15 aprilie 2015

Editorial. O ȚARĂ DE SCRIITORI

În primele decenii ale comunismului, scriitorii umpleau pușcăriile. În anii bezmetici ai noului eon (cine știe cum îl va boteza posteritatea? Noi îi spunem „post-comunism” sau „tranziție”, dar cine știe sub ce nume va rămîne în istorie această epocă?) infractorii din pușcărie devin scriitori. Ai spune că mediul carceral este ideal pentru revărsarea inspirației, așa de torențiale sunt aparițiile, e drept la edituri în general obscure. Cine a trecut în regulamente că scrierea unei cărți duce la reducerea pedepsei, cred că nici nu și-a imaginat această explozie a autorlîcului. Cine crede că Becali poate scrie o carte? Cine poate crede că un studiu atît de strict specializat precum cel pe care pretinde că l-a scris Copos – și care ar cere ani și ani de documentare în arhive și Biblioteca Academiei - poate fi alcătuit în sala de „studiu” a unui penitenciar? 


Dar lucrările semnate de savanții Antonie Solomon sau Dinel Staicu? Doamna Justiția ar trebui să se uite mai atent la aceste adevărate insulte la adresa inteligenței și integrității Sale. Nu declarațiile aiurea ale lui Băsescu decredibilizează justiția, ci eliberarea lui Becali, Copos, Năstase pe baza unor cărți scrise în stare de arest. O carte nu te face mai puțin hoț, mai ales dacă nu ți s-a confiscat, din prima, averea frauduloasă. Într-o țară cu un prim ministru dovedit plagiator – chestie ignorată de scurta memorie colectivă -  e normal ca munca intelectuală să fie desconsiderată. Imaginarul colectiv este încă forjat după teoria comunistă a luptei de clasă, echivalentă cu anti-intelectualismul. Distrugerea premeditată a învățămîntului general, desființarea învățămîntului profesional, stimularea ciupercăriei facultăților private, subfinanțarea criminală a cercetării, sunt elemente care trebuie corelate cu acest bizar fenomen, unic pe plan mondial, al „cercetării de penitenciar” care duce la reducerea pedepsei. În acest context nici nu mai contează, de fapt, că lucrarea lui Copos este aproape sigur un plagiat. 
Este la modă să ne plîngem de lipsa de educație a neamului, această trăsătură este echivalentă cu impostura arogantă a pseudo-intelectualității. Tablourile lui Năstase sau Vâlcov sunt semne de ciocoism, nu de rafinament estetic. Nu e nicio deosebire între ele și casele cu turnulețe de la Strehaia sau aurul de la „palatul” lui Becali. Sunt intrigat nu de „guantanamizarea” justiției române, cît de transformarea ei într-o „uniune de scriitori” penali. Adevărul este că multe dintre aceste cărți nici nu există în fapt, sunt doar simple ISBN-uri și tiraje confidențiale, cărțile ca atare nu le-a văzut nimeni. Pentru acești oameni, un  intelectual este un „scîrța scîrța pe hîrtie”, un „coate goale”, în esență un parazit care „suge sîngele poporului”. Dar, paradoxal, ăștia au nevoie de respectul simbolic pe care îl presupune munca intelectuală. De aceea se acoperă cu diplome care nu valorează nici cît foaia de hîrtie pe care sunt tipăritre și pun în CV-uri masterate în universități de prestigiu care nu sunt decît seminarii deschise oricărui vrea să participe contra cost. Asta e și cheia problemei: oamenii ăștia au bani, excesiv de mulți bani. Ei își pot permite să-și cumpere în modul acesta, indirect, libertatea. Plătesc un editor bucuros de gheșeft, justiția se arată entuziasmată de condițiile din penitencicare care se dovedesc un mediu atît de propice muncii intelectuale și gata…..indivizii se pot întoarce să se bucure în liniște de averile lor obținute prin spolierea statului, adică a mea și a ta. 
Întîrzii puțin asupra cazului Copos. Dacă lucrarea se dovedește într-adevăr un plagiat, și sunt șanse de 90% ca așa să fie, ar trebui: 1. ca omul să facă și restul de pușcărie,eventual cu ceva spor de agravante, ca în cazul unei evadări; 2. articolul de lege care permite această aberație trebuie scos sau schimbat radical; 3. ar trebui regîndit în profunzime statutul specialistului, al cărturarului în societatea noastră. Programul național de idiotizare trebuie stopat de urgență și trecut la o re-culturalizare generală fără de care viitorul ni se întunecă. Poate că revelația acestei perspective este aspectul cel mai surprinzător al acestei povești sordide cu legi strîmbe și oameni lipsiți de scrupule. Pînă să se scrie la noi Balada închisorii din Reading, ne mulțumim cu această pleavă editorială care ni se oferă drept pîinea culturii.
Christian CRĂCIUN