20 ianuarie 2015

Gabriel Sitaru, sculptor: “În Câmpina, lucrările de sculptură sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”

Simboluri, semne, graţie, spiritualitate, emoţie, meditaţie sunt câteva dintre cuvintele care exprimă vastitatea creatoare a sculptorului câmpinean Gabriel Sitaru. Membru al Uniunii Ariştilor Plastici, filiala Bucureşti, cu expoziţii personale la activ şi nu numai, cu lucrări în colecţii particulare în România şi în străinătate, artistul este într-o permanentă conexiune cu poezia, versurile lui Nichita Stănescu fiind sevă inspiraţională în operele sculptorului, cu trăsături definitorii.
„Imaginaţia fecundă, meşteşugul subtil, materialele amalgamate inteligent, formele dezinvolte, toate pornesc de la versurile marelui poet. De la „părul cu chip” al Dorei (ultima soţie a poetului) şi „Copacul Gică”, arbore legendar situat în curtea interioară a blocului din Piaţa Amzei unde a locuit Nichita, până la „Îndoirea luminii” şi „Roşu vertical”, metaforele poetice îşi găsesc o subtilă corespondenţă în parabolele plastice ale sculptorului Gabriel Sitaru” - scria poetul Florin Sicoe. 


- Domnule Sitaru, ce stil de artă vă caracterizează? 
- Gradul de civilizaţie la care a ajuns omenirea astăzi se datorează în mare măsură artei. Din timpuri străvechi ne-au rămas semne ale culturii la care ne raportăm şi astăzi; arta rupestră din peşteri, scrieri vechi, temple, catedrale. Pentru mine, arta înseamnă muzica, poezia vieţii trăită la superlativ. Sunt adeptul oricărei manifestări artistice cu condiţia să fie autentică şi de bun gust. Când spui artă, când spui cultură, gândul te trimite la ceva frumos. Din păcate, semenii zilelor noastre merg cu paşi repezi în direcţia opusă. Dostoievski are o remarcă foarte concludentă în acest sens. „Dacă frumosul nu va salva omenirea, ar fi fost singurul care ar fi putut să o facă.” Depinde numai de noi de ce parte a baricadei ne situăm. Modul meu de exprimare în artă este sculptura. Am fost fascinat de opera lui Michelangelo, de modelajul lui Rodin care a constituit o răscruce în sculptură, dar a venit Brâncuşi care a revoluţionat din temelii viziunea asupra sculpturii. Sculptorul de idei determină privitorul să-şi pună întrebări. Brâncuşi, părintele sculpturii moderne, spunea despre lucrările sale „Priviţi-le până când le vedeţi!”. Personal am abordat sculptura pe mai toată gama ei, şi ca exprimare artistică, dar şi ca materiale (lucrez cu materiale „sănătoase” care se pretează la sculptură). Cu predilecţie sunt atras de stilul modern, axat foarte mult pe simbol, cu trimiteri spre abstract. Privindu-mi lucrările, iubitorul de artă este nevoit să gândească, şi de ce nu, să se instruiască pentru a înţelege. 
- Când aţi realizat prima sculptură?
- M-am născut la ţară, într-o familie de oameni modeşti, dar cu o conduită morală ireproşabilă. Nu putem da vina pe alţii sau pe soartă pentru nerealizarea anumitor aspiraţii. Depinde de fiecare ce parametri vor să atingă în viaţă. De sculptură am devenit conştient destul de târziu. Asemenea seminţei care nu încolţeşte până nu găseşte terenul fertil, aşa şi eu aveam chemarea, dar am conştientizat-o când am avut acces la albume, când am început să vizitez muzee, când am început să mă instruiesc în domeniu. Spun aici că cititul de literatură, indiferent din ce domeniu, contribuie enorm la cristalizarea unei culturi generale fundamentale. Aşa am ajuns la concluzia că viaţa mea nu ar avea sens dacă nu m-aş dedica trup şi suflet pasiunii care mă obsedează. Lucram la Institutul de Cercetări Petrol şi Gaze, unde am avut norocul să întâlnesc nişte oameni care cochetau cu sculptura. Tot aici mi-am confecţionat singur scule adecvate pentru pasiunea mea, tot aici am găsit şi câteva bucăţi de marmură. După un model de nimfă, turnat în bronz, am realizat prima mea „operă de artă” în marmură, cu unghiuţe, cu firişoare de păr. Aducerea aminte acum mă face să zâmbesc cu nostalgie de naivitatea mea de atunci.     


- Cariera d-voastră este lungă şi plină de evenimente. Ce a influenţat evoluţia dumneavoastră ca sculptor?
- Sunt un tip introspect. Nu-mi place să fac valuri în jurul meu fără acoperire. Când încă eram angajat la Institut am început să-mi construiesc o casă destul de deosebită pentru acea perioadă, pe care cu mici excepţii am executat-o cu forţe proprii. Tot atunci urmam cursurile Universităţii Populare de Artă din Ploieşti, dar în cea mai mare parte sunt un autodidact în materie de sculptură. Eram atât de convins că voi reuşi în ceva ce mi-am propus, încât nu acceptam sub nicio formă eşecul. M-am ghidat după dictonul că „Soarta ajută pe cei îndrăzneţi”, cu toate că eram un timid prin excelenţă. Având un fond bun prin educaţie, am devenit conştient că prin ceea ce m-am angajat să fac, sunt formator de opinii şi am nişte responsabilităţi în acest sens. Se spune că pe frontonul oracolului din Delphi stătea scris „Totul e permis”, dar pe partea cealaltă scria „Nimic prea mult”. Ar trebui să luăm aminte, mai ales că în ziua de azi foarte multă lume vrea să şocheze, să parvină fără niciun fel de scrupul. Toată lumea merge la grandomanie şi noi românii am intrat în Cartea Recordurilor cu cel mai lung cârnat. Din păcate se întâmplă acelaşi lucru şi în domeniul artei, unde îşi fac loc tot mai asiduu impostura, prostul gust, pornografia. S-a pierdut orice urmă de decenţă, de bun simţ!
- Ce relaţie este între arta dumneavoastră şi natură?
- „Copil fiind păduri cutreieram.” Născându-mă la ţară, am avut privilegiul unei copilării deosebite, nu lipsită de greutăţi, dar prin inconştienţa copilăriei totul era al meu. Pot spune că am avut parte de o natură aproape virgină la confluenţa a două păduri, Piatra şi Gâlma, prin care hălăduiam cât era ziua de lungă. Am natura în sânge. Actualmente am răscumpărat o parte din pământul obţinut de bunicul patern, unde am planuri măreţe în privinţa pasiunii mele. În arta plastică natura a jucat şi joacă un rol primordial. Întâlnim la tot pasul mijloace de inspiraţie care să ne faciliteze crearea unei lucrări de artă. Cine are ochi de văzut, vede. Totul e de la natură pentru natură. Consider că o lucrare de sculptură trebuie concepută de asemenea manieră încât să se integreze în spaţiul natural ca şi când era acolo de o veşnicie, ca parte integrantă. 
- Ce rol joacă arta în spaţiul public în general şi în cel câmpinean, în special?
- Rolul unei lucrări de artă plastică într-un spaţiu public este de a înnobila, de a da frumuseţe şi excepţie unei localităţi. Ea trebuie concepută în aşa fel încât să-i facă pe locuitorii unei aşezări să se mândrească cu ea. Consider că aceştia chiar au dreptul de a decide ce le place să le fie amplasat în localităţi. Din punctul de vedere al sculptorului, o lucrare de artă trebuie să intre în armonie cu ambientul şi să transmită un mesaj, un sentiment privitorului. În Câmpina lucrările de sculptură „sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”. Se invocă lipsa fondurilor necesare. Eu cred că mai degrabă este dezinteres - sau interes? S-au asfaltat străzi, s-au schimbat borduri, se fac canalizări, foarte bine! Într-un oraş, ca să arate curat şi civilizat, este nevoie incontestabil de toate acestea, dar domnilor edili, domnilor răspunzători în ale culturii, aplecaţi-vă puţin mai mult şi spre latura spirituală, spre sufletul câmpinenilor. Se cheltuiesc sume uriaşe de la bugetul local pentru nişte spectacole de luat ochii mulţimii, spectacole care înseamnă aflare în treabă. S-au alocat 100.000 lei (1 miliard – bani vechi) numai pentru noaptea de revelion, când dai unei formaţii sau unui cântăreţ zeci de mii de lei pentru câteva cântece, nu mi se pare ceva decent. Nu mi se pare decent nici să aloci de la buget numai 2000 de lei pentru un act de cultură autentic care constă în reuniunea artiştilor plastici câmpineni o dată pe an, unde expun ultimele lor creaţii în care investesc bani din bugetul personal. Acest eveniment, numit Salonul Artfoyer, nu a mai avut loc în anul 2014. Vreau un răspuns autorizat. Ce destinaţie au luat acei amărâţi de 2000 lei alocaţi acestei manifestări? Am venit cu o iniţiativă, dintr-o experienţă proprie, către Primăria Câmpina, care avea ca scop confecţionarea şi amplasarea unor lucrări de sculptură pe raza oraşului, lucrări executate de sculptori, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Am depus în acest sens un proiect pilot care consta în realizarea unei sculpturi din piatră cu înălţimea de 2,5 m, care ar fi necesitat numai 9000 de lei, dintre care numai materialele costau peste 7500 lei. Aceasta urma să fie amplasată în municipiu, într-un loc adecvat. Proiectul a fost respins fără nicio explicaţie. 
- Aspectele legate de munca d-voastră implică solid şi gol, timp şi spaţiu, interior şi exterior, greutate şi imponderabilitate. Cum le armonizaţi? 
- Îndeletnicirea de sculptor necesită un volum de muncă considerabil. Pe lângă acumulare intelectuală, aici este nevoie şi de muncă fizică efectiv, de foarte multă îndemânare, de foarte mult meşteşug pe care eu, din fericire, le-am deprins de timpuriu din treburile gospodăreşti de la ţară. Sculptura monumentală, sculptura de exterior, pe lângă un mesaj, o idee pe care trebuie să le transmită celui ce o privesc, depinde foarte mult de amplasarea în spaţiu, de ambient. Sculptura mică sau de interior este destinată decorării, înfrumuseţării unui spaţiu public (muzee, bănci), dar şi a unei locuinţe. În acest fel spaţiul respectiv se personalizează. O lucrare de artă expusă într-o încăpere are menirea de a lumina locuinţa, de a aduce relaxarea şi liniştea de care avem tot mai multă nevoie în această societate în alergare disperată… spre ce?! Sunt adeptul obiectului de sculptură realizat cât mai simplu, din care ideea să fie cât mai evidentă, să sară pe privitor. Un obiect de artă este cât mai reuşit este atunci când artistul face o alegere fericită a materialului, când prelucrarea tehnică e cât mai izbutită, când forma intră în dialog, în comuniune cu ideea, atunci artistul a reuşit să creeze o operă de artă. 
- Care este cea mai frumoasă experienţă a d-voastră ca artist?
- Orice ieşire în public în domeniul meu de activitate îmi crează o trăire, o stare deosebită. Pregătirea unei expoziţii pe o temă bine aleasă necesită timp de gândire, muncă fizică, uneori până la epuizare, care poate dura ani de zile. Entuziasmul, febrilitatea pregătirii unui astfel de eveniment, nu mă lasă să conştientizez neajunsurile. Abia la final, la vernisarea expoziţiei, am o senzaţie de gol, de rupere a ceva din mine, de dezgolire sufletească. Se spune că timpul le aşează pe toate. După o perioadă de reculegere iau totul de la capăt.
- Ce vă place să faceţi când nu lucraţi?
- Să citesc pentru a ţine, cât de cât, pasul cu realitatea. Abia aştept să vină căldura, să mă retrag la Piatra, în cătunul meu de provenienţă, sub peticul meu de cer, aşa cum l-a botezat prietenul meu Ion Şovăială care, din păcate, a plecat prea devreme la Ceruri, unde să-mi amenajez oaza mea de linişte şi creaţie, unde privesc nemărginirea orizontului visând la viitoare proiecte, dintre care nu ştiu câte se pot materializa în aceste timpuri tulburi.
- La ce lucraţi acum şi ce v-aţi propus să realizaţi în viitor?
- De ceva timp pregătesc o expoziţie dedicată părţii nevăzute a fiinţei umane, preocuparea obsedantă de milenii, a omenirii. Deocamdată nu spun mai mult. Atunci când va fi vernisajul, te invit să discutăm cu obiectul muncii în faţă. Pentru că suntem la început de an, le doresc câmpinenilor numai bine şi i-aş sfătui să se implice atât cât pot în treburile oraşului nostru. Să sperăm că până la urmă frumosul va avea câştig de cauză. De asemenea, doresc să-l felicit pe dl. Florin Frăţilă pentru articolul intitulat “ÎNAINTE DE TOATE”, publicat la rubrica “Cuvântul care înţeapă” în  numărul anterior al publicaţiei.
Andreea ŞTEFAN

Editorial. SFORĂITURI…

Și a fost Ziua Culturii… Evenimentul în sine nu este o idee rea, dar modul lui de punere în aplicare… Multe vorbe, puține fapte. Formalism cît încape, oficialități pline de importanța misiei lor, cuvîntări de lemn nefasonat și… cam atît. Hotărît lucru: nu avem știința de a sărbători cu sinceritate. Despre ce am fi putut vorbi de ziua asta: despre faptul că procentul culturii la PIB s-a dublat în timpul crizei, în timp ce toate celelalte scădeau dramatic iar alocațiile bugetare au rămas tot la zero virgulă ceva. Cultura produce bani, nu consumă bani, cum cred mulți. Despre colapsul învățămîntului, miile de localități fără bibliotecă, de orașe fără librărie, despre creșterea galopantă a analfabetismului. Despre pericolul de prăbușirea la primul cutremur a Muzeului Național de Istorie, de care a vorbit chiar dl. Președinte. Despre avertismentul Directorului Muzeului Național de Artă că și acesta s-ar putea să dispară în ritmul în care se fac „retrocedările”, multe extrem de suspecte. Despre faptul că revistele literare nu mai au cititori. Despre tirajele de carte insignifiante. Despre faptul că practic în fiecare zi dispare pe întinsul frumoasei noastre patrii un monument de arhitectură, despre faptul că toate canalele media sunt de propagare a întunericului sau nesemnificativului.


Sărbătorind cultura, sărbătorim, în principiu, identitatea națională. Care nu are unde fi găsită în altă parte. Lipsa de articulare a politicii culturale este un atentat la această identitate. Despre ce ar fi trebuit să putem tăcea de această zi? Despre scandalul Premiului Național de Poezie? Despre (nomina odiosa) „scriitori” de o tîmpenie cosmică, dar căutați de televiziuni pentru scandal, care expun puținătatea minții lor vorbind despre „demodarea” lui Eminescu. Mai ales n-am fi vrut să vorbim despre invitarea plagiatorului șef de către Academie la celebrarea Poetului. Să nu mi se spună că este o chestiune de protocol. Dacă inițiativa a aparținut Academiei, e o dovadă de jalnic servilism. Dacă a aparținut guvernului, el putea fi foarte ferm și politicos refuzat. Nici măcar în public. Ce puteau pierde venerabilii? Privilegiile?  În mod ciudat, am avut ca popor mai mult curaj și demnitate chiar în epoca seacă a ceaușismului decît acum, cînd nu mai sunt pericole evidente. Acel legendar „aiasta nu se poate, majestate” ține de esența chiar a culturii: de verticala și tăria coloanei vertebrale morale. E de făcut o deosebire culturală între juridic și etic. Să nu se ascundă academicienii (precum politrucii din parlament) după un legalism formal, că Ponta e nevinovat juridic. Academia e un simbol național, ea nu poate primi în incinta ei oficial pe cineva suspectat de însușire frauduloasă de titluri academice. Punct. (Cînd scriam aceste note amare, îl văd pe primul ministru și consoarta, în loja regală, flancîndu-le  pe Altețe la un concert aniversar, zîmbind ambetat. Jalnic, păcat!) Că președintele a ales să spună o frază splendidă din Eminescu mi se pare un gest plin de miez. Că presa n-a avut „instrumentul” reglat pentru a înțelege semnificația profundă, era de așteptat. Presa e încă în epoca Băsescu, tot caută subtexte ascunse. Mesajul era însă la vedere: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate sau un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat”. Corecții politic – de la noi și chiar din Germania  - au sărit că ar fi o trunchiere de text. Atît cît e, textul e însă de citit, tocmai că e împotriva naționalismului (nu e un merit, un privilegiu), și pentru atît de actualul patriotism civic: datorie pentru orice cetățean. Nu e mai simplu așa? Într-o țară în care a-ți face datoria la locul tău e o rara avis, un astfel de îndemn e de meditat. Eminescu xenofob? Mai xenofob ca Schopenhauer? Ca Nietzsche? Hai să fim serioși! Mi se va face întîmpinarea că abonamentele pentru festivalul Enescu la Ateneu s-au vândut on line în mai puțin de un minut și cele la sala Palatului în mai puțin de zece minute. Eu aș răspunde că Bucureștiul e singura capitală europeană care nu are o sală de concerte adecvată. Sau v-aș îndemna să sondați candidații la Bac de anul acesta, cîți au auzit de Enescu (nu cîți l-au ascultat, asta e altceva). Veți avea o imagine mai exactă a culturii române. E bine că avem melomani. Dar prăpastia între ei (puținii care umplu o sală ca Ateneul) și restul nu poate fi umplută cu vorbe goale despre măreția noastră culturală. Prăpastia asta se umple cu sfertodocți, cu politicieni agramați, cu arhitecți de vile cu turnulețe, poeți ai secrețiilor organice, muzicieni de tipsie și inculți mîndri de incultura lor. Nu am adus vorba și de Eminescu, el ne traversează singurătatea de la an la an mai singur și mai trist. De ziua culturii române un sforăit de plictis a străbătut dinspre toată oficialitatea. O zi de îmbrăcat în negru. 
Christian CRĂCIUN

Un tren numit adolescenţă: de la agonie la extaz şi înapoi

ADOLESCÉNȚĂ s. f. Perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice ale organismului. 

Unul dintre capitolele cele mai încărcate de emoţii şi sentimente din viaţa unui om este adolescenţa, care face trecerea către perioada de tinereţe, în care ne pregătim să devenim “oameni mari” în toate sensurile posibile ale cuvântului. Adolescenţii, aceste suflete rebele care refuză  să se conformeze regulilor impuse de societate, familie sau şcoală, fac obiectul articolului de faţă. 
În zilele noastre, tinerii din categoria de vârstă la care ne referim se încadrează în aceleaşi tipare, indiferent de mediul din care provin. Nebunia gadget-urilor de ultimă generaţie, a vestimentaţiei care să respecte ultimele tendinţe, a coafurilor în trend, a unghiilor care de care mai ascuţite/ pictate/ îmbulinate, a maşinilor performante i-a cuprins pe toţi, fie ei din mediul rural sau urban. 
Factorul de echilibru în zbuciumata viaţă a unui adolescent este familia. Părinţii au rolul de a-i mobiliza, de a-i motiva şi de a-i susţine în momentele cheie. 
În acest context, am cerut unor liceeni câmpineni  aflaţi în clase terminale câteva păreri legate de problemele cotidiene cu care se confruntă, începând de la familie şi terminând cu anturajul.  


Andrada G.: ”Unii adolescenţi nu au o relaţie prea bună cu familia, însă sunt şi tineri care îşi organizează sfera de activităţi prin ceea ce au învăţat de la părinţii lor”.
Elena B.: „La şcoală vin de plăcere, dar niciodată nu m-am înţeles cu profesorii. Este mai greu, pentru că şi eu sunt dificilă şi un profesor nu o să-ţi fie niciodată prieten. Aştept să termin mai repede şi să merg la facultate.”
Miruna M.: „Viaţa virtuală e contagioasă. Odată ce începi să stai pe o reţea de socializare, ţi se pare totul din ce în ce mai interesant. Am încercat să-mi dezactivez contul, dar nu am reuşit. Simţeam că mă plictisesc! Stau 4-5 ore pe zi şi mai stau noaptea”. 
Rareş Ş.: „Anturajul te poate ajuta în viaţă, dar poate şi să te strice. mult. Depinde cu ce fel de persoane umbli. Pe mine m-a ajutat să mă integrez în societate, m-a ajutat foarte mult în diverse situaţii şi mi-a arătat când am greşit.”
Un alt factor important în formarea adultului de mâine este profesorul, motiv pentru care am cerut şi opinia unui cadru didactic cu experienţă. Astfel, am stat de vorbă cu dl. Stan Sârbu, directorul Liceului Tehnologic Energetic: “Generaţiile actuale sunt mai informate decât cele anterioare, însă nu şi-au dezvoltat proporţional şi capacităţile individuale de a pune în acţiune comportamentală informaţia. Şi aici responsabil este actul educativ la nivel de familie în principal. În mod secundar, şcolii îi revine responsabilitatea să modeleze personalitatea generaţiei „net”. Tentaţia unei părţi a tinerilor este să caute în exclusivitate componenta ludică a actului didactic, a lecţiei (gluma, jocul, distracţia, veselia) şi ignoră efortul, concentrarea, autoritatea didactică. Fără să supralicitez autoritarismul didactic, cred că acesta trebuie să fie în echilibru cu componenta relaxantă ce aduce bucuria participării. Efortul de cunoaştere nu este uşor de acceptat, dar este necesar pentru personalităţi puternice, consecvente cu sine şi cu normele sociale. Orice exces, fie de autoritate, fie de libertate absolută, este dăunător.” 
În loc de concluzie, fără să generalizăm şi fără să fi intrat în multe alte probleme importante specifice aceste vârstei delicate, cum ar fi tentaţia alcoolului, a tutunului, sexului şi chiar a drogurilor, am putea spune doar că în lumea tot mai grăbită în care trăim, adolescenţa pierde tot mai mult teren din puţinul rămas între copilărie şi maturitate. 
Andreea Ştefan

Anxietatea şi depresia la adolescenţi
Starea de sine emoţională şi socială la adolescenţi afectează considerabil sănătatea fizică şi este un factor decisiv în dezvoltarea unui stil de viaţă sănătos şi în realizarea performanţelor academice.
Pentru mult timp, fricile şi anxietăţile tinerilor nu au fost luate în serios de lumea medicală, părinţii fiind sfătuiţi să le ignore pentru că „vor trece cu vârsta”. Realitatea contrazice această opinie şi, mai mult decât atât, tulburările de anxietate manifestate în copilărie continuă la vârsta adultă.
Conceptualizarea anxietăţii la copii, adolescenţi şi adulţi este un model triadic, care implică prezenţa reacţiilor fiziologice (dureri de cap şi stomac, transpiraţii, dificultăţi în respiraţie, pusee de căldură sau frig, ameţeală, tremor, tensiune musculară, distresul cognitiv şi subiectiv) şi răspunsul comportamental (plâns, agăţarea de părinţi, comportamente opozante, refuz şcolar, evitarea situaţiilor care produc anxietate).
Anxietatea la adolescenţi se manifestă cu o simptomatologie complexă şi uneori suprapusă cu diferite forme – de la anxietatea de separare şi socială, la anxietatea generalizată, atacurile de panică, fobiile specifice, tulburările obsesiv-compulsive şi de stres post traumatic.
Aş vrea să aduc în discuţie şi un alt subiect, cel al depresiei şi să demolez miturile care încă mai circulă, şi anume „depresia este un moft pentru cei bogaţi şi răsfăţaţi”, „adolescenţii sunt oricum capricioşi”. De fapt, depresia este o tulburare care afectează sentimentele, comportamentul, gândurile şi condiţia fizică a unui adolescent. Depresia poate avea mai multe cauze şi se manifestă clinic prin simptome: emoţionale (tristeţe, iritabilitate, plictiseală), comportamentale (plâns, evitarea anturajului, agitaţie), fizice (tulburări de somn, de apetit, oboseală, modificări ale greutăţii corporale) şi gânduri depresive (lipsă de concentrare, pierderea interesului, idei de moarte sau sinucidere). Indiferent de cauză, depresia poate reveni şi în condiţii de stres. Mulţi adolescenţi gândesc negativ despre ei înşişi, despre ceilalţi şi despre viitor.
În cazul tulburărilor de anxietate, terapia cognitiv-comportamentală este forma de intervenţie psihosocială cu cel mai ridicat nivel de eficacitate şi cuprinde intervenţii atât pentru adolescenţi cât si pentru părinţi. În cazul formelor severe şi a unor comorbidităţi se recomandă asocierea psihoterapiei cu tratamentul medicamentos.
În cazul depresiilor, terapia cuprinde: terapia cognitiv-comportamentală, cea interpersonală şi medicaţia antidepresivă. Prima evaluare care trebuie făcută unui adolescent depresiv este cea referitoare la riscul pentru sinucidere.
Psihoeducaţia se adresează atât adolescentului cât şi părinţilor, care, împreună cu specialistul fac educaţie în lupta contra depresiei.
Prietenii tinerilor cu depresie au frecvent şi ei tulburări asemănătoare şi acest lucru întăreşte atitudinile depresive şi încurajează actele antisociale.
O relaţie bună cu şcoala şi aşteptări realiste ale părinţilor referitoare la performanţele academice ale adolescentului sunt factori protectori împotriva depresiei. Medicaţia antidepresivă pentru adolescenţi trebuie monitorizată de medic şi familie. 
Terapia cognitiv-comportamentală este eficientă în depresia adolescentului, întrerupând cercul de gândire negativă, dispoziţie depresivă şi comportament maladaptiv.
Restructurarea cognitivă (pacientul devine conştient de distorsiunile negative şi învaţă să le contracareze), activarea comportamentală (angajarea în activităţi recompensatoare), rezolvarea de probleme, reglarea emoţională, relaxarea şi antrenamentul pentru abilităţi sociale ajută la îmbunătăţirea calităţii vieţii tânărului afectat.
Dr. Renata-Beatrice Iosifescu
medic primar psihiatrie; doctor în ştiinţe medicale

Sărbătoare dublă: Mihai Eminescu şi Ziua Culturii Naţionale

Anul acesta s-au împlinit 165 de ani de la naşterea „Luceafărului poeziei româneşti”. Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, a fost omagiat, ca în fiecare an, pe data de 15 ianuarie. O dată care a fost aleasă să devină, acum patru ani, şi Ziua Culturii Naţionale prin efortul depus de fostul preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion.
Şi la Câmpina, ziua a fost marcată prin diverse manifestări culturale. Acestea au început cu o depunere de coroane, din partea autorităţilor locale, la mormintele a trei personalităţi culturale care şi-au lăsat o parte din suflete în creaţii desăvârşite şi care au adus la un alt nivel cultura pe plaiurile câmpinene. Nicolae Grigorescu, Alexandru Tudor-Miu şi Gherasim Rusu-Togan. 
Şi la Castelul „Julia Hasdeu” ziua a fost celebrată cu mare dragoste şi dedicaţie. “Hasdeu, sursă perpetuă de inspiraţie în arte” a fost tema pe marginea căreia au fost ţinute prelegeri de către directorul Muzeului Hasdeu, dr. Jenica Tabacu:  “Gândurile lui Hasdeu la moartea lui Eminescu” şi profesor doctor Oana Merca: “B.P. Hasdeu şi Mihai Eminescu, precursori ai lui Mircea Eliade”. 


Pentru a completa tabloul cultural a fost vernisată şi o expoziţie de artă. „M-a bucurat faptul că astăzi, de Ziua Culturii Naţionale, doamna prof. dr. Merca a vorbit publicului, preponderent format din discipolii săi, despre Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu şi Mircea Eliade. Clasa a IX-a B de la Colegiul Naţional "Nicolae Grigorescu" a fost prezentă la aniversarea culturii noastre în ambianţa caldă a Muzeului Memorial "B. P. Hasdeu". O expoziţie de pictură şi sculptură, cu lucrări semnate de Ilie Chioibas, Ioan Ladea şi Nelu Predoi, al cărei vernisaj a avut loc tot în această zi, va putea fi admirată la Castelul "Julia Hasdeu" până pe 28 ianuarie. Si tot astăzi mi s-a părut firesc să prezint gândurile lui Hasdeu la moartea lui Eminescu, dezvăluite într-un emoţionant necrolog publicat în "Revista Nouă", anul II, iunie, 1889” - a declarat directorul Castelului "Julia Hasdeu", dr. Jenica Tabacu. Înainte de vernisarea expoziţiei, oaspeţii au fost purtaţi pe versuri eminesciene, în cadrul unei scurte audiţii pregătită de Florin Dochia, directorul Casei de Cultură „Geo Bogza”.  Evenimentul a fost organizat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii.
De la ora 16.00, la Casa de Cultură a fost a avut loc manifestarea „Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”, în cadrul Cercului Literar „Geo Bogza”. 
“În atmosfera caldă a expoziţiei «Câmpina, oraşul însorit», vernisată în sala Constantin Radu, programul dedicat Zilei Culturii Naţionale a avut două părţi distincte, dar legate intim. 


După ce, în preambul, s-a păstrat un moment de reculegere în amintirea prietenului Gherasim Rusu Togan, plecat dintre noi la 15 decembrie 2014, prima parte a întâlnirii a fost dedicată poetului Mihai Emiescu, în care au fost readuse în atenţie momente semnificative din viaţa şi din opera sa (Florin Dochia, Alin Ciupală, C. Trandafir, Christina Crăciun, Jenica Tabacu, Florin Frăţilă, Marian Dulă), relaţiile cu personalităţile contemporane şi cu posteritatea. A doua parte a fost dedicată anului editorial 2014 la Câmpina, prilej cu care am prezentat cinci volume cu autori locali: Constantin Trandafir – Pactul conversaţiei. Secvenţe critice. Dialoguri, critică literară; Elena-Corina Cernica – Jocul fantasticului în proza lui Mircea Eliade, eseu; Florin Dochia – Orb pe mare, poezie; Iulian Moreanu – Năvala norilor, roman; Gherasim Rusu Togan – Scriitori români şi iubirile lor, istorie literară. Celelalte şapte apariţii editoriale, cuprinse în colecţia «Biblioteca de Câmpina», vor fi prezentate, de doamna Liliana Ene, sâmbătă, 31 ianuarie 2015, într-o manifestare specială, cu participarea autorilor: Diana Trandafir – Anonima, proză scurtă; Iulian Moreanu – Neguţătorul de vise, proză scurtă; Anastasia Tache – Arbore de gânduri, poezie; Maria Nicolai – Femei în leasing, poezie; Dan D. Rădulescu – Regrupare posibilă, poezie; Ion Şovăială – Al. Tudor-Miu. Biografie şi bibliografie, istorie literară; Ars Amandi Poesis – Antologie de tălmăciri româneşti din poezia universală publicate în revista Urmuz 2014 (coord. Florin Dochia)” - a declarat directorul Casei de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina. 
Prezent la eveniment, Florin Frăţilă, preşedintele comisiei de Cultură a Consiliului Local a subliniat: “Ziua Culturii Naţionale este întotdeauna un prilej de bucurie pentru mine. Tradiţia culturală a Câmpinei ne obligă să ţinem pasul cu marile sărbători naţionale. Toate manifestările întâmplate azi, depunerea de coroane la mormântul unor importanţi oameni de cultură care au trăit în oraş, conferinţa pe teme literare şi memorialistice organizată la Muzeul «B. P. Hasdeu» şi întâlnirea Cercului Literar câmpinean la Casa de Cultură «Geo Bogza» se înscriu în intenţiile noastre de a onora valorile şi patrimoniul cultural naţional. Vom încerca şi de aici înainte să fim demni urmaşi ai lui Hasdeu, Bogza, Miu, Istrati şi Grigorescu”. 
La eveniment au fost invitaţi şi cinci elevi ai Şcolii de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina, elevi care fac parte din cercurile artistice ale instituţiei şi care au primit cărţi şi autografe de la autorii prezenţi în sală.

Andreea Ştefan

Adio, Edy!

A mai plecat dintre noi un vechi câmpinean. În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 2015, după o lungă suferinţă, lucid până în ultimul moment, s-a stins prietenul nostru Eduard Iosifescu. Generaţia noastră, care a trăit un război mondial, o schimbare de regim politic, o revoluţie care nu se mai termină, se mută încet încet în cimitirul oraşului. 
Istoria vechiului oraş o găsim scrisă pe monumentele funerare din foarte aglomeratul cimitir din strada Bobâlna. 
Plecat prea devreme, la 66 ani, Edy al nostru îşi găseşte acum bunicii, părinţii, colegii de şcoală, dascălii, colegii de serviciu, care s-au grăbit şi i-au luat-o înainte. 
În astfel de împrejurări când aducem un ultim omagiu, vedem numai părţile luminoase din viaţa lui, împlinită, înlesnită şi uşor boemă. 


Eduard Iosifescu a moştenit de la tatăl său Alexandru, distincţie, amabilitate şi un foarte pronunţat simţ al umorului. A fost un hedonist, a trăit cum i-a plăcut gustând toate plăcerile vieţii: petreceri cu prietenii, practicarea unor sporturi şi o intensă viaţă socială, având numeroase contacte cu familiile de vechi câmpineni. 
A avut mai multe pasiuni, îi plăcea istoria în general şi istoria oraşului nostru în mod special. Într-o echipă formată din Şerban Băleanu, Alin Ciupală, Silviu Dan Cratochvil, Eduard Iosifescu a participat la munca de tehnoredactare şi de îmbogăţire cu date a lucrării  “Câmpina, o istorie în imagini – monografie ilustrată”, devenind co-autor. O pasiune care l-a însoţit toată viaţa a fost aceea a pescuitului, pe care l-a practicat alături de familie şi prieteni la Dunăre. Putem spune că a doua lui casă a fost la Dăeni, în judeţul Tulcea. Acolo putea să-şi împlinească şi o altă pasiune, aceea pentru nataţie. Învăţase să înoate cu marele profesor câmpinean Dorian Kovaliuc, pe care l-a înlocuit într-o vreme, predând lecţii de înot la ştrand mai multor serii de copii. 
Pentru cei mici a mai avut o activitate care l-a făcut celebru în lumea lor, câteva decenii fiind Moş Crăciunul oraşului. Costumat şi machiat, cu o carte imensă în mână, care avea înscris pe copertă copii buni, copii răi, decenii la rând Eduard Iosifescu a împărţit cadouri în familiile câmpinenilor sau în serbările publice. Îşi juca rolul cu multă măiestrie. 
S-a bucurat şi de o viaţă de familie cu multe realizări. Soţia sa, Silvia, o deosebită asistentă medicală, i-a oferit tot confortul de care s-a bucurat din plin şi în timpul grelelor sale suferinţe, l-a îngrijit exemplar cu mult devotament. Fiul său Andy, plecat în Anglia de mai bine de zece ani, unde şi-a desăvarşit studiile, s-a specializat în domeniul IT şi stabilit la Londra a făcut o carieră frumoasă. 
Eduard Iosifescu a avut o viaţă plină şi a fost înmormântat într-o zi frumoasă, fiind însoţit pe ultimul drum de peste o sută de persoane, familie, prieteni şi mai ales de colegii şi foştii colegi de la Institut.
Dumnezeu să-l odihnească !
Alin Ciupală
Şerban Băleanu

File de cronică - Câmpina - cinci veacuri de istorie

Câmpina, de la sat la oraş (2)

Dezvoltarea localităţii a fost frânată de faptul că în 1858, vama de la Câmpina s-a mutat mai aproape de graniţă, la Predeal şi oraşul a pierdut astfel veniturile care rămâneau aici după taxarea mărfurilor. Desfiinţarea vămii de la Câmpina s-a petrecut cam în aceeaşi perioadă în care averea colonelului Ion Câmpineanu era vândută la licitaţie şi cumpărată de Ştefan Burki, localnic, pentru suma de 40.000 galbeni, vânzare confirmată “spre stăpânire paşnică cumpărătorului” de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. 
Totuşi, în 1864, Câmpina, unde îşi stabilise mai dinainte reşedinţa de vară în Casa Domnească Principele Barbu Ştirbei, fusese recunoscută oficial oraş. Dintr-o statistică a vremii aflăm că pe la 1863, în Câmpina existau 10 funcţionari publici, 6 profesori - învăţători, 10 preoţi, un medic, 43 de meseriaşi, 92 comercianţi, care prin activitatea lor dădeau localităţii înfăţişarea şi aspectul unei aşezări orăşeneşti. 
În 1877 s-a făcut şoseaua care străbătea centrul oraşului şi primăria a cumpărat casele “defunctului C. Carcalechi, în sumă de lei 10.695, prefăcându-se în local de Primărie”. În acelaşi an s-a construit şi Şcoala de Fete, condusă de destoinica învăţătoare Fevronia Boian.
În 1878 Primăria “a proiectat facerea unei pieţe a comunei spre a da ajutor mai cu înlesnire comerciului”.  De menţionat că în 1878 oraşul era luminat de 80 de felinare, care funcţionau cu petrol lampant. 
Un rol important pentru dezvoltarea comerţului  câmpinean l-a avut deschiderea, în 1879, a căii ferate Ploieşti - Predeal. În acelaşi an au fost pavate piaţa şi străzile care duceau la gara Câmpina, precum şi cele din zona centrală.
Pe la 1879, în oraş erau diferite prăvălii - “comerţul se exercita de 17 cârciumi, diferite prăvălii, hoteluri, cafenele, stabilimente industriale”. Câmpina avea în acest an 20 de străzi, dintre care mai importante erau Bulevardul Sănătăţii, Carol I, Griviţa, Ştirbei Vodă, Minelor etc.; avea trei biserici în care slujeau cinci preoţi;   existau şi două şcoli, una de băieţi şi alta de fete. În 1897 erau înscrişi la şcoala de băieţi 144 de băieţi şi la cea de fete 118 eleve. Se mai afla în oraş o judecătorie de pace, un spital, o farmacie, o staţie telegrafo-poştală, reşedinţa unei companii de dorobanţi şi un stabiliment balnear pe proprietatea principelui Ştirbei. 
În 1880 s-a expropriat terenul central din spatele Primăriei (proprietatea Anghel Marişca), pentru a se face o grădină publică, loc de recreere pentru vizitatorii care veneau la băile minerale din oraş.
Zece ani mai târziu, comuna urbană, cum era numită Câmpina, se dezvoltase şi înghiţise şi patru cătune: Broaşte, Slobozia, Păcureţii şi Câmpiniţa. 
O adevărată explozie a accelerat dezvoltarea oraşului când au început exploatările marilor zăcăminte de petrol. Între 1890 - 1896, în schela Câmpina erau numeroase sonde, în mare parte proprietatea societăţii “Steaua Română”, înfiinţată în 1895, care se ocupa cu săparea, extragerea, prelucrarea ţiţeiului şi vânzarea produselor petrolifere. Înfăţişarea oraşului şi viaţa locuitorilor se modifică în funcţie de industria legată de petrol, care cunoaşte o mare dezvoltare.
În această perioadă, pentru pitorescul localităţii şi confortul oferit de civilizaţia modernă, se stabilesc în oraş oameni de seamă ai neamului nostru, precum poetul Ion Heliade Rădulescu, cărturarul B. P. Hasdeu, pictorul Nicolae Grigorescu şi mare savant dr. Constantin Istrati. Aceştia au fost atraşi de aşezarea geografică, Câmpina fiind la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Braşov şi de frumuseţea locurilor. “Câmpina văzută de departe are înfăţişarea unei cetăţi, aşezată pe un platou terasă mărginită jurîmprejur de munţi”, locul bucurându-se de o “climă dulce şi uniformă”. 
Stoica Teodorescu, în Monografia sa, ne spune: “Mergi pe străzile Câmpinii, te simţi în atmosfera multicoloră şi diversă a unui adevărat oraş”. Tot acest istoric al oraşului ne mai spune: “Nu se poate pierde din vedere casa şi parcul răposatului doctor Istrati, care era un iubitor al naturii şi şi-a ales partea cea mai frumoasă din Câmpina, pe malul nordic al Prahovei. A căutat să înfrumuseţeze însuşi, creind el parcul cu plantaţii de brazi. De asemenea, cineva nu poate pierde din vedere când vine în Câmpina de a vizita Castelul Voila, proprietatea principelui Dimitrie Ştirbei, azi în stăpânirea fiicei sale, doamna Contesă de Blome. Poziţia încântătoare, plină de foşnetul lin al pădurilor înconjurătoare, de pajiştile verzi smălţuite de florile primăverii, fac din acest colţ, împreună cu castelul, un loc de vrajă ca-n poveşti”.
Câmpina devenise în prima jumătate a secolului XX unul din marile centre petrolifere de renume mondial. Apreciind potenţialul zăcămintelor româneşti, mari societăţi internaţionale care se ocupau de exploatare, prelucrare şi export şi-au ales ca sediu urbea noastră, devenită capitala industriei petrolifere. Dintre societăţile importante cu capital străin, primul loc îl ocupă “Astra Română”, care aparţinea trustului internaţional “Royal Dutch” cu capital englez şi olandez. Pe locul doi era societatea “Româno-Americană”, filială a lui Standard Oil şi pe locul trei societatea cu capital francez “Steaua Română”.
În 1924, pentru a proteja această sursă de bogăţie, guvernul declară bunuri de stat toate bogăţiile naturale, societăţile aparţinând marilor trusturi străine trecând sub controlul statului român. Până în 1939, jumătate din veniturile statului se acopereau din industria de petrol. Din păcate, din 1936, extragerea de ţiţei intră în declin. În vasta lucrare “Războiul petrolului”, autorul Anton Zischka semnala acest declin: “În jurul Câmpinii se împrăştie pe câmpuri întinse schele cu sonde negre şi aproape ruinate, colibe strâmbe de scânduri, «cimitire de petrol»”. 
Pentru acest mare centru industrial şi muncitoresc s-a înfiinţat în Câmpina una din cele mai mari case de asigurări din ţară. În ziarul “Universul” ea este prezentată în felul următor: “Este una din cele mai importante Case de Asigurări Sociale din ţară. Pusă în slujba şi pentru ajutorarea muncitorilor de pe Valea Prahovei, această Casă, încă de la înfiinţarea ei, a înţeles să satisfacă pe deplin toate obligaţiunile impuse de lege, privitor la îngrijirea medicală a asiguraţilor, ajutoare băneşti de boală. Casa are 13 dispensare medicale, inclusiv Dispensarul Central care funcţionează în noul palat inaugurat de curând”.
Societatea “Astra Română” a invitat în Câmpina un important grafician german, Paul Marle, care în 1932 a publicat albumul “Astra Română”, cu portretele salariaţilor. În prefaţă, autorul apreciază primirea plăcută şi însufleţită de prietenie pe care i-au făcut-o conducătorii societăţii şi ne prezintă o foarte plastică descriere a lumii pe care cunoscut-o în oraşul nostru: “Pentru prima dată lucrez în industria petrolului, nu ştiusem până acum ce este o schelă, ce este o sondă sau o rafinărie. Am venit ca un străin în loc străin. Trebuie să recunosc însă, cu mulţumire, că pretutindeni am fost primit cu prietenie şi amabilitate, aşa că îndată m-am simţit peste tot ca la mine acasă. Când am intrat în această întreprindere am avut impresia şi convingerea că sunt într-un stat în stat în care Români, Olandezi, Englezi, Germani, Elveţieni etc. lucrează în cea mai perfectă armonie, în cea mai mare pace şi trăiesc în cea mai bună camaraderie, având o singură ţintă: muncă, muncă, şi iar muncă. Fără conferinţe politice, adunări, planuri (...) aceşti oameni, printr-o muncă harnică realizează un internaţionalism, umanism, o prietenie şi frăţie, mai mult decât printr-o mie de conferinţe politice. Aici munca mi-a făcut o deosebită plăcere. Peste tot am găsit căldură, cer senin, viaţă. Şi această viaţă vreau s-o redau în această carte” (Paul Marle, decembrie 1932).
Informaţii despre Câmpina şi sondele ei găsim şi în alţi autori. Gheorghe Ravaş pomeneşte în lucrarea “Din istoria petrolului românesc” de doi importanţi petrolişti ai locului: “Iată şi pe un oarecare Dumitru Hernea, care cumpărând numeroase terenuri petrolifere, încă de la prima sondă săpată îşi scoate în scurtă vreme întreaga sumă investită în cumpărarea pământului şi îşi asigură un venit anual de 400.000 lei. În 1895, după ce strânsese o avere considerabilă din exploatarea terenului, familia Hernea îl vinde cu 5.500.000 lei. Şi iată pe un birtaş din Câmpina, Şteflea, care îşi părăseşte birtul pentru a se ocupa cu specula de terenuri petrolifere. În scurtă vreme, fostul birtaş acaparează terenuri petrolifere extrem de bogate, pe care le vinde după câţiva ani unei întreprinderi cu capital străin”. 
Ion Simionescu, profesor la Universitatea din Iaşi, ne lasă o altă descriere interesantă: “Am umblat îndeajuns prin ţară: am admirat multe colţuri mândre. Una din panoramele cele mai pline de farmec mi-a fost dat să văd la capătul tăpşanului unde se află grădina regretatului meu coleg dr. C. Istrati. Atâta frăgezime a pământului îţi lămureşte dragostea lui Grigorescu şi a zbuciumatului Hasdeu de acest colţ de ţară. Câmpinei lui Grigorescu nu de mult s-a adăugat şi Câmpina industrială. Sus domină pădurea de arbori, jos, în vale, cea a sondelor”.


Nicolae Iorga, în “Drumuri şi oraşe din România”, ne spune: “Aici e lumea lui Dumnezeu şi pe pământul nostru lumea lui Grigorescu. Undeva, o căsuţă cu două rânduri, cu ceardac deasupra pivniţii, cu coperişul de şindrilă ţuguiat, cu fereştrile mici şi cu gardul de împrejmuire dărăpănat. Acolo şade singurul nostru pictor într-adevăr mare. Strada centrală poate fi privită însă ca un dar al petrolului. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire, pe care scrie Şcoala Germană. La câţiva paşi se lucrează la o biserică a cultului catolic. Aceste vile, care vin după ale petroliştilor din străinătate şi din ţară se descoperă mai greu. A bătrânului istoric, cugetător şi poet e pe o culme. După grilajul de fier cu simboluri mistice vezi o grădiniţă cu copaci înalţi şi faţada casei de o formă neobişnuită. În jur, căsuţe mărunte, aţipite sub cuşmele sure de veche şindrilă, cu ceardacele scoase înainte, deasupra ferăstruicilor din faţă (...), clădiri care seamănă cu gospodăria unui ţăran mai cu cheag, legături de ardei şi de pătlăgele atârnă din streaşină în salbe roşii şi vinete”.
Geo Bogza, care trăia atunci la Buştenari, scrie vorbind de prietenul său câmpinean, poetul Alexandru Tudor - Miu: “Miu urcase spre miază-noapte la Câmpina, în inima de smoală şi de fum a vieţii petrolifere. Acolo, abia ieşit din copilărie, a câştigat el primii bani lucrând ca laborant în Rafinăria ce se înalţă chiar în mijlocul oraşului, aşa cum în alte oraşe se înalţă catedralele. Pe o suprafaţă de câteva hectare se aglomerau sub cerul liber uriaşele coloane metalice în care se rafina ţiţeiul. În toamna anului 1927, când locuiam la Buştenari, m-am hotărât să lansez o revistă care să se cheme «Urmuz» şi să fie de avangardă. Umblând pe trotuarele Câmpinii, oprindu-mă în faţa clădirii pe firma căreia scria «Tipografia Gheorghiu», am întrebat dacă pot tipări o revistă”.
Marele George Călinescu în Însemnări de călătorie” publicate postum în 1973, făcea o comparaţie între oraşele de la noi şi cele din Occident: “Oraşul românesc există ca o abstracţiune administrativă, nu în spirit de cetate. Cetatea e bizuită pe comunitate, adică pe un colectivism ce se cheamă spirit civic, fiecare fiind mândru întâi de cetate şi în al doilea rând de casa lui. Adevăratul cetăţean rămâne parizian, veneţian, florentin”. 
Câmpina nu a fost ocrotită de ziduri, dar spiritul de cetate a existat. Aşezarea cu o mare diversitate etnică a contopit diferite tradiţii şi elemente culturale, creind un spirit civic deosebit. Fiecare locuitor a fost profund ataşat de locuinţa sa proprie, de biserica din parohie, de şcolile şi profesorii lor, de cartierul în care a copilărit şi de oraşul în care s-a împlinit ca om. A fi câmpinean este un titlu onorific, cu care se mândresc concetăţenii noştri, răspândiţi acum pe tot mapamondul. Învinşi de dor, se întorc de la mii de kilometri să vadă oraşul în care îşi au rădăcinile.
Alin CIUPALĂ