17 martie 2015

EVENIMENT SPORTIV DE AMPLOARE LA BAZINUL DE ÎNOT DIN CÂMPINA

Concursul de înot Masters 25+ Memorial “Fridirich Schwing”, ediţia a III-a

La sfârşitul săptămânii trecute, Câmpina a fost gazda unui eveniment sportiv deosebit, eveniment care ia amploare de la an la an, bucurându-se de un succes remarcabil. Concursul de înot Masters 25+ Memorial “Fridirich Schwing”, ediţia a III-a, a fost organizat de către A.C.S. Contratimp şi Asociaţia Pro Câmpina, în parteneriat cu Primăria şi Consiliul Local şi S.C. Gercom Business, administrator al Bazinului Didactic din municipiu, locul în care s-a desfăşurat evenimentul. 


Înotul masters este o ramură a nataţiei care se adresează adulţilor care practică acest sport în mod regulat, atât în regim de competiţie, cât şi recreaţional, într-un cadru organizat. 
Concursul a avut două etape, desfăşurate sâmbătă şi duminică, 14 şi 15 martie şi a reunit 109 sportivi de la diferite cluburi din ţară: Toma’s Ploieşti, BSC Bucureşti, Reşiţa 07, Tribeach Braşov, Luna Braşov, Aqua Nova Galaţi, Fun Swim Bucureşti, Aqua Masters Baia Mare, Contratimp Câmpina, Petrolul Ploieşti, Masters Timişoara şi Swimming Team Bucureşti.


În afara  acestora au mai participat foarte mulţi amatori, iubitori ai înotului din toată ţara, prezenţi la mai toate reuniunile de masters, între care şi un competitor din Australia, gălăţean la origine, dar şi persoane cu vârste de peste 80 ani, printre care s-a numărat şi Anca Mitrofan. 
Din Câmpina s-au înscris doar cinci participanţi, dintre care trei sunt antrenori ai cluburilor de înot. De la eveniment nu au lipsit nume mari ale înotului românesc: Carmen Herea, antrenori emeriţi si maeştri emeriţi ai sportului precum Anca Pătrăşcoiu, Carmen Bunaciu, Tamara Costache şi Dragoş Coman, Laurenţiu Nicolescu, director DJTS Prahova, care au răspuns prezent şi cu alte ocazii la invitaţiile venite din partea Asociaţiei Pro Câmpina.


Deschiderea a fost făcută de Octavian Postolache, antrenorul de la A.C.S. Contratimp, Marian Petcu, cumnatul lui Fridirich Schwing, Felix Manta şi Irinel Dumitraşcu, preşedintele Asociaţiei Pro Câmpina. A fost ţinut şi un moment de reculegere în memoria celui care a fost Fridirich Schwing, iar înainte de startul propriu-zis al concursului, toţi participanţii au fost imortalizaţi într-o fotografie de grup.


S-a înotat individual, folosindu-se patru procedee: craul, spate, bras, fluture, masculin şi feminin, pe categorii de vârstă şi ştafeta 4/25 m pe sub apă, 4/50m liber şi 4/50m mixt, acordându-se în total 432 de medalii. În cadrul celor patru probe individuale s-au acordat 270 de medalii (aur, argint şi bronz).
Lista completă a câştigătorilor, la fiecare procedeu şi categorie de vârstă, poate fi gasită pe site-ul www.procampina.org.
Din partea familiei s-a acordat trofeul “Fridirich Schwing” şi s-a făcut premierea unor foşti sportivi antrenaţi de cel în memoria căruia a fost organizat evenimentul.
Sâmbătă seară a avut loc o cina festivă deosebită la un restaurant din oraş.
Concursul a fost finanţat parțial din fonduri private asigurate de sponsorul Tinmar Bucureşti şi a beneficiat de sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local Câmpina, fiind prima competiţie din Calendarul Masters şi Ape Deschise 2015 al FRNMP.

Impresiile de după
„Este prima mea participare în concurs. Am fost şi anul trecut, dar nu am concurat. Este foarte frumos, tot evenimentul e deosebit. Îmi place foarte mult cum este organizat şi mai important decât atât, există foarte mulţi oameni frumoşi. Întâlnim prieteni, foarte mulţi prieteni vechi, ne facem şi prieteni noi, aproape că rămâne competiţia pe locul al doilea”. – Carmen Herea, campioană europeană la nataţie.

„Prima zi de concurs a fost excelentă. Nu o spun eu, o spun participanţii. A fost o întrunire în număr mare. În general, în competiţiile de Masters, participanţii nu sunt atât de numeroşi. Foarte mulţi independenţi, foarte mulţi amatori, în jur de 20, foarte multe cluburi prezente. În apă ne-am distrat efectiv! De fapt, de asta ne întâlnim, ca să ne distrăm, să ne mişcăm, să ne simţim bine. Au venit foşti înotători, mulţi participanţi care nu au mai înotat în competiţiile de Masters. Fridirich a fost antrenorul meu, pentru el fac toate acestea, pentru faptul că m-a crescut şi m-a îndrumat către acest sport şi o să fac o tradiţie din acest concurs, fiind deja la a III-a ediţie. Pentru Câmpina înseamnă, în primul rând, un turism sportiv. Ar trebui să luăm în calcul că au fost în jur de 120 de persoane care au venit însoţite, s-au cazat pentru două zile în Câmpina, au consumat în Câmpina, deci există turism sportiv pe care ar trebui să-l promovăm”. – Octavian Postolache, antrenor A.C.S. Contratimp

„Este o bucurie să fiu aici, printre voi. Organizarea este foarte bună şi să fiţi sănătoşi ca să puteţi continua. Aceste concursuri sunt un prilej de bucurie, pentru că ne revedem, stăm împreună, socializăm, mai depănăm amintiri şi ne facem prieteni noi”.  - Carmen Bunaciu, prima sportivă din România care a câştigat o medalie la un campionat mondial de înot.
Andreea Ştefan

Editorial. CONTROVERSA CAPITALĂ

Dl. Alex Ștefănescu este o persoană agreabilă, plină de simțul umorului și un critic literar a cărui voce contează în stabilirea ierarhiilor. Recent însă l-am auzit pronunțîndu-se într-o chestiune în care, cu tot respectul, mă aflu într-un total dezacord cu domnia sa. Mai mult, îmi permit să spun că teoria pe care a vehiculat-o este în totală contradicție chiar cu opțiunile politico-morale pe care le-a exprimat în numeroase rînduri. 
Anume, vorbind despre personalitatea lui G. Călinescu și compromisurile sale cu regimul politic, dl. Ștefănescu susține că nu era de datoria academicianului să lupte cu comunismul, că asta o putea face și portarul de la Academie. Eu cred că este exact invers: anume, e complet irelevantă, din perspectiva istorică, opțiunea moral-politică a portarului, în schimb este esențială cea a profesorului și academicianului. Văd în această opțiune a scriitorului de azi, concepție de tip „nu contează, importantă este opera” (mult vehiculată prin anii 90) tocmai explicația anomiei, derutei morale, mahalagismului, mizeriei cotidiene, analfabetismului cultural la putere, racile ale zilelor noastre pe care dl. Ștefănescu le-a criticat de numeroase ori. Tocmai pentru că luăm ca exemplu pe un Călinescu și nu pe un Nicolae Mărgineanu sau Alexandru Mironescu. Sau – și mai adânc în anonimat – Alexandru Dragomir. 
Eu cred în „teoria celor două cerneluri”, notată de Monica Lovinescu: anume că un intelectual nu poate scrie cu o cerneală capodopera literară și cu alta laude conducătorului iubit. Cele două se amestecă inevitabil. Adevărul este că G. Călinescu nu ne-a mai oferit după 1947 nicio capodoperă, ci doar probe de histrionism genialoid destul de triste în perspectivă istorică. În schimb, ne-a răpit un Model care ar fi putut să fie. Îmi displace și mie poziția după război mulți viteji se-arată, știu că aceste două atitudini s-au mai confruntat de numeroase ori cu replica: tu ce ai fi făcut în locul lui? Fals logic: Călinescu este Călinescu și tocmai înălțimea sa intelectuală unică îmi dă mie, cetățeanul anonim, dreptul melancolic de a mă întrista în fața textelor sale ignobile. 


Această „vocație a compromisului” este una dintre explicațiile pentru care vocea intelectualului umanist nu se face deloc auzită în societatea românească de azi. Din această perspectivă mă indignează teoria vehiculată de dl. Alex. Ștefănescu. Ea nu face decît să adîncească prăpastia dintre intelectuali și populație, care trăiesc în sfere perfect separate și se plîng unii de alții; primii: oamenii nu ne citesc, sunt proști și incapabili să ne înțeleagă; secunzii: intelectualii habar nu au de problemele noastre, izolați în dezbaterile lor „filosofice” și certurile lor foarte personale. Lipsa modelelor morale (puncte în jurul cărora cristalizează o structură socială solidă) de care suferim acut (avitaminoză morală) vine din această teorie pe care o vehiculează dl. Ștefănescu: alții erau datori să lupte contra comunismului. Nu e cam imorală această aruncare a poverii pe umerii celorlalți? Ca membru al unui partid istoric care a dat nu puțini martiri, ilustrul critic de azi ar fi putut fi măcar mai nuanțat în afirmații. El cauționează astfel, fără să-și dea seama și plagiatul lui Ponta și faptul că dna. Andronescu își face norma didactică pe platouri de televiziune și dejecțiile din emisiuni tv. de „divertisment” sau de „pamflet” și pocirea galopantă și ireversibilă a limbii române și distrugerea memoriei istorice sau a monumentelor de tot felul.  
Societatea românească trăiește într-un post-comunism abrutizant de care nu ne putem desprinde tocmai pentru că refuzăm să asumăm răspunderile morale. Nu există, din cîte știu, niciun text limpede în care Călinescu să se fi delimitat de un regim a cărui natură criminală era totuși atunci mai vizibilă decît astăzi. Ne-a propus în schimb utopiile arhitecturale ale lui Ioanide. Care, presupun, trăind vreo trei decenii mai târziu, ar fi admirat Casa Poporului. Eu susțin teoria că aproape tot ce este rău în societatea românească de azi provine din această stagnare între post-comunism și pre-democrație, pămînt al nimănui în care rătăcim buimaci, lipsiți de repere.  
Christian CRĂCIUN

La Câmpina, noul PNL va fi condus de o majoritate covârşitoare de PDL-işti

31 ianuarie 2015, Palatul Parlamentului, sala “Alexandru Ioan Cuza”. Consiliul Naţional de Conducere al noului PNL se întruneşte pentru a doua oară (prima dată în 2014, la congresul de fuziune) în şedinţă comună. Peste 1200 de delegaţi din PNL şi PDL, reuniţi sub sigla noului partid, care se vrea continuatorul celui înfiinţat cu 140 de ani în urmă de Brătieni.
Co-preşedinţii Alina Gorghiu şi Vasile Blaga anunţă, fără nicio altă introducere, că justiţia a pecetluit soarta vechiului PNL şi a PDL. Cele două partide au fost radiate din registrul partidelor politice. “De azi suntem un singur partid, noul PNL, unicul reprezentant al dreptei româneşti pe scena politică naţională şi în familia popularilor europeni”. Aplauzele nu acopereau însă rumoarea generalizată a vocilor mai mult sau mai puţin mulţumite. Se scria o altă pagină importantă din istoria liberalismului. 
Nu pentru asta se întrunise Consiliul Naţional. Noul partid avea nevoie de reguli, în urma cărora simbioza dintre galbeni şi portocalii să se producă fără incidente, într-un timp bine delimitat. Conducerea naţională a stabilit criterii şi structuri paritare valabile până în 2017, votate cu o majoritate covârşitoare. “Să lăsăm orgoliile de o parte, unificarea dreptei este mai importantă decât orice individ politic. Mergeţi acasă şi faceţi din noul PNL un partid puternic!” - îndemnau liderii de la înalta tribună. Aşa se încheia o întâlnire istorică a liberalilor.


Atât în Prahova, cât mai ales la Câmpina, deciziile Consiliului Naţional PNL din 31 ianuarie au fost net în defavoarea vechilor structuri liberale. La Câmpina, noul Comitet Local Executiv va cuprinde 23 de persoane, dintre care 16 de la fostul PDL (provenit din PD-ul înfiinţat în anii ’90, după revoluţie) şi 7 de la PNL (partidul care a făurit România Mare). Proporţia a fost calculată în raport cu rezultatele alegerilor europarlamentare, numărul consilierilor locali în funcţie şi a primarului în funcţie. 
Vineri, în cadrul unei şedinţe a Biroului Permanent Local, PDL şi-a desemnat cei 16 reprezentanţi în noua structură locală de conducere a partidului. Aceştia sunt următorii: Horia Tiseanu, Elena Albu, Marian Dulă, Marian Nistor, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Gena Preda, Daniel Telegescu, Teodor Tiseanu, Bianca Baltag, Traian Mocuţa, Bogdan Cord, Laura Perian, Ion Oprea, Constantin Bobescu şi Andrei Istrate.
În ceea ce-i priveşte pe vechii liberali, lista celor şapte ar putea fi următoarea: Dragomir Enache, Rodica Papuc, Florin Frăţilă, Gheorghe Cazan, Dan Nica, Liviu Briciu şi Adrian Dochia, Biroul Politic Local al PNL întrunindu-se pentru a lua o decizie în acest sens luni, 16 martie, după închiderea ediţiei. 

Drum bun, prieten al sufletului meu!

De fapt, cu sintagma ”prieten al sufletului meu”  m-a gratulat Eusebiu Ștefănescu, la finalul uneia din lansările cărților mele. Era o mare întâmplare când ne întâlneam. Nu m-a refuzat niciodată. Când l-am rugat, a lăsat Bucureștiul și a modificat orarul repetițiilor și a venit după mine, ”prieten al sufletului său”, la Câmpina, la Breaza, la Sinaia. El era momentul mult așteptat după lansarea cărții. Recita zeci de minute în șir și nu obosea. Era el însuși un spectacol. Așa cum nici când a împlinit 70 de ani nu părea obosit, ci doar puțin trist. Aștepta ca tunul construit de tatăl său la naștere să tragă a șaptezecea salvă. Și a tras. A fost o petrecere de neimaginat. Invidioșii îl întrebau: ”De ce faci astfel de petrecere?” ”Pentru că sunt grandoman” - le răspundea el șugubăț. “Eu din asta nu câștig nimic  sau câștig numai prietenie. Și de ce fac asta? Pentru că la nașterea mea, tatăl meu, care era inginer, își făcuse o instalație specială, un mic tun , prin care voia să anunțe satul că dacă mama mea va naște un băiat, indiferent la ce oră se naște, va trage cu instalația aceea ca să audă tot cuprinsul comunei Iedera, judeţul Dâmboviţa. A făcut o chestie importantă la intrarea mea în viață. Și tot satul s-a trezit și a spus: a născut băiat cucoana domnului inginer”.


Și mărturisirea lui continuă: ”Ne-am mutat într-o vreme la Câmpina și, pe când aveam zece ani, mama a ținut morțiș să vorbească la una din ședințele de spiritism. Ea era născută, ca și poetul, pe 15 ianuarie, iar casa noastră era la 100 de metri de Castelul Iuliei Hașdeu. Insista să vorbească cu Eminescu. Și l-a rugat să-i spună ce voi deveni eu. Toți credeau că voi deveni scriitor, pentru că Nina Cassian, Mihu Dragomir, Nicolae Tăutu îmi dăduseră un premiu literar la Câmpulung și voiau să mă ia la Școala de Literatură. Se trecuse la jocul cu paharul și Eminescu a scris: «actor». Pe mine m-a marcat foarte mult întâmplarea asta. Eram recomandat pentru actorie de Eminescu. La vremea aceea era o nebunie să spun lucrul ăsta, să spun că am avut un contact cu Eminescu. Dar el, de acolo de sus, a spus: «Copilul acesta actor se face»”. 
Eusebiu Ştefănescu a jucat în zeci de piese la teatrele bune din București și mult timp la Ploiești, dar nu și-a uitat niciodată Câmpina. Aici, la Teatrul Popular, a montat cu noi, actorii amatori, spectacole de referință și rezonanță, în ”Festivalul Caragiale”. S-au luat medalii de aur și actorii câmpineni ridicau sala în picioare. 
A devenit cetățean de onoare al Câmpinei. Cariera lui numără peste 40 de filme , pe marele ecran sau televiziune, nemaivorbind de scenele teatrelor. Câștiga imens, dar ”ce câștigam cheltuiam în timpul filmărilor”.
Eusebiu Ștefănescu a fost o risipire perpetuă, dăruind din energia sa care, cu fiecare spectacol, se înmulțea. Știa că o bucurie estetică este cu atât mai mare cu cât o împărtășești. Era un actor complex. Era un om complex. Era un prieten desăvârșit. N-aș fi bănuit anul trecut, când a făcut cheful de 70 de ani, n-aș fi bănuit că aceea a fost și secunda cea mai rotundă. 
A 71-a salvă de tun, pe 3 mai, nu se va mai auzi. Magul captiv l-a luat cu el. Voi auzi doar clopotul bătând într-o dungă. 
Fie-ți cărările raiului locuri ale desfătării și păzește-mă prietene cu sufletul tău!
Emanoil Toma

Alfred Dumitriu, sculptor: “Arta, ca şi credinţa, are puterea de a-l detaşa pe om de animal”

Sculpturile lui Alfred Dumitriu sunt ca nişte desene pictate în aer, sunt mesaje ce conduc către un alt fel de a înţelege şi percepe ceea ce ne înconjoară. Fiecare lucrare de artă care iese din mâinile sale completează fericit spaţiul şi îl înnobilează, fiind un rezultat al trăirilor sale interioare. Conectat permanent cu timpul şi spaţiul, artistul reuşeşte să transforme fiecare secundă într-o substanţă valoroasă indispensabilă pentru naşterea ideilor care stau la baza operelor care l-au consacrat de-a lungul timpului. „Cele 10 porunci” este numele pe care îl poartă ultima expoziţie a sculptorului câmpinean, o expoziţie magică, organizată în propria galerie din locuinţa sa, o expoziţie care merită văzută, simţită, trăită şi despre care Alfred Dumitriu a acceptat să ne vorbească în rândurile de mai jos.



- Fiecare operă din expoziţia „Cele 10 porunci”, vernisată recent, pare a ascunde o taină. Care este misterul acestor lucrări?
- O distinsă doamnă mi-a comandat să încerc să dau formă temei „Cele 10 porunci”. Oricum, tot ceea ce fac se află sub imperiul Decalogului şi, în general, toţi oamenii şi tot ceea ce facem. Am gândit mult timp şi ideea a apărut ca un fulger. Am dorit, în primul rând, să o anunţ pe dânsa că am găsit o rezolvare la această comandă, iar doamna a ţinut să-mi precizeze că mi-a făcut o recomandare, nu o comandă. Iubesc răsăritul pe malul mării, acolo unde se întâlnesc cerul, marea, pământul, omul şi lumina. Pentru mine este o sursă de inspiraţie. O altă idee e pornită de la o vorbă bătrânească: „Dacă vrei să-ţi cunoşti cel mai mare duşman, te uiţi în oglindă.” Şi pentru că primele cinci porunci ale Decalogului se referă la dialogul dintre om şi Dumnezeu, iar ultimele cinci porunci se referă la dialogul dintre oameni, am considerat că, cel mai bine, aceste dialoguri pot fi purtate cu propria conştiinţă în faţa unei oglinzi. Am imaginat fiecare dintre cele 10 porunci ca pe un răsărit deasupra mării sub forma unor traforuri care sugerează discul solar, o suprafaţă de oglindă, iar reflectarea luminii pe valurile mării e sugerată de textele poruncilor scrise în limba originală.
- Este o lucrare cu implicaţii filozofice, ideatice?
- Este o lucrare interactivă, în care vizitatorul se opreşte în faţa fiecărei staţiuni, citeşte textul poruncii scris mare sub fiecare staţiune şi îşi priveşte facies-ul în oglindă. În acest moment, chipul reflectat în soare devine el lumină, sursă pentru ceea ce este în jur. Poruncile Decalogului ne interpelează pe fiecare dintre noi, indiferent de popor, tradiţie culturală sau vârstă. Ele simbolizează esenţa umanităţii. De aceea, imediat după cel de-al II-a Război Mondial, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, textul acesteia fiind asemănător Decalogului. De altfel, Decalogul există în toate religiile mari ale lumii şi aceasta ar putea fi cea mai bună motivare a păcii în lume. E limpede că nu va exista pace mondială fără pace religioasă, dar nu va exista nici pace religioasă fără trezirea conştiinţei în fiecare din noi. Aceste idei se regăsesc în cartea „ Cele 10 porunci”, ale zilelor noastre, scrisă de André Chouraqui. Întrucât respectarea poruncilor presupune, în primul rând, iubire faţă de Creator şi faţă de semeni, în expoziţie am inserat şi tema “Cuplului”. Plecând de la un artefact al Culturii Gumelniţa, un vas ceramic pe fundul căruia se află un cuplu, am făcut o lucrare, de asemenea interactivă, “Pomul Vieţii”.
- Ce semnificaţii ascunde acest pom al vieţii?
- Am interpretat artefactul sub forma unui disc solar, iar sub el am aşezat un pom, ca o bancă, având la rădăcină un simbol masculin şi la ramuri un simbol feminin şi am invitat cuplurile aflate la vernisaj să se aşeze, făcând fotografii pe care urmează să le dăruiesc. Fotografiile în sine devin o lucrare în care oamenii de vârste diferite, eventual aparţinând raselor diferite, trăiesc un moment de afecţiune ce rămâne imortalizat. “Iubirea este un elan al fiinţei care în esenţa ei se detaşează spre Cel Iubit pentru a se uni cu preaînalta sa lumină”, a spus filozoful evreu Bahya ibn Paqud.


- Ce alte lucrări mai pot fi admirate în cadrul expoziţiei?
- Mai sunt expuse alte şase lucrări pe care le numesc tot „Pomul vieţii”, în care doi arbori se unesc într-o singură coroană. Coroana, de fapt, este o piatră. Lucrările sunt aşezate pe un soclu de sticlă, luminate la bază, creând un efect plăcut şi misterios în acelaşi timp. Este o încercare de a face trimitere la regnul vegetal şi regnul mineral. Pentru ca vizitatorii să-şi amintească de această expoziţie, în afară de fotografii, am oferit şi câte un mărţişor sub forma unui plic, pe care este stampată câte una din cele 10 porunci şi în interiorul căruia se află seminţe de floarea-soarelui, planta care priveşte lumina. Fiecare poate să le planteze în faţa casei sau a blocului şi atunci meditaţia asupra poruncilor poate aduce binele în jur.
- Este interacţiunea tactilă o cale importantă de a experimenta arta, în special sculptura?
- Simţul tactil este cel mai important simţ. Din stadiul de embrion, omul relaţionează cu mediul numai prin simţul tactil. Pentru un sculptor, a cărui menire este să dea formă concretă stărilor, emoţiilor, ideilor, sigur că folosirea simţului tactil este cea mai importantă. Sculptura este limbajul artistic accesibil orbilor.
- Aveţi multe lucrări expuse în spaţiul public, inclusiv în Câmpina.  Ce diferenţe există între o sculptură creată pentru spaţiul public şi una de interior?
- O adevărată lucrare de artă este purtătoarea unei puteri magice care dăruieşte privitorului stări benefice. De aceea mulţi oameni se preocupă cu multă dăruire şi interes de decorarea spaţiilor în care locuiesc şi asta pentru a se simţi cât mai bine acolo unde petrec mult timp cu familiile. Totuşi, în momentul în care iese din casă, pe străzi, în oraş, în parcuri, omul ar trebui să se simtă la fel de bine, pentru că spaţiul vital nu se termină în locuinţă, se continuă şi în exteriorul acesteia. Şi sigur, în măsura în care există o preocupare pentru acest aspect, cu lucrări adevărate ca dimensiune şi tematică, oraşele pot fi înfrumuseţate.
- Care a fost cea mai mare provocare în viaţa dumneavostră de artist?
- Eu trăiesc o provocare continuă şi întotdeauna cea din ultimul moment îmi pare a fi cea mai mare.
- Ce rol joacă un artist în societate?
- Arta este definită de părintele esteticii ca fiind o activitate specific umană care nu foloseşte la nimic. Arta începe acolo unde simţurile nu mai ajung. De aceea, se poate spune că, practic, arta ca şi credinţa, are puterea de a-l detaşa pe om de animal. Când cineva intră în Galeria mea, citeşte pe peretele din faţă, o lucrare, o grafică a unui artist din Germania, o întrebare: „Eşti fericit?”, iar când pleacă citeşte, pe peretele de la ieşire, crezul meu: „Arta este, a fost şi va fi cel mai performant mijloc de comunicare a celor mai subtile trăiri umane, mereu în devenire, fără reguli şi fără limite. Toţi oamenii sunt deopotrivă artişti şi consumatori de artă.”
Andreea Ştefan

ZECE  PORUNCI

Ciclul celor ”zece porunci” însumează o viziune proprie a artistului asupra a zece ipostaze ale unui răsărit deasupra mării. Discul solar a fost traforat, în diferite forme, pe zece plăci de tablă ce provine din deșeuri industriale, lăsând astfel loc unei suprafețe reflectorizante, cu rol de oglindă, în care privitorul se regăsește surprinzându-și reacția la citirea textului fiecărei porunci biblice, înscris în ebraică, sub forma strălucirii, luciului solar răsfrânt pe suprafața vălurită a apei. De altfel, sub fiecare lucrare se regăsește  și traducerea poruncii. Astfel, consumatorul de artă va fi direct implicat într-un act de creație deschis la nesfârșit, unic, într-un fel, prin însăși singularitatea fiecărui facies oglindit. 
 Roșul cromaticii asigură atât idea de incandescență cât și pe aceea a valorii istorice și spirituale a celor zece porunci.
”Solarele”, după cum le-a supranumit Alfred Dumitriu, păstrează idea mișcării de revoluție a Pământului prin existența unor elemente de fixare, oarecum discrete, șuruburi de dimensiuni medii, uneori dispuse în perechi, ca o aluzie spre legătura indisolubilă între stea, soarele, și planeta, Pământul.
”Dialogul” răsfrânge imaginea unui personaj oarecum nostim, parcă preocupat să atragă atenția: chipul conturat subțire, aerat, cuprinde în interiorul ovalului metalic ochii de bronz, ușor alungiți, iar pentru ca trimdimensionalitatea să fie completă, ca și iluzia carnației, nasul fin, sub care se află un clopoțel – ce simbolizează gura, și podoaba capilară, trimit rezumativ spre idea existenței unui interlocutor, aici înțeles, mai degrabă, sub întruchiparea privitorului, iar ”dialogul” perceput ca și existând, atunci când spectatorul interacționează la nivel emoțional cu lucrarea, identificând, în primul rând, trăsăturile umane.
Tema cuplului este una deosebit de complexă, aliniindu-se într-un fel cu aceea majoră a expoziției.
De-a lungul istoriei, omul a simțit nevoia refacerii unității primordiale pierdută odată cu povara păcatului originar. 
Perechea așezată pe tipsia de mari dimensiuni, ce a avut, de altfel, ca model un artefact antic, în mijloc, pare să adune, convergent, motive ancestrale, regăsite pe formele ceramice: bulbul, ca simbol al regenerării, cercul, ca simbol al întregului, verticalele, patrulaterul (careul), unghiul drept, ca simboluri ale perfecțiunii, iată, toate, de la mare la mic, se strâng în zona soclului pe care sunt dispuse personajele.
Seria cuplurilor este continuată de lucrări ce subliniază, la rândul lor, idea dualității. Dinăuntrul soclurilor înalte, metalice, traforate tot cu semne-perechi, paralele, șerpuite ori alternate, străbate o lumină caldă înspre postamentul translucid, din sticlă, al lucrărilor.
”Pomul vieții”, orizontal, face legătura între lumea acvatică, aceea a rădăcinilor și lumea zborului, a înălțimilor, spre care condiția umană tânjește de-a lungul efemerei sale existențe.
Imaginea tetraedrului ne trimite cu gândul spre forma de cristalizare a carbonului, element-suport al vieții.
Prin reprezentări cât se poate de subiective, cu tendințe metafizice și nu lipsite de originalitate, Alfred Dumitriu reușește să aducă în atenția contemporanilor, aproape subliminal, idea legăturii astăzi obturate, sau, în cel mai rău caz, pierdute, a omului cu originea sa divină.

Istoric de artă, Dan Rădulescu

Vernisajul unei expoziţii inedite: “Cele zece porunci”

Undeva, pe Câmpiniţa, între vilele noilor îmbogăţiţi, unele adevărate palate, se remarcă o casă deosebită, cea a sculptorului Alfred Dumitriu, un artist care s-a impus prin opera sa printre vârfurile plasticii româneşti contemporane. 
Casa acestuia, zugrăvită în alb şi împodobită cu balcoane mărginite de scânduri traforate, are elementele de arhitectură tradiţională de pe Valea Prahovei, amintind oarecum şi de cea a pictorului Grigorescu, aflată în apropiere. Când treci porţile şi intri în livada ce se întinde între casa şi atelierul sculptorului (şi acesta o clădire remarcabilă, care aminteşte de o culă oltenească), pătrunzi pe tărâmul artei. O mulţime de lucrări presărate printre pomii din livadă sau grupate în jurul atelierului, te impresionează prin forţa şi grandoarea lor. Alfred Dumitriu este un artist care a debutat prin anii ‘70 cu o expoziţie la galeria “Orizont” cu portrete în stil clasic, dar purtând deja amprenta personalităţii artistului, pe care critica îl considera un nou Anghel. Foarte rapid a renunţat la figurativ şi a trecut la o artă abstractă, cu o putere de sugestie deosebită. Sculpturile lui sunt reprezentarea plastică a unor idei şi simboluri prin care artistul îşi creează o lume a lui. 
Recenta expoziţie cuprinde două cicluri: o serie de lucrări în bronz, lemn sau marmură, o formă geometrică pe care Alfred o denumeşte “tetraedru”, lucrări ce te copleşesc, privindu-le, prin armonia formei şi prin simbolurile pe care le sugerează. Celălalt ciclu cuprinde, puse în rame, figuri din bronz lustruit până la culoarea aurului, care interpretează cele zece porunci. Ca să îl ajute pe privitor, ele sunt însoţite de un text în limba ebraică şi de o traducere care se referă la fiecare din poruncile dumnezeieşti. 
În programul expoziţiei s-a remarcat expunerea lui Alfred Dumitriu, care este un mare povestitor, dovedind astfel şi reale veleităţi de scriitor. Între pasiunile sale se numără pictura (a elaborat o suită de tablouri cinetice pictate numai în nuanţe de alb), dar şi arta culinară (dovedind că ştie să-şi răsfeţe oaspeţii cu preparate făcute de el personal).
Un alt moment în cadrul vernisajului a constat în lansarea unui volum de versuri. Autor: eruditul, enigmaticul, ezotericul Dan Precup, care a dedicat poeziile şi un mic eseu final lucrărilor din expoziţie. Poeziile citite de Alfred Dumitriu din opera acestui discret şi modest poet câmpinean au întregit tabloul acestui vernisaj deosebit.


Bună gazdă, artistul a oferit doamnelor, prezente în număr foarte mare, într-un vas de bronz, plicuri cu mărţişoare în care se aflau şi seminţe de flori. Într-un loc bine delimitat în cadrul expoziţiei se afla şi un trunchi de arbore, cu rădăcinile şi coroana poleite în foiţă de bronz, probabil arborele biblic al cunoaşterii răsturnat de păcatele urmaşilor lui Adam şi Eva. Ingeniosul sculptor a invitat toate cuplurile prezente să se fotografieze, pe rând, aşezate pe trunchi, ca un gest simbolic al respectării celor zece porunci, dar şi pentru a rămâne cu o frumoasă amintire. Fotografiile au fost făcute de tânărul Vlad Dumitriu, şi el un talentat sculptor, prezent în expoziţie cu o lucrare care nu are nimic comun cu operele tatălui său. În final, păstrând bunele obiceiuri, Alfred Dumitriu şi-a delectat numeroşii oaspeţi cu o trataţie formată din savuroase mâncăruri de post. Expoziţia lui Alfred Dumitriu, prin lucrările artistului şi modul de prezentare, se constituie într-un eveniment de excepţie în viaţa culturală a oraşului nostru. 
Alin CIUPALĂ

LANSARE DE CARTE. “Societatea Filarmonică din Câmpina la ceas aniversar”

Autori: Hariton Nicolau şi Tudor Moisin.

La sfârşitul lunii februarie am avut în oraş o efervescenţă a vieţii culturale oferită de câteva evenimente importante: aniversarea cărturarului Hasdeu la muzeul memorial, expoziţia interactivă organizată de pictoriţa Amalia Suruceanu ca un mărţişor pentru doamnele din Câmpina şi expoziţia “Cele zece porunci”, cuprinzând lucrări de sculptură ale cunoscutului Alfred Dumitriu, organizată în galeria pe care acesta o patronează. 
Lansarea de carte a adunat în sala mică a Casei de Cultură peste o sută de prieteni ai Filarmonicii înfiinţate de inimosul muzician Tudor Moisin, inginer de profesie, dar care are şi un doctorat în pian obţinut la Conservator la vârsta de 70 de ani. Muzician şi muzicolog, Tudor Moisin, împreună cu sora sa, poeta Maria Cristina Moisin, oferă periodic câmpinenilor concerte simfonice de înaltă ţinută, la care participă interpreţi celebri. Despre activitatea desfăşurată un sfert de veac în Câmpina, Tudor Moisin, cu o îndârjită muncă, a realizat, cum menţionează pe coperta cărţii, “o micromonografie culturală a oraşului Câmpina”. Muncă, muncă şi iar muncă pentru adunarea materialului, sistematizarea datelor, redactarea şi tehnoredactarea cărţii, pe care acest neobosit şi veşnic tânăr Tudor Moisin a depus-o pe parcusul câtorva ani. 
În cuprinsul cărţii, un capitol se referă la istoria oraşului Câmpina, altul la Câmpina cultural-artistică şi un altul la activitatea Societăţii Filarmonice. Foarte interesant este capitolul privind viaţa muzicală a oraşului. Aflăm de aici că la Câmpina s-a stabilit şi a predat lecţii de pian, încă din 1901, Marioara Raţiu, sora lui Ciprian Porumbescu. Ea a înfiinţat şi primul cor mixt din oraş, dirijat de profesorul Gh. Strat. Corul avea un repertoriu impresionant (250 de lucrări) şi pentru prima oară a interpretat la noi arii din opereta “Crai nou” şi alte lucrări de Ciprian Porumbescu: “Cântec de primăvară”, “Tricolorul”, “Serenada” şi “Balada”. Mai târziu, în 1931, compozitorul Gh. Danga a înfiinţat împreună cu dr. Macri, Societatea Corală “Lira”. Corul lor a devenit în scurt timp renumit, dând numeroase concerte. 
Prefaţa cărţii lansate este semnată de distinsul prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, care aduce un impresionant elogiu oraşului nostru: “În viaţa muzicală internaţională, multe «oraşe ale muzicii» s-au construit astfel, cucerind an de an faima zonală, regională, naţională, continentală. La Câmpina există cu acest obiectiv Concursul Internaţional de vioară «Cornelia Bronzetti», tot acolo activează cu mereu mai bune rezultate învăţământul muzical specializat, spaţiile de reprezentare-spectacole oferite de municipalitate sunt gazdele muzicii, concertelor simfonice şi recitalurilor. Chiar dacă mai sunt multe de spus, aflându-le vom şti că, pentru Câmpina secolului XXI, Societatea Filarmonică este o certitudine a civilizaţiei contemporane şi că acest sfert de veac sărbătorit de noi simbolizează o semnătură de prestigiu în Cartea de aur a muzicii româneşti”. 
Alin CIUPALĂ

Poetul Florin Dochia şi-a lansat volumul “Orb pe mare” la Iaşi

Miecurea trecută, scriitorul câmpinean Florin Dochia a participat la manifestările Târgului de Carte Librex, găzduit în spaţiile generoase de la Palas Mall Iaşi. Acolo, în organizarea Asociaţiei Universul Prieteniei, a avut loc lansarea volumului său de poezie "Orb pe mare" (Editura Pim, Iaşi) şi un recital de poezie. 


Şi-au adus contribuţia criticii literari Mioara Bahna şi Emilian Marcu, implicaţi, de asemenea, în dezbaterea pe teme literare care a avut loc a doua zi, în cadrul aceluiaşi eveniment dedicat cărţii. Reamintim că o nouă întalnire cu poezia va avea loc la Câmpina, sâmbătă, 21 martie, ora 11.00, la Casa de Cultura “Geo Bogza”, sala “Constantin Radu”. 

FILE DE CRONICĂ. Nostalgiile unui vechi câmpinean (1)

În urmă cu trei sferturi de veac, oraşul nostru trecea prin două mari catastrofe: cutremurul din 10 noiembrie 1940 (ora 3.50 dimineaţa) şi bombardamentele din 1943 - 1944 ale aviaţiei engleze şi americane. Fiind aşezată pe o falie seismică care propagă unda generată de mişcările telurice din Vrancea, Câmpina este grav afectată de cutremure (au avut ocazia câmpinenii de acum să constate acest fapt în 1977). Cu centrul în care majoritatea clădirilor îşi pierduseră etajele şi cu alte zone, mai ales cele din jurul Rafinăriei, care fuseseră ţinta atacurilor aeriene, distruse de incendiile provocate de bombardamente, în anii ‘50 Câmpina mai păstra încă ceva din farmecul fostului oraş înfloritor. 
Intrarea în oraş se făcea pe podul de la Băneşti (lucrare veche, din timpul domnitorului Cuza, care va fi demolat în curând) şi, după ce urcai nişte serpetine abrupte, intrai în cartierul Slobozia, un sat pe atunci, care împreună cu Bobolia şi Lunca Vrăjitoarei ţineau de comuna Poiana. Ca suprafaţă, oraşul nu avea o mare întindere. Şoseaua naţională (actualul DN1) trecea prin centru şi era marcată de borne kilometrice. Prima se afla lângă actuala seră din Slobozia, următoarea era lângă cazarma în care era atunci un batalion de ciclişti (în prezent unitatea de jandarmi care nu mai funcţionează), a treia o găseam lângă actuala clădire a telefoanelor. Urma încă una lângă actualul complex Fibec şi ultima, pe Câmpiniţa, în apropiere de captarea de apă. Toate erau pe partea dreaptă a străzii principale, actualul Bulevard Carol. Pe distanţă de patru kilometri, dacă făceai o plimbare uşoară, travsersai oraşul în mai puţin de o oră. 
Cartierul Câmpiniţa, unde ne-am oprit, are o istorie foarte interesantă. Doctorul Zank-Chiriacopol, într-o monografie a cartierului în care şi-a petrecut tinereţea (s-a stabilit în Germania mai târziu), face o istorie şi o descriere a locurilor vechi. Satul Curiacul era străbătut de un pârâu cu debit mare, care trecea printr-o râpă adâncă şi se vărsa în lacul care purta numele satului. Pe acest pârâu, spune doctorul, în copilăria lui existau şi două mori de apă. Din acest pârâu mai există o rămăşiţă   care curge astăzi pe lângă vila în care locuia familia Dodo Bunescu, singura casă din oraş care este încadrată de un parc cu arbori seculari. 
Dacă ar fi să ne plimbăm prin cartier, ar trebui să ne oprim puţin la acea clădire modestă din piatră, care are în subteran bazinul din care se aproviziona cu apă oraşul de atunci. Apa venea dintr-un izvor de la Breaza - “Sunătoarea” şi din care, decenii la rând, câmpinenii au băut o apă fără clor, o apă foarte bună, de izvor de munte. Câmpiniţa mai avea şi alte lucruri deosebite, cum ar fi aerul care, de aici până la Breaza, era apreciat drept cel mai bun din Europa, după Nisa, prin ionizare, dar şi livezile din cartier şi din împrejurimi, cu cea mai bogată floră din România. Şi, de ce să nu ne lăudăm, trebuie să amintim că în zona noastră, de la Câmpina până la Sinaia, se vorbeşte şi cea mai curată limbă românească, fără accente şi regionalisme. 
Lângă bazinul de apă, pe aceeaşi parte, se afla casa părinţilor cunoscutului actor Eusebiu Ştefănescu. Acesta a rămas legat cu multe amintiri de oraşul nostru, unde în tinereţe, apropiat fiind de familia surorilor Crăciun, a avut şi o idilă cu nepoata lor, colega lui la Facultatea de Teatru, Manuela Marinescu, care a ajuns o actriţă importantă a teatrului de stat de la Ploieşti. Puţin mai departe, era o şcoală primară, în care soţii Popa, doi dascăli deosebiţi,  au educat generaţii de copii din cartier. 
Ne-am apropiat de parcul doctorului Istrati, pe care savantul l-a donat oraşului şi unde se organizau diferite activităţi. În 1937, mişcarea legionară a avut aici o tabără, iar la un miting ţinut acolo a vorbit Corneliu Codreanu. Fascinaţi de personalitatea şi carisma acestui lider, mulţi tineri câmpineni s-au înscris în această formaţiune politică, plătind acest act de entuziasm tineresc cu mulţi ani de închisoare în epoca comunistă. 
Lângă parcul Istrati, în perioada despre care vorbim, anii ‘50, se afla Castelul Iulia Hasdeu, devenit o jalnică ruină. Ca şi stăpânul său, cărturarul Bogdan Petriceicu, castelul a avut un destin tragic. Donat de cărturar statului, pentru a deveni muzeu, castelul a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Câmpina şi împrejurimile bogate în petrol au fost ocupate de armata germană între 1916 - 1918. Fiul muzei eminesciene Mite Kremnitz, ofiţer în armata germană, a cazat în parcul castelului o unitate de cavalerie şi a băgat înăuntru caii, transformând sanctuarul în care savantul nostru îşi ţinea şedinţele de spiritism într-un grajd. După război, aşa cum am aflat de la localnici, castelul nu mai avea plafoane, iar prin încăperi se adăposteau bufniţe care speriau copiii veniţi aici să se joace. 
Prin 1946, copil fiind, am mers aici cu tatăl meu într-o vizită. Un localnic, care stătea în căsuţa mai bine conservată din spatele castelului, a venit şi ne-a condus. Am reţinut de atunci două lucruri care m-au impresionat: o frumoasă fotografie pe marmură, aflată într-o cabină de pe prima terasă, care o înfăţişa pe Iulia tânără, într-o somptuoasă rochie de culoare verde; în parc, în scorbura unui pin, ca într-un fel de mic altar, se mai găsea de asemenea, încadrată de muşchi, o altă fotografie a acestei preafrumoase fete, dispărută atât de tânără. Castelul fusese iarăşi grav avariat de armata rusească, care se cantonase aici în anii 1944 - 1945 şi făcuse mari ravagii. 
Şi casa marelui nostru pictor Nicolae Grigorescu fusese ocupată de armata germană, care instalase aici un comandament. În 1918, din neglijenţă, nemţii au provocat un incendiu şi casa a ars până la temelie. Din perioada în care pictorul trăia, prietenul meu, inginerul Traian Vasilescu, a păstrat numeroase amintiri. Bunicul lui, Iancu Popescu, un întreprinzător dinamic în epoca în care petrolul a îmbogăţit mulţi câmpineni, cumpărase o mare suprafaţă de teren şi îşi construise o casă în vecinătatea pictorului. Soţia lui, o frumuseţe, coana Lenuţa, era curtată de artist, care mereu o solicita să-i pozeze. Iancu era foarte gelos, astfel că între el şi pictor a izbucnit un adevărat război. Conflictul a ajuns la cote maxime atunci când pictorul, care păstra obiceiurile înaintaşilor săi ţărani, lacomi de pământ, a intrat pe terenul lui Iancu Popescu mutând într-o noapte gardul cu câţiva metri. Dimineaţa, când a văzut hotarul mutat, bunicul lui Traian, care avea o fire de haiduc, a luat puşca şi şi-a anunţat soţia că-l împuşcă pe vecin. Disperată, aceasta a sărit între cei doi vrăjmaşi salvându-l pe artist. Urmarea a fost că, speriat de nebunia lui Iancu, pictorul  şi-a retras gardul pe vechiul aliniament. 
Prietenul meu, Traian, l-a cunoscut bine pe Gheorghe Grigorescu, care locuia într-o căsuţă modestă situată pe proprietatea tatălui său. Fiind şi el artist, Gheorghe îşi construise o fabrică de teracotă, în care făcea frumoase vase de ceramică şi calhe (plăci) pentru sobe. Traian şi cu prietenul de care era de nedespărţit, Titi Dobrescu, îi furau acestuia cireşele. Nea Gheorghiţă, care era un om cumsecade, se înfuria uneori pe ei şi, ca în povestea lui Creangă, i-a fugărit o dată şi i-a împuşcat cu alice din sare. Cu tot incidentul acesta, băieţii au rămas prieteni cu copiii lui nea Gheorghiţă: Nicolae, care a ajuns pictor la Paris; Sanda, arhitectă în Bucureşti şi Niculina, căsătorită cu Georgică Stanciu, directorul Liceului care poartă numele pictorului, profesoară de desen la acelaşi liceul, devenită mai târziu cadru universitar la Institutul Pedagogic din Bucureşti. În anii ‘50, Ana Vlahuţă, soţia lui Gheorghe Grigorescu, mergea des la Bucureşti, unde locuia la fiica sa, Sanda, care avea un apartament deasupra Cinematografului Patria. Împreună cu soţul ei, tot arhitect, prin anii 70, Sanda a plecat şi ea la Paris. 

Vila Crăciun
Peste drum de casa Grigorescu era vila făcută de cele trei surori Maria, Irina şi Olimpia Crăciun. Am cunoscut-o pe ultima, Pia Crăciun, care mi-a povestit că intenţia lor era să lase oraşului această vilă cu elemente de arhitectură ce aminteau de castelul de la Balcic al Reginei Maria, pentru a se păstra acolo colecţiile lor de tablouri, de artă decorativă şi de cusături tradiţionale. La surorile Crăciun, care aveau şi un atelier de cusături naţionale, îşi comanda Regina Maria costumele populare pe care le purta la festivităţi. Fiica ei, Principesa Ileana, prietenă cu surorile Crăciun, îşi petrecea multe vacanţe în această vilă. Mai veneau aici şi alte personalităţi din viaţa artistică şi culturală de atunci: actriţa Elvira Godeanu, dramaturgul Kiriţescu, romancierul Zaharia Stancu, pictorul Octavian Angheluţă şi alţii. 
În apropiere se afla şi casa inginerului Sava, directorul Rafinăriei, o vilă deosebită, unde George Enescu a cântat de mai multe ori acompaniat la pian de doamna Sava. Lângă vilă (acum o grădiniţă) se afla o casă modestă în care a locuit o vreme Heliade Rădulescu. 
Mai sunt multe poveşti despre cartierul Câmpiniţa, la care o să revenim în episodul următor. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Cuba, un ţărm îndepărtat

Acum câţiva ani, la începutul lunii decembrie, telefonul a sunat şi la capătul celălalt al firului vocea directorului de programe din agenţia de turism cu care lucram s-a făcut auzită: “Ce faci de Anul Nou?” “Dacă este ca în ultimii ani, plec în Maroc” - am răspuns eu. “Nu! De data asta zbori peste ocean. Pleci în Cuba”.
Cuba, de mult îmi doream să vad această ţară şi iată-mă, pe 28 decembrie, la ora 7.00, decolând spre Paris, pentru ca la ora 13.30, la bordul aeronavei Air France 0474, să părăsesc capitala Franţei pentru a ajunge la Havana, la 17.35 ora locală, pe aeroportul Jose Marti, aflat la 11 km de centrul oraşului. După formalităţile vamale, un microbuz ne duce spre hotelul aflat pe malul oceanului. Acasă este trecut de miezul nopţii, dar aici oraşul este plin de oameni, pentru că este puţin trecut de ora 18.00. Metropola, cu peste 2,2 milioane de locuitori, ne întâmpină cu căldură, la propriu, lucru care ne încântă după frigul de acasă. Drumul spre hotel îmi dă prilejul să rememorez câteva lucruri legate de această mare metropolă.

Puţină istorie
Havana, situată în nord-vestul insulei Cuba, a fost fondată de conquistadorul Diego Velasquez pe 25 august 1514. Mai târziu, în 1519, locuitorii au fost strămutaţi în “San Cristobal de la Habana”, pe locul actual al oraşului (San Cristobal este patronul spiritual al oraşului), pentru ca în 1522 acesta să devină capitala insulei şi “poarta” Spaniei către “Lumea Nouă”. Oraşul se dezvoltă rapid, întrucât corăbiile ce veneau din “Lumea Nouă” aveau nevoie de hrană, apă şi alte produse pentru a traversa oceanul. În 1592, regele Spaniei, Filip al II-lea, îi acordă titlul de oraş. Expansiunea continuă în sec. al XVII-lea, iar spre mijlocul sec. al XVIII-lea acesta numără deja peste 70.000 de locuitori, fiind al treilea după Lima şi Mexico City, dar în acelaşi timp şi cel mai important port spaniol. Oraşul este cucerit de britanici (1762) în timpul războiului de şapte ani, doar pentru un an, dar această cucerire a avut implicaţii serioase, deoarece aici, ca şi în întreaga insulă, începe un comerţ intens cu coloniile de America de Nord. Sclavi sunt aduşi din Africa să lucreze pe plantaţiile de trestie de zahăr. În 1763, Havana se întoarce la Spania, în schimbul Floridei, ce revine britanicilor. Secolul XIX găseşte o Havană înfloritoare, cunoscută şi sub numele de Paris al Antilelor. În 1837 se construieşte prima cale ferată între Havana şi Bejucal, pentru transportul sfeclei de zahăr. Secolul XX începe cu ocuparea Havanei şi a Cubei de către SUA, ocupaţie ce se termină în 20 mai 1902, când Cuba îşi declară independenţa. Între 1902 - 1959, oraşul cunoaşte o altă eră de dezvoltare: construcţii noi, hoteluri, cazinouri, toate atrăgând din ce în ce mai mulţi turişti americani (300.000 în 1958) şi nu numai.
Victoria revoluţiei cubane din 1959, cât şi reformele noului stat condus de Fidel Castro (cel care intră în Havana pe 8 ianuarie 1959 şi este ales prim ministru pe 16 februarie, acelaşi an) aduc o perioadă mai dificilă în istoria oraşului, în special după destrămarea Uniunii Sovietice şi a sistemului socialist din 1990, căci Cuba era în mare parte dependentă de comerţul său exterior îndreptat spre aceste ţări. Dar şi în aceste condiţii, oraşul şi-a păstrat farmecul. Din microbuzul ce ne duce spre hotel observ - spre marea mea uimire - maşinile acelea mari, pe care noi le-am văzut doar în filmele americane, maşini din anii ‘50, ce dau un farmec exotic străzilor şi bulevardelor ce le străbatem. 


O lume pestriţă - albi (63%), mulatri (20,4%), negri (16,4%) sau asiatici - însufleţeşte metropola. Oraşul este viu, trepidant. Curând ajungem la hotelul nostru de patru stele, situat pe malul oceanului, unde vom dormi două nopţi. Hotel frumos, curat, cu personal calificat, prietenos, cu o ambianţă plăcută. După o cină bună, deşi sunt pe drum de aproape 24 de ore, îmi fac timp să stau de vorbă cu câţiva oameni din personalul hotelului, care mă ajută să-mi fac o imagine a ţării şi a capitalei. Nu se plâng, deşi sunt salariile sunt mici, sunt conştienţi că e mult loc de mai bine, dar faptul că transportul, energia electrică, gazele, chiriile şi multe altele sunt subvenţionate de stat, îi ajută foarte mult. Urc în camera mea, privesc oceanul şi adorm cu gândul la ziua de mâine, când vom vizita oraşul. 

Treversând Havana
O zi frumoasă, cu o temperatură de 25 de grade, un microbuz cu un ghid nu tocmai prietenos şi prea puţin vorbăreţ ne aşteaptă să ne arate ceea ce numea cineva “comoara vie a Cubei”. Oraşul este împărţit în 15 districte - municipalities - care la rândul lor sunt împărţite în 105 subdiviziuni - consejos popularos. Din punct de vedere turistic, deşi toată Havana este o atracţie în sine, se disting trei mari zone de interes: centrul vechi (Habana Vieja), care este centrul istoric colonial; Havana centrală şi cartierul Vedado. 


Primul punct spre care ne îndreptăm este inima vechiului oraş - Havana Veche. Microbuzul ne lasă undeva la intrarea în acest minunat cartier. Prin străduţele înguste ce adăpostesc peste 3000 de case vechi şi mai mult de 74.000 de oameni este greu să te strecori, chiar şi la pas. Parcăm lângă un şir lung de autocare, albastru şi alb, made in China, lungimea şirului arătând numărul mare de persoane ce vizitează centrul vechi (peste un milion de turişti anual). Ghidul ne explică că operaţiunea de reabilitare a acestei zone a început în 1977, centrul fiind declarat patrimoniu naţional al Cubei, iar în 1992, zona aceasta a fost inclusă în patrimoniul cultural universal UNESCO. Străzile sunt un muzeu viu, cu case aşa cum le ştiam din filmele copilăriei mele. De la ferestrele în culori pastelate răzbat sunetele muzicii sud-americane: mambo, rumba, cha-cha sau salsa. Pereţii caselor sunt vopsiţi în culori ce se aseamănă cu fructele tropicale. Aici pare că timpul pare că s-a oprit în loc. Curând ajungem în cea mai veche piaţă a oraşului.

Plaza de Armas - Piaţa Armatei
Mărginită de clădiri construite în stil baroc, piaţa “respiră” parcă vechea atmosferă colonială. Construită în 1600, a fost inima religioasă, administrativă şi militară a oraşului timp de 383 de ani de stăpânire spaniolă. A fost numită aşa pentru că era folosită pentru exerciţii şi parade militare. Atenţia îmi este atrasă de o clădire impresionantă - Palacio de Los Capitanes Generales (Palatul Guvernatorilor), locul de unde se aplica legea spaniolă. 


Palatul, construit între 1776 - 1791, este un frumos exemplu arhitectonic de baroc cubanez. A fost, pe rând, reşedinţa guvernatorului spaniol, închisoare, reşedinţa guvernului Republicii Cuba în 1902, pentru ca din 1967 să devină muzeul oraşului. Farmecul locului este întregit de celebrii anticari, asemănători celor de pe malul Senei din Paris, care oferă pe tarabele lor multicolore cărţi, reviste, periodice publicate între 1940 - 1950 sau ziare din timpul revoluţiei cubane. În imediata apropiere a pieţei se află o stradă - Calle Oficios - unde faţadele multicolore ale caselor reprezintă o expoziţie în aer liber a vechii Havana. În mijlocul pieţei se află o statuie în marmură albă de Carrara a revoluţionarului cubanez din sec. XIX, Carlos Manuel de Cespedes. După turul pieţei şi al străzilor adiacente, ghidul ne invită să facem o degustare a tradiţionalului rom cubanez, propunere primită cu mare entuziasm de întregul grup, căci ne amintea de celebrul “Havana Club”, ce se găsea cu ani în urmă şi în ţara noastră. Romul este o parte a vieţii de zi cu zi în Cuba. Istoria sa începe pe la 1500, când o băutură a fost obţinută din trestie de zahăr. Procesul a fost perfecţionat de Fecundo Bacardi. (Bacardi este şi astăzi o marcă renumită în întreaga lume). Degustarea decurge “în cele mai bune condiţiuni”, cu Carta Blanca (3 ani vechime), Carta Oro (5 ani vechime) sau Avejo (7 ani).  Noi, aşa cum spune proverbul, “de stat am sta, dar ne e frică c-o însera”, aşa că, cu regret şi cu greu, plecăm mai departe spre Plaza de la Catedral (Piaţa Catedralei).

Plaza de la Catedral
Piaţa Catedralei “San Cristobal” (Sfântul Christofor, patronul spiritual al Havanei) este una din cele mai căutate atracţii ale Havanei. Catedrala a fost construită între 1748 - 1777 şi a fost ridicată în memoria lui Cristofor Columb, căci se presupune că a existat aici, până în 1899, chiar şi o raclă cu rămăşiţele pământeşti ale descoperitorului Cubei şi Americii, când ele au fost restituite Spaniei. În exterior catedrala este asemănătoare cu bisericile pe care le-am văzut în filmele spaniole sau mexicane. O arhitectură neoclasică, cu influenţe baroce cubaneze. Faţada este grandioasă, cu două turnuri-clopotniţe asimetrice, cel din dreapta fiind mai subţire decât cel din stânga, campanile ce străjuiesc intrarea în catedrală. Interiorul este simplu, cu opt capele, iar în dreapta se află o uriaşă statuie a Sf. Cristobal, sculptată în lemn. Interesant este faptul că picioarele statuii sunt disproporţionate faţă de corp, întrucât au fost scurtate în 1636 pentru a permite statuii să intre pe uşa bisericii. Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat catedrala şi s-a întâlnit aici cu preoţi în timpul vizitei sale istorice din ianuarie 1989. 


E trecut bine de amiază şi stomacul începe să dea semne de nerăbdare, aşa că ghidul ne invită să luăm prânzul la “El Floridita”, locul unde binecunoscutul scriitor Ernest Hemingway, autor al unor memorabile lucrări precum “Bătrânul şi marea” (Premiul Nobel pentru literatură), “Pentru cine bat clopotele” sau “Adio, arme”, obişnuia să-şi bea porţia zilnică de rom. Scriitorul a locuit în Cuba, pe care a considerat-o a doua lui patrie, până în 1959, pentru ca doi ani mai târziu, în 1961, să se sinucidă. În semn de preţuire pentru ceea ce Cuba a însemnat pentru el, Hemingway a donat contravaloarea Premiului Nobel statului cubanez. 


Localul păstrează parcă umbra scriitorului. Fotografii cu el, cu prietenii săi, dar şi cu alţi scriitori cubanezi tapetează pereţii încăperii. Comandăm un pui prăjit (pollo frito), cu o garnitură de orez alb (arroz) şi o pastă de usturoi (sofrito), iar ca salată, roşii, castraveţi, varză şi salată verde. Desertul îl reprezintă o cremă de zahăr ars (flan) şi gogoşi (rasquitas), ca să încheiem cu o caffé cubano. Atmosfera este plăcută, întreţinută de o formaţie de trei muzicanţi ce ne încântă cu melodiile lor, acompaniaţi de toţi cei prezenţi. Nici nu ştiu când a trecut vremea şi după această masă avem puţin timp liber pentru a vizita străduţele unde găseşti sumedenie de suveniruri. În seara aceasta trebuia să vedem celebrul spectacol de cabaret Tropicana, dar odată ajunşi la hotel aflăm că spectacolul s-a anulat, astfel că trebuie să mă limitez doar la ceea ce ştiu din auzite despre acest faimos night-club cu un program de muzică şi dansuri renumit în întreaga lume. Scena pentru acest spectacol este amplasată în aer liber, în mijlocul unei grădini luxuriante. Programul este atât de frumos, încât rezervările pentru el se fac cu mult timp înainte. Dansatorii şi dansatoarele sunt fantastici, dar acest lucru nu este de mirare, cunoscut fiind faptul că poporul cubanez este un mare iubitor al dansului. Cubanezii au ritmul îl au în sânge. Copiii învaţă de mici să danseze şi să se poarte. Şcoala naţională de dans şi de balet numără peste 4000 de elevi. Baletul clasic face parte din inima cubanezilor şi mulţi consideră balerinii lor situându-se, ca valoare, imediat după cei ruşi. 
În locul Tropicanei fac o plimbare pe faleză, beau un mojito la barul hotelului şi merg la culcare, pregătindu-mă pentru ziua de mâine.
Alex. Blanck
În nr. viitor: Havana - partea a II-a şi Anul Nou la Varadero