06 ianuarie 2015

Este sau nu Ziua Câmpinei pe 8 ianuarie?

Municipiul Câmpina poartă în continuare haine de sărbătoare, pentru că joi, 8 ianuarie, aniversează 512 ani  de la prima atestare documentară şi, ca în fiecare an, autorităţile locale au pregătit un program pentru a marca această zi. 
Pe site-ul Primăriei, în secţiunea Municipiu – Date istorice sunt scrise următoarele informaţii preluate din „Monografia municipiului Câmpina” scrisă de Silviu Dan Cratochvil: „Câmpina este atestată documentar la 8 ianuarie 1503, numele acesta figurând în registrele vigesimale ale negustorilor braşoveni (moşneanul Mansul (ori Mancsul ?) ce duce 425 livre de ceară de albine spre vânzare la Braşov şi este consemnat în registrul vigesimal (de taxă vamală) la poarta cetăţii. În acelaşi an se consemnează prezenţa altor doi moşneni din Câmpina, Şerban şi Costea, ce vor aduce spre vânzare tot ceară) care tranzitau Valea Prahovei, o zonă folosită drept drum comercial, constituind încă din secolul al XIV-lea o cale de comunicaţie între provinciile româneşti, Transilvania şi Muntenia. Deşi în actele emise de cancelariile domneşti este menţionată „vama Prahovei”, există certitudinea că satul Câmpina, graţie poziţiei sale geografice la intrarea în munţii Carpaţi şi amplasării la distanţă egală de Bucureşti şi Braşov, era vamă, punctul strategic pentru controlul mărfurilor. Acest lucru a făcut posibilă o dezvoltare rapidă a aşezării, localitatea beneficiind de nenumărate avantaje în urma schimburilor comerciale care aveau loc aici.”


Această zi este însă pusă sub semnul întrebării de mai multe voci, care susţin că data nu ar fi una corectă.

„Data aceasta mi se pare nepotrivită, din mai multe motive. Am găsit un document, publicat în presa anilor ‘50, în care se menţionează: «1472. Johann Geheimhardt din Braşov încheie o convenţie cu Neagu din satul Câmpina pentru a-i furniza 200 kg de ceară şi 500 kg miere de fagur, obligându-se ca la data predării mărfii să achite 180 de taleri». Cercetătorii care se vor ocupa în viitor de istoria oraşului vor mai găsi şi alte documente anterioare anului 1503. Dl. Silviu Cratochvil în, Monografia domniei sale, dur criticată de severul publicist Ion Şovăială, a adus de la Arhivele din Braşov un extras din registrele vigesimale ale Cetăţii Braşovului în limba latină: «Item Mansul de Kympana habet ceram centenaria 4 1/4 solvit florin 1, asprii 34» datat din greşeală 8 ianuarie 1503. Domnia sa nu a precizat de unde a luat informaţia, care fusese publicată încă din 1924 de profesorul Stoica Teodorescu în “Monografia oraşului Câmpina - istoric şi documente”, scrie istoricul şi muzeograful Alin Ciupală într-un articol la rubrica “File de cronică”. (http://ziaruloglinda.blogspot.ro/2015/01/file-de-cronica-campina-cinci-veacuri.html)

“Abordarea istorică a unui document care devine prima atestare documentară a unei localităţi nu este deloc o problemă simplă. Ştiinţa istorică impune verificarea, în primul rând, a autenticităţii şi veridicităţii documentului respectiv. În al doilea rând, oricând poate fi găsit, descoperit un document ce poate schimba total datele problemei. Din acest punct de vedere, întrebările pe care şi le pune domnul Ciupală, profesor şi muzeograf, sunt fireşti. Dumnealui pune sub semnul întrebării chiar şi data de 8 ianuarie 1503. Această dată apare prima dată menţionată în Monografia publicată în 1924 de profesorul Stoica Teodorescu, aspect reluat de Silviu Dan Cratochvil în cea de-a doua Mongrafie. Astfel, documentul apare în ediţia revizuită din octombrie 2002 ca urmare a adresei filialei Braşov a Arhivelor Statului. Documentul prezentat în facsimil în limba latină cât şi în limba română nu conţine în textul propriu-zis data de 8 ianuarie. Personal, mă întreb dacă datarea documentului nu aparţine specialiştilor de la Arhivele Statului din Braşov. De asemenea, nu deţin informaţii ca vreun câmpinean să fi cercetat în mod direct şi la faţa locului documentul respectiv. Domnul Alin Ciupală, şi nu este singurul câmpinean, aduce în discuţie alte două documente, unul datat 1 ianuarie 1503, iar cel de-al doilea din 1472. Dumnealui susţine că documentul al doilea a apărut în presa anilor ’50 ai secolului trecut. Din nou este firească întrebarea: documentul a fost cercetat şi verificat şi cu ce alte informaţii poate fi coroborat? Personal consider că într-o logică istorică, dar la momentul de faţă doar cu caracter intuitiv, va apare un nou document ce va coborî atestarea localităţii Câmpina. Logica este corectă, dar lipseşte argumentul – documentul. Este cert că cercetarea istorică are pe ce să se bazeze, dacă ţinem cont că drumul comercial al Văii Prahovei apare încă din 1538 în actele Cancelariei Maghiare a regelui Ludovic I de Anjou. De asemenea, documentul datat 23 octombrie 1422 din timpul domniei lui Dan al II-lea deschide o nouă paranteză în cercetare, ca urmare a menţionării punctului de vamă existent pe Valea Prahovei. Trebuie, însă precizat faptul că nu este menţionat numele localităţii. În mentalul unei comunităţi cum este cea câmpineană trebuie să te bazezi întotdeauna pe informaţii certe, cu valoare de adevăr istoric. Este la fel de cert că cercetarea trebuie direcţionată spre Arhivele Statului Braşov, Bucureşti şi filiala de la Ploieşti, dar şi asupra istoriografiei româneşti referitor la publicarea unor ample colecţii de documente. Până atunci, cu o firească “cuminţenie” istorică, credem că în mod oficial data de 8 ianuarie 1503 rămâne, până la proba contrarie, prima atestare documentară a localităţii Câmpina” - ne-a declarat profesorul doctor Gheorghe Râncu.

Un alt punct de vedere este şi cel al profesorului doctor în geografie Nicolae Geantă, care a scris şi publicat mai multe cărţi despre municipiul Câmpina: „Sub nicio formă geneza Câmpinei nu are ca dată 8 ianuarie 1503. Asta este o zi gravată în istorie de domnul Silviu Cratochvil. Primăria şi politicienii locali au luat-o drept punct de reper, fără să scotocească prin arhive. Doar sunt religia Wikipedia: cred fără să cerceteze! Faptul că unii cred că domnul Cratochvil a găsit documentul prim de atestare mă uimeşte. În timp ce studiam pentru doctorat, am găsit în «Îndrumător în arhivele statului» (Bucureşti, 1971), un articol scris de către Primăria Câmpina, unde preciza că prima atestare documentară datează din 1503! Nu ştiu de unde au stabilit ei anul, dar acesta era menţionat de profesorul Stoica Teodorescu în Monografia din 1924 sau de Nicolae Iorga (1915). Nu pot spune cu siguranţă că municipiul nostru are câteva mii de ani vechime, cu toate descoperirile arheologice de la Slobozia, dar cred că s-a dezvoltat după secolul XIV. Pentru că, potrivit lui Nestor Urechia, «drumul Prahovei» era folosit de târgoveţi, deoarece cavalerii teutoni controlau drumul Rucărului. Ar trebui cercetate profund şi documentele secolului XV, când Dan  al II-lea (1422), Vladislav al II-lea (1452) ori Vlad Ţepeş (1476) amintesc de «drumul Prahovei», dar mai ales Arhivele Cetăţii Braşovului din secolele XIII-XV, care din nefericire se află la Budapesta. Cine să-şi piardă vremea pe acolo? Şi cu ce motivaţie? Când ar trebui sărbătorită ziua Câmpinei? Fiindcă nu ştim corect data de atestare documentară, cred că bine ar fi la data când a fost declarată comună urbană de către Cuza Vodă, odată cu intrarea în vigoare a Legii Comunale din 1 aprilie 1864. Nu ştiu însă unde poate fi găsit documentul. Sau dacă există acel document. Ziua aceea este cu precădere în aprilie, cel mai târziu în luna mai. Atunci tot oraşul ar putea sărbători. Nu doar o mână de euforici, ca pe 8 ianuarie...”
Părerile sunt împărţite, iar subiectul este unul controversat, care necesită cercetare îndelungată şi ore de studiu şi implicare. 
Deocamdată, cert este faptul că cea de-a opta zi din prima lună a anului rămâne ca zi aniversară a municipiului Câmpina, iar joi, începând cu ora 11.00, toţi câmpinenii sunt invitaţi în sala “Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” pentru a participa la evenimentul ce marchează cei 512 ani de atestare documentară.
„Manifestarea va cuprinde un simpozion cu comunicări despre istoria veche şi recentă a municipiului şi o expoziţie cu lucrări realizate de artişti plastici la Câmpina în ultimul deceniu” - ne-a declarat Florin Dochia, organizatorul evenimentului. 
Programul este următorul:
1. Cuvânt de deschidere - Ing. Horia Tiseanu, primarul municipiului Câmpina;
2. Dr. Gheoghe Râncu - Studiu comparativ asupra sistemului heraldic din România postdecembristă şi cel al altor regimuri politice republicane din fostele ţări comuniste europene; 
3. Alin Ciupală - Evocare: Un primar exemplar - Eduard Kessler;
4. Dr. Gheorghe Râncu - Anuarul Societăţii de Ştiinţe Istorice 2014. Prezentare;
5. Lansare de carte - Victor Teodoru a fost martor ocular: 22 decembrie 1989 la TVR. Acum 25 de ani;
6. Câmpina postdecembristă;
7. Vernisajul expoziţiei de pictură - „Câmpina, oraşul însorit”.
Andreea Ştefan

Editorial. AMINTIREA ȘI UITAREA…

Nici un alt președinte din cei trei din era noastră nu a fost supus la atîtea critici, în atît de puțin timp, chiar înainte de a prelua funcția. Prima iluzie la care trebuie să renunțăm este aceea că putem avea alt fel de președinte decît unul jucător. S-a rîs mult de formula lui Băsescu, dar ea s-a dovedit singura viabilă pentru societatea și mentalul nostru colectiv. Un președinte încuiat în Cotroceni e tot ce ne lipsește. O altă iluzie la care dl. Iohannis trebuie să renunțe urgent e aceea că poate trăi „normal”. Nici asta nu se potrivește cu așteptările românilor. Vă aduceți aminte începutul primului mandat Băsescu, cînd acesta încă mai credea că se poate duce la Golden Blitz ca oricare cetățean, să bea o bere? S-a repliat repede, pentru că noi nu suntem în Cehia unde Havel, președintele, se putea duce seara într-o cafenea să cînte jazz și să bea cu prietenii. Sau, se spune, se putea da cu rolele prin Hrad. De asta își va da seama și dl. Iohannis, că, din păcate, nu se mai poate întîlni cu cine vrea, nu se poate duce la biserică, nu își poate petrece revelionul cum vrea ș.a.m.d. 


Pe de altă parte, dl. Iohannis nu este președinte de Facebook. Comunicarea sa se cuvine să fie de cu totul altă natură, chiar dacă Rețeaua a avut un rol atît de important în alegerea sa. Primele sale gesturi politice au fost pline de ambiguități. Mai întîi numirea consilierilor. Cu opțiuni eufemistic spus nefericite. Aici am mari nedumeriri în legătură cu purtătoarea sa de cuvînt, dna. Tatiana Niculescu Bran. Și domnia sa comunică pe FB, atunci cînd noi avem nevoie de luări de poziție oficiale. Au avut loc întîlniri dintre președinte și primul ministru despre care nu am aflat nimic. Or, lăsat să-și facă mendrele dl. Ponta e foarte periculos. Reptilelor le priește umbra, Băsescu i-a învins aducîndu-i tot timpul la lumină, de la bilețelul roz la filmulețul cu MTO. Știm asta deja pe pielea noastră. Dacă vrea să lupte „discret”, dl. Iohannis nu are nicio șansă. Prioritatea zero pentru domnia sa (dacă vrea să-și ducă la îndeplinire excelentul proiect expus în discursul de învestitură și asupra căruia presa a insistat inexplicabil de puțin; sau explicabil, pentru că este incapabilă de o discuție de idei, coborînd totul în derizoriu și cancan) ar trebui să fie schimbarea acestui personaj toxic în sine și prin ceea ce simbolizează. Să nu mai vedem că pușcăriașii gen Năstase, Voiculescu, Becali, Vîntu ne dau continuu lecții de conduită. 
Apropo, m-am arătat nepermis de optimist, iată că acum plagiatorul a născocit chestia cu renunțarea la doctorat care să-l exonereze de răspunderile penale, materiale, morale și politice ale gestului său. Cu complicitatea Famigliei politico-mediatice al cărui apărător este. Revin la doamna Bran însă, domnia sa a reacționat mai mult ca o gospodină, cu țîfnă și aer de bîrfă, nemulțumită de culoarea perdelelor și uniforma chelnerilor de la Cotroceni. A fost un scandal în legătură cu decorarea dlui. Octav Bjoza, președintele AFDPR. Mă înscriu în contra multor comentatori „de bine” și socotesc această decorare ca un gest de normalitate într-o țară care-și asumă trecutul. Ei bine, în fața avalanșei de acuze că ar fi decorat un om cu adeziuni legionare, președintele sau purtătorul său de cuvînt ar fi trebuit să aibă o reacție rapidă și fermă. Din cîte știu, nu a existat. Nu sunt de acord nici cu dezabuzații de profesie care se arată deja dezamăgiți profund de ce a făcut sau nu a făcut președintele. Mai e nevoie de mult timp pentru a da primele judecăți pertinente. Și mai e ceva important: omul acesta are nevoie de noi, trebuie să fim prezenți așa cum am fost în ziua de 16 noiembrie. Iluzia că „i-am învins” e doar o iluzie, asta nu se petrece printr-un gest singular, ci e un proces de lungă durată și organizare. Or, pe acest teren „ei” sunt mult mai bine antrenați și organizați. Nu vedeți cîte porcării au făcut din noiembrie încoace, cît de prezenți sunt pe toate canalele media, extrem de ofensivi? Au inventat rapid și o „diasporă” care cică protestează contra numirii lui MRU în funcția de consilier personal al președintelui. Superb acest substantiv colectiv, „diaspora”! Chiar toată? E un semn bun că un politician de foarte bună calitate cum este Mihai Răzvan Ungureanu le stă unora în gît. Sigur că peste 10 ani, la încheierea celui de-al doilea mandat Iohannis, vom fi uitat de mult toate chestiile astea. Care vor fi cele de care ne vom aduce aminte?
Christian CRĂCIUN

Cuvântul care înţeapă

Sunt şi zile ca asta

Azi am împlinit 47 de ani şi principala îndeletnicire a zilei a fost cititul zecilor de mesaje primite de la prieteni şi mai cu seamă a unor texte din volumul jurnal real-fiction “Pacienţii politici” pe care îl pregătesc pentru tipar. Iată ce scriam cu trei ani în urmă.


5 ianuarie 2012. Debut de an cu zile destul de tihnite. Am reuşit să mă odihnesc, să citesc mult, să ascult muzică, inclusiv azi, de ziua mea... N-am făcut planuri măreţe pentru noul an. Vreau doar să fiu sănătos şi, dacă se poate, mai drept. În loc de chef aniversar, am fost cu fiul meu la patinoarul din Sinaia. Este deja un bărbăţel şi sunt tare mândru de el. Ce repede trece timpul…
15 ianuarie 2012. De trei ani activez mai apăsat în politică. Sunt obosit de toată camaraderia asta falsă ce pluteşte în jurul meu într-un proiect politic idealist, cu oameni prea puţin dispuşi să creadă într-un ideal... Nu ştiu dacă nu cumva toată construcţia asta nu este doar o iluzie a mea... În ultima vreme, mi-am propus să fiu mult mai atent la cei din jur, pentru că vreau să înţeleg ce îi mână cu adevărat în lupta politică. Pe unii deja am reuşit să-i cunosc şi nu sunt încântat... Se vorbeşte prea mult despre disciplina de partid, despre înregimentarea oamenilor cu orice preţ, despre armate disciplinate de alegători care să ne susţină şi foarte puţin de valoare umană... Nu pricep cum poţi să schimbi ceva în politică şi în societate dacă nu te bazezi, în primul rând, pe oameni de calitate! Am încercat, de mai multe ori (alături de Mirică sau Liviu), să-i fac pe unii să înţeleagă că liberalismul se bazează pe valoarea individului şi că o armată depersonalizată poate fi lesne manipulată. M-am lovit de un zid (Vigu) care nu acceptă decât propriile experienţe. Trebuie să mergem înainte, cu ceasul de masă la gât, soldatul sovietic rămânând în continuare modelul nostru. Nu mă obişnuiesc cu o astfel de disciplină oarbă... 
23 februarie 2012.  Politrucii din administraţia locală se dau de ceasul morţii auzind că am să candidez pentru un loc în viitorul Consiliu Local. Explicabil, după toţi anii ăştia în care am scris atât de tăios despre complicităţile şi ilegalităţile lor.
Un amic (altul, am destui) m-a atenţionat că asupra lui Vigu se fac presiuni să mă treacă pe linie moartă şi că nu este exclus ca el să accepte. Aşadar, îi deranjez rău de tot pe criticabili! Asta nu face decât să confirme, o dată în plus, faptul că toată activitatea mea publicistică şi-a atins scopul. În ceea ce priveşte o eventuală trădare a lui Vigu, slabe şanse, pentru că nu este tipul de om care vinde o asemenea marfă înaintea războiului. Începe să-mi fie scârbă de toată flecăreala asta fără rost. Mizerabilă situaţie!

Aceleaşi gânduri le am şi în prezent, ceea ce îmi dă de înţeles că viaţa nu are nicio explicaţie. Sunt doar zile ca asta, risipite printre altele.

P.S. Le sunt recunoscător celor care m-au felicitat de ziua mea. Am încercat să le răspund la toţi. Nu am reuşit. O fac pe această cale. Vă mulţumesc. 
Florin FRĂŢILĂ

În urma lui Adrian

In memoriam

De puţine ori, în toată activitatea mea publicistică, am găsit puterea şi rostul să scriu despre oameni ce nu mai sunt. De fiecare dată am făcut-o cu amărăciune, dar în semn de respect pentru foşti colaboratori, apostoli ai cuvântului scris, a căror prietenie am pierdut-o prematur. 
Azi, în zorii lui 2015, sunt nevoit să scriu despre o altă plecare, una cu totul specială, din sângele familiei mele, a unui om bun, personalitate recunoscută, Adrian Burchiu. 


Îmi vine greu să vorbesc la trecut de Adi, vărul meu, trădat fără preaviz de propria inimă în seara zilei de 30 decembrie 2014. L-a trădat tocmai inima, sora sufletului său frumos!
Cred că Adrian Burchiu a pierit fulgerător pentru că a trăit ca un fulger, o lumină ce a brăzdat cerul  multor oameni... 
Profesional, a fost unul dintre cei mai buni în domeniul lui, dovadă fiind şi faptul că la doar 36 de ani era deja directorul general al companiei Sterom SA (fosta Întreprindere Mecanică din Câmpina) şi omul cheie al negocierilor de privatizare cu americanii de la PCC, pe care i-a convins să investească la Câmpina şi să dezvolte o afacere de succes cu multe şi bine plătite locuri de muncă.
Despre faptele inginerului Adrian Burchiu vorbesc martorii, foştii lui colegi şi apropiaţi, într-o scurtă caracterizare in memoriam, căreia i-a dat citire preotul Izvoranu la slujba de înmormântare oficiată vineri, 2 ianuarie: 

“In acest moment de mare încărcătură emoţională, cuvintele sunt poate de prisos şi tardive, dar trebuie să amintim câteva etape din viaţa lui Adrian care au marcat atât existenţa lui, cât şi pe a noastră.
 Profesional, a lucrat aproape 30 de ani în cadrul IMC, devenită Sterom, apoi PCC (Precision Castparts Corporation) şi apoi Cameron România. Absolvent al Universităţii Braşov, a fost angajat ca inginer stagiar in 1977. A fost numit Şef Atelier Tratament Termic, apoi Şef Sectoare Calde. In aceasta perioada a format personal cu înaltă calificare, având încă de la început iniţiative şi proiecte cum au fost: implementarea de noi procese tehnologice şi modernizarea Atelierului Forja prin implementarea procesului de forjare în matriţă închisă.
Cu experienţa căpătată în cei 12 ani, dotat cu inteligenţă nativă peste medie, Adrian a urmat cursuri de management atât în ţară, cât şi în Statele Unite şi a fost numit în Board-ul Director şi în Consiliul de Administraţie al Companiei Sterom SA în 1990.
În aceşti primi ani după 1990, Adrian împreună cu echipa a continuat proiecte concretizate in modernizarea şi echiparea laboratorului de verificări fizico-mecanice şi chimice la standardele cele mai avansate, construirea clădirii administrative în care şi astăzi îşi desfăşoară activitatea departamentele companiei.
Trebuie amintit un important proiect social realizat prin construirea a 80 de apartamente şi garsoniere de care au beneficiat angajaţii şi familiile lor.
Dar decizia cea mai importantă, născută din spiritul vizionar al lui Adrian, ancorat la realităţile perioadei de 10 ani după 1989, a fost privatizarea companiei STEROM. În acea vreme în care cele mai multe privatizări au fost nereuşite, Adrian a fost capabil să găsească un investitor strategic important şi serios şi să-l convingă să investească în compania căreia i-a construit astfel viitorul şi a făcut-o să dăinuie peste timp.
Acest om, dotat cu o inteligenţă deosebită, înzestrat cu multă perseverenţă şi determinare, foarte bun vorbitor de limba engleză, a demarat privatizarea companiei Sterom la acea vreme, care s-a concretizat în achiziţionarea pachetului de acţiuni de către compania americana PCC (Precision Castparts Corporation), în prezent devenită Cameron România.
Trebuie amintit că aceasta a însemnat stabilitatea locului de muncă pentru aproape 1000 de angajaţi din localitate şi din împrejurimi, creşterea veniturilor la nivelul oraşului, donarea către Primăria Câmpina a aşa-numitei Grădini de Vară, localizată pe Bulevard şi a Ştrandului de lângă Casa Tineretului, de care beneficiază acum comunitatea.
 Acestea sunt doar câteva dintre acţiunile si proiectele lui Adrian, pentru care noi toţi trebuie să îi mulţumim.
A fost un om bun, jovial, în prezenţa căruia nu aveai cum să nu te simţi bine, întâmpinându-te mereu cu câte o glumă bună şi mult optimism. Îţi mulţumim Adrian că ai existat şi chiar dacă a venit clipa despărţirii, vei dăinui mereu în amintirea noastră.
Drum bun, Adrian! Domnul să te odihnească în pace!”

Dincolo de performanţele profesionale şi de profesionalismul ce i-a caracterizat întreaga activitate, Adrian Burchiu a trăit în plan personal sub semnele umanismului şi mecenatului, ajutându-şi semenii cu generozitate. Nu puţini sunt aceia care îi datorează recunoştinţă, fie că i-au fost cunoscuţi ori mai puţin cunoscuţi. 
Iubitor de frumos, în general şi de muzică în special, Adrian Burchiu a fost unul dintre întemeietorii trupei câmpinene Meteor, o legendă încă vie a muzicii locale.
În urma lui Adrian, după 60 de ani frumoşi de viaţă, au rămas amintiri de neşters şi regrete... Atât de multe regrete. 
Se spune că un om moare de două ori. Când îşi dă ultima suflare şi atunci când ultimul cunoscut îi rosteşte numele. Aşa stând lucrurile, cred că sunt şanse ca Adrian Burchiu să rămână nemuritor. 
Florin FRĂŢILĂ

File de cronică - Câmpina - cinci veacuri de istorie

Câmpina, de la sat la oraş (1)

Pe 8 ianuarie se aniversează an de an prima atestare documentară a localităţii noastre. Data de 8 ianuarie a devenit astfel ziua când sărbătorim oraşul. Data aceasta mi se pare nepotrivită, din mai multe motive. Am găsit un document, publicat în presa anilor ‘50, în care se menţionează: “1472. Johann Geheimhardt din Braşov încheie o convenţie cu Neagu din satul Câmpina pentru a-i furniza 200 kg de ceară şi 500 kg miere de fagur, obligându-se ca la data predării mărfii să achite 180 de taleri”. Cercetătorii care se vor ocupa în viitor de istoria oraşului vor mai găsi şi alte documente anterioare anului 1503. Dl. Silviu Cratochvil în, Monografia domniei sale, dur criticată de severul publicist Ion Şovăială, a adus de la Arhivele din Braşov un extras din registrele vigesimale ale Cetăţii Braşovului în limba latină: “Item Mansul de Kympana habet ceram centenaria 4 1/4 solvit florin 1, asprii 34” datat din greşeală 8 ianuarie 1503. Domnia sa nu a precizat de unde a luat informaţia, care fusese publicată încă din 1924 de profesorul Stoica Teodorescu în “Monografia oraşului Câmpina - istoric şi documente”, în a cărui prefaţă autorul mărturiseşte: “Lucrarea de faţă am făcut-o mânat de un singur gând, anume, de a înfăţişa-cred-tuturor, şi mai ales celor din Câmpina, oglinda vie a dezvoltării istorice a acestui prea frumos oraş”. 


În lucrarea această fundamentală pentru istoria câmpineană, autorul menţionează că s-a folosit de arhiva Doamnei Contese de Blome, născută Ştirbei, proprietara moşiei Câmpina-Voila, în care a găsit documente inedite. Pentru datarea primei atestări documentare însă, el a extras informaţii de la doi istorici consacraţi. De la Ionescu Gion (cel ales de Hasdeu să-i devină fiu adoptiv) extrage din “Istoria şi comerciul Braşovului” (Bucureşti, 1894) informaţia că la 1 ianuarie 1503 pleca spre Câmpina un negustor încărcat cu marfă din Braşov: “cuţite, pânză de Nuremberg, şei, hamuri, podoabe de cai, arcuri, săgeţi (...), iar câmpinenii vindeau la Braşov boi, vaci şi ceară”. În continuare, Stoica Teodorescu citează şi din Nicolae Iorga - “Istoria comerţului românesc” (vol. I, Văleni de Munte, 1915), altă mărturie: “Încă de pe la 1500 un Mansul, Şerban şi Costea, negustor din Câmpina, duceau saşilor vecini mai ales ceară”. 
Dl. Cratochvil, în documentul pe care îl aduce, se referă la acest Mansul (posibil Manea), dar nu precizează cum a ajuns la data de 8 ianuarie, deoarece Iorga plasează documentul cu trei ani mai devreme. Este firesc să-i acordăm mai multă încredere lui Nicolae Iorga, care a răscolit ani de zile cele mai importante arhive din ţară.
În concluzie, autorităţile locale, oamenii de cultură, câmpinenii, ar trebui să decidă pentru o altă zi de sărbătorire a oraşului, poate şi într-un anotimp şi într-un cadru mai larg decât cel permis la începutul lui ianuarie, care vine după o grămadă de sărbători. 
Informaţii despre Câmpina găsim destul de puţine. Tot Stoica Teodorescu ne spune că satul Câmpina se afla pe un drum, o cale comercială, cea mai scurtă legătură între Ţara Românească şi Braşov. El publică un document, datat 9 ianuarie 1593, al domnitorului Alexandru Voievod (Alexandru cel Rău, înaintaşul lui Mihai Viteazul), care pomeneşte de Vama de la Câmpina, care cu timpul va ajunge cea mai importantă vamă sau schelă a Ţării Româneşti, furnizând cele mai multe venituri la visterie. Pe la 1640, în Câmpina se afla reşedinţa vătafului de plai care avea misiunea să păzească drumurile spre Transilvania. 
Nu trece mult şi satul devine târg, la 1660. Târgul Câmpina avea vătaf, vameş şi pe la 1663 era o aşezare puternică, cu prăvălii permanente, cu zi de târg săptămânal. 
Vama de la Câmpina s-a desfiinţat în 1860, când se mută la Predeal. Boierii câmpineni care de generaţii au stăpânit moşia Câmpina şi moşia Curiacu, numită ulterior Câmpina cea mică sau Câmpiniţa, îşi vând proprietăţile din oraş lui Ştefan Burki “pământean” (localnic) pentru suma de 40.000 lei galbeni, vânzare întărită de domnitorul Al. Ioan Cuza, care a notat pe act “spre paşnică stăpânire cumpărătorului”. Peste patru ani, 1864, Ştefan Burki vinde Prinţului Ştirbei la preţ de 40.000 galbeni împărăteşti cesaro-crăeşti. Prinţul Ştirbei mai cumpără şi de la boierii Băicoianu partea lor din moşia Câmpina, Şotrile, Lunca Mare, împreună cu târgul aşezat pe ea, devenind astfel proprietar pe întreaga moşie a Câmpinei, unde îşi construieşte o reşedinţă în centrul oraşului (dărâmată fără niciun pic de respect pentru istoria locală după 1990, când pe locul ei s-a construit o sală de sport) şi un castel de vânătoare în pădurea de la Voila. 
Din 1864, Câmpina este recunoscută oficial oraş. 
Alte date interesante despre evoluţia urbei noastre de la sat spre oraş găsim în lucrarea “Târguri şi Oraşe” (1915) a lui G. M. Petrescu - Sava, care ne spune: “Încă de la 1674 drumul Prahovei se numea «drumul Câmpinei», «scală de neguţători». Era târg săptămânal, cu vamă încă din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Oraş în tot cursul secolului XVIII, reprezentat peste tot în hărţi deopotrivă cu Ploieşti. În 1830, Câmpina avea 174 de case. În 1860, avea 626 familii. În 1899, avea 3779 de locuitori. Azi, după eflorescenţa neaşteptată a sondelor, Câmpina are o populaţie de 14.000 locuitori”.  
Informaţii preţioase găsim într-o lucrare, raritate bibliofilă, prima enciclopedie românească care apare la Sibiu în 1898, sub auspiciile “Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”. Lucrarea în trei tomuri masive îl are autor pe dr. C. Diaconovich. Tomul I din “Enciclopedia Română” cuprinde 10.401 articole cu 9 harte, planuri şi ilustraţiuni în text. Reproducem integral articolul despre Câmpina: 
“Câmpina, com. urb. în România, j. Prahova, situată pe un platou între râurile Prahova, Doftana şi pereul Câmpiniţa. Staţiunea liniei ferate Predeal - Ploiesci. E însemnată ca staţiune balneară şi pentru terenurile sale petrolifere, peste care se află aproape 100 guri (puţuri) din cari se scoate petroleul. Comuna are peste 3000 locuitori. C.[âmpina] are o judecătorie de ocol, subprefectură, o mare fabrică de gaz şi parafină, o fabrică de cărămidă, patru biserici şi două şcoale; un spital al fundaţiunei «Lahovari - Arsachi». (Donaţia către oraş a boierilor Lahovari a fost demolată recent şi înlocuită cu o clădire urâtă, unde îşi are sediul Ocolul Silvic - n.r.) (...). Câmpina, staţiune balneară. Isvoarele nu sunt captate, aşa că stabilimentul dispune de puţină apă. Printr-o captare serioasă însă s-ar putea întruni un volum suficient, deoarece la o adâncime nu tocmai mare platoul Câmpina este pătruns de ape sulfuroase subterane. În comparaţie cu trecutul, Câmpina se află în decadenţă. Înainte de 1857 era aici un stabiliment de idroterapie bine usitat, condus de Hatschek, care învăţase această specialitate la Grafenberg, sub direcţiunea lui Priesnitz, fiind primul care introduce acest sistem de cură în România (de la numele lui provine substantivul prişniţă - n.r.). Oraşul era în floare pe atunci, o musică aleasă din Braşov venea în fiecare vară; bucurescenii alergau aici în număr mare, mulţi zidiseră case (între alţii şi Heliade Rădulescu). Prin situaţiunea sa şi prin apropierea de Bucuresci, C.[âmpina] ar putea să aibă un viitor sigur, căci isvoarele sunt din cele mai bune. Analiza arată o reacţie uşor alcalină, prezenţa acidelor carbonice, sulfurice şi clorhidrice cu base de calce, magesie şi potas. Clima e dulce şi mai puţin variată ca în alte localităţi muntoase. Aici îşi caută vindecarea bolnavii de reumatisme, boale de piele, afecţiuni uterine”.
Prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria veneau vara la cură la Câmpina. 
Vorbind de familia boierilor Câmpineanu, găsim în această laborioasă enciclopedie şi o genealogie a acesteia. “Câmpineanu. Familie boierească română. Primul purtând acest nume este Vasile C. căpitanul, omorât în 1659 de Michnea Vodă împreună cu socrul său şi alţi boieri pentru că se împotrivise la o poruncă domnească. Drăghici C. e în 1705 capucehaia (trimisul Domnului) la Ţarigrad. Doi câmpineni figurează pe lista boierilor mari în 1718: Manta C. mare căpitan şi fiul său Pârvu. Dintr-un al doilea fiul al căpitanului, anume Pavel, s-a născut Pantazi C. Acesta se căsători cu fiica lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir. Are un rol în afacerile ţerii, având rangul de mare clucer. După cum se găsesc într-un act pe la 1764 murise lăsând doi băieţi, Scarlat şi Constantin. Stolnicul Scarlat Constantin în 1785, ispavnic de Buzău, în relaţiuni rele cu Mavrogheni (domnitorul - n.r.), acesta exilează pe soţia boierului, anume Luxandra, la inchisoarea Edicule din Constantinopol, unde rămase mai mulţi ani cu fiul ei. Constantin C., fratele lui Scarlat, om învăţat şi boier însemnat de la începutul acestui secol. Înainte şi în timpul ocupaţiei ruseşti el era mare spătar. Ion Câmpineanu - colonelul, fiul lui Scarlat, născut 1798, om politic foarte însemnat; mare orator şi aprig apărător al drepturilor naţionale, îndeosebi în Adunarea Obştească de la 1834, când prin alocuţiunea sa a sciut să îmbărbăteze pe toţi deputaţii ca să reziste presiunilor ruseşti referitoare la introducerea unor modificări în Regulamentul organic. După închiderea acestei adunări s-a refugiat în străinătate, dar n’a încetat să pledeze drepturile ţerei la Paris şi la Londra, căutând a întreţine relaţiuni cu bărbaţi politici marcanţi ca Thiers, Palmerston şi alţii. Venind a se reîntoarce în ţară a fost arestat în Lugoj şi închis la Caransebeş, apoi predat guvernului român, care l-a ţinut închis doi ani în mânăstirile Mărgineni şi Plumbuita (a rămas în folclor un cântec care începe cu versurile “Haideţi fraţi la Mărgineanu, să-l scăpăm pe Câmpineanu” - n.r.). În 1841 a fost eliberat. La 1833, după moartea fratelui său Constantin şi a ieşirii sale din armată, în care intrase cu rang de căpitan, s-a pus în capul societăţii filarmonice şi a îndemnat pe oamenii de talent să se ocupe cu literatura. Aşa şi după eliberarea sa a ştiut să adune în jurul său un număr de bărbaţi bétrâni şi tineri contribuind astfel la cimentarea societăţii. Intrarea oştirilor străine la 1848, moartea soţiei sale şi exilarea amicilor săi îl aruncă în o melancolie de care numai moartea îl scapă în 1863 (Diaconovich menţionează că a extras aceste date din discursul de recepţie la Academia Română al scriitorului Ioan Ghica - n.r.). Fiul colonelului, Ioan C., bărbat politic, născut 1841, în Bucureşti şi mort în noiembrie 1888, a ocupat între 1877 - 1886, în cabinetul «I.C. Brătianu» diferite ministere (Justiţie, Externe, Finanţe, Domenii); a fost la 1887 primar al Bucurescilor şi la 1888 guvernator al Băncii Naţionale”. 
Acesta n-a mai avut nicio legătură cu oraşul, deoarece tatăl său vânduse moşiile din Câmpina încă din 1860. Într-o prezentare făcută la dezvelirea bustului lui Ion Câmpineanu la şcoala care acum îi poartă numele, realizatoarea acţiunii, prin datele biografice transmise, îl prezintă greşit ca localnic pe fiul colonelului, ignorând personalitatea mult mai importantă a tatălui său. 
Şcoala care astăzi poartă numele de Ion Câmpineanu a fost înfiinţată de un mare dascăl, despre care Ion Simionescu, în lucrarea “Oraşe din România” (1925) ne spune: “Ce înseamnă vorba omul sfinţeşte locul iarăşi de aici se poate vedea. Şcoala primară de băieţi nr. 1, condusă de mulţi ani de către destoinicul institutor Anastase Scripcă, cu vremea a ajuns ceea ce ar trebui să fie multe alte şcoli primare, un centru de propagare culturală. Pe lângă şcoala primară pentru copii, aici funcţionează o şcoală primară de adulţi, o şcoală industrială de ucenici şi adulţi, o bibliotecă vie şi un muzeu industrial. Este o activitate demnă de laudă, dar mai ales demnă de văzut. Creându-se de curând gimnaziile de fete şi băieţi, însemnătatea culturală a oraşului nu poate decât să crească. Ceea ce a putut săvârşi o pereche de institutori, e drept neobosiţi şi plini de însufleţire, va servi ca temelie pentru o activitate mai largă a profesorilor de şcoli secundare”. 
Poate ar fi mai drept ca şcoala să poarte numele acestui mare apostol al învăţământului câmpinean, de care nu mai aminteşte decât un mormânt neîngrijit, împodobit cu o troiţă sculptată de Nicolae Goage. Aşa cum a prezis savantul I. Simionescu, coleg la Academie cu câmpineanul C. Istrati, învăţământul câmpinean se dezvoltase. În 1941, la bacalaureat s-au prezentat 29 de elevi, admişi 22, respinşi 7. Înscrişi în clasele I - VII, 421 de elevi. 
Alin CIUPALĂ

Şcoala de Maiştri Sondori din Câmpina - (1904-1950)

Arealele petroliere au constituit, încă de la punerea lor în exploatare, centrii polarizatori economici şi factori atractori de forţă de muncă. Resursele atrag industriile, acestea îşi creează în mod endogen impulsuri de expansiune, atât spaţiale, tehnologice sau de capitaluri, iar toate generează la rândul lor concentrări de forţă de muncă. Prin urmare, se declanşează un proces complex de transformare în structura profesională a polulaţiei, eveniment corelat cu creşterea eficienţei de lucru. 
Corelaţia dintre industria petrolieră şi învăţământul tehnologic de profil din arealul petrolifer al municipiului Câmpina pune în evidenţă stadiile de evoluţie, atât ale evoluţiei industriei aferente, cât şi ale şcolarizării profesionale de profil, fiind un model de micro-analiză a impactului industriei asupra învăţământului. 
După descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi, în anul 1880, în partea de est a platoului Bucea, spre râul Doftana, de către Dumitru Hernia, cel ce devenise proprietar pe “moşia din sudul oraşului”, industria petrolieră românească începe ascendenţa, Câmpina devenind nu doar un “El Dorado” al aurului negru, ci chiar nucleul industriei de hidrocarburi din ţara noastră. După ce în anul 1890 la Câmpina s-a înfiinţat prima schelă petrolieră din România, oraşul devine unul dintre cele mai importante centre petroliere mondiale, mai ales după ce în anul 1896 societatea Steaua Română a cumpărat proprietăţile petroliere ale moştenitorilor lui Dumitru Hernea, iar în 1897 construieşte în nordul urbei prima rafinărie din ţară şi Europa. Între 1890 şi 1900 producţia petrolieră a crescut de la 3500 la 87.674 tone/an, iar în următorii 10 ani a depăşit 333.362 tone (un sfert din producţia ţării). Totodată, facem menţiunea că populaţia Câmpinei a crescut de la 2.716 locuitori în 1897, la 3.779 locuitori în anul 1899 şi 12.322 locuitori în anul 1912. 
Marile erupţii libere de la începutul secolului trecut (au fost sonde care au produs şi câte 2000 tone/zi) sau producţiile de zeci ori sute de tone zilnic, precum şi necesitatea unor echipamente tehnologice moderne şi utilizarea lor de către un personal calificat, dar şi dezechilibrele naturale (terasări, alunecări de teren, poluare – în râul Prahova numai în anul 1899 s-au scurs peste 1000 de vagoane ţiţei), incapacităţile de depozitare, transport şi prelucrare sau hazardele industriale specifice (incendii, accidente, victime etc) au devenit probleme apărute neprevăzut, care trebuiau gestionate cât mai eficient. Pe de altă parte, companiile petroliere de la acea vreme aveau angajaţi specializaţi în străinătate, însă puţini la număr şi în special ingineri străini. Aceştia nu puteau face faţă tuturor intervenţiilor la care erau solicitaţi, iar subalternii lor nu aveau suficientă pregătire pentru a-i putea substitui. Introducerea de motoare şi maşini moderne în tehnica forării sondelor şi în extragerea eficientă a ţiţeiului  necesita persoane calificate, nu numai simpli spălători manuali, cum erau la vremea aceea “puţarii”. Pe acest fond, dar şi sub imboldul reformelor lui Spiru Haret, al legilor din 1893 şi 1899, care stabileau planuri de organizare a şcolilor de meserii – pentru a forma specialişti ceruţi în agricultură şi industrie, în anul 1898, societatea Steaua Română a înfiinţat la Câmpina o Şcoală de Sondori, subvenţionată anual cu 6000 lei, afară de cei 12.000 lei alocaţi pentru înfiinţare.
Dezvoltarea învăţământului românesc a avut principal corifeu pe ministrul “şcoalelor” Spiru Haret, care în anul 1901 a elaborat o lege care viza învăţământul profesional. Acesta se desfăşura în atelierul şcolii, sub îndrumarea unui maistru instructor, elevii fiind puşi în situaţia de a efectua activitatea de muncitor în domeniul respectiv. Învăţământul teoretic era unul complementar, desfăşurat în şase ore pe săptămână, cuprinzând ore de aritmetică, lectură şi contabilitate. Şcoala trebuia să aibă în atelier sculele necesare, mobilier pentru sala de clasă, locuinţă pentru maistru şi un fond de 500 lei necesar pentru procurarea materiei prime necesare desfăşurării procesului de producţie. Organizarea şcolilor de meserii se făcea pe trei nivele: preparator – cu durata de doi ani, mediu – cu durata de 3 ani şi superior – cu durata de doi ani. Şcolile puteau avea primele două nivele (şcoli de gradul I) sau toate cele trei nivele (şcoli de gradul II). Absolvenţii primelor două nivele primeau certificate de calificare, iar absolvenţii tuturor nivelelor primeau diploma de maistru.
Ca urmare a factorilor expuşi mai sus, la 8 februarie 1904, Constantin Alimănişteanu, directorul Industriei Comerţului şi Minelor, a cerut Guvernului şi oamenilor de afaceri din industria de petrol, sprijin pentru deschiderea unei şcoli de “maiştri sondori” la Câmpina - cel mai important centru petrolier al vremii in ţara noastră. La şedinţa care a durat trei ore, Alimănişteanu a precizat că şcoala începută de Steaua Română, din interes privat, a eşuat după numai doi ani, deoarece “mulţi tineri pregătiţi aici s-au transferat spre alte întreprinderi”. El a menţionat că “Steaua Română a făcut un bun început cu inginerii, dar exemplul ei trebuie continuat şi întins atât cu toate categoriile de personal, cât şi la toate celelalte societăţi”. Proiectul propus de Alimănişteanu pentru “Şcoala practică de sondagiu din Câmpina” cuprindea materii precum: Aritmetică, Geometrie, Arta Sondagiului, Mecanică şi Fizică, Geologie, Maşini (cazane de vapori, maşina cu vapori), Combustibili, Electricitate, Desenul linear şi se dorea să fie pus în practică la 1 aprilie 1904. El prevedea ca elevii să primească o îndemnizaţie de 500 lei pe an, “foştii sergenţi de geniu şi artilerie, absolvenţii şcoalelor de meserii sau elevii acestora care posedă cel puţin 4 clase primare” devenind bazinul de recrutare al acestora.
Şcoala a devenit realitate la 1 decembrie 1904, când au început cursurile 56 de viitori maiştrii sondori, sub directoratul inginerului Vasile Iscu. Detalii amănunţite despre regulamentul şi programul “Şcoalei de maiştri sondori” de la Câmpina aflăm din Monitorul Oficial nr. 132 din 14 septembrie 1905, care preciza: numărul elevilor pentru cursul practic este nelimitat, iar pentru cursul teoretic se fixează la maximum 60, din care 15 bursieri (art.1), admiterea făcându-se prin examen (art.9), în intervalul 1-15 septembrie. Cursurile, care urmau a începe la 15 septembrie şi se finalizau la 15 iulie (art. 16), aveau o durată de 22 luni, din care 6 luni învăţământ practic, 10 luni învăţământ teoretic şi 6 luni “destinate  completării exerciţiilor şi dexterităţilor practice” (art.2). În timpul celor 10 luni de studii teoretice elevii puteau continua lucrările practice în ateliere de fierărie şi reparaţii, cât şi la construcţia sondelor (art. 8), pentru munca executată în şantier fiind remuneraţi ca orice salariat (art. 10). Finalizarea se făcea cu un examen de diplomă (art.17) în luna februarie, care dura 5 zile, timp în care directorul şcolii suspenda cursurile publice, cu o medie de minimum 5 (art.18). Iniţial la susţinerea examenului de diplomă erau admişi şi maiştri sondori care făceau dovada că au lucrat 5 ani (art.20). Interesant este şi faptul că elevii şcolii trebiau să poarte un semn distinctiv (art.23). Mai precizăm că prima serie de absolvenţi a fost în anul 1906 (26 iunie), când un număr de 56 persoane au primit diplomele şi au înfiinţat “Asociaţia maiştrilor sondori şi absolvenţi ai şcoalei din Câmpina”. Absolvenţii proveneau din mai multe regiuni ale ţării (Ploieşti, Mehedinţi, Râmnicu Sărat, Tutova, Bucureşti, Dâmboviţa etc.), dar şi din Câmpina (Mândaru Gheorghe).
Dintre primii profesori ai şcolii menţionăm câteva personalităţi importante ale ştiinţei şi tehnicii româneşti din epocă: profesorii Ludovic Mrazek (1867-1944) şi Gheorghe Munteanu Murgoci (1872-1925) la geologie, inginerii Constantin Bărbăcioru (matematică) şi Virgil Tacit (desen tehnic).
Şcoala este elogiată de C. Alimănişteanu în anul 1906, cu ocazia celebrării a 40 de ani de industrie petrolieră în România (interesant este că atunci anul de debut al industriei petroliere din ţara noastră nu era considerat 1857!), care credea că “viitorii chirovnici ai întreprinderilor noastre ne vor uşura exploatările de greutăţile care zătignesc o prosperitate temeinică a industriei ţării noastre”. (Industriaşul, care se retrăsese din minister în 1905, a precizat că România are o extracţie scumpă în raport cu USA sau Rusia).
Pregătirea personalului tehnic mediu şi inferior din industria petrolului a continuat extinderea în anii următori, astfel că în 1907 apare o nouă catedră de fizică, mecanică, electrotehnică şi topografie (care a fost încredinţată inginerului Em. Mărdărescu), iar în anul 1908 s-a înfiinţat o nouă catedră de cazane cu aburi, maşini şi motoare, având conducător pe Eugen Harting.
Între anii 1906-1915 la Şcoala din Câmpina au absolvit 311 maiştri sondori, între 1916-1918 cursurile fiind întrerupte datorită Primului Război Mondial. În timpul conflagraţiei, atât localul vechi al şcolii, cât şi întreg materialul didactic au fost distruse, astfel că la redeschiderea şcolii, în 1919, cursurile s-au ţinut în localul Primăriei. 


În ceea ce priveşte producţia de petrol, după anul 1910 schela Câmpina intră în declin (313.034 tone/1911, 294.405 t/1912, 243.715 t/1913, 1714.513 t/1914, 120.657 t/1915, 57.600 t/1916), polul ţiţeiului românesc fiind transferat în arealul Moreni - Gura Ocniţei. Rafinarea ţiţeiului, care crescuse de la 12.709 vagoane în anul 1901 la 50.165 de vagoane în 1910, s-a diminuat la 33-34.000 tone în anii 1914 – 1915 şi chiar la peste 26.500 vagoane în anii 1916-1917. În timpul Primului Război Mondial cele mai multe instalaţii petroliere de pe Valea Prahovei au fost distruse parţial sau total, iar marea majoritate a emigranţilor veniţi să lucreze în industria petrolieră de aici s-au repatriat.
În anul 1919 s-a cumpărat un local nou pentru Şcoala de Maiştri, unde a funcţionat până la desfiinţare. Odată cu reluarea activităţii sale s-a elaborat o nouă organizare a învăţământului, care de data aceasta avea cursuri de doi ani, elevii fiind recrutaţi dintre absolvenţii de 4 clase primare şi doi ani de practică pe şantier, urmând să facă şi un an de practică în şatier după absolvire. Mai târziu, elevii nu puteau fi recrutaţi decât dintre sondori şi rafinori, devenind maiştri numai şefii echipelor de lucru. Pe baza regulamentului din anul 1919 s-au înfiinţat trei secţii preparatorii pentru sondori la Câmpina, Moreni şi Buştenari, urmaţi de un an de specializare la şcoala de la Câmpina. Ceva mai târziu s-a înfiinţat şi o specializare pentru maiştrii rafinori, cu două secţii preparatorii, una la Câmpina şi alta la Ploieşti. Primii absolvenţi din secţia rafinori au fost declaraţi în anul 1922, când au obţinut diplomele numai 15 din cei 22 cursanţi. O menţiune specială trebuie să facem referitor la promoţia 1922-1923, când calitatea absolvenţilor a fost una deosebită, dovedită de mediile mari de absolvire. (Şeful de promoţie avea să fie declarat tânărul Aurel Velicu, născut în 1900 la Giurgiu).


Între anii 1920-1930 producţia de petrol brut a cunsocut fluctuaţii în schela Câmpina, dar nu a mai avut niciodată producţiile de dinainte de război. Cantităţile de petrol extrase au crescut uşor între 1922-1928 (de la 66.354 la 73.800 tone) şi au scăzut în 1930 (50.421 tone). Pe de altă parte, populaţia a crescut încontinuu, de la 12.937 locuitori în anul 1924 la 16.918 în 1930. Dintre aceştia, 7.557 erau salariaţi în anul 1930 (1095 în exploatarea subsolului, 1487 în industria chimică, 535 în industria metalurgică etc), peste un sfert din populaţie (26%) fiind angajată în industria petrolului.  Prin urmare, în 1930 în schela Câmpina, numărul salariaţilor s-a redus cu 45,9 % faţă de anul 1922, în timp ce în schela Buştenari situaţia era tocmai inversă (creştere de 31,2 %), asemenea schelei Moreni. Aceste schimbări au generat înfiinţarea unor secţii a şcolii de profil în localităţile cu ascendenţă petrolieră, Câmpina cunoscând un regres în şcolarizarea petroliştilor. Totuşi, secţia de la Buştenari nu a rezistat, astfel că la 1928 a fost desfiinţată, iar secţia de la Moreni a devenit independentă începând cu anul 1930. Mai precizăm că în anul 1932 s-a înfiinţat o nouă secţie a şcolii de la Câmpina - aceea de maiştri sondori şefi, care alături de secţiile de maiştri sondori şi maiştri rafinori, a funcţionat în acest oraş până în anul 1942, când au fost mutate la Ploieşti.
Din 1934, şcoala a pregătit maiştri sondori-şefi, durata cursurilor fiind de doi ani, numărul de absolvenţi înregistraţi în arhive fiind 289 maiştri până în 1945. Între 1942-1945, activitatea şcolii - care în toată perioada de la înfinţare până la acea dată se desfăşurase în clădirea de pe bulevardul Elisabeta nr.18, cunoscută sub numele de “Casa cu Grifoni” (azi sediul Primăriei Câmpina) - este mutată la Ploieşti. După cel de-al doilea Război Mondial şcoala revine la Câmpina şi îşi continuă activitatea până în 1951. Ultima promoţie cu 16 absolvenţi avea să promoveze cu rezultate foarte bune, printre remarcaţii promoţiei aflandu-se Gheorghe Mărăşescu, Ion Neguţ, Radu Răduţă sau Ion Georgescu.
Până în anul 1945, la Şcoala de Maiştri Sondori din Câmpina au fost şcolarizaţi cca 2000 de maiştri (1549 de maiştri sondori, 133 de maiştri rafinori şi 292 de sondori şefi). În aceste cifre sunt înglobate şi efectivele şcolarizate la Buştenari sau Moreni, până în anul 1930. După 1930, şcoala din Moreni, care a devenit independentă, a şcolarizat 292 de maiştri. În ambele şcoli au absolvit 1841 maiştri sondori, 133 maiştri rafinori şi 289 maiştri sondori şefi (chirovnici).


Trebuie menţionat că în anii ‘30 ai secolului trecut producţia de petrol a municipiului Câmpina s-a diminuat considerabil, schela care la începutul secolului era unul dintre fruntaşii ţării intrând într-un con de umbra, chiar dacă sondele s-au extins în dealul Piţigaia sau în şantierul Drăgăneasa. Prin urmare, în anul 1931 producţia de ţiţei brut a Câmpinei era de numai 49.627 tone, în 1934 s-a diminuat la 37.662 tone, iar în 1939 la 28.214 tone. În timpul conflagraţiei producţia de petrol a scăzut la 20-25.000 tone anual. Un recul mult mai spectaculos l-a înregistrat Rafinăria Steaua Română, care după ce a atins apogeul în anul 1932 (1,399 milioane tone), a avut o inserţie de cca 1 milion tone în următorul deceniu (616.795 tone în anul 1939, 256.700 tone în 1955 şi 400.000 tone în 1948).
Învăţământul tehnic minier mediu şi inferior s-a reorganizat după 1945, când prin Legea 145, nevoile industriei petroliere erau asigurate de două şcoli: una la Ploieşti, alta la Moreni. Aceste centre au fost alese deoarece la Câmpina industria petrolului era în declin, cu mult sub activităţile rivalelor ei vecine. Şcoala din Ploieşti pregătea de această dată subingineri, cu un program de 18 cursuri pe săptămână, inclusiv studii cu caracter practic sau experimental. Anul I era practic, iar anul II mai mult teoretic. Şcoala de maiştri sondori din Moreni avea o durată de 4 ani, unde pe lângă aritmetică, geometrie, fizică, chimie şi limba română sunt introduse şi cursuri de cultură generală. Totuşi, şcoala din Ploieşti avea o secţie de maiştri sondori şi la Câmpina, în vechiul local. La examenele de admitere s-au prezentat 202 candidaţi, 145 dintre ei fiind admişi, 107 dintre aceştia urmând cursuri de subingineri.
În anul 1946, toate secţiile şcolii aveau 254 de elevi, după cum urmează: 47 de subingineri sondori (din care 28 anul I, 19 anul II), 60 de subingineri rafinori (48 anul I, 12 anul II), 88 de maiştri sondori (19 anul I, 14 anul II, 20 anul III, 35 anul IV) şi 59 de maiştri rafinori (19 anul I, 6 anul II, 17 anul III, 17 anul IV).
În anul 1950, Şcoala de Maiştri Sondori de la Câmpina s-a închis pentru totdeauna. Nu ne-a mai rămas decât amintirea ei…
Nicolae GEANTĂ