul Militar. A urmat apoi vizitarea bisericii lui Radu cel Mare (necropolă domnească) şi inaugurarea noului stadion. Demonstraţia sportivă de aici a fost continuată cu un frumos program artistic, la care s-a remarcat atunci fiica de 13 ani profesorului de muzică Aurel Bobescu, ce a entuziasmat publicul cântând la vioară. Elevă a Academiei de Muzică din Viena de la vârsta de 7 ani şi apoi a Conservatorului din Paris, mica Ana Maria Lola Bobescu a fost călduros felicitată de rege. Lola Bobescu a devenit o virtuoasă violonistă de renume mondial, la 18 ani câştigând concursul de vioară din Bruxelles împreună cu David Oistrah.
La aniversarea celor 94 de ani, împliniţi în 25 octombrie curent, urăm Majesăţii Sale Regelui Mihai împlinirea tuturor idealurilor sale de propăşire a României, ţară pe care a iubit-o atât de mult şi pentru care el şi familia sa au făcut atâtea sacrificii.
Alin CIUPALĂ 

CÂMPINENI CARE FAC CINSTE ORAŞULUI

Dr. Emil Căpraru, un învingător  

Pe la mijlocul secolului trecut, mulţi doctori câmpineni, nemulţumiţi de condiţiile în care îşi exercitau profesia şi de viaţa apăsătoare din acea epocă stalinistă, au plecat definitiv în străinătate. Aş aminti aici pe dr. Tăutu, ajuns asistent al marelui profesor Ion Cantacuzino, despre care a scris şi o monografie foarte documentată şi care s-a stabilit în Franţa; dr. Nae Constantinescu, atlet campion şi bun profesionist, care s-a stabilit în Germania; dr. Mândra Cepleanu, descendentă din bogata familie a lui Pericle Ioanid, care s-a stabilit în Elveţia împreună cu soţul ei; familia doctorilor Colef şi chirurgul Roşca, care au ajuns la New York. 
Dr. Emil Căpraru, care a profesat puţin la Câmpina, a făcut carieră în Bucureşti şi din puternică iubire de ţară nu s-a gândit niciodată să plece din România, deşi pentru activitatea sa patriotică era permanent în pericol. S-a născut în 1923 într-un sat din judeţul Dolj. A ajuns în Câmpina prin căsătoria cu Herta Fredsmann, provenită dintr-o familie de origine germană (Fridzman, cum erau cunoscuţi în cartierul Slobozia). 


Comunitatea germană avea la Câmpina, în 1944, 785 de membri. Unii erau veniţi pe vremea lui Carol I, specialişti şi buni meseriaşi în industria petrolului, la căile ferate, în construcţii, iar alţii au venit după primul război mondial, când Germania, învinsă pe front, era bântuită de o puternică criză, şomaj şi inflaţie. 
Am cunoscut bine în tinereţe o familie de germani, familia Luc, care a plecat din ţară de frica ruşilor care ocupau România în 1944. Fiica lor, Ela, căsătorită cu un român, a rămas în ţară şi de câte ori tăia porcul la Crăciun, în scrisoarea de felicitare trimisă părinţilor în Germania, le punea o feliuţă subţire de şuncă învelită în celofan. În scrisoarea de răspuns, aceştia spuneau: „Ce bună a fost. A avut gust de România!” Mult mai târziu, când prin 1964 România stabilise relaţii diplomatice cu Germania federală, bătrânii Luc au venit să-şi viziteze fiica. Venerabila doamnă vorbea impecabil româna şi când am întrebat-o ce i-a determinat să se stabilească pe vremuri în România, mi-a spus o vorbă pe care nu am uitat-o niciodată: „La voi curgea lapte şi miere!” 
Şi familia Fredsmann a venit în ţara noastră pe vremea lui Carol I. Erau trei fraţi care cunoşteau temeinic meseria de mezelar. Cel mare, Andreas, n-a ajuns direct în România. Pe la 1899 a emigrat în SUA, stabilindu-se la Chicago, unde lucra la abatoare. În 1910 a reuşit să pună pe picioare o afacere în Cincinatti, luând o fabrică de mezeluri cu 600 de salariaţi, cu tehnică modernă, unde se lucra pe bandă. Lovit de o criză, cu fabrica falimentată, Andreas pleacă în România, unde îl avea pe fratele său, Gustav. În primul război mondial, înrolat într-un Regiment de Vânători de Munte, Andreas cade prizonier şi revine mai târziu din lagăr, ajungând cu vaporul la Constanţa. 
Gustav s-a stabilit în cătunul Slobozia, unde şi-a făcut o mezelărie, prelucrând carnea de la abatorul din vecinătate. El şi soţia sa Emma şi-au înjghebat o gospodărie prosperă şi au construit o casă ce mai există şi azi. Au avut două fiice: Herta şi Emma. Pentru copiii familiilor germane, funcţiona în oraşul nostru o grădiniţă – Kinder garthen şi o şcoală germană (foto), pe care le frecventau şi copiii din familiile române. Populaţia germană mai avea în oraş şi două biserici, una catolică şi alta lutherană. 


Fetele lui Gustav au făcut studii strălucite. Emma a terminat Facultatea de Filologie la secţia germană-engleză. A fost iniţial profesoară la Liceul Militar din Breaza şi deşi nu avea un dosar de cadre bun (fiind fiică de negustor şi nemţoaică), pentru pregătirea ei de excepţie a fost adusă în capitală la Biroul de Traduceri pentru Armament din cadrul Direcţiei de învăţământ militar a MAN. A murit de tânără. 
Herta, sora ei, era studentă la medicină. În 1955, când era în anul IV de studii, s-a căsătorit cu Emil Căpraru. Acesta  terminase liceul ca şef de promoţie şi a intrat la Facultatea de Medinică în 1952 fără concurs, având pe diploma de liceu note de 10 pe toată linia. Student eminent, a fost sprijinit de profesorul Ruseanu, mare pediatru, care şi-l dorea asistent. Emil Căpraru devenise secretarul general al Societăţii Studenţilor Medicinişti. În această calitate, insistă ca bursele să fie acordate studenţilor cu rezultate bune la învăţătură şi nu celor cu dosare care confirmă originea socială sănătoasă a acestora. Era urmărit de securitate pentru ideile sale şi pentru activitatea subversivă desfăşurată între studenţii medicinişti, astfel că rectorul facultăţii, marele chirurg şi profesor Burghele, l-a chemat la o întâlnire în Grădina Icoanei, la ora 6 dimineaţa şi l-a avertizat că va fi arestat. Curând,  la 13 decembrie 1958, a fost ridicat şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru activitate antistatală. A executat din greaua condamnare 5 ani, 9 luni, 18 zile (până la amnistierea generală a deţinuţilor politici din 1964) la Jilava, Salcia, Balta Brăilei, lucrând din greu la sistemul de diguri de pe malul Dunării. Pentru atitudinea sa verticală în închisoare a fost încadrat în Brigada a IX-a, intelectuali nereeducabili. Acolo l-a întâlnit pe Dan Amadeo Lăzărescu, pe atunci cunoscut ca un comentator extrem de documentat al operei lui Shakespeare, condamnat în lotul lui Constantin Noica. 


Soţia sa, Herta, a avut mari probleme, datorită atât faptului că soţul era deţinut politic, cât şi faptului că tatăl  ei, Gustav, aparţinea comunităţii germane din România. 
Gustav Fredsmann nu era implicat în grupul etnic german, unde majoritatea membrilor sprijinea politica cancelarului Hitler, ajuns la putere în 1933. El şi soţia sa nu au vrut să se repatrieze în Germania, spunând că „familia noastră a dat destul sânge împăratului şi lui Hitler”. Îşi amintea că, în timpul războiului, Hitler a impus germanilor ca timp de două zile pe săptămână să mănânce acelaşi meniu ca soldaţii de pe front, un singur fel de mâncare. În perioada aceea, Gustav aproviziona închisoarea Doftana, unde ajuta cu alimente pe fruntaşii comunişti, dar şi unitatea germană care apăra zona petroliferă cantonată în pădurea de la Păuleşti. Povestea că auzea zvonuri care prevesteau că românii vor ieşi din război. La ultima aprovizionare la Păuleşti, i-a avertizat pe comandanţi. Nemţii erau convinşi de trăinicia alianţei cu românii şi au fost total surprinşi de actul din 23 august. Imediat după război, societatea anglo-olandeză Astra i-a retras pe specialiştii germani din România, mutându-i în 1951 în Brazilia, între ei şi pe fratele lui Gustav. 
În 1956, după contrarevoluţia din Ungaria, facultăţile au fost epurate de elemente cu origine nesănătoasă. Profesorul Burghelea, ca să o ajute pe Herta, studentă eminentă, dar cu dosar foarte prost, n-a mai semnat ca rector la medicină, o perioadă, niciun act, până când Herta a putut să-şi dea ultimul examen la finalul anului VI. A fost atunci exmatriculată. Rectorul a chemat-o după doi ani şi i-a dat posibilitatea să-şi dea examenul de stat. Cu sprijinul doctorului Dinescu, care conducea atunci Direcţia sanitară a raionului Câmpina, a fost repartizată la spitalul din Băicoi, condus de un eminent profesionist, dr. Voinescu, şi el fost deţinut politic. A dat apoi concurs pentru un post în Bucureşti, utilizând în lucrarea cerută cele mai recente studii de medicină din Germania. A ieşit prima, cu nota maximă, 20 de puncte. 
Emil Căpraru a ieşit din închisoare când fiul lor avea 6 ani. Fostul său profesor, Ruşescu, care îl oprise asistent, l-a recomandat profesorului doctor Coman Honoriciu, director la Spitalul de copii „23 August”. La concursul pentru postul de medic consultant, dr. Căpraru, care nu uitase în închisoare cartea învăţată în facultate, a luat nota maximă. La acest spital a lucrat 22 de ani, cu rezultate strălucite, până la pensionare. 


A fost în această perioadă şi şef de redacţie la Editura Medicală. A scris împreună cu soţia sa, Herta Căpraru, cartea de mare succes „Mama şi copilul”, apărută în şase ediţii şi sute de mii de exemplare. Cartea a fost tradusă şi în limba rusă, având şi în URSS mai multe ediţii. Fiul său, Cristian, a urmat tradiţia familiei, devenind medic la Spitalul Fundeni. Atras de cercetarea ştiinţifică, acesta lucrează la Clinica de cardiologie în domeniul cardiologie intervenţionistă. 
La venerabilă vârstă de 92 de ani (rămas văduv de 20 de ani), în căsuţa lui din cartierul Slobozia, unde vine în fiecare vară, Emil Căpraru este o arhivă vie a unui secol agitat pe care l-a trăit intens. Merită tot respectul nostru pentru principiile, sacrificiile şi performanţele sale. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Strasbourg, oraşul din inima Europei (2)

În episodul trecut ne-am despărţit în piaţa Catedralei Notre Damme şi acum vă invit să ne continuăm călătoria prin „oraşul drumurilor” către o piaţă nu departe de catedrală...

Piaţa Gutenberg
O străduţă mărginită de magazine şi case, cu o arhitectură tipică locului, de o mare frumuseţe, ne duce spre această piaţă pătrată ce poartă numele „părintelui tiparului”, în mijlocul căreia se înalţă statuia lui Johannes Gutenberg, născut la Mainz în 1395, dar care şi-a desfăşurat activitatea aici. Statuia ridicată în 1840 domină piaţa înconjurată – cum altfel? – de chioşcuri şi standuri cu cărţi, reviste şi alte tipărituri. Aici, în Strasbourg, unde a lucrat şi ca aurar, Gutenberg, născut într-o familie de nobili, a scos în anul 1445 capodopera sa - „Biblia cu 42 de rânduri”, urmată de o „Psaltire”. Invenţia tiparului a contribuit la prosperitatea oraşului, în sec. XV – XVI, Strasbourg devenind „capitala tipăriturilor”, alături de altele – o presă de legat cărţi, cerneală tipografică pe bază de ulei – influenţând dezvoltarea culturii europene. 


Piaţa este plină de tineri şi vârstnici ce se opresc şi răsfoiesc cărţile mai noi sau mai vechi ce pot fi văzute pe standuri. Din această lume a cărţii, cumpăr şi eu o istorie a oraşului şi mă aşez pe o piatră la baza soclului statuii lui Gutenberg cu un ochi răsfoind cartea şi cu celălalt privind lumea din jur şi frumoasa clădire a Camerei de Comerţ şi Industrie construită în 1585. Mă las dus cu greu din atmosfera intelectuală a pieţei şi mă îndrept, împreună cu dvs., spre un alt reper al oraşului...

Palatul Rohan
Situat în imediata apropiere a Catedralei, cu faţada spre râul Ill, palatul a fost construit începând din 1730, fiind terminat zece ani mai târziu. Ridicarea acestui palat episcopal a fost începută de Armand Gaston Rohan (1704 – 1749), fiul natural al lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, primul dintre cei trei Cardinali de Rohan care au condus Episcopatul de Strasbourg între 1704 şi Revoluţia Franceză. Construcţia acestuia trebuia să marcheze şi întoarcerea oraşului la Franţa şi implicit la religia catolică. Proiectarea sa a fost încredinţată lui Robert de Cotte şi a atras artişti şi meşteşugari din întreaga Europă. 


Palatul de formă pătrată, acoperit cu gresie galbenă şi roz, este ridicat în jurul unui vaste curţi interioare. Pe partea dinspre Catedrală găsim sculpturi cu motive religioase şi morale, în timp ce în partea ce dă spre râul Ill găsim sculpturi reprezentând cele patru anotimpuri, cele cinci simţuri, eroii şi zeii antichităţii. Primul oaspete al palatului a fost chiar Ludovic al XIV-lea. Vizitarea splendidului edificiu trebuie să includă Sala Sinodului, Cabinetul Episcopiilor, dormitorul Regelui şi biblioteca, toată în auriu şi mahon. De o mare frumuseţe este dormitorul regelui, decorat în întregime cu motive legate de somn: maci - ce reprezintă floarea somnului, libelule – simbolul visurilor, oameni purtând bonete de noapte,  înconjuraţi de lilieci şi păsări de noapte. În afara acestor apartamente, palatul adăposteşte astăzi trei importante muzee: Muzeul Arheologic, unul dintre cele mai importante din Franţa, cu exponate privind istoria Alsaciei, Muzeul de Arte Decorative şi Muzeul de Arte Frumoase, cu lucrări de Giotto, Botticelli, Rafael, Rubens sau Goya. 
Încântaţi de fericita simbioză între istorie şi artă, părăsim palatul şi trecem pe lângă debarcaderul din faţa acestuia, situat în piaţa de peşte, de unde pornesc croazierele pe râul Ill, îndreptându-ne spre oraşul vechi...

Mica Franţă – Petite France
Este greu de spus care plimbare prin acest „colţ de rai” este mai plăcută: pe jos sau cu vaporaşul pe canale. Astăzi alegem plimbarea pe jos, de-a lungul canalelor ce te duc cu gândul la Veneţia, Stockholm sau Amsterdam, deşi arhitectura acestora este complet diferită de a celor enumerate. Numele de Mica Franţă este legat de evenimente nu tocmai fericite din istoria oraşului, deoarece aici erau spitalizaţi, la sfârşitul secolului al XV-lea, cei ce sufereau de „boala franţuzească” – sifilisul. Spitalul a dispărut, dar numele de Mica Franţă a rămas şi încântă azi milioane de vizitatori. În trecut, acesta a fost un cartier al tăbăcarilor şi al morarilor, dar în special al primilor, acoperişurile cu deschideri largi pentru aerisire şi uscarea pieilor atestând acest lucru. Cartierul a fost grav afectat de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial, dar a fost rapid reconstruit în tradiţia arhitecturii alsaciene, cu hulubării, galerii din lemn, pereţi albi, ferestre cu mici geamuri colorate, de la care „curg” râuri de flori. Vizavi de locul prin care intrăm, vedem podurile acoperite, străjuite de patru turnuri medievale pătrate, construite între 1230 – 1250, rămăşiţe ale unui lanţ de fortificaţii ce avea 80 de astfel de turnuri, ce au servit timp de mai mulţi ani drept închisoare. 


Ne continuăm drumul de-a lungul „străzii dantelei”, mărginită de casele tăbăcarilor vopsite în culori pastelate, îndreptându-ne spre Piaţa Benjamin Zix – inima cartierului. Zona este animată de vânzători ambulanţi şi de pictori ce îţi oferă desene ale acestui cartier sau îţi fac un portret pe loc. Canalele sunt legate de numeroase piaţete ce sporesc frumuseţea locului. Ne oprim pe marginea unui canal pentru a vedea cum face ecluzarea un vaporaş din cele ce fac plimbări pe râul Ill, un adevărat spectacol. Cafenelele, terasele şi restaurantele în aer liber întregesc aspectul pitoresc al cartierului, iar vizitarea lui este un „must”, o obligaţie a oricărui călător ajuns la Strasbourg. Nu aş mai pleca din acest loc, dar am fixat o oră de întâlnire cu şoferul autocarului nostru şi trebuie să o respect. Mă despart cu greu, aruncând o ultimă privire admirativă la florile ce împodobesc ferestrele şi balcoanele şi îmi imaginez ce plăcută trebuie să o fie seară petrecută pe străduţele înguste ale acestui cartier cochet. 

Cartierul European
Situat în partea de nord a Strasbourgului, acolo unde râul Ill întâlneşte canalul Marna - Rin, într-o zonă liniştită şi umbroasă, asemănătoare unui vast parc, cartierul adăposteşte diverse instituţii europene: Consiliul Europei, Parlamentul European, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi altele. Strasbourg, Geneva şi New York sunt singurele oraşe din lume care, deşi nu sunt capitale, adăpostesc organisme internaţionale. Alegerea Strasbourgului drept „capitală a Europei” nu a fost întâmplătoare, dorindu-se ca acest oraş, cu o istorie atât de frământată, să fie un simbol al reconcilierii între popoarele Europei după cel de-al doilea război mondial şi al viitorului lor comun. 
Autocarul ne opreşte în apropierea unei clădiri de formă pătrată, acoperită cu gresie roz, sticlă şi oţel, construită în 1975. Este Palatul Europei. Pe peluza din faţa maiestuoasei intrări principale flutură în adierea vântului steagurile ţărilor din Consiliul Europei, având în spatele lor steagul Uniunii Europene. Găsim şi steagul ţării noastre şi nu ratăm ocazia de a face o poză în dreptul lui. Palatul Europei este sediul Consiliului Europei, creat în 5 mai 1949, a cărui sala de consiliu (hemiciclu) are 750 de locuri. Undeva în partea stângă se află Parlamentul European, care se întinde pe mai bine de o jumătate de kilometru, pe malul râului Ill. Complexul este format din şase zone distincte, aflate sub acelaşi acoperiş, legate între ele prin grădini şi pasarele sau poduri suspendate. 


Fiecare parlamentar are aici propriul său birou. În partea dreaptă a palatului şi puţin mai în spate, separat de acesta printr-un pod peste Ill, se află Palatul Drepturilor Omului, inaugurat în 1995, care adăposteşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Clădirea este o construcţie foarte interesantă. Ea a fost imaginată de către arhitectul Richard Rogers ca un vapor urmând linia apei, intrarea fiind străjuită de două turnuri cilindrice, reprezentând balanţa justiţiei. Aspectul exterior strălucitor este dat de sticla translucidă şi de panourile metalice argintii. Aceste instituţii europene pot fi vizizate de luni până vineri, la anumite ore şi cu o rezervare făcută din timp. Vizita este acompaniată de un film despre funcţionarea organismele europene, iar ghidajul este făcut în limbile engleză, franceză, germană, italiană sau spaniolă. Mai facem o scurtă plimbare prin acest minunat parc al oraşului, respirăm aerul răcoros al acestei zile de vară şi ne întoarcem în aglomeraţia şi zgomotul oraşului. 
Vizitând de mai multe ori un oraş sau o ţară, rămânem inevitabil îndrăgostiţi de un anumit loc, pe care ne dorim să îl revedem mereu cu aceeaşi bucurie ca în cazul reîntâlnirii unui prieten drag. Pentru mine, un astfel de loc aici, la Strasbourg, este...

Piaţa Kléber
Piaţa ce poartă numele unui celebru general a cărui statuie poate fi văzută aici, pe o latură a sa, este considerată de mulţi „inima oraşului”, fiind în permanenţă plină de oameni, în mijlocul cărora nu poţi fi altfel decât bine dispus. 


Terasele în aer liber, curăţenia locului, totul te îmbie să rămâi preţ de o cafea şi să priveşti forfota din jurul tău. Farmecul acestei pieţe este întregit de clădirile ce poartă patina timpului şi de tramvaiele moderne ce trec neauzite pe lângă ea. 


Aici am văzut prima dată – cu mulţi ani în urmă – aceste tramvaie silenţioase, joase, la nivelul solului, cu botul asemănător unui avion. Am zăbovit minute întregi privindu-le, până când curiozitatea m-a împins să urc într-un astfel de mijloc de transport şi să rămân impresionat de curăţenia şi confortul lor interior. Dacă ajungeţi în această piaţă, încercaţi să vizitaţi şi „Ciné-Bal”, complexul cu ceainării, cinematograf, sală de bal, săli de biliard şi club de noapte. 
Mă despart de Place Klébert cu promisiunea de a reveni, ceea ce am şi făcut ori de câte ori am ajuns la Strasbourg. 
Am prezentat aici doar câteva obiective importante ale acestei metropole europene, pe care eu o consider una dintre cele mai frumoase şi mai interesante. Rămâne ca d-voastră, cei ce aţi vizitat-o sau cei care o veţi vizita, să îmi daţi sau nu dreptate. 
Alex. BLANCK

20 octombrie 2015

Bănuielile arheologilor au fost confirmate: în perimetrul Parcului Trandafirilor a funcţionat vechea vamă a Câmpinei

De câteva săptămâni încoace, sub ochii noştri, ai celor care am trecut prin Parcul Trandafirilor, ni s-a dezvelit treptat, aproape fără să ne dăm seama, o bucată din istoria aşezării noastre multiseculare (după unii specialişti, încărcată chiar cu o istorie veche de aproape un mileniu). Este vorba despre două pivniţe ce au aparţinut odinioară vechii vămi Câmpina, care a funcţionat până spre mijlocul secolului al XIX-lea. 

Vestigii multiseculare
Bănuielile echipei de specialişti de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova  conduşi de arheologul Alin Frânculeasa (din echipă mai fac parte arheolog Bianca Preda şi restaurator ceramică arheologică Claudia Dumitrescu), au fost confirmate, iar săpăturile riguroase şi cercetările minuţioase efectuate, de mai bine de o lună, la faţa locului au dat la iveală vestigii istorice extrem de valoroase, care ar putea să ateste că localitatea noastră este mult mai veche decât o arată prima ei atestare decumentară datând din 1503. Concret, au fost descoperite trei pivniţe. Una mai nouă şi două mai vechi. Una a fost realizată cu aproximaţie în secolul al XIX-lea, iar celelalte două, după metoda folosită la înălţarea zidurilor, specifică evului mediu bizantin (piatră de râu încastrată cu cărămizi subţiri), ar putea fi chiar cu câteva secole mai vechi. În mod riguros, vechimea nu se va şti decât după analiza mortarului cu izotopi de carbon, procedeu capabil să determine cu o precizie rezonabilă vechimea materialelor folosite de meşterii timpurilor trecute. 



Vama Câmpina
Se ştie că în 1503, în registrul de vamă al Cetăţii Braşovului, a fost înregistrat un moşnean din Câmpina (Mansul de Kympena), apicultor care venise să le vândă braşovenilor ceară de albine şi miere. Vama Câmpina era bine cunoscută  în secolul al XV-lea, dar mai mult ca sigur ea exista cel puţin de la începuturile statalităţii Ţării Româneşti, adică din jurul anului 1300. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la faptul că că orice stat medieval, cât de mic ar fi fost şi înfiinţat chiar în medievalismul timpuriu, nu putea funcţiona fără o viaţă economică, iar economia unei ţări nici nu îşi avea sensul fără vămi. Or, Vama Câmpina era una dintre cele mai importante vămi ale Munteniei (comerţul cu negustorii braşoveni a fost mereu foarte intens), iar importanţa ei ne îndreptăţeşte să credem că a fost înfiinţată, cel mai târziu, o dată cu întemeierea primului stat medieval de la sud de Carpaţi. Din nefericire, cele mai vechi documente scrise cu denumirea localităţii datează abia din secolul al XVI-lea. Vama Câmpina a funcţionat până pe la 1845, când vămuirea mărfurilor a fost mutată la Predeal. Ca urmarea târgul Câmpinei avea să cunoască un declin al dezvoltării sale economice. Această perioadă de stagnare a durat până la sfârşitul secolului XIX, când descoperirea unor bogate zăcăminte de ţiţei în zonă a dus la o dezvoltare explozivă a Câmpinei.



Săpăturile vor continua la anul
Alin Frânculeasa este mulţumit de rezultatul săpăturilor arheologice, după cum el însuşi ne-a declarat: “Aşa cum anticipam, beciurile descoperite aici aparţin, în opinia mea, vechii vămi a Câmpinei. Vechimea zidurilor ar putea fi determinată mai exact cu ajutorul unor metode speciale. Am descoperit, de asemenea, 11 monede de alamă din timpul monarhiei (nu am putut distinge anul în care au fost bătute, de aceea le-am dat la curăţat). Săpăturile din Parcul Trandafirilor fac parte dintr-o aşa-numită diagnoză arheologică, adică dintr-un şantier arheologic născut pentru a se verifica o ipoteză de lucru. Concluziile finale ale diagnozei noastre sunt următoarele: 1. Am dat peste construcţii ale Vămii Câmpina de acum două veacuri, cel puţin; 2. Trebuie să mai facem alte săpături, mai de detaliu, ca să zic aşa. Trebuie să extindem puţin aria săpăturilor pentru a evidenţia şi zidurile, dar şi drumul care trecea prin dreptul clădirilor de deasupra pivniţelor. Au fost evidenţiate pivniţele, dar nu şi nivelul de la care sunt construite.  Am descoperit pereţi sparţi pentru a se face culoare de trecere. Pentru buna conservare a sitului arheologic, municipalitatea ar trebui să dezafecteze toate conductele care trec acum pe deasupra vechilor beciuri. Apoi, ar mai trebui o campanie arheologică (noi săpături), prin primăvara anului viitor şi, în final, consolidate zidurile evidenţiate prin ultimele săpături. Sunt importante construcţiile dezvelite, dar ele trebuie conservate cum se cuvine. Este un lucru important, de aceea l-am subliniat de două ori. Locul ar trebui acoperit cu o structură metalică pe care să se aşeze măcar tablă, dacă nu se poate sticlă.” Felicia Olteanu, şefa biroului ADPP din cadrul Primăriei ne-a precizat: “Nu s-a decis încă, la nivelul conducerii Primăriei, ce vom face în continuare. Probabil, după ce vom primi constatarea privind rezultatele diagnozei arheologice de la dl Alin Frânculeasa, vom apela la un arhitect care să întocmească un proiect de  punere în valoare a vestigiilor descoperite”. A.N.

Editorial. DEMNITATE ȘI DEMNITARI

Sau „mai rar, băieți!”. Adică mai rar cu legile astea gen Big Brother, apărarea demnității, nediscriminării etc. Care nu duc decît la o însemnată restrîngere a libertăților individuale. Nu știu cum se face, dar, pe măsură ce progresăm spre democrație, asta se face printr-o treptată renunțare la drepturile civice. Modernitatea post-iluministă a început în momentul în care individul a început să-și afirme drepturile inalienabile, în contra-partidă cu tendințele hegemonice ale oricărei alte puteri, nobiliare, ecleziale sau statale. Asta explică formidabilul progres al umanității din ultimele două secole. Numai că, de prin ultimele decenii ale veacului XX, asistăm la o mișcare de recul, prin măsuri insidioase Statul își reatribuie (cel puțin în Europa occidentală) tot mai multe prerogative, asigurîndu-le cetățenilor săi o bunăstare fabuloasă în schimbul controlului tot mai accentuat. 


Ca toate fenomenele (post)modernizării, și acesta a degenerat la noi în caricatură. Așa este cu legea „apărării demnității” propusă de condamnatul penal Liviu Dragnea. În fond, legea este una a apărării demnitarilor. Una dintre accepțiunile cuvîntului demnitate în DEX este „autoritate morală, prestigiu, noblețe”. Este vreunul dintre aceste atribute potrivit pentru liderii noștri? Te apucă rîsul-plînsul. Ca și în cazul „legii antilegionare” despre care scriam cu cîteva săptămîni în urmă, și acum societatea civilă rahitică a reacționat tîrziu, dezlînat și anemic. Legea propusă de dl. Dragnea, au demonstrat comentatori avizați, este și inutilă (prevederile ei sunt acoperite perfect de alte legi) și plină de cuvinte goale – care pot fi interpretate oricum – și concepută să stranguleze și ultimele tresăriri de apetit critic ale societății cetățenești. Pentru că, dacă afirmi că dl Dragnea are o proprietate mult peste ceea ce poate fi justificat printr-un venit decent de politician, că dl. Zgonea sau dna. Grapini sunt analfabeți funcțional, că răposatul Vadim n-a fost un patriot și un om de cultură, ci un cancer al societății românești, că Tăriceanu e o nulitate gonflată etc. vei fi imediat acuzat că ai atentat la onoarea (demnitatea) respectivilor și pac….amenda sau închisoarea. Pentru că de demnitatea cetățeanului de rînd nu se ocupă nimeni. Îi apără cineva demnitatea atunci cînd intră în spital? În contact cu vreo autoritate publică sau o bancă? În școlile cu dotări de secol XIX? Nu este demnitatea lui asasinată seral de programul de imbecilizare televizată? Inutilitatea legii se vede limpede din aceste exemple. Cuplată cu ceea ce s-a numit „legea big brother”, promulgată de președinte, prin care supravegherea cetățenilor devine ceva normal, această lege întărește un regim cu pusee tot mai totalitariste. Gîndirea critică este esența democrației, fără ea votul este o formă goală și periculoasă. Fără gîndire critică, democrația este doar demagogie și, imediat, dictatură. Acesta e traseul pe care-l deschide legea lui Dragnea. Este, în fond, o deloc inocentă fraudă etimologică între „demnitate” și „demnitar”. Legea nu este pentru apărarea demnității, o noțiune suficient de vagă pentru a putea fi legiferată, ci a demnitarilor, a privilegiilor cu care se înconjoară fără răgaz.  Ca să o aperi, demnitatea trebuie să o ai. Mă refer la demnitatea în primul sens amintit aici, de noblețe, nu în sensul de funcție… aflată după mintea privilighenției noastre deasupra analizei critice. Sigur că la recolta asta de toamnă, anormal de bună, de legi împotriva dreptului la opinie contribuie din plin și decăderea morală, intelectuală, profesională și materială a presei românești. Ea ar trebui să creeze contra-greutatea acestor încercări de abuzuri la adresa libertății. Presa noastră este însă o presă de interese, nu principiile îi sunt faruri. Recent s-a publicat o știre de fapt divers. În Vanuatu, prim ministrul condamnat pentru corupție a profitat că președintele era plecat din țară și îi ținea locul și s-a auto-grațiat, împreună cu complicii săi. Iată o tipică situație românească mi-am spus,  parcă reciteam cum o comisie care atesta fără tăgadă plagiatul lui Ponta era desființată de ministrul învățămîntului din guvernul Ponta și înlocuită cu una perfect obedientă. Dar toate astea sunt simple defăimări… 
Christian CRĂCIUN

„Spune DA! Susţine donarea de organe”, o campanie de informare şi conştientizare cu impact

Asociaţia Transplantaţilor din România (ATR) a dat startul campaniei „Spune DA! Susţine donarea de organe” printr-o conferinţă de presă susţinută sâmbătă, 17 octombrie, la Casa de Cultură „Geo Bogza”, care a avut ca temă „Actul donării, transplantul şi starea post-transplant”. 
Doctorul psihiatru Renata Iosifescu a prezentat celor de faţă două cazuri de pacienţi cu transplant şi a pus accentul pe cât de importantă este psihoterapia într-o astfel de situaţie. În ceea ce priveşte medicaţia post-transplant, reprezentantul unui lanţ de farmacii a adus la cunoştinţa publicului faptul că nu sunt probleme din acest punct de vedere, toţi transplantaţii beneficiind de medicamentele necesare. 
La eveniment au mai fost prezenţi pacienţi cu transplant,  bolnavi aflaţi în program de dializă ori simpli susţinători, oameni care recunosc importanţa şi beneficiile donării de organe. 


În cadrul evenimentului s-au făcut referiri şi asupra legislaţiei şi procedurii privind acest gest umanitar. Astfel, am aflat că în România legea prevede posibilitatea prelevării de organe, ţesuturi şi celule de origine umană şi transplantul acestora exclusiv în scop terapeutic şi în mod gratuit, fără foloase materiale. Donator poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, aflată în moarte cerebrală sau donatorul viu, care face parte din familie (până la gradul IV de rudenie) şi care poate să doneze numai rinichi sau o porţiune din ficat.
Sunt multe prejudecăţi şi informaţii eronate despre actul donării, iar această campanie are în vedere şi schimbarea atitudinii publice, conştientizarea oamenilor cu privire la modalitatea în care îşi pot exprima, în timpul vieţii, acordul pentru a deveni donatori. 
“Oamenii nu sunt bine informaţi asupra a ceea ce înseamnă donarea de organe şi am constatat acest lucru din campaniile pe care le desfăşurăm în diverse oraşe. Nici chiar oamenii cu o pregătire superioară nu ştiu ce înseamnă în totalitate şi care este procedura legală în vederea efectuării unui transplant. Iar misiunea noastră tocmai în acest sens este direcţionată, pentru a-i informa corect pe oameni”-  a declarat Gheorghe Tache, preşedintele Asociaţiei Transplantaţilor din România.
Legislaţia în vigoare prevede ca acest acord să fie unul informat, ceea ce înseamnă că este necesar consimţământul rudelor de gradul I pentru prelevare. Familia trebuie să respecte dorinţa defunctului, dacă acesta şi-a exprimat-o. Persoana aflată în moarte cerebrală, având leziuni grave şi ireversibile ale creierului, este considerată decedată, la acest donator, funcţiile cardiacă şi respiratorie fiind menţinute artificial în secţiile de terapie intensivă.
Creşterea numărului de donatori este necesară pentru că oferă şanse la viaţă din ce în ce mai multor oameni care au nevoie de un transplant. “La fiecare câteva minute, pe lista celor care aşteaptă un organ sau un ţesut se mai adaugă un nume. Tu sau cineva apropiat ţie poate fi ultimul nume de pe acea listă. Statisticile arată că zilnic, la nivel mondial, aproximativ 20 de persoane îşi pierd viaţa aşteptând. Opţiunea de a permite să-ţi fie prelevate organele nu te costă absolut nimic. E doar o problemă de etică şi de responsabilitate socială care se materializează în consimţământul dat la notar şi în informarea familiei” – se arată mapa de prezentare a campaniei. 


Alături de cei 15 voluntari ai ATR s-au aflat şi motocicliştii de la Clubul Sportiv “Roata de Foc”, care au defilat în centrul municipiului, fluturând steaguri, în semn de susţinere a iniţiativei umanitare. În cadrul evenimentului  a avut loc şi o expoziţie de desene cu tema „Organe desenate altfel”, lucrările fiind realizate de elevi ai unităţilor de învăţământ gimnazial, în cadrul activităţilor „Şcoala altfel”. 
“Am iniţiat o campanie şi am desenat împreună cu copiii. «Şcoala altfel» a fost, de fapt, «săptămâna altfel», iar noi am fost invitaţi să le vorbim copiilor câte ceva despre donarea de organe. Copiii se exprimă mult mai bine într-o formă plastică, dovadă ca au creat desene extraordinare. Fiecare organ a avut o funcţie: creierul a fost şeful, ficatul - cel care munceşte, inima iubeşte, iar ei au desenat aşa cum au simţit” - a spus Eliza Coman, membru în comitetul director al ATR.
Asociaţia Transplantaţilor din România este o organizaţie neguvernamentală, nonprofit, care grupează şi reprezintă, la nivel naţional, pacienţi în stare post transplant şi pacienţi cu nevoie de transplant. 
Toate aceste activităţi din cadrul campaniei au ca scop creşterea numărului de transplanturi şi diversificarea tipurilor de transplant în România. 
Andreea Ştefan

Mihai Matei, patronul firmei Matero Ama, arestat pentru fraudarea unor fonduri europene

Cu toate că este, în general, cunoscută scrupulozitatea cu care inspectorii Uniunii Europene cercetează folosirea fondurilor comunitare accesate de firmele din România (sau din orice altă ţară beneficiară), încă mai există numeroşi patroni de companii, mai mari sau mai mici, prinşi cu fraudarea unor fonduri europene. Printre ei se numără şi Mihai Matei (foto), un cunoscut om de afaceri câmpinean, patronul firmei de construcţii Matero Ama, notorie pentru numeroasele investiţii cu bani publici realizate pe domeniul municipiului Câmpina. 


Până săptămâna trecută, asupra lui Mihai Matei nu plana nicio bănuială de săvârşire a unor infracţiuni. Marţi, 13 octombrie, maşinile procurorilor DNA au oprit la sediul din Poiana Câmpina al firmei Matero Ama, precum şi la locuinţele din Câmpina ale patronului firmei, ale rudelor şi apropiaţilor acestuia. În urma percheziţiilor, procurorii DNA au cerut reţinerea sa pentru 24 de ore. De asemenea, a fost audiată şi soţia acestuia, Aurelia Matei, procurorii hotărând cercetarea ei sub control judiciar. Matei este acuzat, în principal, de constituirea de grup infracţional organizat şi spălare de bani, prejudiciul estimat fiind de aproape trei milioane de euro. Există şi alte capete de acuzare: instigare la săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri europene, în formă continuată; instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată; instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată. Soţia sa, manager de proiecte europene, este şi ea acuzată de prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri europene, precum şi de constituirea de grup infracţional organizat şi spălare de bani. Pentru infracţiuni asemănătoare mai sunt cercetaţi penal administratorii unor firme partenere: Cătălin Vlădilă, Anghel Avram și Ovidiu Secu. Procurorii au indicii temeinice că Matei controla mai multe firme (înregistrate pe numele unor angajați sau rude), şi că vindea utilaje între aceste societăți, banii fiind obținuți prin finanțare de la Uniunea Europeană. Astfel, Matei reușea să păstreze pentru sine sumele respective de bani. Ulterior, magistrații Secției Penale de la Tribunalul Prahova au admis cererea procurorilor DNA de arestare preventivă, pe o perioadă de 29 de zile, a lui Mihai Matei. Dosarul său, unul clasic de corupţie şi fraudare de fonduri europene, se va judeca pe fond la Tribunalul Prahova.  Din ordonanțele întocmite de procurori a rezultat că în cursul anului 2010, la nivelul societății comerciale S.C. Matero Ama S.R.L. au fost elaborate două proiecte cofinanțate de Uniunea Europeana prin Fondul European de Dezvoltare Regională, respectiv: „Creșterea Eficienței Energetice a Centrului pentru producerea mixturilor asfaltice” și „Centru pentru producerea betoanelor și mortarelor”. Aferent proiectelor depuse, S.C. Matero Ama S.R.L. prin reprezentantul său legal, administrator Matei Mihai, a desemnat ca manager de proiect pe inculpata Matei Aurelia-Liliana, soția sa. La rândul său, acesta a îndeplinit în cadrul proiectelor calitatea de responsabil cu operațiunile financiare. În același context, inculpatul Matei Mihai, în înţelegere cu inculpata Matei Liliana Aurelia și cu suspecții Vlădilă Cătălin, administrator al S.C. Maktub S.R.L. Tecuci – ofertant (societate în care inculpata Matei Liliana Aurelia a deținut anterior funcția de asociat unic și administrator) și Anghel Avram, administrator al S.C. Leasimat S.R.L., au constituit un grup infracțional organizat, având ca scop manipularea procedurii de achiziție, în sensul depunerii de diligențe în scopul pregătirii ofertelor (prin inițierea unor asocieri între societățile acestora cu producătorii utilajelor sau al susținerii ferme din partea acestora) și implicit al stabilirii prețului de ofertare, astfel încât societățile controlate de aceștia să obțină punctajul necesar câștigării selecției de oferte, iar valoarea utilajelor să fie în mod artificial crescută.
În perioada 2010-2012, cu intenție, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul Matei Mihai a determinat-o pe inculpata Matei Liliana Aurelia să accepte depunerea și folosirea unor documente inexacte și false întocmite de ofertanți, la îndemnul soțului său, în scopul creării unei aparente stări de legalitate a procedurii evaluării, selecției de oferte și adjudecării de către ofertanți (societăți controlate de inculpat), precum și a obținerii pe nedrept, de la autoritatea contractantă (Ministerul Economiei – Organismul Intermediar pentru Energie), de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, în sumă de 9.677.326 lei, echivalent a 2.271.672 euro (valoare eligibilă nerambursabilă).
De asemenea, în același scop, suspecții Vlădilă Cătălin și Avram Anghel, cu știință, au depus pentru a fi folosite la autoritatea contractantă (Ministerul Economiei – Organismul Intermediar pentru Energie), declarații pe proprie răspundere, neconforme cu realitatea, din care rezulta că nu sunt angajați în practici prohibite, că nu sunt membri ai niciunui grup sau rețele de operatori economici și că nu se află în situația conflictului de interese, documente întocmite și prezentate în cadrul procedurii organizate de SC Matero Ama SRL.
În cadrul celui de-al doilea proiect, inculpatul Matei Mihai și ceilalți membri ai grupului a beneficiat de sprijinul suspectului Secu Ovidiu care, în calitate de reprezentant al unei firme din Bulgaria, a întocmit și semnat în numele administratorului, fără știința acestuia, documentele necesare participării în calitate de ofertant în cadrul procedurii pentru implementarea proiectului respectiv. În perioada 2011-2013, pentru însușirea sumelor ilicite astfel obținute, după achitarea contravalorii utilajelor ofertanților câștigători (S.C. MAKTUB S.R.L. Tecuci, respectiv S.C. LEASIMAT S.R.L.). Aceştia, la rândul lor, au procedat la achitarea utilajelor către producătorii acestora. Diferența rămasă, în sumă de 4.210.499 lei, la care se adaugă TVA, a fost disimulată de inculpatul Matei Mihai și ceilalți membri ai grupului în vederea ascunderii adevăratei naturi a provenienței, prin încheierea unor contracte comerciale cu aceleași societăți controlate de aceleași persoane. În final, în baza împuternicirilor pe conturile societăților, inculpatul Matei Mihai, alături de soția sa, au procedat în mod repetat la ridicarea sumelor de bani în numerar cu justificări aparent legale. A.N.