12 mai 2015

Locuinţele de serviciu pentru medici, o nouă provocare pentru administraţia locală

Faptul că avem probleme la toate capitolele în sistemul de sănătate românesc nu mai este o noutate pentru nimeni. Interminabilele „reforme” gândite şi puse în aplicare de toate guvernele postdecembriste aproape au eşuat, una dintre dovezi fiind chiar exodul fără precedent al cadrelor medicale ce preferă viaţa şi munca în ţările dezvoltate. Golul rămas în urma acestor numeroase plecări, dar şi în urma pensionării  multor medici cu experienţă, produce dezechilibre în spitalele de stat şi generează profunde nemulţumiri în rândul pacienţilor plătitori de taxe.


La prima vedere, în ceea ce priveşte lipsa de cadre specializate, sunt mici şansele de redresare a situaţiei. Factorii de răspundere mai aşteaptă încă o strategie naţională care sa stopeze fenomenul, ignorând mecanismele motivante aflate la îndemâna administraţiilor locale, cum ar fi locuinţele de serviciu pentru medicii specialişti tineri, o soluţie care ar putea rezolva, cel puţin temporar, deprofesionalizarea sistemului.
În mai multe oraşe din ţară această problemă a fost rezolvată. La Câmpina, managerul Spitalului Municipal, Călin Tiu, sprijinit de Comisia de „Sănătate, Cultură, Invăţământ” din Consiliul Local, încearcă să găsească o cale pentru soluţionarea acestui aspect, foarte important în ceea ce priveşte serviciul medical de calitate oferit câmpinenilor.  
Despre această problemă şi despre soluţiile care se impun pentru rezolvarea ei, am discutat cu dr. Călin Tiu, care ne-a declarat următoarele: 


„Ideea este că în România, în acest moment, medicul este o categorie oarecum ignorată de către sistem. Ştim că nu cu mulţi ani în urmă, de la nivelul cel mai înalt din ţară, li se recomanda medicilor să părăsească România ca singură soluţie de a se descurca mai bine. În momentul în care responsabilitatea pentru unităţile publice medicale a fost treptat transferată dinspre sistemul central, Minister, către autoritatea locală, practic autoritatea locală s-a încărcat cu nişte responsabilităţi faţă de starea de sănătate a populaţiei şi, implicit, faţă de nivelul de calitate prestat de unităţile medicale. Şi, totodată, a căpătat şi mai multă independenţă, într-un fel, în a face ca unitatea medicală respectivă să devină mai atractivă pentru medici. În momentul de faţă, în sistemul public sunt categorii de specialităţi mai greu de încadrat. De exemplu, IT-iştii în sistemul medical sunt foarte prost plătiţi şi ca să găseşti un IT-ist de performanţă e foarte greu. Nu-l poţi stimula nici salarial... Fireşte, şi un economist ar trebui să ai foarte bun şi un jurist la fel de bun şi motivat. Salarial, în orice caz, nu putem vorbi de o motivare, acum, în sistemul public. Dar categoria care ne interesează cel mai mult pe noi, administratorii din sistem, este categoria medic, pentru că dacă nu ai specialişti nu poţi să prestezi servicii medicale. Medicul este cel care face ca sistemul să funcţioneze şi din punct de vedere economic, pentru că într-un spital ca al nostru, cu 530 de angajaţi în momentul de faţă şi circa 70 de medici, numai activitatea medicului este cuantificată în relaţia cu Casa de Asigurări! Activitatea celorlalţi este subînţeleasă. Şi când spun asta, mă refer la faptul că noi primim bani de la Casa de Asigurări pe consultaţiile raporatate de fiecare medic din Policlinică şi pe foile de observaţie la externare raportate de medici. În acest context, fireşte că interesul unităţii medicale este să aibă medici într-un număr cât mai mare, iar această dorinţă este limitată prin lege, pentru că există nişte normative de încadrare. 
Dacă într-un serviciu privat constaţi că ai pacienţi, atunci angajezi un psihiatru, doi, trei. În sistemul public există nişte normative, iar numărul maxim de medici pentru fiecare specialitate este indicat şi limitat. Problema, însă, e că noi, în general în ţară, nu reuşim să ne apropiem de acest număr maximal de medici, pentru că medicii noştri, după cum ştim, sunt descurajaţi în primul rând de nivelul salarial, de condiţiile de lucru din multe unităţi medicale, de atitudinea unor colective faţă de noii veniţi şi atunci politica de recrutare a medicilor este extrem de complicată. Referitor strict la Spitalul Câmpina, situaţia noastră nu este deloc disperată. Noi, în general, suntem destul de bine încadraţi cu medici. Toate serviciile funcţionează, se asigură gărzile, dar, pe de altă parte, mai avem posturi de medici neîncadrate, mai avem posturi de medici pe care dorim să le încadrăm şi nu găsim medici care să vină să lucreze. La un număr limitat de medici pe care îi avem, ne confruntăm cu iminenta pensionare a unora dintre ei şi atunci nu vom mai fi la fel de relaxaţi ca în ziua aceasta. Pentru că, să vă dau exemplu: în Secţia de Pediatrie, unde avem cinci medici care acoperă cu greu solicitările populaţiei, în perspectivă apropiată se vor pensiona doi, chiar trei. Ori, dacă nu găsim medici să completăm echipa, nu vom mai putea ţine Secţie de Pediatrie. În Secţia de Radiologie avem patru medici, dintre care unul tocmai s-a pensionat şi îşi continuă activitatea ca pensionar şi la orizontul imediat avem alte două pensionări. Ori asta înseamnă că noi vom rămâne curând cu un singur medic şi nu vom putea să asigurăm aceste servicii. Ca o menţiune specială, ca un exemplu, pe Radiologie, cu toate eforturile noastre, nu am reuşit să găsim medic tânăr să vină să se angajeze la noi, în timp ce pe alte discipline avem, în ultimii doi ani veniţi peste 10-12 medici. Sunt colectivităţi care, în lumina unor tradiţii ce-au funcţionat şi în România, chiar şi în perioada interbelică, dar care funcţionează foarte bine în spaţiul vestic,  s-au îngrijit să ofere locuinţe de serviciu medicilor, tocmai pentru a le oferi un element în plus. Nu eşti lângă casă, nu ai un salariu bun, dar uite, măcar îţi dăm o garsonieră de serviciu sau apartament de serviciu în care poţi să vii cu soţie, cu copil. Şi, în câţiva ani de zile, se presupune că respectivul angajat-medic îşi va construi, îşi va dobândi, îşi va cumpăra o locuinţă şi cea de serviciu va ajunge în folosul altuia mai tânăr. Există în structura spitalelor din Occident aşa-numita casă de oaspeţi. Sunt hoteluri, unităţi de cazare, unele de mărime impresionantă, în care membri ai personalului primesc locuinţă de serviciu, anumite categorii de colaboratori care trec pentru perioade mai scurte sau mai lungi acolo şi chiar vizitatori. În două rânduri, am fost musafirul Spitalului din Groningen, în nordul Olandei şi această facilitate, unitatea de locuinţe de serviciu, era reprezentată de un bloc lung de opt etaje. Acea clădire pentru locuinţe de serviciu era mai mare decât este cu totul spitalul nostru în Câmpina. De aici vedem interesul foarte mare al organizatorilor de sănătate de acolo, de a-şi aduce medici, colaboratori, doctoranzi, cursanţi, să-i ţină acolo şi să poată exploata la ei exact priceperea profesională. Pentru că dacă ai un medic în Câmpina care locuieşte în Bucureşti, cum avem mai mulţi, nu putem să nu ne gândim la faptul că acel om pierde cel puţin trei ore zilnic din viaţa lui, dacă nu şi mai mult, făcând acest drum şi atunci, automat, şi speranţa lui de viaţă scade, dar şi randamentul pe care îl poate oferi. De aceea, am discutat în mai multe rânduri şi cu domnul primar Tiseanu şi cu consilierii din Consiliul Local asupra nevoii noastre de a găsi nişte locuinţe de serviciu pentru medicii noştri şi aceste discuţii au pornit tocmai de la modelul despre care vorbeam, al doilea din realităţile cotidiene. Pentru că am avut medici tineri care au venit aici, s-au uitat, au văzut, au respirat aerul de Câmpina, au zis: „Bine, e ok, dar locuinţe de serviciu ne daţi?” Răspunsul a fost: „Nu”. Şi au plecat. În timpul ăsta, sunt oraşe din ţară care au rezolvat această problemă, au găsit soluţii. Am avut recent discuţii la distanţă, intermediate prin alt coleg, cu o tânără colegă, pentru postul de Neonatologie. În final, a rămas în Ploieşti, pentru că i s-a oferit locuinţă de serviciu. Am fost total surprins! Noi nu avem aceste posibilităţi în acest moment. 
Am renovat în complexul de clădiri ale spitalului de pe strada Alecsandri, trei camere care sunt, în acest moment, la cheie şi care au un grup sanitar comun. Renovarea a fost făcută în ideea că, pentru cei care ar veni, totuşi, şi îi împiedică faptul că nu au unde să stea, să le putem oferi provizoriu un acoperiş deasupra capului. Însă aceste trei încăperi nu sunt chiar la standarde de locuinţe de serviciu. Nu au bucătărie, nu au dependinţe şi ele nu pot fi atractive decât pe perioade scurte. De aceea, sper că împreună vom găsi soluţii ca să creăm un fond de locuinţe de serviciu pentru personalul nostru. 
Medici câmpineni sunt destul de puţini, probabil undeva la jumătate. Ne bazăm foarte mult pe contribuţia unor colegi care vin din Prahova, dar şi din alte localităţi sau din Bucureşti. După decesul nefericit al doctorului psihiatru Victor Mihailov, a fost o problemă să găsim un psihiatru. Avem un colaborator de la Voila care vine cu jumătate de normă, dar nu poate acoperi numărul real de solicitări. Am scos postul la concurs, s-a prezentat o singură persoană interesată, o colegă din Bucureşti, care a venit, a luat concursul, a început treaba şi după nicio lună şi-a dat demisia constatând că o omoară naveta de la Bucureşti. Şi iată că ne confruntăm cu această problemă! În mod cert, dacă i-am fi putut oferi o variantă de locuinţă aici, ar fi rămas.
O posibilă soluţie pe care o avem în vedere este folosirea în acest scop a clădirii 2 din grupul de trei clădiri din strada Alecsandri, clădire în care în prezent funcţionează, la parter, baza de recuperare a Secţiei de Recuperare care este în clădirea de alături. În această primăvară, am renovat şi am pregătit demisolul Secţiei de Recuperare, un spaţiu foarte generos, pe care l-am adus la standardele optime pentru exploatare. Funcţionează în bune condiţii acolo, în acest moment, baza de terapie de recuperare a Policlinicii, bază care se va întoarce în Policlinică odată ce lucrările vor fi încheiate. Estimăm ca acel segment în care se vor întoarce, să fie în luna august, deci relativ repede şi putem muta Recuperearea din clădirea alăturată în subsolul de Recuperare al Spitalului. Ne ţine pe loc faptul că baza de recuperare care funcţionează acolo, în clădirea 2, este ceva mai complexă decât cea din Policlinică şi are nevoie de utilităţi, de facilităţi de canalizare. Demisolul nostru are toate instalaţiile pregătite, dar nu avem conectare, deoarece pe strada Plevnei, cea care este în spate, nu există canalizare. Canalizarea este în planul Consiliului Local, în acest mare proiect care se execută acum în oraş şi în momentul în care va ajunge conducta în dreptul nostru ne vom putea conecta. În acel moment vom putea muta baza de recuperare din clădirea alăturată acolo. Asta ne va duce la obţinerea unui spaţiu destul de mare, liber de sarcini medicale şi acolo am putea gândi o recondiţionare, o adaptare, o modernizare şi s-ar putea obţine în jur de 4-5 locuinţe de serviciu. O altă problemă este că acea clădire e foarte veche şi cu risc seismic crescut şi orice demers trebuie să înceapă cu o expertiză a acelei clădiri. De aceea m-am şi adresat Servicului de Urbanism de la Primărie, ca să găsim calea de a demara acest studiu de rezistenţă al clădirii, pentru a putea să desenăm un proiect viabil sau să cerem demolarea clădirii, dacă se va considera că este mult prea uzată şi nu e susţinută ideea unei consolidări”. 
La rândul său, preşedintele comisiei de specialitate din Consiliul Local, Florin Frăţilă, a declarat: „Suntem un grup de consilieri locali care discutăm  de mai multă vreme pe tema locuinţelor de serviciu pentru medici. Comisia pe care o conduc a deschis o serie de consultări cu managerul Spitalului Municipal, dl. Călin Tiu şi cu factorii de răspundere din executivul administraţiei  locale. Împreună căutăm soluţii care să poată fi puse în aplicare cât mai curând posibil. Sunt mai multe variante, printre care şi aceea agreată de dr. Tiu. Avem în vedere  şi o rezolvare mult mai puţin costisitoare. Aşteptăm răspunsuri în acest sens. Într-un fel sau altul vom face ceea ce trebuie, adică să le oferim medicilor specialişti, sosiţi din altă parte, un motiv în plus să rămână la Câmpina. Este de datoria noastră să punem umărul la bunul mers al sistemului medical câmpinean”.
Andreea Ştefan

Oferă şi tu o cutie cu zâmbete

Aflată la cea de-a doua ediţie, CUTIA CU ZÂMBETE este un proiect umanitar care a prins viaţă anul trecut, o inițiativă a Organizației de Femei a PNL CÂMPINA de ajutorare a copiilor proveniți din familii dezorganizate sau cu posibilități materiale precare, printr-un gest frumos: acela de a transforma o cutie de pantofi într-un spațiu de depozitare a obiectelor pe care doriți să le donați acestor suflete (articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării, produse de igienă personală, articole școlare, o scrisoare, o felicitare, orice alt cadou de care s-ar bucura copiii dumneavoastră sau v-ați fi bucurat dacă ați fi fost în locul lor). 

Cei care vor să facă o bucurie celor mici, sunt rugaţi să selecteze produsele în funcție de grupa de vârstă și de genul copilului pentru care s-au gândit să facă donaţia (astfel încât aceste obiecte să poată fi utilizate atunci când sunt primite) și să specifice pe cutie aceste două informații - vârsta și genul copilului - pentru a facilita procesul de repartizare. La prima ediţie a acestui eveniment, zeci de copii din municipiul Câmpina s-au bucurat de cele aproximativ 150 de cutii cu hăinuţe, jucării, rechizite şi gânduri frumoase. Anul acesta, cutiile vor fi strânse la sediul PNL CÂMPINA (Str.Mărăşeşti, nr.2), în perioada 11-22 mai, de luni până vineri, conform următorului program: 
- luni, miercuri, joi, vineri: 10:00-12:00
- marţi: 10:00-12:00; 17:00-19:00
HAIDEȚI SĂ UMPLEM CU ZÂMBETE ACESTE CUTII!

Editorial. EXPERIMENTUL PE OAMENI

Există ONG-uri care se opun experimentelor științifice pe animale, chestiune de etică greu de lămurit pînă la capăt. Ținînd, după cîte cred, de confuzia valorică și antiumanismul specifice erei post-axiologice. Mă întreb însă dacă n-ar trebui să existe și organizații care să se opună experimentelor pe oameni. Am fost cu toții cobaii celui mai cumplit astfel de experiment de inginerie socială care s-a numit comunism și care s-a soldat cu milioane de victime. Iar experimentul continuă. „Scandalul” de acum cu „cardurile de sănătate” poate fi înțeles perfect din această neașteptată perspectivă.


În primul rînd, după părerea mea de subiect al experimentului, nu avem nicidecum de-a face cu un card de sănătate. Dreptunghiul de plastic e doar un mod de a controla cît de cît circuitul banilor într-un sistem corupt pînă la măduvă. A, dacă cipul ar fi conținut date despre bolile cronice pe care le ai, despre medicamentele la care ești alergic, despre tratamentele pe care le urmezi, telefonul medicului de familie… atunci și-ar fi meritat abia numele. Dar au fost unii care s-au opus. Să presupunem că-ți vine rău pe stradă într-un oraș unde ești necunoscut. Nu ar fi bine ca medicul de la urgențe, după ce ți-a găsit cardul de sănătate, să afle că ești hipertensiv sub tratamentul x, sau că ai diabet și poate ai o criză hipoglucidică, sau că ești alergic la penicilină? Numai că, sistemul n-a funcționat nici măcar la modul simplu, al cardului de identificare (căci asta este acum) la simpla lui punere în funcțiune. Incredibilă seninătatea cu care oficialii – pentru care noi nu suntem decît animalele din experiment – au acceptat că nu totul a fost pus la punct, ne-au cerut să mai avem răbdare, că lucrurile se vor regla cu timpul. Mai mult, sunt pasibili de instigare la nerespectarea legii, afirmînd că și după 1 mai medicii sunt obligați să trateze și fără card. Atunci, la ce bun tot deranjul? Nu, așa cum un avion zboară (cu nefericite, rare excepții) perfect de la prima decolare, așa ar trebui să funcționeze și un nou produs cu impact în sistemul social. Nu s-a întîmplat așa! Ați auzit de demisie, domnilor de la pupitrele decizionale? După cum nimeni nu se gîndește la demisiile în CFR pentru milioanele de ore întîrziere/pasager dintr-un an. Ca și cum nu ar fi dreptul meu de a ajunge la timp cu un mijloc de transport pe care îl plătesc. 
Anormalitatea a devenit normală. Disprețul, scîrba, aroganța cu care oamenii ăștia ne tratează pe noi, macacii de experiment, este urmarea directă a experimentului Pitești. Pentru primul ministru plagiator e normal ca un subordonat să-și spioneze iubita. Drepturile omului? Vacs. Iar faptul că spionarea se făcea cu instituțiile statului, pe banii noștri, e ocolit de omul nociv al politicii românești. Noi, gibonii din laboratoarele de experiment social al social-democrației, nu suntem persoane cu drepturi inalienabile, nu suntem subiecte ale politicii, ci obiecte pasive ale ei. De altfel, în înseși premizele sale teoretice „generoase” socialismul are acest aspect de „construcție” artificială, sunt deci două specii diferite: ei, „inginerii de suflete” și noi, cei manipulați prin toate canalele. Nici un fel de responsabilitate. Nimeni nu și-a cerut nici măcar iertare pentru miile de ore pierdute cu mizeria organizatorică și de soft a cardurilor de sănătate. 
Apropo: ne mîndrim aiurea cu tinerii noștri ași în informatică. De parcă ar fi meritul nostru. Atunci de ce stăm așa prost în absolut toate domeniile care presupun informatizare? În pregătirea unei noi nopți de cristal în care să-și cimenteze imunitățile și să distrugă justiția, în mărirea nesimțită, din nou, a pensiilor, politicienii noștri nu par a conduce un popor, ci un laborator de teste psihice. Populația mai rezistă? Lipsesc două, trei elemente care să respecte contractul social între ales și alegător: responsabilitatea reciprocă, adevărul, primatul interesului public. Omul acesta cu spionarea iubitei trebuia arestat (glumesc amar) fie și numai pentru masacrarea teilor din Iași. Operațiune tipică pentru mentalitatea feudală: eu sunt șeful, voi sunteți supușii, fac exact după cheful și gustul meu. Care gust artistic și arhitectonic, la 90% dintre edilii noștri, indiferent de diplome, nu depășește nivelul lui Guță. Avem deci carduri de sănătate. La o populație care nu prea știe să se iscălească. Mai țineți minte că avem și carduri de alegător niciodată folosite? Cine o fi luat banii pe ele? Elemente disparate, distanță cosmică între cei care decid și cei care pipăie cu degete oarbe pereții de sticlă ai acvariului în care plutim. Nu aveți senzația uneori că toți cei patru pereți meniți să ne delimiteze spațiul intimității sunt, de fapt, ecrane tv?
Christian CRĂCIUN

Ştefănel luptă să redevină un om normal

Au trecut aproape 6 ani de când Ştefănel Butufei, domiciliat în oraşul Breaza, trăieşte cu gândul că va fi iar pe picioarele sale. Avea 35 de ani când a aflat că are o tumoră pe creier. În urma investigaţiilor făcute, i s-a spus că aceasta este operabilă şi, fiind o fire plină de optimism, a decis să se supună intervenţiei chirurgicale gândindu-se că în două săptămâni va fi acasă. Însă nu s-a întâmplat aşa. În urma operaţiei a rămas complet imobilizat, fără să poată merge, fără să poată mânca ori vorbi. Şansa lui Ştefănel constă într-o serie de tratamente de recuperare de specialitate într-o clinică din Florenţa, Italia, în cel mai scurt timp. În urma consultului efectuat în această clinică, i s-au dat 90% şanse de recuperare fizică şi i s-a propus să înceapă de urgenţă un prim ciclu de terapie de 15 săptămâni de recuperare intensivă. Costul acestui prim set de tratament este de 35.000 de euro, bani de care familia nu dispune. Au reuşit totuşi să strângă 10.000 de euro, în special cu ajutorul prietenilor. Au cerut un ajutor financiar şi de la Ministerul Sănătăţii, însă nu au primit absolut nimic până în acest moment. 
În rândurile de mai jos, veţi putea afla întreaga poveste tulburătoare a lui Ştefănel, aşa cum este descrisă pe site-ul www.pentrustefanel.wordpress.com, unde sunt prezentate pe larg acte care dovedesc diagnosticele, dar şi modalităţile prin care oamenii îl pot ajuta. De asemenea, a fost creată o pagină specială şi pe facebook: https://www.facebook.com/pentrustefanel


“În august 2009, Ştefănel Butufei este diagnosticat cu o tumoră pe creier şi este programat pe data de 12.08.2009 pentru intervenţia chirurgicală de extirpare a acesteia. Operaţia a avut loc la Spitalul Floreasca din Bucureşti şi a fost realizată de medicul neurochirurg. Lungu Adrian împreună cu medicul anestezist Liviu Tiganiuc. Intervenţia este urmată de o serie de complicaţii provocate de erori medicale, iar pacientul este traheostomizat (incizie la nivelul gâtului pentru introducerea unui tub care permite respiraţia fără a fi folosite gura şi nasul). După o puternică infecţie pulmonară, pacientul este diagnosticat cu septicemie, gradul 4, după care urmează o lungă perioadă de spitalizare în terapie intensivă (5 luni) în timpul căreia Ştefănel a dezvoltat o boală clinică care a agravat starea de sănătate. În data de 19.01.2010, Ştefanel este transferat cu ambulanţa din Spitalul Floreasca Bucureşti în spitalul din Lucca, Italia, în secţia Medicină Generală, unde este internat cu diagnosticul de bronhopneumonie acută şi cântărind 47 de kg faţă de 104 kg, cât avea la internarea în spitalul bucureştean. După două luni, timp în care i s-au făcut mai multe investigaţii clinice, de la analize de sânge până la RMN şi tratamente pentru stabilizare, este tranferat, în data de 6.03.2010, în Centrul de Recuperare Versilia din Viareggio, Italia. Însă, starea generală a lui Ştefănel era în continuare destul de gravă. Era dependent de CO2, nu îşi mişca decât mâinile şi reuşea pentru câteva secunde să îşi menţină echilibrul din şezut. În 25.05.2010 este transferat în Centrul de Recuperare Auxilium Vitae Volerra. În urma controalelor efecuate la internare se pun următoarele diagnostice: pacient colaborant, cooperant, purtător de canulă traheostomică şi PEG, mai exact gastrostomă (deschiderea chirurgicală a stomacului la peretele abdominal, pentru a permite introducerea alimentelor în stomac printr-o sondă, evitând astfel esofagul), în urma disfagiei, oftalmoplegie complet bilaterală, paralizie facială bilaterală, mobilitate spontană a membrelor superioare, tetrapareză. În continuare, este supus unei cure de îngrăşare pentru creşterea în greutate şi terapie pentru a obţine tuse eficientă, care să ducă la buna gestionare a secreţiilior pulmonare, reducerea disfagei, îmbunătăţirea capacităţii de comunicare verbală, îmbunătăţirea controlului trunchiului şi capului şi recuperarea musculaturii membrelor inferioare. După 6 luni de terapie, Ştefanel este externat şi transportat acasă, starea lui generală fiind îmbunătăţită, însă, în continuare suferind de insuficienţă respiratorie cronică, disfagie, tetrapareză, necesitând asistenţă continuă, cărucior cu rotile şi alimentarea prin PEG. Din data de 18.12.2010, Ştefănel a continuat tratamenetele de recuperare acasă, după un an şi jumătate de spitalizare. A fost sub observaţia medicului curant şi a făcut recuperare neuromotorie într-o cameră amenajată cu aparatură specializată şi fizioterapeut personal. Progresele erau tot mai mari, el fiind îngrijit corespunzător şi susţinut în permanenţă de familie, astfel încât a ajuns să facă singur câţiva paşi, să stea în picioare câteva minute şi să reuşească să spună propoziţii scurte. Din dorinţa de a se recupera total, familia a decis ca Ştefănel să facă mai multe controale în clinici specializate, pentru a vedea care sunt şansele lui de recuperare. Astfel, pe 5.03.2014, Ştefănel primeşte vestea cea bună de la Centrul Giusti din Florenţa şi anume aceea că se poate recupera în proporţie de 90%. I se recomandă reabilitare motorie intensă, continuă şi personalizată, cu un prim ciclu ambulator, cu durata minimă de 15 săptămâni, cu continuare în funcţie de îmbunătăţirile obţinute până la recuperarea totală”. 
Primul loc la această clinică a fost disponibil în ianuarie 2015, însă, din lipsa banilor, Ştefănel nu a putut să înceapă întâiul ciclu de recuperare. A fost reprogramat la începutul lunii iunie a acestui an şi luptă acum pentru a primi această şansă! Continuă să trăiască cu credinţa că oamenii îi vor înţelege suferinţa, că îi vor fi aproape şi îl vor ajuta. Haideţi să nu-l dezamăgim!

Puteţi susţine campania “Împreună pentru Ştefănel” prin:
TRANSFER BANCAR
Cont in EUR: 
IT06R0691513705000050422880
Cont in RON: 
RO75INGB0000999904373000
Titular: Ştefănel Butufei
ING Bank N. V. Amsterdam – Sucursala Bucuresti
APEL TELEFONIC
La 0900 900 046 - 8€ / apel (număr apelabil doar în reţeaua Telekom, până pe 31.05.2015)
DONAŢII ONLINE
https://salveazaoinima.ro/campaigns/stefanel-butufei
Pentru mai multe informatii puteţi apela la tel. 0721-519.063
Andreea Ştefan

Război în piaţă

În toamna anului 1964, tânăr absolvent al Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Iaşi, m-am prezentat la post la Şcoala Generală nr. 2 Plaiul Câmpinei, sat care aparţinea de comuna Şotrile. Am avut ocazia, în felul acesta, să cunosc foarte bine o comunitate de ţigani care îşi spuneau rudari, datorită ocupaţiei lor de a confecţiona obiecte din lemn. Aveam să aflu de la săteni că, în urmă cu câteva decenii, cârciumarul satului, care avea mult pământ, adunase într-o râpă din marginea Plaiului câteva sălaşe de rudari. Vara, acesta angaja mulţi lucrători zilieri, pe plată şi mâncare şi avea nevoie de linguri când le servea masa. Rudarii erau specialişti în linguri din lemn, fuse, copăi, mături, jucării pentru copii. Nu a fost o idee fericită, deoarece rapid, prolifici, aceştia au reuşit să se înmulţească şi să formeze un adevărat cătun. 
Când am ajuns profesor, mergeam să fac recensământul copiilor care urmau să fie înscrişi la şcoală. M-a îngrozit ce am găsit la aceşti nefericiţi oameni. O singură odăiţă, făcută din nuiele împletite, întărite cu lut. Patru pari bătuţi în pământ, acoperiţi şi câteva scânduri şi o rogojină formau patul familiei. Iarna, când se retrăgeau la adăpost, sub pat erau înghesuite caprele, iar pe podina de lemn era adunată numeroasa familie, care avea foarte mulţi copii. Condiţii sanitare nu existau. Nu aveau niciun fel de toaletă. Apa din fântână era murdară, pentru că din găleata în care adăpau caii scoteau şi apa de băut. Când începea şcoala, agentul sanitar îi tundea pe copii pe piele, ca să-i mai uşureze de păduchi şi îi despăduchea cu D.D.T. 
Veneau la şcoală câteva luni, pentru că ştiau că le aduc haine uzate de la o casă de copii din Buşteni şi, după ce-i îmbrăcam, dispăreau. Părinţii aveau o mârţoagă, pe care o înhămau la o căruţă pe care o încărcau cu mături din nuiele de mesteacăn şi plecau la câmp, unde făceau un troc: o mătură pentru mai mulţi ştiuleţi de porumb, pe care îi vindeau când ajungeau în sat. Se întorceau cu bani şi trei zile nu mai ieşeau din cârciumă. 
Mă tem că situaţia lor nu s-a îmbunătăţit nici acum. Mă întâlnesc cu unii din foştii mei elevi, firavi, sărăcăcios îmbrăcaţi şi plini de necazuri. S-au înmulţit foarte mult, întrecând ca număr pe sătenii români din Plai. Îi vedem în Piaţa Centrală, unde au un rol pozitiv în aprovizionarea câmpinenilor cu tot felul de bunătăţi culese de ei de pe întreaga Vale a Doftanei. Imediat ce se topeşte zăpada, vin cu urzici, leurdă şi flori de primăvară. Mai apoi începe perioada bureţilor şi a ciupercilor. De la bureţii de prun, o adevărată delicatesă care creşte în livezi primăvara, la bureţii vineciori, gălbiori, la renumitele mânătărci, la bureţii negri de fag aduşi din munte, împreună cu delicioşii păstrăi şi până la ghebe, câmpinenii se aprovizionează de la ei. Aduc şi plante medicinale, flori de tei, sunătoare, ţintaură, măceşe, cătină, dar şi fructe de pădure găsim la ei: fragi, zmeură, mure, cireşe negre, alune, nuci. Recunosc că nu fac un comerţ civilizat. Uneori îşi mai dau în petec, vorbesc urât, se ceartă între ei şi îşi agresează clienţii prin insistenţe. Trebuie însă să se ţină cont că sunt extrem de săraci, au familii numeroase şi muncesc mult ca să culeagă aceste roade ale naturii. Să culegi un coş de cătină e o pedeapsă. 


În acest context, sunt neplăcut surprins de atitudinea Poliţiei Comunitare. Băieţii ăştia bine plătiţi, îmbrăcaţi în uniforme ca în filmele americane, au o pornire de a-i hărţui permanent. Îi alungă de colo-colo, uneori le răstoarnă coşurile, îi ameninţă cu amendarea. Mă întreb dacă sunt tot aşa de exigenţi şi cu cei care rup copăceii plantaţi pe străzile principale, care mâzgălesc cu graffiti oribile băncile de pe Bulevard şi zidurile din parcul de pe versantul bulevardului. Primăria a avut grijă să planteze în faţa Hotelului Muntenia şi în faţa clădirii telefoanelor mulţi bulbi de lalea, care acum au înflorit şi sunt o splendoare. La Poştă însă, aproape jumătate dintre ei au fost furaţi. Niciodată nu am auzit să fi fost sancţionat vreun infractor care rupe copacii sau degradează bunurile din parcurile oraşului. 
Aş sugera Consiliului Local, care administrează piaţa oraşului, o piaţă deosebită, pe care toţi străinii veniţi în Câmpina o laudă, să găsească o soluţie şi pentru aceast comerţ ambulant practicat de ţiganii rudari. Nimeni nu mai are nevoie de linguri din lemn, fuse sau copăi.  Singurele lor produse sunt cele culese din natură. Cu câţiva ani în urmă a existat un segment în piaţă unde au fost amplasate tarabe la care îşi puteau vinde marfa. S-a renunţat la acestea, iar ei au fost mutaţi la Autogară, unde nu aveau clienţi. Trebuie căutată o soluţie, care să fie atât în avantajul câmpinenilor, care cumpără frecvent de la ei, cât şi al lor, pentru a-şi asigura un venit minim şi a nu fi nevoiţi să se apuce de furat pentru a-şi întreţine familiile. 
Alin CIUPALĂ

Amalia Suruceanu, artist plastic: “Proiectul «Câmpina în culori» va continua”

Artistul plastic câmpinean Amalia Suruceanu a descoperit, în urmă cu câţiva ani, minunata lume a picturii şi datorită talentului său, a reuşit să se facă cunoscută destul de repede la nivel local şi nu numai. 
Pe lângă faptul că este un artist dedicat pasiunii sale, Amalia Suruceanu este şi un suflet nobil, motiv pentru care se bucură de aprecieri nu doar în planul activităţii artistice, ci şi în cel socio-cultural, prin acţiuni de voluntariat şi proiecte comunitare, fiind totodată preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici - sucursala Câmpina. 



- Cum a luat naștere sucursala Uniunii Artiștilor Plastici Câmpina?
- Până în 2010 am lucrat la Petrom, apoi la Procter & Gamble Urlaţi, până în noiembrie 2013. În 2010 m-am apucat serios de pictat. În mai 2013 am decis să merg pe cont propriu cu cele două activităţi şi întâmplarea a făcut ca să iau legătura cu domnul preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) care a propus înfiinţarea sucursalei UAP Câmpina, lucru care s-a şi întâmplat. Apoi am început să lucrez la dezvoltarea sucursalei. Trebuiau atraşi membri, trebuiau realizate acţiuni în spiritul statutului UAP şi luând legătura atunci cu domnul director al Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”, Florin Dochia, dânsul mi-a propus ca pe 8 ianuarie 2014, de ziua oraşului Câmpina, să am prima expoziţie personală, expoziţie care a marcat „lansarea” UAP Câmpina. 
- Când a avut loc prima expoziție de grup a membrilor Uniunii? 
- Prima expoziţie a artiştilor plastici ai UAP Câmpina a avut loc anul trecut de mărţişor. Între timp, în ianuarie 2014 am început programul de voluntariat cu copiii de la Spitalul Voila, ca program de terapie prin artă. Lucrările micuţilor au fost expuse în această primă expoziţie a UAP Câmpina.


- Ce v-a inspirat să inițiați un astfel de program?
- Ideea cu terapia prin artă a pornit în 2014, când am participat la o sesiune de pictură cu copiii de la Spitalul Obregia din Bucureşti, iar fondurile strânse din vânzarea picturilor realizate împreună cu micuţii, au fost folosite pentru dotarea instituţiei spitaliceşti.
- Cât timp alocați acestei activități și ce anume realizați? 
- Lucrăm săptămânal cu copiii, mai puţin în timpul vacanţelor. Lucrăm cam trei ore pe săptămână, o singură zi. Facem pictură şi obiecte specifice diferitelor ocazii şi sărbători. Însă nu este atât de importantă implicarea lor în activitatea respectivă, cât dialogul care se poartă cu ei. 
- De exemplu... 
- ... „Lumea Basmelor”. Am desenat diverse personaje din poveşti, văzute de ei la televizor, în desene animate sau imaginate, după care am făcut un colaj cu toate desenele realizate. Dacă fiecare desen în parte avea singularitate, părea separat, punându-le într-un singur loc pe toate, am dezvoltat o poveste minunată, pe marginea desenelor realizate ca un întreg.
- Câți membri ai UAP sunt implicați în acest proiect?
- În ultimul echipa de terapie prin artă de la UAP s-a mărit. Suntem patru persoane acum şi în funcţie de timpul fiecăruia, mergem doi sau trei la fiecare şedinţă pentru a participa la acestă activitate.
- Care este scopul acestei activități?
- Îmbunătăţirea stării mentale a copiilor şi îmbunătăţirea cunoştinţelor lor referitoare la artă. Consider că este o activitate benefică pentru ambele părţi, pentru ei, ca şi copii, având beneficiile despre care am spus mai sus, iar pentru noi, ca adulţi, faptul că descoperim o lume „nouă”. Ne-am întânit cu copii care nu ştiau că există creioane colorate, care nu ştiau să deseneze o floare, care nu ştiau să ţină un creion în mână, dar şi cu copii cu talent nativ, ale căror lucrări parcă demonstrau că aveau în spate ani buni de studiu. Intenţia UAP este de a îmbunătăţi programul de terapie prin artă şi de a-l extinde şi în alte unităţi. 
- Ce alte proiecte sunt pe lista UAP Câmpina și pe care doriți să le puneți în practică?
- Organizarea unei tabere de vară şi organizarea unei expoziţii înainte de sărbătorile de iarnă. Şi mai sperăm în obţinerea unui sediu permanent al UAP. Avem de terminat, anul acesta, gardul de la Spitalul Municipal Câmpina, dar trebuie să nu mai plouă. Pe de altă parte, m-au contactat câţiva părinţi care vor să facem cursuri gratuite cu copiii lor, deoarece nu au o situaţie materială bună, dar pentru că nu dispunem încă de un sediu, nu putem să demarăm această activitate.


- În ce stadiu se află proiectul „Câmpina în culori”? Veţi continua şi anul acesta?
- Proiectul „Câmpina în culori” este o continuare a proiectului de voluntariat început anul trecut la iniţiativa UAP Câmpina la Spitalul Municipal, proiect sprijinit în mod deosebit de către managerul instituţiei medicale, Călin Tiu. Pentru acest proiect, echipa UAP Câmpina (Marius Grecu, Cristina Popescu şi eu) a primit Premiul Fundaţiei Medis pentru anul 2014. Aşadar, proiectul „Câmpina în culori” va continua; el este susţinut de către Comisia de Cultură şi Învăţământ a Consiliului Local, domnul Florin Frăţilă sprinjinind aprobarea acestui proiect. În momentul de faţă ne aflăm în faza de stabilire a locaţiei, astfel încât să se bucure de culoarea adusă oraşului cât mai muţi câmpineni. Ne dorim să fie un proiect cu specific pentru Câmpina, fiind un oraş al soarelui.
- Ştim că recent aţi expus la Londra. Ce ne puteţi spune despre participarea dvs. în cadrul expoziţiei?
- Expoziţia de la Londra a fost la iniţiativa The Brick Lane Gallery, după ce mi-au găsit profilul pe site-ul FineArtAmerica.com. Am acceptat invitaţia. Au fost oferiţi 3 metri de perete, pe care am expus şase lucrări. Expoziţia s-a numit „Art in Mind”, iar stilurile au fost foarte moderne, de la pointillism, la colaj foto, pictură clasică, sculptură, mozaic. O experienţă deosebită, un schimb intercultural valoros, la expoziţie participând artişti din Marea Britanie, Brazilia, Germania, Portugalia.


- Cum au fost primite lucrările dumneavoastră de publicul vizitator?
- Au fost foarte mulţi vizitatori şi au fost foarte mulţi interesaţi de tehnica picturilor mele şi de crearea unor legături artistice. Varietatea de stiluri artistice existente în expoziţie au făcut din aceasta o adevărată experienţă şi, deşi modernitatea exponatelor lasă frâu liber imaginaţiei, consider că am plecat de acolo cu o imagine destul de clară a tendinţelor occidentale.
- Ce înseamnă culoarea pentru dumneavostră?
- Mângâierea, darul pe care îl dă Dumnezeu omenirii.
Andreea Ştefan

“Trăistuţa fermecată” – concurs de desene pentru copii

Dimineaţa zilei de sâmbătă, 9 mai, a fost pentru copiii care au răspuns provocării lansate de Clubul Femina, un bun prilej de a da frâu liber imaginaţiei. 
Însoţiţi de mămici, tătici ori bunici, aceştia au venit în număr mare la Casa de Cultură “Geo Bogza” pentru a participa la concursul de desene “Trăistuţa fermecată”, sponsorizat de către N.N. (fostul ING). 


Nerăbdători din fire, micii pictori abia aşteptau să se apuce de treabă, aşa că le-au fost puse la dispoziţie toate cele necesare: locuri potrivite pentru a-şi desfăşura activitatea, markere speciale pentru desenul pe textile şi, bineînţeles, trăistuţa care urma să prindă viaţă odată cu primele linii şi forme trasate de copii. Fluturii, copacii, florile, peisajele, animalele sau desenele abstracte au făcut deliciul părinţilor şi al juriului, care le-a recompensat munca şi talentul cu diplome de participare, baloane şi alte surprize oferite de N.N.
Acţiunea a avut totodată ca scop conştientizarea părinţilor asupra necesităţii încheierii unei asigurări şi a avantajelor pe care le-ar putea avea cei mici de pe urma acesteia în viitor.
Andreea Ştefan


LANSARE DE CARTE: „Hitler sunt eu/ În alai popular spre Auschwitz"

Luni, 18 mai, cunoscutul scriitor şi jurnalist Nicolae Cristache vă aşteaptă, începând cu ora 16.00, la Căminul Cultural din Cornu, unde va avea loc lansarea cărţii „Hitler sunt eu/ În alai popular spre Auschwitz”.
Prin această carte (publicată de editura eLiteratura), Nicolae Cristache se desparte de veacul său. După ce s-a furişat în intimitatea gândirii lui Nicolae Ceauşescu, personalitatea din istoria Românei care i-a taxat existenţa, a scris romanul „Un erou blestemat” . S-a închipuit, apoi, în ultimele ore din viaţa lui Karl Marx, celălalt însoţitor al vieţii sale, pândindu-i călcâiul lui Ahile în romanul „A doua venire”. Iată-l, de data asta, încercând imposibilul: îşi asumă personalitatea cea mai odioasă a veacului în romanul „Hitler sunt eu” ca să poată zice: Hitler suntem toţi. 


Titlul, poate, te izbeşte. Dacă te apuci de citit cartea, eşti trimis direct în istoria Europei. Cu siguranţă, oricine a auzit de Hitler, liderul mişcării naziste, cel mai cunoscut rasist, cel care a exterminat evreii în masă. Ei bine, această carte vine tocmai ca o poveste a ceea ce înseamnă Hitler, dar nu din perspectiva deja cunoscută, ci dintr-una autentică. Inspirat, probabil, din celebra formulă a Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, şi anume „Statul sunt eu”, autorul îşi numeşte astfel cartea pentru a transmite ideea că Hitler suntem toţi; pentru că există în noi o sămânţă care ne face să fim Hitler, Stalin, Lenin... Mărturisirea autorului stă aşezată pe coperta cărţii: „Hitler suntem toţi. Germania - lider continental, Estul - spaţiul vital. Deosebirea dintre mine şi lume este aceea că eu îmi pun în seamă o evidenţă pe care ceilalţi o refuză. Nu e o fericire, îi asigur. O eliberare, da!”.
Aşadar, nu rataţi întâlnirea cu unul dintre cei mai importanţi membri ai comunităţii prahovene!  Persoanele care nu pot ajunge la Căminul cultural din Cornu, pot comanda cartea telefonic sau online direct la editură.

9 şi 10 mai, sărbătorite la Câmpina

9 – 10 mai: Ziua Victoriei împotriva fascismului, Ziua Independenţei proclamată în 1877 şi Ziua Europei unite, trei evenimente care au fost marcate şi în municipiul Câmpina în cursul săptămânii trecute. Activităţile au fost organizate de către Primărie şi Biblioteca Municipală “Dr. C. I. Istrati”,  în parteneriat cu Asociaţia Cultul Eroilor Regina Maria, Asociaţia Naţională pentru Restaurarea Monarhiei şi Clubul Copiilor.


În zilele de 7, respectiv 8 mai, la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu” şi la Colegiul Tehnic “Constatin Istrati” au avut loc simpozioane care au adus în atenţia elevilor însemnătatea zilelor de 9 şi 10 mai prin discursuri susţinute de către col. (r) Viorel Bondoc, lt. comandor Constantin Gînjoaie şi de maior (r) Eugen Voicu. 
Profesorul Miltiade Popp, care a reprezentat Asociaţia Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, nu a ţinut niciun discurs, preferând să delege elevii să citească o întâmplare amuzantă cu Regele Mihai şi câmpinenii, un citat din cartea profesorului Alin Ciupală, “Istorisiri de pe plaiuri câmpinene”.


La manifestări au participat şi profesorii de istorie Cristian Bunea şi Marcel Vlădescu, cel din urmă având şi rolul de moderator în cadrul activităţii de la Colegiul „N.Grigorescu”.
În dimineaţa zilei de sâmbătă, câmpinenilor le-a fost dată o întâlnire cu elevii de la Clubul Copiilor, care au susţinut un program artistic. Corul “Micii Melomani”, coordonat de prof. Ruxandra Brezeanu, a încântat auzul spectatorilor şi al trecătorilor, iar trupa Fantasy, coordonată de prof. Doina Spânu, a completat veselia prin paşi de dans. În paralel au avut loc ateliere de creaţie şi concursuri pentru elevi  cu tema „Sunt cetăţean european”.
Andreea Ştefan

Călător prin lume

Istanbul, oraşul de pe şapte coline şi două continente (2)

Ne-am despărţit în numărul trecut la ieşirea din Palatul Topkapi. Vă propun să ne continuăm vizita trecând pe lângă Muzeul de Arheologie, unde printre exponate se poate vedea şi sarcofagul lui Alexandru cel Mare şi să ne îndreptăm spre podul Galata, cel care uneşte oraşul vechi cu oraşul nou. 
Coborâm spre Bosfor şi lăsăm în partea dreaptă gara din Istanbul, punctul terminus al liniei Paris – Istanbul, linia ferată a celebrului “Orient Express” care trecea şi prin ţara noastră, model de inspiraţie şi pentru câteva opere literare. Ajungem la pod, o emblemă a oraşului ce separă Cornul de Aur de Bosfor, construit cu aproape 95 de ani în urmă. Este un pod mobil ce se ridică, permiţând ambarcaţiunilor mai mari să treacă dintr-o parte în alta. La capătul lui, în partea stângă, se află Turnul Galata, construit de genovezi în sec. XIV, pe locul unde împăratul Justinian construise un turn în sec. VI. Astăzi, turnul complet refăcut, adăposteşte un bar de noapte, iar seara, luminile sale anunţă vremea pentru a doua zi, fiecare culoare reprezentând o altă temperatură. De pe podul străbătut zi şi nopate de un şuvoi neîntrerupt de maşini, pod ce se mişcă sub picioarele noastre, privim în stânga, peste Cornul de Aur, numit aşa datorită culorii apei din golf la apusul soarelui şi zărim cartierul Fanar (Fener), cartierul creştin al vechiului Istanbul, populat în timpurile vechi de greci, locul de unde se alegeau domnii fanarioţi trimişi în ţările române în timpul domniilor fanariote. În partea dreaptă a podului, jos, lângă apa Bosforului, se află o piaţă de peşte şi mici restaurante ce-ţi servesc peştele proaspăt prins din apa de culoarea cerului a Bosforului. Fiind prea devreme pentru un astfel de răsfăţ culinar, trecem pe lângă turn şi ajungem în cartierul Karaköy, întâmpinaţi de strigătele vânzătorilor ambulanţi ce vând pe tarabele lor de la covrigi cu susan la fructe, încălţăminte sau ceasuri. Traversăm două străduţe şi ajungem la “Tunel”, un fel de metrou, de fapt un tren cu cremalieră, compus din două vagoane din lemn, construit în 1875 (al doilea după metroul londonez),  care te urcă sau coboară pe o distanţă de doar 573 de metri între Karaköy şi celebra stradă comercială Istiklal. La capătul tunelului ne aşteaptă strada cu cele mai frumoase magazine, cu lucruri care, după părerea mea, pot rivaliza oricând cu cele văzute la Paris sau Milano. Strada este străbătută dintr-un cap în altul de un vechi tramvai din lemn cu două vagoane, aşa cum arăta tramvaiul în 1872, când a fost introdus în Istanbul şi care astăzi reprezintă o atracţie turistică în sine. Strada, plină ochi cu turişti şi localnici, este flancată de magazine, cafenele, săli de jocuri distractive sau clădiri ale câtorva consulate (Suedia, SUA, Franţa). Nu refuzăm o călătorie cu tramvaiul de lemn şi ajungând la capătul liniei, pătrundem într-o piaţă largă – Piaţa Taksim. În faţa parcului unde acum câţiva ani s-au desfăşurat adevărate lupte de stradă între protestatarii regimului şi forţele de ordine, admirăm statuia lui Mustafa Kemal – Atatürk – părintele Turciei moderne, probabil cel mai iubit fiu al acesteia (nu există magazin sau casă fără un tablou sau o fotografie a acestuia), primul preşedinte al Turciei, cel care a schimbat complet faţa ţării. 
Lăsăm piaţa plină de turişti în urma noastră şi coborâm de pe una dintre cele şapte coline ale oraşului, pe lângă fostul stadion de fotbal Beşiktaş (astăzi demolat), spre malul Bosforului şi spre minunatul Dolmabahçe, ultimul palat al sultanilor. De câte ori am trecut pe lângă el am fost impresionat de poarta enormă de la intrare, o dantelărie în marmură albă. Şi acum, când trec pe sub ea, simt acelaşi lucru. 

Palatul Dolmabahçe
A fost construit în 1853 de către sultanul Abdul Mecit I. O vizită prin acest palat, astăzi muzeu, impresionează prin risipa de bogăţie: nenumărate cristaluri, covoare mari şi scumpe, marmură de diferite culori, porţelanuri, mobilă preţioasă. Vizităm sala tronului, numeroasele încăperi, dar şi haremul. Într-una din încăperi vedem patul în care a încetat din viaţă, pe 10 noiembrie 1938, la ora 9.05, Kemal Atatürk şi suntem impresionaţi de faptul că toate ceasurile palatului au fost oprite la acea oră. 


Ieşim apoi în grădinile palatului, a căror frumuseţe nu e cu nimic mai prejos decât cea a clădirii albe din marmură.  De pe o terasă privim apa Bosforului şi cele două poduri “aruncate” peste el, unind malul european de cel asiatic, peste care trec zilnic peste 500.000 de maşini. Urmărim cu privirea numeroasele vaporaşe ce străbat Bosforul de la un mal la celălalt, principale căi de legătură înaintea construirii celor două poduri, dar care au rămas şi astăzi importante mijloce de transport între cele două părţi ale Istanbulului. 

Marele Bazar
Nu cred că există cineva care, ajuns la Istanbul, să nu fi vizitat Marele Bazar, renumit în întreaga lume. A fost construit în 1461 şi este un oraş în oraş, cu sute de străduţe şi cu peste 4000 de magazine ce vând orice ţi-ar putea trece prin minte. Se spune că dacă nu ai găsit ceva în bazar, acel ceva nu există. Aur, argint, piele, artizanat, obiecte de îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de cult, alimente, dulciuri, ceramică, covoare şi câte şi mai câte. În afară de bazarul acoperit, cu cele 61 de străzi ale sale, pe alte sute de străduţe negustorii te îmbie să le treci pragul, să bei un excelent ceai de mentă sau o cafea turcească şi să te tocmeşti pentru un preţ mai bun. Merită să intri într-un magazin de covoare şi stând pe o banchetă, sorbind din ceaiul, sucul sau cafeaua ta, să urmăreşti spectacolul prezentării covoarelor, de la cele mai mici carpete, la uriaşele covoare de zeci de metri pătraţi sau să priveşti o ţesătoare ce îţi demonstrează cum se lucrează manual un covor.


Părăsim bazarul acoperit, coborâm străduţele pavate cu piatră, înţesate cu prăvălii şi tarabe şi ne îndreptăm spre Bazarul Egiptean, construit în 1660, “parfumat” cu sutele de mirodenii aduse din întreaga lume. Standurile frumos aranjate sunt o adevărată încântare a ochiului, dar şi una olfactivă. Demn de remarcat este şi faptul că între 250.000 şi 400.000 de oameni trec zilnic pe străduţele bazarul şi că în 2014 a fost vizitat de peste 91 de milioane de persoane. 
Ieşim spre Podul Galata şi prin cartierul Eminönu urcăm spre o colină pe care se află cea mai mare moschee din Istanbul, Moscheea lui Suleyman Magnificul – Suleymaniye.

Suleymaniye
Construită de un mare arhitect, care şi-a pus amprenta pe multe edificii ale timpului între 1550 – 1557, arhitectul Sinan , moscheea este înconjurată de un adevărat complex care cuprinde o şcoală religioasă – Medrassa – bibliotecă, băi, cantină pentru săraci, dar şi o vastă grădină în care se află cimitirul în care, în nişte clădiri octogonale, sunt adăpostite sarcofagele sultanului Suleyman şi ale familiei sale, cu excepţia soţiei sale favorite, Roxelana, care este îngropată într-un pavilion separat. 


Interiorul pavilioanelor, bine luminate, este împodobit cu plăci de faianţă şi încrustaţii în marmură, iar sarcofagele metalice aurite sunt împodobite cu pietre preţioase. Interiorul moscheei are un plan dreptunghiular, cu coloane de porfir, granit roz sau marmură, iar cupola sa, înălţată la 53 de metri, cu un diametru de 26,5 metri, poate fi văzută de la mare distanţă.
Părăsim întregul complex, coborâm prin nişte străzi înguste cu mici magazine ce vând tot felul de lucruri şi ne îndreptăm spre oraşul nou, care ne întâmpină cu forfota unei mari metropole de peste 14 milioane de locuitori.

Turismul de sănătate
Istanbulul, ca destinaţie turistică, se află între primele cinci oraşe din lume, fiind vizitat în 2012 de 11,6 milioane de turişti ce au adus zeci de milioane de dolari în visteria oraşului. Aeroportul din Istanbul a fost în 2013 gazda a 51 de milioane de pasageri, clasându-se pe locul cinci în Europa. Dar iată că, pe lângă atracţiile turistice ale oraşului, turismul de sănătate câştigă din ce în ce mai mult loc, tot mai mulţi oameni, inclusiv români, apelând la serviciile de înaltă calitate ale clinicilor şi spitalelor de aici. Există 137 de spitale, dintre care 100 particulare, ce asigură diferite tratamente, pe primul loc aflându-se operaţiunile cu laser pe ochi, dar şi tratamentele de înfrumuseţare. Oraşul se dezvoltă continuu şi se construieşte extrem de mult, în special în partea asiatică; se ridică un al treilea pod peste Bosfor, între părţile europeană şi asiatică; se construiesc stadioane de fotbal şi uriaşe săli de sport - Ulker Sports Arena (13.800 locuri), noi cartiere, totul într-un ritm trepidant. 
Dacă sunteţi în Istanbul nu puteţi să rataţi o plimbare cu vaporaşul pe apele limpezi şi reci ale Bosforului, până în locul în care acesta se întâlneşte cu Marea Neagră, o bună ocazie să admiraţi vilele şi casele de vacanţă, precum şi numeroasele restaurante şi cluburi de pe malurile sale. 
Trei zile sunt suficiente pentru a cunoaşte acest oraş fabulos. Agenţiile de turism organizează în general excursii de cinci zile cu autocarul, la preţuri moderate, dintre care trei petrecute efectiv în Istanbul. Mergeţi! Pe drum veţi traversa strâmtoarea Çanakkale (Dardanele), oraşul Edirne, fostul Adrianopole (vezi pacea de la Adrianopole), veţi putea vedea o parte din această ţară în care se construieşte continuu şi, în final, vibrantul oraş încărcat de istorie, situat pe două continente şi şapte coline, care se numeşte Istanbul.
Alex. BLANCK
În nr. viitor: Dubai, între cel mai… şi cea mai…