02 iunie 2015

Ziua Vecinului la Câmpina - a treia ediţie şi al treilea succes

Câmpina se numără printre puţinele localităţi din ţară în care s-a sărbătorit, şi anul acesta, Ziua Vecinului. O sărbătoare foarte puţin cunoscută în România, dar care în Occident a prins rădăcini încă acum două decenii.  
„Ziua Vecinului” este o iniţiativă care îşi propune să celebreze conceptul de vecinătate şi o mai bună socializare şi coeziune socială între locuitorii micilor comunităţi din cartierele oraşelor (locuitorii unor străzi, ai unor blocuri etc.). 


Iniţiatoarea evenimentului de la Câmpina este medicul Mihaela Sumbasacu, cea care în mai 2013 a organizat prima ediţie a Zilei Vecinului în oraşul nostru, pe strada Libertăţii, stradă pe care locuieşte împreună cu familia sa (soţul şi cei doi copii). 
Pentru prima dată la nivel mondial, “Ziua Vecinilor” a fost sărbătorită la Paris, în anul 2000. De atunci, a trecut Oceanul, fiind sărbătorită şi în America, dar şi în peste 30 de ţări europene. Federaţia Europeană pentru Solidaritate Locală este organizaţia care coordonează „Sărbătoarea Vecinilor” în Europa. S-a împământenit obiceiul ca Ziua Vecinului să fie sărbătorită anual în ultimul week-end din luna mai sau în primul din luna iunie. În România, a fost sărbătorită pentru prima oară la Timişoara, de către locuitorii unui bloc cu 10 etaje. 


Ca şi la precedentele ediţii, Mihaela Sumbasacu a primit ajutorul substanţial al tuturor vecinilor de pe stradă, fără de care sărbătoarea nu ar fi fost posibilă. Anul acesta, în premieră, exemplul celor de pe strada Libertăţii a fost luat de către locuitorii unei străzi alăturate (strada Gheorghe Doja), precum şi de către locuitorii unui bloc de pe strada Erupţiei. 


Încet-încet, dacă măcar pe jumătate din cele aproximativ 260 de străzi câmpinene va prinde rădăcini Ziua Vecinului, viaţa socială a municipiului nostru va câştiga mult în bogăţie şi frumuseţe. De fiecare dată, localnicii socializează ca nişte buni vecini, împărtăşindu-şi unii altora bucuriile, necazurile, experienţele de viaţă, punţile realizate între sufletele lor fiind aproape la fel de trainice ca cele închegate între fraţii de acelaşi sânge. 


“E a treia oară când sărbătorim Ziua Vecinului pe strada noastră. Oamenii ne-au ajutat foarte mult, ca în fiecare an, contribuind fiecare cu ce a putut la reuşita evenimentului. După propriile lor declaraţii, proprietarii celor 24 de locuinţe de pe strada Libertăţii abia au aşteptat să se revadă în această împrejurare. Ca şi anul trecut, am premiat gospodina cu cea mai reuşită prăjitură. De asemenea, am premiat o vecină care pictează foarte frumos, talent despre care aveau habar foarte puţini de pe strada noastră. Am considerat că este bine  să-i popularizăm cât mai mult talentul, mai ales că este o persoană foarte modestă, care merită ajutată şi promovată. Un astfel de eveniment este extrem de benefic pentru comunitatea câmpinenilor, deoarece nu face altceva decât să consolideze relaţiile între vecini, locuitori ai unei străzi sau ai unui bloc. Am organizat prima ediţie a Zilei Vecinului la Câmpina după ce am auzit la radio că un astfel de eveniment s-ar fi organizat într-un bloc din Timişoara”, ne-a declarat Mihaela Sumbasacu. A.N.  

Editorial. ELIBERARE ȘI LIBERTATE

Citesc o carte despre servitutea voluntară („sclavi fericiți” numea un scriitor român situația omului recent) la care se supune omul modern în general și omul românesc în particular, după schimbarea de paradigmă din decembrie. Entuziasmul de atunci exprima credința generală că ne-am eliberat. În realitate, doar schimbasem – prin jertfe numeroase – închisoarea. Ne eliberasem, dar nu suntem liberi. Dimpotrivă, de 25 de ani lațul se strînge tot mai insidios, dar mai dureros. Cîți dintre noi nu avem, zi de zi, în relația cu Statul, cu Politicul, cu Media, senzația că suntem nu partenerii acestora, ci prizonierii lor? Fără nici un fel de scăpare. Alegerile „libere” sunt o uriașă farsă cu măști, îndărătul cărora nu-ți trebuie prea mult timp să percepi același Chip. Guvernarea este un vis urît, incoerentă, incompetentă și coruptă pînă la măduvă. Procesul legislativ, o parodie, nu poți trăi într-o țară în care legile sunt pur și simplu proaste (niciodată nu poți ști dacă din cine știe ce interese subterane sau doar din neprofesionalismul/ prostia bravilor aleși), se schimbă mai des decît timpul probabil și se aplică după bunul plac al unuia sau altuia. Nu poți trăi într-o țară cu un președinte surdo-mut care comunică doar pe FB și despre a cărui politică pe termen lung nimeni nu știe nimic. Ești prizonier într-o țară, deși poți pleca cu buletinul, guvernată de un plagiator mincinos, a cărui soție este parlamentar european, dar se ferește să-și treacă în CV ce facultate a absolvit (una din cele înființate de „ei”, în efortul concertat de a falsifica realitatea oricărei instituții, dublînd-o cu surogate), în care ticăloșii ies din pușcărie pentru că au devenit brusc savanți și „scriu cărți”. În care infractorii cer demiterea judecătorilor care i-au condamnat. 


Ni se vîntură pe la nas tot felul de „dușmani” (un academician tocmai a cerut în forul suprem al științei băștinașe împușcarea a doi intelectuali, pe motiv că „denigrează neamul”. „Forul” n-a reacționat, firește) închipuiți, ca să nu-i vedem pe cei reali, care ne perpetuează starea de sclavie. Au distrus învățămîntul, tocmai pentru că un tînăr care iese din școală cu creierul gata șamponat de prejudecăți și lipsa exercițiului gîndirii critice este mult mai lesne redus la starea de servitute. Dacă nu, să plece! Mai ales dacă e bine pregătit, nu avem nevoie de el să ne strice conjurația mediocrilor și a analfabeților. Bătrînii și oamenii cu educație precară sunt ținuți în sclavia televizorului. Expresia lor favorită este „n-ai văzut că x-ulescu a zis sau a făcut cutare?” „Văzut” referindu-se evident la propaganda televizuală. Și mai este, pentru aproape toată lumea, sărăcia. Cea mai bună metodă de a ține populația dincoace de gîndirea critică. Votul de care fac atîta caz „democrații” noștri stăpîni de sclavi nu este esența democrației. „Operațiunea autobuzul” despre care se discută acum și în plan penal nu este decît aspectul cel mai grosolan și vulgar de măsluire a voturilor. În fond, ele nu contează, pentru că le lipsește aspectul cu adevărat important: dezbaterea, analiza critică. În afara acestora, democrația este un cuvînt gol și un sinonim pentru sclavie. 
Urmăresc din cînd în cînd discursurile din parlament, organismul reprezentativ al subordonării noastre. Lipsește elementara structură argumentativă a textului, sunt combătuți adversarii, nu teoriile lor. A fost de tot rîsul (dacă n-ar fi fost o jale mioritică) cearta despre Codul Silvic. Vreți să tăiați pădurile, clamau unii. Ba voi vreți să tăiați pădurile, ripostau cei de la putere. Fără nicio referire la textul de lege, la repercusiunile pe termen lung a cutărei sau cutărei stipulații. Ce să mai înțeleagă bietul sclav cetățean? În timpul ăsta, camioanele cu bușteni ies continuu din codrii patriei spre prosperitatea nu a noastră, desigur. Vreau să spun că iluzia de a fi liberi este cea mai sigură cătușă. Uitați-vă la bugetul pentru cultură și la miniștrii de resort. Uitați-vă la eliminarea totală a capitolului cultură generală din pregătirea copiilor și a adolescenților. Or, în lipsa culturii, omul este un roboțel la dispoziția celui care e la butoane. Libertatea ne e încă un vis.
Christian CRĂCIUN

La ultima lor conferinţă de presă, liberalii şi-au asumat paternitatea proiectului înfiinţării unui parc industrial la Câmpina

La recenta conferinţă de presă desfăşurată în sediul PNL Câmpina, liberalii locali, prin vocea preşedintelui lor, Horia Tiseanu, şi-au asumat paternitatea proiectului înfiinţării unui parc industrial la Câmpina. Realizarea unui parc industrial în municipiul nostru fusese aprig dezbătută cu o zi înainte, la şedinţa Consiliului Local. Înfiinţarea unui parc industrial la Câmpina a fost inclusă în platformele electorale ale mai multor partide, la precedentele alegeri locale. Astfel, investiţia a fost promovată deopotrivă de social-democraţi, liberali şi democrat-liberali. Primele două partide amintite formau, la momentul iunie 2012, o redutabilă alianţă politică, pentru ca, în buna tradiţie a nestatornicelor relaţii şi colaborări interpartinice de pe plaiurile mioritice, o la fel de solidă alianţă să fie închegată, de la începutul anului, între penelişti şi pedelişti, fuzionaţi în noul PNL. 


La amintita şedinţă a legislativului municipal, aleşii câmpinenilor şi-au dat acordul de principiu pentru realizarea unui parc industrial pe terenul fostei Fabrici 21 Decembrie (de prelucrare a lemnului), deţinut de către familia Claudiu şi Elena Daviţoiu. Este vorba despre un teren însumând aproape 16 hectare, pe care proprietarii, într-o adresă trimisă recent Primăriei Câmpina, se angajau să-l aducă drept contribuţie la încheierea unui parteneriat public-privat cu municipalitatea locală, pentru avantaje reciproce şi dezvoltarea zonei prin crearea de noi locuri de muncă. Dacă se ştie că o asemenea suprafaţă de teren nu există în domeniul public al oraşului, nu se ştie exact cât de sincere sunt intenţiile investitorului privat. Oricum, merită încercat acest parteneriat cu investitorul privat solicitant, mai ales că noi locuri de muncă sunt mai mult decât necesare într-un oraş care suferă serios din acest punct de vedere. De fapt, la şedinţa cu pricina a participat mandatarul familiei Daviţoiu, un oarecare  Valeriu Neagu. Acesta a dorit să risipească îndoielile și reținerile unor aleși locali privind seriozitatea acestei asocieri, să-i asigure că nu există dorință de îmbogățire rapidă din partea familiei Daviţoiu, ci doar intenţia participării la un parteneriat corect, cu scopul de a se crea locuri de muncă în zonă. Deşi proiectul înfiinţării la Câmpina a unui parc industrial fusese promovat şi de către pesedişti, consilierii PSD, dar şi cei din celelalte partide care formează Opoziţia în miniparlamentul câmpinean, au pus tot felul de întrebări, şi-au exprimat numeroase dubii în legătură cu sinceritatea investitorului privat şi cu viabilitatea acestui proiect, invocând, printre altele, deficitara infrastructură a zonei, care nu va putea fi reabilitată la standardele cerute de buna funcţionare a unui parc industrial. Cel mai vehement critic al proiectului de hotărâre iniţiat de primarul Horia Tiseanu (privind realizarea parcului industrial în zona amintită), a fost viceprimarul Ion Dragomir, care s-a arătat sceptic cu privire la viabilitatea unui astfel de proiect, din mai multe motive: dificultatea racordării terenului la toate utilităţile, necesitatea realizării unei costisitoare staţii de epurare lângă râul Doftana, slaba atractivitate a zonei pentru potenţiali investitori etc. Până la urmă, proverbiala minte de pe urmă a românului şi-a făcut datoria, iar acordul de principiu a fost dat cu unanimitate de voturi. În conferinţa de presă a PNL, primarul Horia Tiseanu a dorit să sublinieze că partidul pe care îl conduce va susţine cu tărie realizarea acestui parc industrial, în ciuda temerilor nejustificate ale unor rivali politici:  “Vreau să precizez că noi, PNL Câmpina, ne asumăm paternitatea proiectului parcului industrial. Identificarea proprietarului terenului s-a făcut de către domnul Enache Dragomir, eu și colegii mei am realizat un proiect de hotărâre înaintat dezbaterii în Consiliul Local. Aşa cum am promis în campania electorală din 2012, ne vom lupta pentru acest proiect vital. Pentru că așa e normal, să facem tot posibilul ca să avem locuri de muncă. Hotărârea de Consiliu a fost o hotărâre de principiu, celelalte încercări venite de la PSD și de la alte partide au fost cu scopul de a umbri această idee și inițiativă a noastră. Iar cei care s-au mai lăudat că vor să realizeze un parc industrial la Câmpina nu pot fi decât invidioși pe liberali, pentru că noi am găsit această soluție.”  A.N.

“Cutia cu zâmbete” - o campanie de suflet a PNL Câmpina

Este al doilea an consecutiv când Organizţia de femei a PNL Câmpina organizează campania “Cutia cu zâmbete”, prin care s-au strâns cadouri pentru aproape 100 de copii provenind din familii defavorizate, printre aceştia numărându-se şi 32 de copii de la Centrul “Sf. Filofteia” din Câmpina.


„Sunt bucuros că doamnele şi domnişoarele din PNL au asemenea activităţi sociale. Le mulţumesc pentru toată munca depusă, de a strânge, de a ambala şi de a le pregăti, pentru că nu a fost uşor. Sunt convins că toţi cei prezenţi nu vor uita gestul pe care l-am făcut” - a spus co-preşedintele PNL Câmpina, Horia Tiseanu. 


Campania a constat în umplerea unor cutii cu hăinuţe, rechizite, jucării, dulciuri sau cu orice alt lucru care putea să aducă bucurie în sufletele micuţilor. Şi, ca de fiecare dată, câmpinenii au răspuns afirmativ. Acestora li s-au alăturat membri de partid şi cei doi sponsori, Victomag Food şi Domo. După ce au fost sortate şi ambalate, cadourile au fost predate miercuri, 27 mai, la sediul partidului, în prezenţa mai multor membri liberali. Pe fiecare cutie a fost scris numele copilului şi vârsta, astfel încât împărţirea celor aproximativ 200 de cutii să fie făcută cu uşurinţă. 
Aceast proiect umanitar, organizat cu scopul de a aduce un zâmbet pe chipurile copiilor proveniţi din familii defavorizate, „este o campanie de suflet al partidului PNL” – aşa cum afirmă Bianca Baltac, co-preşedintele Organizaţiei Femeilor Liberale din Câmpina.
Andreea Ştefan

De Ziua Copilului, distracţie pe cinste pentru cei mici

Ca în fiecare an, de 1 iunie, cu ocazia Zilei Copilului, Primăria şi Casa Tineretului au organizat o serie de evenimente şi activităţi dedicate exclusiv celor mici, astfel că luni, râsetele colorate ale copiilor au pus stăpânire pe centrul municipiului, angrenaţi în concursuri de şah, concursuri de role la ateliere de creaţie, desene pe asfalt şi pictură pe faţă. 


Pe scena montată în zona Casa Cărţii au urcat talentaţii artişti de la Clubul Copiilor, corul „Micii melomani” şi solişti vocali coordonaţi de profesorul Ruxandra Brezeanu, trupa de dans condusă de Doina Spânu şi dansatorii Casei Tineretului instruiţi de Horaţiu Dumitrescu.
Din programul artistic nu au lipsit Mickey Mouse, Minnie Mouse şi alte personaje din desene animate interpretate de trupa de magicieni Rotini, aceştia oferindu-le celor mici clipe magice de bucurie. Adelina Creţu, o câmpineancă ce urmează calea muzicii, le-a cântat copiilor şi a interacţionat cu aceştia.


La orele prânzului, în microfon a putut fi ascultată vocea remarcabilei soliste de muzică pop, ploieşteanca Nico. 
O maşină de pompieri, una aparţinând Poliţiei şi o ambulanţă SMURD au fost pe post de muzee pentru cei curioşi. Copiii au putut vedea interioarele şi le-au fost explicate anumite funcţii ale autoutilitarelor. De asemenea, s-au putut răsfăţa cu gogoşi, vată pe băt şi popcorn. Nici ciocolata nu a lipsit, organizatorii împărţind circa 400 de tablete dulci.


„E o nebunie ce s-a întâmplat! Copiii au făcut tot ce au simţit, au avut de ales între o sumedenie de activităţi. A fost un eveniment interactiv, special gândit pentru ei şi sperăm că le-am creat o zi cu momente de neuitat” – ne-a spus Florin Buda, directorul Casei Tineretului. 
Noutăţile acestui eveniment au constat în două acţiuni caritabile. Prima a fost iniţiată de către voluntarii de la Grupul Donatii.Campina şi de fotograful profesionist Louis Penel. Aceştia au făcut fotografii pe care le-au imprimat pe magneţi şi le-au vândut cu 5 lei bucata, banii strânşi fiind oferiţi unei familii din Pietriceaua, a cărei casă a ars în întregime în urma unui incendiu. În cadrul acestei acţiuni a fost organizată şi o tombolă la care au putut fi câştigate tablouri. 


Cea de-a doua campanie umanitară a fost organizată de Primărie, cu sprijinul Domo şi a constat în strângerea de jucării care vor fi donate copiilor aflaţi în centre de plasament sau care provin din familii sărace.
Sărbătoarea Zilei Copilului a fost o adevărată încântare nu numai pentru cei mici, părinţii şi bunicii bucurându-se la rândul lor de toată zarva colorată din centrul municipiului. 
Andreea Ştefan

“Întoarcerea la Dumnezeu va reînsănătoşi poporul român”

Interviu cu părintele paroh Cristian Stavriu de la Parohia Brebu 1

După scandalul iscat în toamna anului 2013 printre enoriaşii parohiei din centrul comunei Brebu (atunci când o parte a acestora, mai puţin pătrunşi de cele sfinte,  s-au opus reînfiinţării Mănăstirii Brebu, desfiinţată abuziv în 1863, în urma secularizării averilor mănăstireşti), astăzi apele s-au liniştit, iar vocile nemulţumiţilor s-au stins definitiv, mai ales după slujba de sfinţire a locului pe care se va ridica o biserică de parohie, aşa cum a promis Arhiepiscopia Bucureştilor, slujbă oficiată, săptamânile trecute, de către P.S. Episcop Vicar Timotei Prahoveanul. Cu acest prilej a fost pusă şi piatra de temelie pentru noul lăcaş de închinare de la Brebu. Sub oblăduirea preotului paroh Cristian Stavriu, spiritele s-au domolit, noul păstor al celei mai vechi parohii din Brebu reuşind, cu duhul blândeţii şi al smereniei, să readucă în sufletele cârcotaşilor liniştea sufletească şi iubirea creştinească.  


Am stat de vorbă cu părintele Cristian, un preot dăruit de Dumnezeu cu mult har, un preot implicat trup şi suflet în  misiunea de readucere a românilor la valorile creştine originare, cele care au întărit şi ajutat acest popor să depăşească loviturile şi prigonirile la care a fost încercat de-a lungul istoriei sale milenare. Părintele Cristian Stavriu s-a născut în 10 februarie 1968. După ce a absolvit Facultatea de Teologie, a devenit cunoscut şi recunoscut în mediul bisericesc din Bucureşti pentru activităţile sale catehetice şi social-filantropice care i-au purtat paşii în multe penitenciare, azile si orfelinate - activităţi desfăşurate până la momentul preluării parohiei Brebu 1. Dumnezeu i-a răsplătit râvna şi osârdia cu care a lucrat mereu fapte plăcute Domnului, întru alinarea suferinţelor celor nevoiaşi, căci părintele Cristian a dobândit roada Duhului Sfânt, pe care o împarte azi cu generozitate şi dragoste celor din jur, şi în special semenilor săi aflaţi în suferinţă şi disperare. Şi face acest lucru nu doar prin faptele sale caritabile, prin activitatea de preot şi duhovnic, ci şi prin administrarea unui vestit portal creştin ortodox - catehetica.ro, cu numeroşi vizitatori în fiecare zi. Părintele Cristian este, de mai mulţi ani, posesorul acestui portal foarte apreciat, cu rol catehetic şi de sprijin pentru creştinii din ţară şi diaspora - o oază de spiritualitate autentic ortodoxă. De când a sosit la Brebu, este apreciat şi căutat de foarte mulţi creştini din comună şi din împrejurimi, din Câmpina, din Prahova şi din afara judeţului, pentru sfaturi, mângâiere sufletească, rugăciune şi, mai ales, pentru mărturisire.

- Părinte Cristian, cum vedeți discrepanța dintre ceea ce a fost aici, la Brebu, ceea ce se vede acum și ceea ce se întrevede pe viitor?
- Ceea ce se vede nu este altceva decât prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Este asigurarea pe care ne-o dă Dumnezeu că ascultă din plin rugăciunile noastre, și mai ales acelora care se străduiesc din toată ființa lor să fie bineplăcuți Lui. Mai mult decât poate face omul cu brațele sale poate face Dumnezeu la împreună lucrarea ce o avem aici de înfăptuit. Ceea ce s-a întâmplat în trecut, atunci când locuitorii comunei nu-și doreau plecarea din mănăstire și nici construirea unei biserici noi de parohie, era rezultatul unei stări de neduhovnicie, al unei înşelări a minții, al unor slăbiciuni omenești și al unei împreună lucrări cu cel vicelan, ca să nu spunem mai mult: manipulare, interese meschine, potrivinicie la adresa Bisericii. Iar ceea ce se vede acum este rezultatul unei schimbări, al unui început de „schimbare la față”, al unei bune înțelegeri a lucrurilor și al evidențelor. Dar și mai mult decât atât, este rezultatul unui efort de rugăciune comună, căci rugăciunea aduce pe Dumnezeu aproape și ușurează „ceea ce este cu putință la om”. Iar ceea ce este cu neputință la om vine Dumnezeu și împlinește . În câteva cuvinte, oficierea cât mai multor Sf. Liturghii cu rugăciuni speciale, dedicate, jertfă și așezarea în slujba oamenilor, restatornicirea rânduielilor bisericești aducătoare de har, cât mai multe cateheze și fapte bune.
- Se căiesc oamenii de ceea ce au făcut în trecut, refuzând să accepte hotărârea Sfântului Sinod?
- Cei care participă la Sf. Liturghii și se spovedesc şi se împărtășesc, da! Și tot aceștia, prin pilda vieții lor, prin lumina din sufletele lor, îi schimbă încet, încet și pe ceilalți. Faptele vorbesc!
- Sunteți mulțumit de locația găsită pentru noua construcție? Cine v-a ajutat? Cum ați reușit?
- Dumnezeu ne-a ascultat rugile, ne-a văzut iubirea și a împlinit. Însuși Patriarhul Daniel mi-a spus la momentul hirotesirii mele întru duhovnic că se va ruga pentru liniștirea apelor la Brebu, se va ruga pentru toți potrivnicii și să ajungem să punem piatră de temelie unei biserici care să reînvie trăirea ortodoxă autentică pe aceste meleaguri. Dumnezeu lucrează prin oameni, astfel încât să ne iubim între noi, pune în inimile noastre gânduri bune, înțelegere, dragoste și compasiune. Așa s-a petrecut și la Brebu, am pornit pe calea aceasta prin cele trei mari virtuți creștinești: CREDINȚĂ, NĂDEJDE ȘI DRAGOSTE. 
Domnul primar Adrian Ungureanu s-a luptat și a obținut aprobarea Consiliului Local pentru un teren de 695 mp (în care a funcţionat cândva un centru zootehnic), teren pe care l-a oferit Arhiepiscopiei Bucureștilor în folosință pe durata existenței construcției. La solicitarea Arhiepiscopiei Bucureștilor de a mări acest teren, care era insuficient pentru construirea unui edificiu atât de important (noua biserică va deservi totuși o parohie cu peste 3200 suflete), am primit promisiunea fermă de a mai primi aproximativ 230 mp în completare. Domnul primar s-a implicat în această privință și ne-a promis că, la finalizarea noii biserici, grajdul din față va fi demolat, urmând apoi să primim încă o suprafață care să însumeze cu cea de dinainte aproximativ 1700 mp. Astfel, vom putea construi acolo clopotniță, pangar de obiecte bisericești, aghismatar cu fântână pentru slujirea Aghiasmei de Bobotează și alte evenimente de acest fel, parcare și tot ceea ce presupune un astfel de edificiu.
Promisiunile domnului primar Ungureanu (pe care-l cheamă și Gheorghe, asemeni celui de-al doilea hram) au devenit faptă și asta ne bucură foarte mult, mai ales că ne dorim o împreună lucrare cu autoritățile locale la nivel social-caritativ, pentru ca, adunându-ne forțele, posibilitățile financiare și aptitudinile, să facem din comuna noastră un model de viață creștină, unde familia - nucleul de bază al societății - să beneficieze din plin, să crească frumos, să dăinuiască sănătos, în armonie și bună dezvoltare. Unde omul se așază în ascultare față de Dumnezeu și Dumnezeu trimite binecuvântare din plin.
- Să înțeleg că, până la acest moment, Dumnezeu v-a purtat de grijă și vă dă nădejdea că, pe viitor, comuna Brebu va deveni un  model pentru toţi creştinii?
- Sigur că da! Ne dorim din suflet ca Mănăstirea Brebu, sub oblăduirea Maicii Starețe Sebastiana, să cunoască o înflorire, să aducă mulți turiști comunei Brebu și să lucrăm împreună la refacerea chipului lui Dumnezeu în oameni. Şi să-i ajutăm pe toți ca, prin virtute, să ajungă și la asemănarea cu Dumnezeu, așa cum am fost zidiți dintru început în Raiul cel de Sus. Vrem ca Parohia noastră să devină un model, nu într-un chip concurențial, ci unul ziditor, în smerenie și ascultare de Biserica Ortodoxă Română și implicit de Hristos - Capul Ei. Vrem să construim o biserică care, la rândul ei, să atragă pelerini prin unicitatea ei, prin duhovnicia ei, astfel încât să devină un centru spiritual alături de alte parohii care se străduiesc și lucrează cu smerenie în Via Domnului. Gândurile sunt bune, intențiile de asemenea, rămâne să purcedem la treabă pentru a putea intra în rostul lor, și aceasta înseamnă rugăciune multă, iertare multă, iubire multă, îngăduință multă, fermitate în corectitudine și, mai ales, multă jertfă.
- Ce ați dori, în finalul acestui interviu, să adresați enoriașilor sfinției voastre, cât și nouă, tuturor?
- Sunt multe de spus! În primul rând, să ne străduim să înțelegem care este rostul nostru în lumea aceasta. Şi după ce îl vom fi aflat, să ne luptăm cu noi înșine să biruim. Dumnezeu a spus: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Sf. Ap. Ev. Ioan 16, 33.
Fără Sfânta Liturghie (așa cum a menționat și PS Timotei Prahoveanul în cuvântul de învățătură de la slujba de sfinţire a terenului pe care se va înălţa noua noastră biserică de parohie), fără Sfânta Spovedanie, fără Sfânta Împărtășanie, fără rugăciune, fără fapte  bune - faptele credinței, nu va exista mântuirea pe care toți ne-o dorim, nu va exista rezolvarea problemelor noastre, vindecarea noastră, întoarcerea din rătăcire, din divorțuri, din patimi precum beția, curvia, jocul de noroc, tâlhăria, prunc-uciderea, prostituția, înșelătoria, defrișarea pădurilor, batjocorirea semenilor, asuprirea văduvelor, orfanilor și săracilor ...  Şi lista aceasta ar putea continua foarte mult. Întoarcerea la Dumnezeu, la valorile creștin-ortodoxe autentice, la tradițiile sănătoase ale poporului nostru, la onestitate, ospitalitate, la sfânta simplitate a țăranului român de odinioară, toate cele mai sus menţionate trebuie să ne preocupe în principal pentru a reînsănătoși acest trup bolnav de cancer care se cheamă POPORUL ROMÂN. 

Câmpina pierde un excelent manager cultural

Florin Dochia s-a născut în Câmpina în 1945. Recent, poetul care de ani buni era şi directorul Casei de Cultură “Geo Bogza” a împlinit vârsta de pensionare şi a plecat de la cârma instituţiei. Este regretabil şi curios faptul că nu i-a fost prelungit mandatul. Oamenilor de cultură cu funcţii de conducere li se mai poate prelungi an de an mandatul şi după vârsta de 65 de ani, dacă au rezultate deosebite în activitatea lor. 
Domnul Dochia a fost un performer pe tărâmul culturii câmpinene. I-am cunoscut pe toţi directorii Casei de Cultură din ultimii 50 de ani, începând cu tovarăşa Tufă, o muncitoare simplă scoasă din producţie şi terminând cu cei care erau profesori de biologie, istorie ori geografie. Florin Dochia este singurul cu studii de specialitate în domeniul complex cerut de funcţia managerială de la Casa de Cultură. A fost absolvent al Facultăţii de Jurnalistică unde, pe vremea când el dădea examen, se intra greu, multe probe fiind eliminatorii. În cadrul facultăţii, a ales secţia de secretariat de redacţie, grafică de carte, publicistică şi tehnoredactare. Lucrarea de licenţă – “Ectosemantica mesajului” – era axată pe psihologia reflectării mesajului publicitar. Până la numirea sa în funcţia de director, ocupată în urma unui concurs, Florin Dochia era deja un personaj cunoscut în oraş, în calitatea sa de redactor şef al ziarului “Zarva” şi al televiziunii locale. Era, de asemenea, cunoscut şi ca autor de poezie şi eseuri, cu multe cărţi publicate.


Acest poet elevat, instalat la conducerea celei mai importante instituţii culturale din oraş, a dat dovadă şi de calităţi manageriale deosebite. Când clădirea începuse să intre în paragină şi avea nevoie de reparaţii urgente, cu finanţare de la bugetul local şi din sponsorizări, a refăcut partea electrică, sonorizarea şi a restaurat plafonul din sala mică. O realizare deosebită a fost înlocuirea tablei ruginite de pe acoperiş (ploua şi în sala de spectacol) şi repararea asterialei şi a grinzilor care îl susţineau. Folosindu-şi cunoştinţele acumulate în facultate şi având o clară viziune asupra relaţiei cu spectatorii, Florin Dochia spune: “Sarcina noastră este să îl întâmpinăm pe publicul nostru, nu să te caute el”. A început cu desfiinţarea garderobelor din holul de la intrare, în locul lor instalând birouri de relaţii cu publicul. Şi-a alcătuit şi o bună echipă, cu care a colaborat perfect, formată din poetul Alexandru Al. Saşa şi metodista Mihaela Ilie.
Ca manager cultural şi-a structurat activităţile pe trei direcţii: cultura spectacolului, cultura scrisă, artele vizuale. 
Cultura spectacolului: teatru, muzică, coregrafie, dans, recital de poezie, tot ce iese pe scenă. Este de remarcat colaborarea cu Asociaţia Culturală “Teatru Proiect, înfiinţată şi condusă de Adrian Dochia, cel care s-a ocupat şi de instruirea actorilor amatori din trupa de teatru “Mircea Albulescu”, finanţată cu fonduri de la bugetul local. Tinerii actori sunt elevi de liceu, ale căror spectacole au fost premiate la toate concursurile importante din ţară ţinute la Botoşani, Braşov, Bucureşti. 
Cultura scrisă. S-au organizat recitaluri de poezie, lansări de carte, cu predilecţie de autori câmpineni. A funcţionat şi funcţionează în prezent Cenaclul literar “Geo Bogza”. Din 2012 se organizează “Maratonul de poezie” cu invitaţi din toată ţara, care are loc la zile dedicate: 21 martie – Ziua Mondială a Poeziei; 31 martie – Ziua Limbii Române; la echinocţiul de primăvară – Festivalul Primăvara Poeziei. A fost organizat pentru elevii de cls. a IV-a concursul “România, citeşte-mă!”, la care copiii sunt premiaţi cu cărţi. Pentru anul acesta, Florin Dochia a lăsat un program legat de solstiţiul de vară - “O săptămână a oraşului însorit”, cu diverse activităţi care să atragă şi elevii intraţi de acum în vacanţă. 
Artele vizuale. În fiecare an, a devenit deja o tradiţie, se organizează “Art Foyer”,  expoziţia artiştilor plastici câmpineni. Apoi, concursul de pictură “Câmpina – 24 de ore”, care adună invitaţi din toată ţara şi a căror temă de lucru este legată de peisajul câmpinean. Un fel de tabără cu destul de mulţi participanţi, la finalul căreia se acordă premii. O altă tabără de pictură, “Câmpina, dragostea mea”, durează două săptămâni, iar la finalul ei,  artiştii invitaţi trebuie să doneze un tablou oraşului. Foarte bine venit este şi concursul de pictură adresat elevilor de gimnaziu. 
Pentru tânărul prin temperament Florin Dochia, ieşirea la pensie nu este un sfârşit de carieră, este un nou început în viaţa d-sale. “N-am timp liber” – îl auzi spunând. Şi asta pentru că tot timpul este prins în diverse activităţi. Coordonează, de fapt face toată munca, pentru două publicaţii de prestigiu: “Revista Nouă” – revistă de cultură, seria a IV-a, care apare din 2004; “Urmuz” – poezie şi arte vizuale, care apare din 2014 şi este a treia revistă de poezie din ţară după “Poezia” de la Iaşi şi “Poesis” din Satu Mare. În proiectele personale, un loc important îl ocupă traducerile din poezia universală, la care colaborează şi directoarea Bibliotecii Municipale, d-na Liliana Ene. Are în pregătire eseuri despre poezie, despre roman şi unele de analiză a operei marelui romancier Kafka. Pregăteşte şi o nouă carte - “Arta ca mod de filozofare”. Are în continuare multe proiecte legate de comunitatea câmpineană. În colaborare cu Biblioteca Municipală, lucrează la proiectul “Book-Party”, prin care să atragă elevii înspre lectură şi scriere creativă. Menţine relaţii cu artişti plastici, scriitori, personalităţi ale culturii din toată ţara. Publică frecvent în reviste de mare prestigiu: “Viaţa românească”, “Spaţii culturale”, Revista Patriarhiei “Lumina”, “Cafeneau literară”, “Convorbiri literare”.
După ultimii ani, în care am resimţit cu toţii efectele regresului vieţii economice, să sperăm că  pensionarea d-lui Florin Dochia în plină putere creatoare nu va fi şi începutul unei decăderi a vieţii culturale locale care, aşa cum s-a văzut, a fost una deosebit de efervescentă. Îi dorim mult succes în a doua sa tinereţe! 
Alin CIUPALĂ

File de cronică. Amintiri rustice (2)

La Proviţa de Sus, înainte de culcare, ultima grijă a familiei era eliberarea câinelui de pază, care în timpul zilei se plimba legat cu un lanţ de o sârmă lungă. De remarcat acum că în perioada copilăriei mele, nici în Câmpina, nici în satele din împrejurimi, nu existau câini maidanezi. 
La o oră foarte matinală, toată gospodăria se punea în mişcare. Casa noastră, ultima din sat, era pe drumeagul care urca spre izlazul comunal. Dacă erai atent, observai lucruri interesante. Vacile treceau primele. Ele aveau poarta de la grajd deschisă şi pe măsura ce avansa cireada, fiecare se alătura suratelor sale. Urma o turmă mare de capre conduse de masculul lor, care la Proviţa era numit pâci. Deşi camera în care dormeam era destul de departe de drum, când trecea pâciul, în încăpere năvălea un miros înţepător pe care îl emana acest ţap viril. Ultimele plecate să ciugulească iarbă în marginea izlazului erau gâştele. Ale noastre aveau tăiată în gard o portiţă mică prin care circulau libere. Îmi amintesc că tata-mare ar fi putut să se înscrie cu succes în Cartea Recordurilor cu o gâscă veterană. Îi ştiau precis vârsta, deoarece venise pe lume odată cu cea mai mică fiică a bunicului. A trăit gâsca aceasta aproape 40 de ani, ani şi ani de zile scoţând  boboci pe care i-a crescut cu grijă. De la un timp nu mai clocea, dar continua să facă nişte ouă foarte mari. În ultimii zece ani devenise greoaie; era monumentală, mai mare decât o lebădă. Ai mei au lăsat-o să moară în tihnă, de bătrâneţe. În general îşi iubeau toate animalele, care erau foarte bine îngrijite. Exista chiar o comunicare între ei; aveam impresia că vacile, porcii, câinele înţelegeau tot ce li se spunea.


Pe când am început să îndrăgesc locurile de la Proviţa erau anii grei ai instalării regimului bolşevic, copiat după model sovietic. Puţin mai bine o duceau muncitorii care zilnic, pe jos, făceau naveta la Câmpina sau la Moreni. Lucrau în trei schimburi. Cei care plecau la miezul nopţii, după ce încheiau schimbul, îşi făcuseră în uzină, dintr-o ţeavă umplută cu câlţi peste care turnau gaz, o făclie. De pe prispa noastră, noaptea târziu, se putea vedea un şir de lumini care ieşeau din pădurea de la vârful Poienii şi coborau spre Proviţa. Părea, de la distanţa de la care îi urmăream, un şarpe de foc lung de câţiva kilometri. 
Bunicul meu, care muncise aprig toată viaţa la Astra Română, s-a străduit, când putea să strângă ceva bani, să cumpere loturi din pădurea prinţului Bâzu (Constantin) Cantacuzino, vestitul pilot erou de război. Cumpăra suprafeţe mici, care erau măsurate cu o unitate de măsură specifică satului - prăjina. Zece prăjini odată, altădată cinci-şase, altădată douăzeci, treptat au alcătuit o suprafaţă care echivala cu 6-7 hectare, de care se îngrijea cu deosebită. Pe dealul Sultanul (peste 900 m înălţime), în punctul Inuri, avea o pădure seculară de stejari. Promisese că i-o dă tatălui meu, ca zestre pentru fiica sa, Elena, pe care o şcolise în liceul din Câmpina, făcând-o o adevărată domnişoară. Îi adresa mereu, însă, o rugăminte: „Tată, te rog să nu tai mata stejarii aceştia falnici!” Aceste adevărate monumente ale naturii aveau să cadă, din păcate, sub topoarele pădurarilor, la începutul anilor ’50, când la Proviţa a fost instalată o primăriţă, tovarăşa Morozan, o femeie atletică, care era foarte eficientă în treburile sale. De ea se leagă şi electrificarea comunei. Aşadar, stejarii noştri au devenit stâlpi electrici. A fost unul din puţinele lucruri făcute în acea perioadă. Pe toate uliţele erau becuri pentru iluminatul public şi prin toate ogrăzile, sătenii aveau bani, au tras curent electric în case, la grajduri şi la poartă. Curentul era ieftin şi când se aprindeau seara luminile, satul văzut de pe înălţimea la care era casa noastră strălucea ca-n poveşti. Cam pe atunci s-au instalat şi difuzoarele, pe care sătenii le lăsau să meargă neîncetat. 
Pentru cei care însă nu aveau serviciu, viaţa era foarte grea. Bunicul, care din orgoliu  declarase la primărie mai mult pământ decât cumpărase, era socotit chiabur. Nu avea pensie şi nu avea nici cartelă pentru pâine. Când copiii lui veneau cu câte o pâine, era considerată delicatesă. Trăiau din produsele gospodăriei, muncind de dimineaţa până seara. În fiecare zi aveau ceva de făcut: la sapă, la coasă, la cărat fânul din loturile de la pădure, la tăiat lemne pentru iarnă. 
Lucrurile ar fi mers cât de cât pe făgaşul statornicit de înaintaşii lor dacă nu i-ar fi apăsat foarte greu cotele. În anii ’50, în satele de munte care n-au putut fi colectivizate, s-a instituit un sistem de impozitare – cotele, pe toate produsele din gospodăria ţărănească. Trebuiau să predea la stat cantităţi fixate anual de carne, lapte, fructe, fân, ţuică. Fixate arbitrar, cotele foarte mari îi ruinau pe ţărani. Într-un an, bunicul a pus o frânghie în coarnele vacii şi a dus-o la abator, în Câmpina, ca să achite cota de carne rămasă restantă de câţiva ani. Neavând bani, îşi produceau în gospodărie toate cele necesare traiului. Cultivau în grădină legume, porumb şi dovleci. Pe câteva loturi semănau in şi cânepă. Am avut norocul să asist la complicatul proces de fabricare a pânzei de in sau de cânepă. Când aceste plante, pe la mijlocul verii, se coceau şi începeau să se usuce, erau tăiate şi legate în snopi subţiri. În pădurea noastră era un mic lac unde cânepa, fixată în nişte grătare din lemn, era pusă în apă, la macerat. Stătea acolo câteva săptămâni, până când coaja tulpinei putrezea. Scoasă din lac, era adusă acasă, iar snopii înfipţi în ţambrele de la gard erau lăsaţi să se usuce bine. Când erau bine uscaţi, începea o operaţiune care mă distra teribil. Bunicul confecţionase o unealtă, o meliţă, un fel de capră înaltă cu două scânduri paralele, pe care pica un cuţit din lemn bine ascuţit. Lovită ritmic, bucăţică cu bucăţică, cânepa îşi lepăda cojile de la scoarţă (numite puzderii) şi rămâneau firele lucioase şi rezistente. Erau pieptănate cu un instrument din lemn care avea dinţi lungi de fier până când fuiorul devenea mătăsos. După ce era toarsă, urma să fie ţesută la război şi se făceau din ea cu precădere ştergare frumos înflorate. Deşi aspră, pânza de cânepă mai era folosită şi pentru cearşafuri. Cea de in, mult mai fină, obţinută în acelaşi fel, era folosită pentru cusăturile cu modele naţionale. Fiica cea mare a bunicului, Elisabeta, a avut fericita idee să adune fetele din sat şi să le dea să lucreze frumoase costume cu motive prahovene şi mai ales ii, foarte căutate în Bucureşti de când Regina Maria şi fiicele ei adoptaseră costumul naţional, pe care îl purtau la festivităţi. 
Copil fiind, mă învârteam printre ele, fete frumoase, de care îmi amintesc cu drag, în special de Nonica, un drac de fată care se ţinea numai de năzbâtii. Mătuşa mea strângea cusăturile şi le ducea lunar la Bucureşti, la o elveţiancă, domna Suter, care le plătea bine. Când pleca la Bucureşti purta o rochie superbă, brodată de ea; arăta ca o domnişoară distinsă şi elegantă, în care nu mai recunoşteai ţăranca care muncea atât de greu în gospodărie. Prin 1947, d-na Suter, care îşi lichida afacerea şi pleca în Elveţia, i-a propus să îi scoată paşaport şi să o ia cu ea, însă nu s-a îndurat să-l lase pe bunicul singur şi a regretat toată viaţa. 
Bunicul nu fusese generos cu această fiică a lui. Pe când avea 16 ani, el, şeful familiei, autoritar, aproape despotic, a căsătorit-o forţat cu un chirovnic (termen folosit pentru specialiştii din industria petrolului, care ar echivala cu cel de subinginer) trecut de 40 de ani, care mai era şi urât pe deasupra. A stat măritată o săptămână, după care a fugit de acasă. Avea să se întoarcă însă şi să muncească zi de zi, încercând să salveze o gospodărie care se ruina, până când istovită de efort şi de răutatea oamenilor a murit aproape nonagenară. 
Surorile ei au fost trimise la şcoală şi cu excepţia celei mai mici, de care cartea nu se lipea, şi-au făcut toate o situaţie bună. Deşi erau frumoase, locuiau în oraş, prea mult noroc în viaţă n-au avut nici ele. Maria, căsătorită cu administratorul moşiilor prinţului Bâzu Cantacuzino, a dus-o greu datorită soţului, care se ţinea numai de chefuri şi destrăbălări cu ţigăncile din şatrele de pe moşie. L-a părăsit, iar acesta, ca să se răzbune, i-a luat copilul abia născut şi l-a lăsat la un sălaş de ţigani corturari, care umblau prin toată ţara. Bătrânul deja Constantin Petre Măndăianu, un adevărat haiduc, şi-a luat puşca şi a mers pe urmele ţiganilor până a putut să-şi recupereze cu forţa nepotul, care avea să ajungă inginer petrolist, dar şi un bun pictor, apreciat în Ploieşti. Fiica sa, Mihaela, o splendoare de fată, s-a căsătorit cu unul din cei mai importanţi pictori contemporani, Mircea Nicolae Ciobanu, elevul preferat al lui Corneliu Baba şi s-au stabilit în Elveţia. Mircea Ciobanu, pictor de mare succes, s-a făcut cunoscut la nivel mondial, fiind apreciat de critică drept cel mai mare expresionist latin. A avut expoziţii prin toată lumea, de la New York până la Rio de Janeiro. Dar, ca toate femeile din familia noastră, nici Mihaela n-a avut prea mult noroc; a rămas văduvă de tânără, pictorul Mircea Ciobanu murind prematur în plină de glorie. 
Bunicul a rămas văduv foarte devreme, după ce Ioana, soţia sa, a fost răpusă de ulcer şi a murit tânără. S-a îngrijit singur de cei opt copii, dintre care numai cel mare, Ionel, a rămas în sat. I-a făcut acestuia o casă pe malul râului Proviţa, pe locul pe care iniţial voia să-l dea Mariei. Ionel moştenise hărnicia şi mâinile de aur ale tatălui său, aşa că s-a angajat la aceeaşi uzină unde lucrase bătrânul, Astra Română din Poiana, care repara tractoare folosite la lucrările în schele. Devenise unul dintre cei mai buni strungari. În fiecare an pregătea câte un absolvent al şcolii profesionale, care trebuia să mai facă practică un an la strung. Între ucenici, l-a avut şi pe Constantin Dăscălescu, viitor prim ministru în epoca Ceauşescu. Ajuns mare om de stat, acesta venea des să viziteze uzina, pe care a ajutat-o foarte mult să se dezvolte. De câte ori venea, îşi îmbrăţişa maistrul, prezentându-l celor din suita care îl acompania şi lăudându-l pentru felul cum s-a purtat cât i-a fost ucenic şi a învăţat meserie.
Dintre ceilalţi băieţi ai bunicului, Gheorghe a ajuns proiectant la Institutul de Petrol din Câmpina, iar Constantin a intrat în comerţ şi şi-a făcut o bună situaţie în Ploieşti. Dintre fete, Steluţa a ajuns cadru medical la Spitalul Shuller din Ploieşti, fiind foarte apreciată de marele chirug Andreoiu, o celebritate a medicii ploieştene.  Mama mea, căsătorită imediat după ce a terminat liceul, a rămas casnică (în acea perioadă majoritatea femeilor nu îşi luau serviciu şi se ocupau de copii şi gospodărie) şi a crescut o odraslă de care, săraca, nu ştiu cât a fost de mulţumită, pentru că voia să facă din unicul ei copil o mare somitate. Nu prea i-a ieşit pasienţa! 
(va urma)
Alin CIUPALĂ

Lansare de carte la Mănăstirea Brebu

Duminică, 7 iunie, începând cu ora 12.00, cu ocazia Praznicului Duminicii Tuturor Sfinţilor, Mănăstirea Brebu este gazda unei lansări de carte.
Este de vorba despre volumul “Mănăstirea Brebu - tradiţie şi continuitate”, autor comisar-şef de poliţie dr. Florin Şinca, monografie apărută cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române la Editura “Cuvântul Vieţii” a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei.

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

N-ai decât să mă citezi. 
Antologie de umor şi înţelepciune irlandeză

Din capul locului trebuie să mărturisim că este imposibil să scrii o recenzie clasică la acest volum.1 Pe de altă parte şi o înşiruire aleatorie de citate amuzante nu poate satisface un cititor cât de cât exigent. Aubrey Malone este „urmaşul direct al lui Des MacHale în ce priveşte colecţionarea vorbelor de duh”, iar răbdarea şi perseverenţa sa în a colecta aceste mici bijuterii sunt remarcabile. Multe dintre ele sunt probabil scoase din context, dar aceasta nu le face mai puţin savuroase.  Malone ar fi şi un om care preferă discreţia apariţiilor publice. Poate şi pentru că tocmai în cadrul acestor apariţii publice omul are tendinţa de a abera. 


Această carte este şi despre proliferarea aberaţiilor în spaţiul public (în cazul nostru, cel irlandez). Însă un alt filon este dat de cinismul proverbial al irlandezilor şi de simţul autoderiziunii pe care-l profează unele din personalităţile surprinse de Malone. Care seamănă cu un colecţionar de fluturi şi albine pe care le prinde într-o plasă cu ochiuri mici pentru le înfige în insectar. Un gest altruist menit a bine-dispune cititorul (ceea ce şi se întâmplă). Pentru că nu poţi citi măcar o pagină din această carte fără a izbucni într-un sănătos hohot de râs. Care ar fi target-ul său? Nu face discriminări (homosexualii fiind înţepaţi la fel de bine ca politicienii sau jucătorii de hurling) contând mai degrabă enormitatea, înţelepciunea sau cinismul afirmaţiei. Avem şi destui politicieni precum fostul premier Bertie Aheren (cu nenumărate butade), predicatorul-politian extremist protestant nord-irlandez Ian Paisley (care pentru a şoca afirma, nici mai mult, nici mai puţin, că Sf. Patrick a fost protestant, în condiţiile în care în secolul al V-lea nici măcar nu se punea o astfel de problemă), oameni din sport (rugby, golf, fotbal), scriitori (Brendan Behan, Samuel Beckett, James Joyce, Oscar Wilde) sau vedete din show bizz-ul irlandez, mai greu de detectat de către noi, actori, cântăreţi (Andrea Corr membră a formaţiei The Corrs, Bono).
 Delicios este şi capitolulul inspirat intitulat „Întreceri în sticlism”, pentru că una din cele mai respectate şi îndelungate tradiţii populare din Irlanda este, evident, aţi ghicit, băutul. Astfel, după părerea avizată a lui Dennis Taylor, „Alex Higgins nu bea decât dacă e singur sau cu cineva”. Acelaşi Alex Higgins, care se pare a fost un mare beţiv al Irlandei, i-a provocat lui Frank Carson butada „Cineva a aruncat un coktail Molotov spre Alex Higgins când a fost ultima dată la Belfast... iar el l-a băut”, iar Brendan Behan recunoaşte cu mândrie că „Nu sunt un scriitor care are o problema cu băutul. Sunt un băutor care are o problema cu scrisul”. (De altfel alcoolul avea să-l ucidă înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, iar în volumul „The Confessions of an Irish Rebell” ,măcar un sfert din materia cărţii este ocupată de băut). Marian Keyes decretează „Alcoolicii se autoconving adeseori că nu pot scrie fără alcool. E doar un pretext că să se pună pe băut”. Michael Ross crede că „Singura diferenţă dintre o nuntă şi o înmormântare din Irlanda e că la ultima există un beţiv în minus”. 
Uneori butadele comunică permiţând recunostituirea parţială a unei societăţi restrânse, unde fiecare-l ştie pe celălalt şi care permite dezvoltarea unei familiarităţi amuzante. Behan este ironizat de criticul literar Ullick O’Connor: „Brendan Behan a citit tot ce-a prins în copilărie. Într-o zi, tatăl lui l-a găsit în pat, citind versoul unui bilet de tramvai pe care-l luase de pe jos”.
O altă categorie bine exemplificată este cea care s-ar putea încadra sub denumirea generală de cinice-conjugale: „Finnegan a spus disperat că răguşise de cât îşi ascultase soţia” (Tony Butler); „Nu numai c-o iubesc, dar mă închin în faţa pământului pe care a găsit tatăl ei petrol” (Frank Carson). E drept, „Căsătoria este principala cauza a divorţurilor” (Richard Harris) şi, mai ales „Vreţi să ştiţi care este diferenţa dintre nevasta-mea şi un terorist? Cu teroristul se poate negocia” (Frank Carson).
Există gânduri şi despre sufletul irlandez. Şi nu puţine, căci după cum pe noi ne munceşte din când în când problematica românităţii (iar cărţile care se concentrează asupra ei cunosc un mare succes, fie că vorbim despre Lucian Boia sau Dan Puric) şi pe irlandezi îi roade specificitatea sufletului şi fiinţării irlandeze: „Pe măsură ce creşteam, mi-am dat seama că sunt irlandez la fel cum mi-am dat seama că am astm. Totuşi, spre deosebire de astm, faptul că eşti irlandez n-are leac” (Frank Gannon); „Irlandezii îşi ţin supărările în ei în loc să şi le rezolve. Iar când au acumulat destul, fie îşi pierd minţile, fie scriu o carte” (Frank McNally) .
În general cam toate aspectele vieţii din Irlanda sunt supuse persiflării. James Conolly, unul din liderii Rebeliunii Paştelui din 1916, conducătorul Citizens Army, grupare de autoapărare a sindicatelor dublineze, împuşcat şi el alături de ceilalţi conducători rebeli naţionalişti decreta: „Puteam să garantez întotdeauna că oamenii din Irish Citizen Army aveau să se bată până la moarte. Însă nu puteam să garantez că aveau să ajungă la timp.” Iar Gerry Adams, liderul Partidului Sinn Fein, singurul partid care transcede ambele sisteme politice din Irlanda (Nord şi Sud), fiind în ultimele sondaje de opinie la egalitate cu Partidul Fine Gael, unul din cele două partide ale establishmentului din Republică, declara (probabil având în vedere şi fosta lui postura de comandant în IRA): „Poate că e corect sau poate că nu e corect să ucizi, dar uneori e necesar”. Nici Biserica Româno-Catolică, unul din stâlpii societăţii irlandeze până de curând, nu putea scapă de ironii... „Catolicismul e mai ieftin decât Prozacul, dar oare-ţi face bine?” (Marian Keyes), iar părintele John Kerrane remarcă amar: „Singurele momente din ziua de azi în care tinerii se aşază în genunchi e când fac sex oral” şi, tipic irlandez ”Prefer să fiu ateu catolic decât ateu protestant” (Ronan Quinlan); „Bono a fost ateu până când şi-a dat seama că e Dumnezeu” (Ray McLachlan). Din multe citate reiese şi lăudăroşenia de extracţie celtică. 
Poate că ar fi fost necesară o mică prezentarea a autorilor citatelor antologate având în vedere că nici măcar o persoană destul de avizată în afacerile irlandeze, de la această distanţă, din România nu le poate cunoaşte, chiar dacă ar fi dat serioase bătăi de cap editorului. Concluzia este simplă şi înţeleaptă „Viaţă e nasoală şi pe urmă dai colţul” (Jason Byrn).
O carte care te binedispune mai ceva decât o simplă vizită la cel mai apropiat pub irlande şi care dimineaţa nu-ţi provoacă mahmureală.

Codruţ CONSTANTINESCU

1) N-ai decât să mă citezi. Vorbe de duh şi buh, răutăţi şi bunătăţi din Irlanda modernă, Editura Humanitas, 2015 traducere din engleză şi note de Radu Paraschivescu.