16 iunie 2015

Pentru întârzierile reabilitării canalizărilor, Hidro Prahova a găsit doi ţapi ispăşitori: Primăria Câmpina şi Consiliul Judeţean

Cine citeşte măcar din când în când ziarele locale ştie cât de întârziate sunt lucrările din cadrul proiectul cu fonduri europene “Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare din judeţul Prahova”. Proiectul este gestionat de operatorul regional de apă-canal Hidro Prahova, care a fost creat special în acest scop de către Consiliul Judeţean, în urma unei asocieri cu zeci de localităţi prahovene, dintre care Câmpina este cea mai importantă. Fără Câmpina ar fi aproape imposibil de conceput existenţa acestui proiect european şi a operatorului regional agreat de UE pentru a coordona lucrările acestei investiţii extrem de importante. 
Proiectul a fost implementat de SC Hidro Prahova SA în mai multe aglomerari urbane, hotărându-se ca perioada de derulare a investitiilor să fie 2010 – 2015. Valoarea totală a proiectului este de aproape 163 milioane de euro, din care circa 16,5 milioane sunt cheltuieli neeligibile. Menţionăm că la Câmpina lucrările de modernizare a infrastructurii de apă şi canalizare privesc aproape 70 de străzi, iar finanţarea europeană se ridică la opt milioane de euro. Deşi municipalitatea locală se aştepta ca investiţia la Câmpina să înceapă din 2011, conform importanţei municipiului în asociaţia amintită, lucrările au început abia în primăvara anului trecut. Ele au pornit cu multă greutate, iar dificultăţile startului s-au perpetuat, parcă pentru a se confirma vorba din popor care spune că un lucru rău început va merge tot rău. 


Contractul de executare a lucrărilor a fost semnat cu asocierea dintre firmele Cast Băneşti şi Concivic Slobozia, câştigătoarea licitaţiei organizate în acest scop. Termenul limită al contractului este 14 iulie 2015, existând varianta prelungirii sale până la finalul anului, cu penalităţi aferente întârzierii lucrărilor. Cel puţin asta era varianta prezentată în toate conferinţele de presă ale Primăriei Câmpina. La ultima conferinţă de presă a PNL Câmpina, copreşedintele acestei formaţiuni politice, primarul Horia Tiseanu, a lăsat să se înţeleagă că ar mai exista varianta obţinerii unei prelungiri a lucrărilor până în primăvara anului viitor (greu de luat în calcul, deoarece este motivată de condiţii imprevizibile sau întârzieri cauzate de autorităţi). După cum stau lucrurile pe teren, unde nici jumătate din totalul sistemelor de apă-canal nu au fost reabilitate, s-ar părea că nici această ultimă variantă de prelungire a derulării investiţiilor de la Câmpina nu ar rezolva problema, adică nu ar finaliza cu bine investiţia. 
Calitatea lucrărilor executate de cei de la Concivic Slobozia i-a adus, de multe ori, la exasperare pe locuitorii străzilor pe care s-a intervenit. Lucrătorii de la Concivic au fost consideraţi de presa locală “doreii” investiţiei, deoarece lucrările lor au fost presărate cu multe incidente, dar şi accidente. Astfel, din cauza neasigurării zidurilor şi malurilor, pe strada Crişuri a fost prins un muncitor într-o groapă adâncă, după ce pământul de pe maluri s-a surpat peste el. Tot cei de la Concivic au reuşit “performanţa” de a realiza cu mare întârziere o nouă canalizare menajeră pe un tronson de 300 de metri al Bulevardului Carol I, investiţia desfăşurându-se cu multe sincope: surpări de trotuare pe lungimi apreciabile, copaci prăbuşiţi, vechile conducte sparte de cupele excavatoarelor, schimbarea soluţiei tehnice etc. De multe ori, în conferinţe de presă ori în emisiuni televizate, primarul Horia Tiseanu şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu calitatea lucrărilor executate de firma Concivic. 
Au fost dese critici îndreptate spre Hidro Prahova, acuzată că nu urmăreşte şi coordonează cum trebuie derularea investiţiilor, dar cei din conducerea operatorului de apă-canal nu au avut nicio reţinere în a redirecţiona acuzaţiile spre firmele constructoare. Nici după mărirea numărului de echipe de intervenţie, lucru întâmplat o dată cu implicarea companiei Cast în execuţia lucrărilor, situaţia nu s-a îmbunătăţit prea mult. Cu toate acestea, diriguitorii Hidro Prahova nu au avut nicio jenă în a-i declara răspunzători pentru derularea deficitară a lucrărilor pe cei din conducerile Primăriei Câmpina şi Consiliului Judeţean. Cel puţin aşa au găsit de cuviinţă cei de la Hidro să răspundă publicaţiei electronice campinaph, care în baza Legii privind informaţiile de interes public, a solicitat mai multe informaţii referitoare la lucrările de canalizare din Câmpina şi la cauzele întârzierii lor. E drept că documentul  din care aflăm că cei de la Hidro nu au mâncat usturoi şi nu au nicio vină este semnat de fostul director-general Adrian Semcu, demis din cauza problemelor sale cu justiţia. Suntem curioşi însă dacă şi noua conducere a operatorului regional de apă-canal mai consideră Consiliul Judeţean Prahova vinovat pentru emiterea cu întârziere a autorizaţiilor de construire, celălat vinovat, în varianta Hidro, fiind Primăria Câmpina – pentru emiterea cu întârziere sau deloc a autorizaţiilor de lucru pe domeniul public şi pentru condiţionarea emiterii respectivelor autorizaţii. E ciudat cum “copilul” Consiliului Judeţean a ajuns să-şi critice “părintele”. Chiar mai mult decât atât. E absurd şi bizar în acelaşi timp. A.N. 

Editorial. „NU PUȘCĂ CULTURĂ!”

25 de ani de la mineriada cu „moarte intelectualilor”! Ce sinistră comemorare! În sensul contextului tulbure de atunci și de azi.  România de azi este o țară cocalarizată. În cea de atunci cuvîntul intelectualilor putea încă schimba ceva. Un ministru cu renume de „om subțire”, reformator al partidului care a provocat războiul civil din iunie 1990 (de 15 ani scriu că acest partid nu poate fi reformat) le face pe femeile române curve (nu, nu e vorba doar de soțiile celor plecați, toate sunt implicate). Limbaj de cocalar. Primul ministru recidivează, sugerînd aceeași etichetă față de d-nele Udrea și Alina Gorghiu. Limbaj de cocalar plagiator. ONG-urile feministe tac mîlc. Aștept procesele și condamnările în instanță. 
Apropo: prim ministrul Republicii Moldova și-a dat demisia pentru suspiciunea de a-și fi falsificat actele de studii. Plagiatorul nostru se plimbă la Baku să-l vadă pe dragul lui de Putin, se pare că din nou fără a se fi consultat cu președintele (care ar trebui să-l sune pe Băsescu și să-i spună ceva de genul: ați avut dreptate, omul acesta e un pericol național prin tot ce face, cum putem să scăpăm de el?). 
Mă întorc la această prăpastie între oamenii pe care îi crezi șlefuiți, educați, cultivați și grobianismul lor intim. Urmăriți stenogramele diferitelor afaceri, care apar în presă, și veți vedea cum vorbesc între ei: o f…pe mă-ta, hai, bă, dă-te dracu etc. Dar bomboana pe colivă a anti-intelectualismului a așezat-o tocmai un academician (împreună cu toți colegii care au tăcut complice). Nu știu dacă Breban este cel mai mare romanicer român (de fapt, știu că nu este), dar nu asta interesează și nu asta contează în cazul de față. Și-a amenințat doi colegi cu împușcarea. Mai întîi la un post de televiziune cu o contribuție esențială la vulgarizarea societății românești (și la care  incredibil de mulți academicieni și profesori universitari par a se simți de minune). Mai apoi sub cupola Academiei. Stupefiant mi s-a părut nu atît gestul, cît corul de „apărători” ai lui Breban. Sigur, nici Patapievici nici Liiceanu nu sunt foarte iubiți de o bună parte a intelighenției române, din motive pe care nu le pot dezvolta aici. Tocmai de aceea condamnarea unei amenințări cu moartea ar fi trebuit să fie unanimă. În loc de asta, am asistat la tot felul de acrobații sofistice: că Breban e un mare scriitor, că Liiceanu se victimizează (sic!!!) că nu s-a întîmplat nimic (comunicatul Academiei, după ce însuși Breban dăduse niște explicații halucinante, e ridicol, ar fi trebuit să prezinte înregistrarea discursului). Chestiunea s-a rostogolit spre un conflict diplomatic, implicînd Ambasada Poloniei și Ministerul său de Externe, cu care Breban s-a luat firește la ceartă. Ei bine, oameni și publicații care jură pe corectitudinea politică, încercînd să relativizeze importanța simbolică a amenințării grobiene, s-au făcut că nu văd argumentația naționalist fascistă pe care ea era construită. Scriitori de împușcat pentru că nu sunt suficient de patrioți. Cu un umor nebun, Andrei Pleșu a rezumat caragialian toată istoria, de unde am extras și titlul acestor note.


Acum am ajuns, cum se vede, la stadiul în care „moarte intelectualilor” strigă chiar unii intelectuali. Punctul cel mai de jos. Nu mă interesează cazul în speță, poate voi dezvolta considerațiile personale într-un context adecvat. Dar reacția unei părți a lumii intelectuale a arătat de ce nu suntem o societate, ci o hoardă. Condusă de o tagmă cinică și sperjură. Caz școală pe harta Europei. O mineriadă securistico-subterană urmată, la un sfert de secol distanță (tot intervalul fiind caracterizat printr-un anti-intelectualism mai mult sau mai puțin manifest, a se vedea de exemplu distrugerea învățămîntului) de o mineriadă „intelectuală”. Un rafinat colecționar de tablouri scumpe, fost prim ministru și cap de coloană al relelor care bîntuie România, enervat de Banciu (unul dintre gunoaiele care poluează spațiul vizual, lăfăindu-se într-un sofism cît palatul parlamentului: pe de o parte își face telespectatorii idioți, pe de altă parte se laudă cu ratingul), îi răspunde printr-un „pamflet” care are un singur defect: e numai o înșiruire de injurii, fără cea mai mică adiere de umor. Ăștia sunt oamenii! De la „intelighenți” la politruci cu enșpe diplome internaționale. Se trage deja cu pușca în cultura română. Cum n-ați auzit, mai ieri au distrus de jure Cula Greceanu. Încă e o pușcă cu amortizor. În curînd îl vor scoate sau vor reveni la bîta care s-a văzut în iunie 1990 cît este de eficientă împotriva capetelor. Îi văd pe cei care îi aplaudau atunci pe mineri, exemplar un „domn bine” sărutînd cu venerație bisericească mîna unui ortac. Pentru ei și urmașii lor, intelectualul critic, adică acela care nu-și pune singur cătușe ideologice sau estetice, este cel mai mare pericol. Sunt gata oricînd să comande: foc!
Christian CRĂCIUN

170 de tineri câmpineni au participat la Festivalul Concurs de Teatru pentru Elevi

În cursul săptămânii trecute, la Câmpina,s-a desfăşurat cea de-a VI-a ediţie a Festivalului Concurs de Teatru pentru Elevi. La acesta au participat elevii şcolilor câmpinene din cele trei cicluri de învăţământ: primar, gimnazial şi liceal. Faţă de ceilalţi ani, această ediţie a înregistrat un succes deosebit prin faptul că s-au înscris 170 de elevi din 16 trupe. 
Marţi, în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură „Geo Bogza”, a avut loc concursul. Deşi atmosfera părea destinsă, se puteau simţi emoţiile pe care actorii amatori încercau cu greu să le ţină în frâu. În faţa unui juriu format din oameni avizaţi în domeniul cultural şi anume Adrian Dochia (preşedinte), Liliana Ene, Stefan Al. Saşa, Florin Dochia şi Lenuţa Leotescu, tinerii interpreţi au făcut ca jocul teatral să capete noi dimensiuni, reuşind să îşi pună în valoare talentele şi să demonstreze că atunci când pui pasiune în exprimarea actului artistic, cu sau fără pregătire de specialitate, poţi atinge coarda sensibilă a spectatorului.


“Cea de-a VI- a ediţie s-a bucurat de o participare mult mai numeroasă decât în ceilalţi ani. Procesul de jurizare este mereu dificil, pentru că tuturor le place actoria şi toţi doresc să fie cei mai buni. Unii dintre ei vor să meargă mai departe pe acest drum. În ziua jurizării, pe 9 iunie, am început de la ora 9.30 şi a durat până la ora 16.00. Juriul a decis acordarea unor premii la egalitate, tocmai pentru că elevii sunt foarte buni” – ne-a declarat Liliana Ene, bibliotecar responsabil al Bibliotecii Municipale „Dr. C. I. Istrati”.


Sâmbătă, în aceeaşi locaţie, dar pe scena sălii mari de spectacole, a avut loc premierea câştigătorilor. Aceştia au fost prezentaţi şi anunţaţi de către Liliana Ene şi Forin Frăţilă. Premiile au constat în rechizite şi cărţi, iar o parte din trupele câştigătoare au avut ocazia să performeze în faţa celor prezenţi în sală.


Marele Premiu al Festivalului a fost câştigat de trupa “D’ale Comediei”, de la Şcoala Gimnazială nr. 3 (coordonatori: bibliotecar Miroiu Anda, prof. Vasile Raluca, prof. Toma Emanoil), cu spectacolul "Alb şi negru". Piesa este creaţia profesoarei Raluca Vasile, pentru un proiect pe care îl va trimite în Germania. “Am fost inspirată de realitatea din şcoli, în încercarea noastră de a lupta împotriva discriminării şi a demonstra că toţi suntem la fel, toţi copiii sunt egali şi trebuie apreciaţi la fel. Elevii sunt foarte entuziasmaţi. Este o experienţă extraordinară pentru ei, dar nu este prima. Anul acesta, aceeaşi trupă a câştigat Marele Premiu al Festivalului «Ion Luca Caragiale» de la Ploieşti, deci s-au obişnuit cu ovaţiile. Ne este uşor să lucrăm cu ei, pentru că sunt foarte talentaţi” - ne-a declarat Raluca Vasile.
În completare, prof. Emanoil Toma a ţinut să puncteze că nu poţi obţine performanţă fără să te implici. “Dacă o faci ca pe o poezie, nu este bine. Pe elev trebuie să-l înveţi să frazeze logic şi contează copilul cu care lucrezi şi talentul pe care îl are acesta. Este o chestiune de har. Suntem bucuroşi!  Deşi suntem o şcoală de la marginea municipiului, avem copii foarte talentaţi!”
Concluzionând, prin acest gen de manifestări cultural-artistice, care încurajează tinerii să citească, să îşi şlefuiască talentele, să se dedice unor activităţi care mai mult decât să-i atragă, îi determină să-şi aleagă un drum în viaţă, oraşul nostru şi întreaga comunitate nu au decât de câştigat. Felicitări tuturor celor implicaţi!

În continuare vă prezentăm lista câştigătorilor.
CICLUL PRIMAR – CEA MAI BUNĂ TRUPĂ
Premiul I – TRUPA KIDSTAR – SCOALA GIMNAZIALA CENTRALA (coordonator prof. înv. primar Șerban Magdalena). Spectacol: “Castravetele“.
Premiul II - TRUPA PINOCCHIO – ȘCOALA GIMNAZIALA B. P. HASDEU (coordonator  prof. Săbăngeanu Adina și prof. Dinu Gabriela). Spectacol: Scenetă într-un act de Corneliu Ghițescu inspirată din basmele “Tinerete fara batranete si viată fara de moarte” și “Hainele cele noi ale împăratului”.
Premiul III  - TRUPA ARLECHINO– Scoala Gimnaziala B.P. Hasdeu (coordonator prof. Gherghiceanu Gorgeta) . Spectacol: Dl. Goe.
CICLUL PRIMAR - CEL MAI BUN INTERPRET (ACTOR): CHIRIACOPOL STEFAN,  Scoala Gimnaziala Centrala, pentru rolul profesorului din piesa Castravetele.
CICLUL PRIMAR – MONOLOG
Premiul I:   Bucur Radu Ștefan (Școala Gimnazială B.P. Hasdeu): “Motanul încălțat” – prof. Săbăngeanu Adina; Toma Alexandru – Școala Gimnaziala B.P. Hasdeu (coordonator prof. Ghinea Maria ). Spectacol: “Ce înseamnă să fii mare!?”
Premiul II :  Bădulescu Patricia (Școala Gimnazială B.P. Hasdeu): “Mămica mea” – prof. Săbăngeanu Adina; Anghel Alexandra (Școala Gimnazială B.P. Hasdeu): ”Nebunul care vinde înțelepciune” – prof Dinu Gabriela.
CICLUL PRIMAR – PREMIU SPECIAL PENTRU CREATIVITATE ȘI EXCELENTA COORDONARE: TRUPA PINOCCHIO și prof. Dinu Gabriela/ prof. Sabangeanu Adina
DIPLOME DE PARTICIPARE
TRUPA VERSUS – Scoala Gimnaziala Centrală (coordonator prof. Dinu Daniela Simona). Spectacol: “Trenulețul veseliei”
TRUPA “LES FORMIDABLES” – Scoala Gimnaziala “B.P. Hasdeu” (coordonator prof.înv.primar Tudosoiu Maria). Spectacol: Dl. Goe/ monolog Spiridon - “O noapte furtunoasă”
TRUPA MINIONII – Colegiul Național N.Grigorescu (coord.prof.inv primar Gherghiceanu Mirela). Spectacol: Portretul colegei de banca
TRUPA “NĂZDRĂVANII” - Școala Gimnazială  “Ion Câmpineanu” (coordonator prof.înv.primar Stoica Simona). Spectacol: “Dl.Goe”
MONOLOG  - Pădurean Cătălin (Școala Gimnazială B.P. Hasdeu) – coord. prof. Dinu Gabriela
MONOLOG - Anghel Rareș (Scoala Gimnaziala B.P. Hasdeu) – coord.prof.Tudosoiu Maria.
CICLUL GIMNAZIAL – CEA MAI BUNĂ TRUPĂ
Premiul I – TRUPA D’ALE COMEDIEI  - Scoala Gimnaziala nr.3 (coordonatori: bibliotecar Miroiu Anda, prof. Vasile Raluca, prof. Toma Emanoil.) Spectacol : “Five o’clock”
Premiul I  - TRUPA “BAMBINII”- Școala Gimnazială  “Ion Câmpineanu” (coordonator prof. Soroiu Nadia). Spectacol: “Sărbătoritul”
Premiul II – TRUPA INIMOȘII – Scoala Gimnaziala B.P. Hasdeu (coordonatori: prof. Mușa Aurelia și prof. Enescu Cristina). Spectacol: “Înșir-te mărgărite”
Premiul III - TRUPA AMICII – Scoala Gimnaziala  Al.I. Cuza (coordonator prof. Marinache Diana). Spectacol: “Lanțul slăbiciunilor”
CICLUL GIMNAZIAL 
CEL MAI  BUN INTERPRET (ACTOR): NĂSTASE MARIUS din trupa D’ale comediei, Scoala Gimnaziala nr.3, pentru ambele roluri interpretate; DUMITRESCU ALEXANDRU  din trupa Bambinii, Scoala Gimnaziala Ion Campineanu, pentru rolul din piesa Sarbatoritul.
CEA MAI BUNĂ INTERPRETĂ (ACTRIȚĂ): MARIN TEODORA din trupa D’ale comediei, Scoala Gimnaziala nr.3, pentru ambele roluri interpretate.
CICLUL GIMNAZIAL  - MONOLOG
Premiul I - MONOLOG Cristina Popescu : “Iona” – coordonatori: prof. Popescu Mihaela și prof. Koutoulias Florentina (Colegiul Național Nicolae Grigorescu)
Premiul II - MONOLOG Cărămidaru Aida – Scoala Gimnaziala Centrală (coordonator prof.Dobrescu Maria). Spectacol: “Zița”
Premiul III - MONOLOG Bunea Maria (Scoala Gimnazială Al.I.Cuza): Spectacol “Mitică” – coord.prof. Marinache Diana
MARELE PREMIU AL FESTIVALULUI DE TEATRU PENTRU ELEVI: TRUPA D’ALE COMEDIEI  - Scoala Gimnaziala nr.3 (coordonatori: bibliotecar Miroiu Anda, prof. Vasile Raluca, prof. Toma Emanoil.) Spectacol:  “Alb și negru”.
CICLUL GIMNAZIAL – PREMIUL SPECIAL PENTRU INTERPRETARE: GIURGICĂ TEODOR din trupa Inimosii de la Scoala Gimnaziala B.P. Hasdeu pentru rolul din piesa “Insir-te margarite”.
DIPLOME DE PARTICIPARE 
MONOLOG Guti Daniel Ionel (Scoala Gimnazială B.P. Hasdeu): “Reîntâlnire cu Nea Mărin” – coordonator prof. Baicu Luminița Elena (Scoala Gimnaziala B.P. Hasdeu)
CICLUL  LICEAL  – CEA MAI BUNĂ TRUPĂ
Premiul II : Trupa Rampa – Colegiul Tehnic C-tin Istrati (coordonator prof. Cernica Elena Corina). Spectacol: “Gaițele”
Premiul III: TRUPA PAȘAPORT - Liceul Tehnologic Energetic (coord.prof.Petrescu Alina și bibl. Mocanu Silviana). Spectacol: Zurba lui Zurbalan, zmăul din Quatr’a
CICLUL  LICEAL - CEA MAI BUNA INTERPRETA: GRĂMADĂ BEATRICE, din trupa Pasaport, de la Liceul tehnologic Energetic, pentru rolul din piesa Zurba lui Zurbalan, zmăul din Quatr’a.
MONOLOG:
Premiul I: MONOLOG Neagoe Denisa (Colegiul Național “Nicolae Grigorescu): Spectacol “Insomnia” (coord. prof.Dinu Cristina)
Premiul II: MONOLOG Sîrcă Sabin (Colegiul Tehnic C-tin Istrati): “În gară” – coord. prof. Stănescu Maria – Magdalena
PREMIUL SPECIAL PENTRU CREAȚIE ORIGINALĂ: TRUPA EXCELSIOR – Colegiul Național “Nicolae Grigorescu (coordonator.prof.Dinu Cristina). Spectacol: “Tranziție”. Autor: Neagoe Denisa
Andreea ŞTEFAN

Un monument nedreptăţit

Trăieşte în oraşul nostru unul din sculptorii importanţi ai artei plastice contemportane, Alfred Dumitriu, care prin studii serioase şi o practică îndelungată, şi-a creat o binemeritată reputaţie. Într-un fel, el ilustrează proverbul: „Nimeni nu este profet în ţara lui”, datorită faptului că a ajuns să fie mai bine cunoscut în ţară şi în străinătate decât în oraşul în care trăieşte de aproape o jumătate de veac. 
Este demn de remarcat că Alfred Dumitriu a primit comenzi pentru lucrări monumentale atât în ţară (una chiar în Parcul Bucov de la Ploieşti), cât şi în străinătate. A primit comenzi din Germania, Olanda, Franţa, Elveţia, plătite cu sume mari. Pentru oraş a avut un proiect de monument dedicat eroilor, care trebuia să fie instalat pe locul unde este acum actualul monumentul ridicat în cinstea celor care au murit pe front apărându-şi ţara. Proiectul prezentat autorităţilor locale era spectaculos: o columnă înaltă de peste 20 metri, din inox, care trebuia să aibă în vârf o lumină care să strălucească noaptea. Începuseră lucrările şi se turnase o fundaţie adâncă pentru a susţine coloana înaltă şi zveltă. Numai fundaţia costase atunci peste o sută de milioane de lei, într-o vreme în care banii aveau valoare. Câţiva adversari ai proiectului, în mare parte tot artişti plastici locali, din diverse motive subiective, au contestat proiectul de monument. Primarul Gheorghe Tudor, un susţinător al acestuia, a pierdut în acel an alegerile, iar lucrarea a fost abandonată. 
Făcând o paralelă, la Târgu Jiu, în perioada interbelică, soţia primului ministru Gheorghe Tătărăscu, sprijinită de un grup de doamne, a pus bazele unei fundaţii prin care s-au strâns fondurile necesare ridicării celebrelor monumente comandate sculptorului Constantin Brâncuşi, care trebuiau să cinstească memoria eroilor gorjeni căzuţi pe front şi care atunci se numeau: „Portalul Unirii”, „Masa eroilor” şi „Columna recunoştinţei fără sfârşit”. Sunt convins că locuitorii modestului oraş Târgu Jiu nu le-au înţeles atunci valoarea artistică. În anii ’50 erau chiar pe punctul de a fi demolate.


Aşa s-a întâmplat şi cu monumentul eroilor câmpineni, care a rămas într-o replică mai mică în curtea atelierului lui Alfred Dumitriu de pe Câmpiniţa, dar şi cu monumentul dedicat marelui nostru concetăţean, B.P. Hasdeu. Expus iniţial în parcul Castelului Iulia Hasdeu, acest portret în bronz, care ne arată chipul lui Hasdeu pe patul lui de suferinţă, a fost mutat în 2003 în parcul central, atunci când s-au împlinit 500 de ani de la atestarea documentară a oraşului nostru. Bustul a fost dezvelit în prezenţa primului ministru Adrian Năstase, invitat să participe la festivităţile prilejuite de această aniversare semimilenară. Câmpinenii l-au privit cu nedumerire şi chiar cu ironie. Monumentul avea însă un singur handicap: era plasat pe un soclu nepotrivit, aşa cum a recunoscut şi artistul, care îl donase oraşului cu condiţia de a i si face un soclu mai înalt, pe care el să plaseze în relief imagini legate de opera marelui cărturar. 
După cum se ştie, lucrarea a fost ridicată recent şi în locul ei se conturează o fântână banală, aşa cum mai există în faţa sălii de sport a Colegiului Grigorescu sau în curtea primăriei. Dl. Florin Frăţilă, ca preşedinte al comisiei de cultură a Consiliului municipal Câmpina, a analizat problema găsirii unui nou amplasament pentru bustul lui Hasdeu şi cred că soluţia propusă l-ar putea mulţumi atât pe artist, cât şi pe câmpineni. Bustul ar putea fi instalat în zona parcului de la soldat, în spaţiul verde, unde s-ar găsi astfel în apropierea bustului lui Nicolae Grigorescu, prietenul şi vecinul său de pe vremuri. Acest lucru ar putea fi posibil în 2016, atunci când parcul va fi reamenajat şi înfrumuseţat. Soldăţelul din parcul central ar trebui să fie mutat înapoi la locul lui, în Cimitirul Eroilor, pentru că a fost destinat acelui loc, unde a stat ani şi ani de zile. S-ar putea relua cu ocazia acestei reamenajări şi proiectul unui monument modern dedicat eroilor. 
Alin CIUPALĂ

Monografia Mănăstirii Brebu – o lucrare de excepţie pentru un lăcaş de cult excepţional

Din acest an, istoria Mănăstirii Brebu, ctitorie a voievodului Matei Basarab (reabilitată ulterior de ilustrul său urmaş, sfântul voievod Constantin Brâncoveanu),  are o nouă şi valoroasă oglindă literară: monografia „Mănăstirea Brebu – tradiţie şi continuitate”. O lucrare interesantă scrisă pe înţelesul tuturor. O carte care îti merge la suflet, poate şi pentru că a fost scrisă din tot sufletul autorului ei, comisarul-şef  Florin Şinca, un scriitor cu un talent deosebit al descrierii realităţilor spaţiului românesc. Un român neaoş şi mândru (în cel mai frumos sens al cuvântului), un patriot adevărat care nu se sfieşte să-şi mărturisească, în orice ocazie, credinţa ortodoxă de nezdruncinat şi dragostea sa fără margini pentru această ţară şi acest neam. Doctor în istorie, autorul este atins dumnezeieşte de un naţionalism absolut, trăindu-şi cu nesaţ patriotismul său fecund, de mare puritate, atât în raport cu marea comunitate a poporului român, cât şi cu micuţa comunitate a sătenilor din mijlocul cărora s-a ridicat.  Astfel, el îşi iubeşte satul mai mult decât comuna, căci, aşa cum declară, este din Pietriceaua, nu din Brebu (cum te-ai aştepta să spună).  


Florin Șinca este comisar-șef de poliție la Bucureşti, în cadrul I.G.P, are 44 de ani și până acum a scris multe cărți. Lansarea ultimei sale lucrări (monografia amintită ceva mai devreme, apărută în acest an la Editura „Cuvântul Vieţii” a Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu binecuvântarea Prefericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), a avut loc, nu cu mult timp în urmă, chiar în incinta Mănăstirii Brebu, mai exact, în pridvorul Muzeului Casei Domneşti. Volumul a fost prezentat, cu elogii bine meritate, de către toţi antevorbitorii autorului. Mai întâi a vorbit despre importanţa acestei monografii părintele Alexandru Atanase Barna, consilier eparhial în cadrul Sectorului cultural şi comunicaţii media al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Apoi, au luat cuvântul profesorul Grigore Popescu-Muscel, principele Şerban Dimitrie Sturdza, părintele arhimandrit David Petrovici - exarh de zonă şi stareţul Mănăstirii Caraiman -, precum şi maica stareţă a Mănăstirii Brebu, Sebastiana Stoian. În final, luând cuvântul în faţa unui auditoriu numeros, autorul monografiei a reuşit să electrizeze participanţii la acest eveniment prin figura sa carismatică dublată de o retorică plină de francheţe, religiozitate şi naţionalism, îmbibată cu un limbaj necruţător la adresa duşmanilor ortodoxiei, ortodoxia fiind stâlpul care a sprijinit şi a salvat de multe ori poporul român în decursul zbuciumatei sale istorii milenare. Căci, spune Florin Şinca, duşmanii ortodoxiei sunt şi duşmanii acestui popor. 


„Am susţinut adesea în discuţiile mele cu academicieni, cu profesori, cu gunoieri, cu oameni de vază, cu oameni simpli, că noi nu ne dăm seama, dar suntem astăzi într-un război permanent pentru apărarea ţării. Nu este un război clasic, dus cu armele, ci un război nevăzut care se duce cu potrivnicii Bisericii. Cu cei care îşi fac cruce de zici că se apără de muşte, dar sunt numai declarativi de partea Bisericii, căci nu fac fapte dezinteresate material pentru Biserică. Să mergem la biserică, să dăm milă, să scriem cărţi, să facem fapte bune. Toate faptele plăcute lui Dumnezeu. Doar aşa arătăm că nu facem umbră degeaba pământului”, le-a spus scriitorul celor prezenţi. Aceştia nici nu şi-au dat seama cât de repede au trecut cele 45 de minute în care autorul le-a vorbit despre valorile credinţei şi ale istoriei acestui neam greu încercat, care va avea un viitor asigurat dacă din mijlocul lui se vor ridica mâine cât mai mulţi români asemenea comisarului-şef de poliţie, doctor în istorie, Florin Şinca. A.N.

Pe 13 iunie, a fost hramul Bisericii catolice “Sf. Anton de Padova”

Pe 13 iunie, ca în fiecare an, catolicii câmpineni l-au sărbătorit pe Sf. Anton de Padova, patronul spiritual al bisericii lor de parohie. A fost un eveniment important pentru frumoasa biserică a singurei parohii romano-catolice din Câmpina, construită de meşteri germani în stil neogotic, între anii 1904 şi 1906. Un eveniment trăit cu emoţie şi bucurie de mulţimea de creştini participanţi la sfânta liturghie de hram, oficiată de un sobor impresionant format din nouă preoţi în frunte cu pr. prof. dr. Wilhelm Dancă, decan al Facultăţii de teologie romano-catolică a Universităţii din Bucureşti. 


În cuvântul său de la începerea slujbei, “părintele Vili” - cum îl alintă enoriaşii pe cunoscutul teolog catolic -, a subliniat importanţa sfântului Anton de Padova, “un sfânt iubit şi apreciat atât de catolici, cât şi de ortodocşi. Ba chiar şi de musulmani, căci este bine cunoscut şi în Turcia. Este un sfânt popular căruia mulţi oameni îi cer ajutorul, atât de popular încât uneşte oameni de diferite confesiuni, din diferite părţi ale lumii, în jurul cuvântului lui Dumnezeu.” În predica rostită de unul dintre preoţii invitaţi, au fost evidenţiate din nou virtuţile sfântului Anton de Padova, “un sfânt care vine într-adevăr în ajutorul oamenilor, indiferent dacă sunt creştini sau nu.” Cu adevărat, pline de sfinţenie sunt viaţa şi activitatea sfântului Anton, botezat la naştere Ferdinand, care, deşi s-a năcut într-o familie bogată de nobili din Lisabona, în 1195, a renunţat la plăcerile efemere ale vieţii pământeşti, dedicându-se cu toată dragostea şi fiinţa sa faptelor plăcute Domnului. Sfântul Anton este un sfânt universal, iar această popularitate i-a adus-o tocmai faima minunilor sale. El este considerat un mare făcător de minuni, ajutorul săracilor şi găsitorul lucrurilor pierdute, acest ultim atribut fiindu-i acordat pentru că, spre deosebire de alţi sfinţi, mângâie şi ajută pe aceia care, din vina sau fără vina lor, au pierdut lucruri scumpe sau folositoare şi vor să le găsească. În a doua jumătate a slujbei, crinii din mâinile ridicate ale enoriaşilor au fost sfinţiţi. Petalele acestor crini sfinţiţi, după ce ajung în stare uscată, sunt strânse cu grijă, deoarece se crede că ajută la alinarea bolilor şi potolirea stihiilor naturii, la alungarea duhurilor rele şi la înfrumuseţarea creştinească a sufletelor rătăcite şi pierdute în păcat. La finalul ceremoniei, părintele paroh Claudiu Cojan a mulţumit preoţilor care au oficiat slujba de hram şi i-a invitat pe cei prezenţi la o agapă frăţească, în curtea interioară a bisericii, prilej cu care enoriaşii au fost serviţi cu mâncăruri şi băuturi tradiţionale, bucurându-se din adâncul inimilor, cu dragoste şi cumpătare, de sărbătoarea patronului lor spiritual. A.N.

Ion Drăgan, artist plastic: “Fără acel ABC al artei, nu ai cum să progresezi. Talentul nu este suficient”

Ion Drăgan s-a născut la Proviţa, în 1948. A urmat cursurile Şcolii Populare de Artă, clasa sculptură, precum şi studii libere de pictură. A participat la foarte multe expoziţii şi a câştigat numeroase premii. A avut mai multe expuneri personale, atât în ţară cât şi peste hotare, lucrările sale aflându-se în colecţii particulare din România şi din străinătate. Pe Ion Drăgan îl cunosc foarte mulţi câmpineni, însă nu la fel de mulţi îi cunosc talentul şi dragostea pe care o poartă artei în general. Este un artist complex, care şi-a creionat în forme diferite ascensiunea. A ştiut să-şi folosească fiecare latură creativă, obligându-se prin simţ şi limbaj estetic la o mare şi fabuloasă incursiune în lumea artei. Este genul de artist perseverent, care nu termină o lucrare într-o săptămână sau o lună, dedicându-se complet lucrărilor sale, fie ele picturi, sculpturi, bijuterii ori sculptură miniaturală şi mobilier. 



- Cum v-aţi descoperit talentul, pasiunea pentru arta plastică?
- Cred că asta vine din copilărie, de la profesorul care conducea cercul de pictură de la Casa Pionierilor din Sinaia, cum era denumit înainte de ’89 Clubul Copiilor, oraş unde am făcut şi şcoala. Pasiunea şi cultivarea talentului au venit prin 1970, când m-a descoperit maestrul Eugen Bărăneanu din Breaza, fost ucenic al lui Octav Băncilă. Cu acesta am studiat peste trei ani.
- La ce vârstă aţi debutat şi cu ce lucrare?
- Nu am debutat cu o lucrare, ci cu o expoziţie de pictură, în 1975, la Casa de Cultură din Câmpina, vernisată de criticul de artă Dan Grigorescu. A fost foarte emoţionant pentru mine şi pentru tot publicul. Dan Grigorescu era pentru prima dată criticul unei expoziţii de artă la Câmpina. Eram prieteni şi pentru mine a fost nu numai o onoare, ci mai ales o datorie. Nu voiam să-l dezamăgesc. 


- De la culoare aţi trecut pe tărâmul sculpturii. Ce v-a determinat să faceţi acest pas?
- Faptul că am beneficiat de câteva articole, în presa vremii, semnate Dan Grigorescu şi nu numai, a făcut să fiu acceptat ca prieten de unii dintre artiştii judeţului: Victor Munteanu, Dan Platon, Niki Kruch. Datorită lui Niki Kruch am ajuns la sculptură.


- În continuare v-aţi exploatat şi v-aţi valorificat talentul. Cum aţi ajuns la bijuterii?
- Sculptura în lemn, piatră, marmură, metal mi-a deschis o nouă latură: sculptura miniaturală, egală cu bijuteria. Şi pictura m-a ajutat foarte mult în acest domeniu. Culorile pietrelor semipreţioase au fost alese mult mai bine.
- Ştiu că aţi avut şi un magazin de antichităţi, acest lucru făcând să se dezvolte o altă latură artistică. Vă rog să ne povestiţi despre ce este vorba.
- Vă referiţi la recondiţionarea mobilei stil. Tot sculptura a fost cea care m-a ajutat şi probabil faptul că m-a interesat tot ceea ce ţine de artă.
- Care au fost mentorii dumneavoastră?
- Mentori au fost mulţi: Eugen Bărăneanu, Victor Munteanu, Ovidiu Paştina, Dan Platon, toţi în pictură. Cu Dan Platon am lucrat mulţi ani, fiind singurul elev pe care l-a avut. În sculptură au fost: Nicolae Kruch, Alexandru Gheorghiţă, Vasile Lucaci. Toţi aceştia au contrubuit la educaţia mea artistică şi le mulţumesc.


- Vi s-a furat vreodată o lucrare?
- Da, mi-au dispărut lucrări. Şi pictură şi sculptură. În general s-a întâmplat când participam la celebra „Cântarea României”. Mare parte din lucrările premiate nu se mai întorceau. Primeam doar diploma.
- Care a fost ultima dumneavoastră expoziţie?
- Ultima expoziţie a fost la Paris, în anul 1998, la Galeria „Ombre et Lumière”. Dacă iau în considerare vânzările avute în această expoziţie, aş putea spune că a fost un succes.
- Ce părere aveţi despre felul în care este arta privită acum?
- Publicul o priveşte cu dragoste, cu interes, mai ales iubitorii de frumos. Din păcate, situaţia financiară îi împiedică pe mulţi dintre ei să cumpere.
- Pe când o expoziţie la Câmpina?
- Mă gândesc destul de serios la asta, am lucrări pentru o expoziţie, iar locaţia va fi anunţată din timp.
- Consideraţi că un artist trebuie să fie şi autodidact?
- În artele plastice, un autodidact nu poate fi artist. Cine se apucă de artă, trebuie să treacă neapărat printr-o şcoală, fie ea de stat sau sub îndrumarea unui artist bun, în particular. Fără acel ABC al artei, nu ai cum să progresezi. Talentul nu este suficient. Fără multă muncă, mult studiu, nu poţi ajunge unde îţi doreşti. De aceea nu cred în micuţii sau micuţele Picasso.
Andreea Ştefan

File de cronică. Nostalgiile unui vechi câmpinean (3)

În evocările anterioare ne-am oprit la marginea cartierului Câmpiniţa. Dacă ne închipuim că facem în continuare o plimbare pe strada principală (atunci şoseaua naţională Bucureşti – Braşov), întâlnim pe partea dreaptă casa inginerului Sava, directorul Rafinăriei, o vilă în stil chalet elveţian, înconjurată de un parc frumos şi de sere pentru flori. Această clădire a rămas în istoria Câmpinei datorită faptului că, invitat de proprietar, George Enescu a dat aici două concerte, fiind acompaniat la pian de soţia proprietarului, concert la care au asistat mulţi câmpineni din elita oraşului. Peste drum era casa părintelui Provinceanu, preot la biserica de la lac, care preda şi religie la Liceul “Dimitrie Barbu Ştirbey”. Unul din foştii săi elevi mi-a povestit că la clasă, când începea ascultarea, părintele punea pe catedră o puşculiţă din metal şi pentru fiecare greşeală, elevul ascultat trebuia să lase o monedă. O metodă pedagogică insolită, aş spune. Distrusă de bombardamente, casa nu mai există azi, dar în grădina care o înconjura s-a amenajat acum un parc de distracţii pentru copii. 
Peste drum era proprietatea familiei Ştirbey. După moartea contesei Martha de Bloome, fiica Marthei, născută Ştirbey, a moştenit clădirea şi terenul care ajungea până la calea ferată. Urmaşul Ştirbeyilor, contele Von Thun, în clădirea care există şi astăzi (complexul Fibec), a deschis prima fabrică de aparate de radio din ţară. Afacerea nu a mers şi în clădire s-a deschis o fabrică de gablonţuri, numită de câmpineni “fabrica de bijuterii”, transformată mai târziu, în perioada socialistă, într-o întreprindere de prelucrare a lemnului. 
Pe partea opusă, lângă linia ferată, era casa familiei Rădulescu. Inginerul Dodon Rădulescu, specialist în construcţii, a fost trimis în anii ’50 să construiască o mare rafinărie în India. A stat acolo mulţi ani, în junglă, însoţit de frumoasa sa soţie, Cireşica. La inaugurarea rafinăriei, preşedintele Jawaharlal Nehru a fost extrem de impresionat de frumuseţea româncei noastre, care a apărut în prim plan în toate filmările făcute la eveniment. Casa familiei Rădulescu a explodat în anii ’70, datorită unor infiltrări de la conductele de gaze, dar refăcută există şi azi şi este sediul unei firme cu multiple activităţi. 
Trecem linia, coborâm spre oraş şi imediat pe stânga găsim proprietatea lui Hristache Palamida, fabrica de sifoane şi o clădire mare, cu mai multe etaje, numită impropriu hotel; de fapt, era o casă de raport, cu locuinţe modeste (o cameră şi o bucătărie) destinate familiilor cu venituri mici. În Câmpina erau două asemenea clădiri, care purtau numele proprietarilor: hotelul Palamida şi hotelul Andronache (situat pe locul unde este intrarea în actualul  Spital). 

Hotel Palamida
Traversăm şi găsim biserica de la brazi, unde în anii ’40 era paroh părintele protopop  Georgescu. Biserica era înconjurată de peluze mărginite cu gard viu, unde copiii din cartier erau primiţi să organizeze partide de fotbal. Părintele a avut doi copii. Thea - una din frumuseţile oraşului, care a devenit profesoară la Suceava şi Nenel - tovarăşul nostru de joacă, ajuns medic la Sinaia. Thea, care prin frumuseţea ei stârnea multe invidii între cucoanele din Câmpina, a fost mult bârfită în oraş. Toată familia a fost urmărită de un destin potrivnic, viaţa fiind ingrată cu acest preot evlavios, mult apreciat de poporenii lui, dar şi de Patriarhul Iustinian, cu care fusese coleg la Facultatea de Teologie.
Peste drum de biserică erau casele înghesuite unele în altele ale unor familii de lăutari, Corniţă şi Dragomir, care au dat muzicieni de seamă: Grigore Corniţă – mare pianist, Luca Dragomir – profesor de vioară la Conservator pe undeva prin străinătate şi fratele său, devenit celebrul compozitor Marcel Dragomir. Pe aceeaşi parte a străzii, într-o clădire etajată, cu arhitectură modernă, se afla dispensarul TBC, unde se tratau bolnavii de tuberculoză, boală mortală în anii ’50. Pe partea opusă, era clădirea cu aspect boieresc a familiei Mohoceanu. Fiica lor, şi ea una din frumuseţile oraşului, făcuse o partidă strălucită, căsătorindu-se cu un avocat de succes, Ion Gheorghe Maurer, care a pledat în mai multe procese ale liderilor comunişti. După moartea lui Petru Groza, acesta avea să devină şeful guvernului în timpul lui Gheorghiu Dej. Este frapant faptul că primul ministru Maurer (avea o origine jumătate germană, jumătate franceză, prin părinţii săi) nu a intervenit când socrul său, dl. Mohoceanu, a avut probleme cu justiţia pentru o lipsă mare în gestiune, ajungând să execute câţiva ani buni de închisoare. 
Urma o casă cu aspect modest la exterior, dar plină de tablouri şi mobilă de epocă, unde stătea dl. Ionescu, proprietarul unui splendid câine lup alsacian, de la care avea să i se tragă şi moartea. Scoţându-l zilnic la plimbare, într-o zi câinele s-a speriat, a smucit lesa, iar dl. Ionescu a căzut cu capul de bordură şi a murit pe loc. El şi soţia, funcţionară la Poştă, se remarcau prin eleganţa ţinutei şi printr-un comportament extrem de civilizat. 
Am ajuns la intersecţia unde fiinţa, într-o clădire veche, cârciuma Odor (unde sunt acum actualele notariate şi unde se află clădirea neterminată a EdilConst). Cârciuma avea pe zid, undeva, inscripţionat în stucatură anul 1882 şi cred că era o anexă a vechii vame care a funcţionat la Câmpina câteva secole. 

Cârciuma lui Odor
Pe când eram copil, clădirea vămii era locuită de mai multe familii, între care se remarca, prin stridenţa machiajului şi a veşmintelor, d-na Popescu, despre care se spunea că avusese în tinereţe o afacere înfloritoare, o casă cu fete frumoase. Prin anii ’60, după proiectele arhitectului Sima, s-a ridicat aici un mini-bloc pentru salariaţii unei intreprinderi forestiere, clădire cochetă care există şi acum în colţul străzii Mărăşeşti.
Mai târziu, în locul cârciumii lui Odor, d-na Şperlea a făcut o gogoşerie mult apreciată de elevii din cartier. „Madam Gogoaşă”, cum îi spuneau copiii, era de asemenea, un personaj pitoresc, rămas emblematic în decorul Câmpinei vechi. 
Peste drum de cârciuma Odor, pe strada care traversa şoseaua naţională (numită atunci Toma Stelian, mai târziu Prahova şi acum 1 Decembrie 1918) se afla o casă în care locuiau două familii de profesori. Directorul liceului, George Stanciu cu soţia sa Niculina (nepoata pictorului Grigorescu) şi sora d-lui Stanciu, căsătorită cu profesorul de geografie Nae Georgescu. Acesta avea două fete, Dorina şi Rodica, prima, colega mea, frumuseţea promoţiei de eleve seria 1957. 
Tot în această zonă, pe fosta stradă Toma Stelian, până în Judecătorie, era un mare depozit de vinuri al d-lui Dragomir, cu butoaie uriaşe în beci, de unde se aprovizionau cârciumarii din oraş şi cetăţenii câmpineni. Judecătoria, o clădire elegantă, avea la etaj un apartament în care locuia familia judecătorului Iancu. 
În continuare, lipită de Judecătorie, pe locul unde este acum Procuratura, era fabrica inginerului Saicovici, unde se reparau maşini, utilaje diverse şi în care funcţiona o turnătorie pentru piese din bronz. Mai există şi azi un segment din această clădire.
Urma Grădiniţa nr. 2, condusă de d-na educatoare Ionescu, soţia unui destoinic învăţător, Gioni Ionescu, urmaşul d-lui Răvoianu la direcţia Şcolii nr. 1 de Băieţi. Strada se încheia în Calea Doftanei, unde era o clădire veche, cu elemente de arhitectură valahă, despre care gura târgului afirma că era sediul lojei masonice “Dreptate şi Frăţie”, din care făceau parte fraţii Costache şi Nicolae Bălcescu, fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu, fraţii Golescu, boierii Filipeşti şi alţi paşoptişti. Pentru a se feri de Agie (poliţia domnitorului Bibescu), cei care pregăteau revoluţia de la 1948 s-ar fi întâlnit la Câmpina în casa menţionată. 
Peste drum de Judecătorie era sinagoga (se află şi acum), în care atunci se oficiau slujbe, în Câmpina trăind o importantă comunitate de evrei. Este regretabil faptul că cimitirul evreiesc (aflat într-o porţiune a cimitirului de pe strada Bobâlna), care avea monumente din marmură şi granit negru, artistic lucrate, a fost desfiinţat şi în parte distrus. 
Urmau câteva vile, între care şi cea a avocatului Davidescu, ajuns într-o vreme primar al oraşului. Pe colţ cu Calea Doftanei era Şcoala nr. 2 de Fete, condusă în anii 50 de vrednica învăţătoare Boieru. (Şcoala nr. 1 era pe strada Goleşti, clădire existentă şi acum).
Puţin mai jos, pe strada principală, pe colţ cu strada Mărăşeşti, o casă tip vilă a familiei Nae Ceptureanu şi de acolo până la Policlinică, un parc mic, care avea în centru un conac boieresc cu arhitectură muntenească şi beciuri din piatră peste care se înălţa o clădire vastă cu balcoane închise în geamlâcuri. Lângă conacul familiei Zipzer (proprietarul atelierelor în care se turnau piese de fontă – azi uzina Neptun) se aflau trei stejari seculari uriaşi. Prin anii ’70, lângă ei s-a fixat o tăbliţă pe care scria că sunt ocrotiţi de Academia Română. Sufocaţi de asfaltul care s-a turnat peste rădăcinile lor, doi dintre ei s-au uscat, iar ultimul mai supravieţuieşte şi acum lângă cinematograful ajuns o ruină mizerabilă. 
Porţiunea aceasta din strada principală îmi aminteşte de existenţa unui negustor ambulant foarte pitoresc, un bătrânel simpatic, scund de statură, care ducea pe o cobiliţă două dulăpioare din lemn cu o marfă foarte căutată atunci de câmpineni. Era vânzător de iaurt. Trecea din poartă în poartă, pe la clienţii săi, se oprea, punea cobiliţa de care atârnau dulăpioarele fixate cu lanţuri şi scotea un castronel de faianţă cu un iaurt de culoare gălbuie, excelent la gust. Primea castronelul vechi de la cumpărător şi îl dădea pe cel proaspăt. Făcea astfel cursa în fiecare zi strigându-şi marfa. 
(va urma)
Alin CIUPALĂ
Aici primele părţi:

Călător prin lume

Arabia Saudită între religie şi petrol (2)

Pentru că suntem în aprilie, ne hotărâm să mergem spre un vechi oraş, Taif, unde în fiecare an are loc în această lună un festival şi un târg al trandafirilor, dar şi al derivatelor sale, cum ar fi uleiuri, parfumuri sau dulceţuri. Este pentru noi un bun prilej de a vedea o bună parte din ţară, căci în drumul nostru vom trece pe lângă Jeddah, cât şi pe lângă oraşul sfânt Mecca. Aşadar, pornim la drum, pe aceeaşi stradă care ne-a adus de la aeroport, trecând pe lângă mici localităţi ce dormitează la o temperatură de peste 30 de grade C, temperatură care între Jeddah şi Mecca va creşte cu cel puţin 5-6 grade. Marea Roşie ne însoţeşte undeva în dreapta şi curând indicatoarele ne arată că suntem în apropiere de Jeddah. 
Din păienjenişul de drumuri, alegem autostrada ce ocoleşte Jeddah, o bună ocazie de a vedea, puţin mai departe, „orăşelul sporturilor” dominat de stadionul modern cu 65.000 de locuri, unde juca şi echipa de fotbal antrenată atunci de Victor Piţurcă. Şoseaua de centură este foarte lungă şi de-a lungul ei observăm cartiere de locuinţe construite într-o arhitectură tipică ţărilor arabe, toate în culoarea nisipului deşertic. Temperatura creşte şi undeva la jumătatea distanţei între Jeddah şi Mecca ne întâmpină o puternică furtună de nisip ce scade vizibilitatea sub un metru. Înaintăm cu greu, pentru că a rămâne pe loc este şi mai dificil, iar după aproximativ o jumătate de oră putem vedea din nou ce ne înconjoară: o zonă stâncoasă, între doi versanţi, pe acest drum al pelerinilor spre Mecca. 

Mecca, oraşul sfânt al musulmanilor
Străbatem această porţiune aridă între două şiruri de dealuri stâncoase, îndreptându-ne spre Makkah (Mecca), capitala provinciei cu acelaşi nume, una din cele 13 provincii ale Arabiei Saudite, oraş cu o semnficaţie deosebită pentru musulmani, care se află pe un podiş la 277 m deasupra nivelului mării, la 80 km distanţă de Marea Roşie. 
Mecca este locul de naştere al Profetului Mahomed, născut aici în 570. Acesta a fost nevoit să refugieze la Medina (celălalt oraş sfât pentru musulmani) în 622, pentru a reveni la Mecca, în 630, în fruntea a aproximativ 10.000 de adepţi pentru „pelerinajul de adio” la Kaba (piatra sfântă, piatra neagră căzută din cer), pelerinaj ce va consacra Mecca ca prim loc sfânt al Islamului, alături de piatra sfântă – Kaba. Aici el va muri în 632. 
Kaba este punctul spre care trebuie să-şi îndrepte faţa orice musulman în timpul celor cinci rugăciuni zilnice. Piatra sfântă are forma unui cub (ka’ba), cubul reprezentând forma perfectă pentru arabi; are 15 m înălţime, 12 m lăţime,  culoare neagră şi este situată în centrul marii moschei Al Masgid al Haram (Preasfânta Moschee), construită de califul Omar (634 – 644). Spre acest oraş se îndreaptă anual milioane de pelerini, pentru că orice musulman trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă în pelerinaj la Mecca sau Medina. Pelerinajul se face de obicei între 8 şi 12 ale ultimei luni din calendarul islamic, dar şi în restul anului. Kaba trebuie înconjurată de şapte ori şi fiecare zi de pelerinaj din cele patru are o altă semnificaţie. 


Oraşul cu peste două milioane de locuitori se dezvoltă continuu. Aici poţi găsi astăzi cel mai înalt orologiu-turn din lume, iar în 2017 aici se va deschide cel mai mare hotel din lume, care va avea 12 turnuri cu 44 de etaje şi peste 10.000 de camere. Hotelul care va costa peste trei miliarde de euro, conform ziarului britanic Daily Mail, citat de ziarul Adevărul, va include printre altele 70 de restaurante, heliporturi şi alte facilităţi. 
Pentru noi, nonmusulmanii, vizita la Mecca nu este permisă, aşa că în apropierea oraşului urmăm un drum pe care scrie „nonmusulmani” şi ocolim oraşul sfânt pe o şosea de centură. Drumul începe să urce uşor şi continuăm să mergem pe o autostradă montană inaugurată în 1965 de către regele Feisal, ce leagă Mecca de Taif. În curând autostrada cu patru benzi, două pe sens, ia forma unui şarpe uriaş ce urcă în serpentine largi spre frumoasa staţiune Al Hada, situată la peste 2000 m altitudine. În dreapta auostrăzii vedem indicatoare ce trimit călătorul spre staţia de telecabină, cea care duce până în apropierea hotelului Ramada, construit pe „buza” muntelui, de unde se deschide o splendidă panoramă. Noi ne continuăm drumul prin serpentinele numeroase, asemănătoare drumului spre Poiana Braşov sau Cota 1400, bucurându-ne de un peisaj splendid. După o curbă vedem o colonie de babuini, zeci, poate sute, ce fac deliciul trecătorilor care le aruncă de mâncare şi se distrează urmărindu-i. 
Al Hada este atât o staţiune montană, cât şi un centru agricol situat la peste 2000 de metri, astfel că nu putem să nu ne oprim în faţa unei expoziţii în aer liber ce-ţi încântă ochiul cu expuneri colorate de struguri, rodii, curmale, kiwi sau portocale. Aici ne oprim să luăm prânzul, într-un mic restaurant aflat pe „buza” stâncoasă a muntelui. Restaurantul este compartimentat şi observăm că în faţa separeului de lângă noi, unde lua masa o familie saudită numeroasă, chelnerul amplasează un paravan. Văzându-ne miraţi, ne explică că femeile trebuie să-şi scoată „hijabul” (acel voal subţire de culoare neagră ce le acoperă faţa) în timpul mesei, iar faţa lor nu trebuie să fie văzută de vreun străin. După un prânz bazat în special pe legume, ne continuăm drumul spre Taif (Ta’if).

Festivalul Trandafirilor la Taif
Autostrada coboară uşor de la 2200 metri spre Taif, capitala trandafirilor în acest aprilie. Oraşul se află în provincia Mecca, la o altitudine de 1879 m şi înregistra în 2004 o populaţie de peste 521.000 locuitori. Taif este centrul unei importante zone agricole aflată în plină dezvoltare, fondată în sec. VI (î.Hr.), care face parte din Arabia Saudită din 1924. Aşezat pe pantele muntelui Sarawat, oraşul devine în fiecare vară o adevărată capitală a ţării, întrucât atât guvernul, cât şi familia regală saudită, se mută de la Riad aici, atraşi de clima plăcută şi de  frumuseţea peisajului. 


Noi suntem aici pentru festivalul rozelor şi după câteva încercări nereuşite de a găsi drumul spre parcul cu trandafiri, găsim o farmacie unde se vorbeşte engleză şi un farmacist care ne arată direcţia cea bună. Ajungem în sfârşit, găsim cu greu un loc de parcare pe câmpul din faţă, printre miile de maşini deja parcate. Ne aşezăm la o coadă lungă pentru bilete, observând cu mare surprindere că sunt cozi separate pentru bărbaţi şi femei. Coada pentru femei fiind mai scurtă, rugăm soţiile să ne cumpere bilete şi iată-ne intrând prin porţile largi în interiorul parcului, înconjurat de minunate tufe de trandafiri. Pe lângă noi trec familii de localnici, numeroase ca toate familiile de aici, ce duc câte un covor sau mai multe sub braţ, cutii cu mâncare şi băuturi nealcoolizate, aparate de radio sau CD-playere, pregătiţi pentru un picnic. Pe covoare răspândite peste tot în parc, oamenii petrec aşa cum petrecem şi noi, cu mâncare şi băutură, ascultând muzică cu volumul la maxim. În mijlocul parcului admirăm un imens covor floral multicolor, după care intrăm în Pavilionul central, unde în sute de standuri sunt expuse tot felul de produse ce ţin de cultura trandafirilor, de la petalele frumos mirositoare, la creme, parfumuri, uleiuri, săpunuri sau dulceţuri, toate în ambalaje deosebit de atrăgătoare. 


Doamnele nu scapă prilejul de a gusta sau a încerca unele din ele şi după mici cumpărături, petalele de trandafir fiind oferite gratuit, ne îndreptăm spre parcul de distracţie cu Roata Mare, cu lanţuri (ca la bâlciurile noastre tradiţionale), tobogane, leagăne şi tot ce poate face deliciul unei sărbători populare. 
Înserarea se lasă încet, mai repede decât la noi şi cu gândul la drumul lung ce ne aşteaptă, ne despărţim cu greu de această frumoasă grădină şi de oamenii prietenoşi ce ne înconjoară.

Jeddah – metropola de la Marea Roşie
Jeddah, cunoscut şi sub numele de „Sirena Mării Roşii”, este al doilea oraş ca mărime după capitala Riad (Riyadh), principalul port la Marea Roşie, cu o suprafaţă de 1686 km pătraţi şi o populaţie de peste 3.400.000 locuitori.
Aşa cum am amintit în prima parte a articolului nostru, Jeddah este principala poartă de intrare pentru milioanele de pelerini ce vin la Mecca, oraş de care o despart 80 de km. Fiind la o distanţă de doar două ore de zbor faţă de toate capitalele din Orientul Mijlociu şi nordul Africii, el este al doilea centru comercial, după Dubai, din Orientul Mijlociu. Ca majoritatea marilor oraşe din lume, metropola este şi ea împărţită în oraşul nou şi oraşul vechi. Pentru început, intrăm în oraş pe faleza Mării Roşii, având   în stânga clădiri moderne, de zeci de etaje, largi artere de circulaţie şi bulevarde, toate acestea dând o notă de prospeţime şi modern. Briza mării se simte din plin şi aerul este foarte plăcut. Este vineri, prima zi a weekend-ului şi suntem impresionaţi, trecând pe lângă una din cele 1300 de moschei, să vedem numărul mare de credincioşi prezenţi la slujbă, cât şi de faptul că toate supermarket-urile şi mall-urile sunt închise pe perioada slujbei, pentru a da posibilitatea credincioşilor să se roage. 


Trecem pe lângă un foarte frumos acvariu, pe care nu-l putem vizita din acest motiv şi în drumul nostru vedem o mică insulă pe care se află, începând din anii 1980, fântâna regelui Fahd, cea care este menţionată în Cartea Recordurilor ca având cel mai înalt jet de apă din lume (312 m), pe care o vom admira în toată splendoarea ei, luminată feeric, seara în drum spre casă. 
Străbatem bulevarde largi, străzi comerciale şi după ce parcăm maşina într-o uriaşă parcare, pustie acum, dar care va deveni neîncăpătoare după terminarea rugăciunilor la moschei, plecăm spre partea veche a oraşului, străbătând agale, sub soarele torid, câteva artere moderne, cu magazine la parterul unor blocuri cu zeci de etaje şi cu puţini pietoni la această oră. Trecând printr-un mic bazar ajungem în labirintul de străzi înguste, unele în pantă, pe drumul spre Mecca al vechilor pelerini. 

Oraşul vechi
Ca orice oraş vechi din Orient, acesta este un adevărat bazar în aer liber, unde în micile prăvălii poţi găsi aproape orice în afară de băuturi alcoolice sau produse din carne de porc. Admirăm casele vechi, unele ce par a se prăbuşi peste stradă, toate cu obloane din lemn, în tradiţia arhitecturii arabe. După un lung periplu printre localnicii îmbrăcaţi în „thoub” (acea mantie albă, lungă până la pământ) şi purtând pe cap „shemagh” (basmaua albă ţinută de două cercuri negre din material textil), ce stau de vorbă în faţa micilor magazine, ajungem la „Poarta Mecca”, limita vechiului oraş, de unde ne întoarcem în centru. Străzile altădată pustii sunt acum pline şi toate magazinele deschise. Bem o cafea în această forfotă specifică marilor oraşe şi ne întoarcem acasă. 
Părăsim Jeddah pe unul din marile şi lungile bulevarde ale oraşului, admirând în întunericul ce a coborât peste metropolă reclamele multicolore ce schimbă cu totul faţa oraşului. 
Peste câteva zile părăsim Arabia Saudită cu excelente impresii despre acest mare regat saudit şi cu părerea de rău că nu am putut vizita capitala Riad, zona Medina sau K.A.U.C. (King Abdulah University Center), un excelent centru universitar despre care se spune că este un adevărat Oxford. Poate cu o altă ocazie. 
Alex. BLANCK