29 iunie 2015

Într-o cămăruţă din Mogador, o mamă se chinuie de şase ani cu un copil paralizat

E tare bun şi protector tatăl într-o familie obişnuită (cu ambii părinţi), dar ca mama nu e nimeni. Ca jertfelnica dragoste de mamă, adevărata dragoste maternă plină de sacrificii, dusă uneori până la jertfa supremă, nu există alt sentiment mai puternic pe acest pământ, în lumea întreagă. Nu degeaba se spune în popor că mama e una singură. Într-o cămăruţă sărăcăcioasă şi igrasioasă de la etajul uneia din casele naţionalizate de pe strada Independenţei, în cartierul denumit Mogador, o tânără de 28 de ani, Elena Dedu, se chinuie de şase cu ani să-şi crească pruncul pe care, după ce l-a purtat în pântece nouă luni, a fost nevoită să-l mai poarte în braţe încă şase ani. Iar calvarul lui Dani (cum o alintă apropiaţii) nu s-a încheiat. Şi numai Dumnezeu ştie când va lua sfârşit, căci  Ovidiu Augustin Voicu, mezinul ei, este un copil complet paralizat, care nu se va mai vindeca niciodată. Ovidiu nu a fost bolnav din naştere, Dani l-a născut perfect sănătos, însă un destin implacabil şi o soartă ingrată i-au hărăzit micuţului numai trei săptămâni de viaţă cu sănătate. Cât un concediu de odihnă al unui salariat cu ceva vechime în muncă. După a treia săptămână a făcut roşu în gât şi, deoarece infecţia nu dădea înapoi în faţa medicamentelor administrate acasă, Dani s-a internat cu Ovidiu în Spitalul Municipal. Aici s-a întâmplat nenorocirea. 


De aici, a început calvarul. Dani ne povesteşte totul, cu lacrimi în ochi şi gâtuită de emoţie: “Doctoriţa care ne-a internat i-a băgat o branulă în mânuţă ca să-i poată face penicilină injectabil. Fără să-i facă măcar o testare, fără să mă întrebe nimic despre copil, dna doctor (nu vreau să-i dau numele, pentru că nu vreau să mi-o fac duşman, poate mai ajung cu copilul la ea), i-a făcut injecţia, dar probabil într-o doză prea mare. Chiar în timpul injecţiei, am văzut cum Ovidiu s-a cutremurat de durere, strâmbându-se şi chircindu-se de mai multe ori. Era tot vânăt la faţă şi se vedea că intrase într-o criză extrem de gravă, ce îi putea fi fatală. Dându-şi seama că nu e de ei cazul, doctorii din Câmpina ne-au trimis de urgenţă la Ploieşti cu Salvarea. Nici cei de la Ploieşti nu i-au găsit leacul lui Ovidiu. După ce au aflat ce criză a făcut de la injecţia cu penicilină, doctorii din Ploieşti ne-au trimis la Bucureşti, pentru că numai în Capitală lui Ovidiu i se putea face o analiză a creierului. La Bucureşti am ajuns la Spitalul Clinic de Copii “Dr Victor Gomoiu”, unde am stat internaţi două luni, răstimp în care lui Ovidiu i s-au făcut tot felul de analize şi investigaţii. Am fost şi în Italia, la sora mea, unde lui Ovidiu i s-au făcut iarăşi tot felul de analize. Boala este fără leac, am primit pentru el un certificat de handicap grav, pentru diagnosticul paralizie cerebrală de tip mixt, cu epilepsie şi tetrapareză spastică. De şase ani mă chinui cu el, numai Dumnezeu ştie cum. Nu a făcut niciun fel de progrese, stă toată ziua cu guriţa deschisă. Si când mănâncă stă cu guriţa deschisă, de aceea îi dau să mănânce numai pasat. Închide gura doar când suge lapte cu biberonul. Doarme doar trei-patru ore pe noapte. Nu prea aude şi nici de văzut nu prea vede bine. Îmi vine foarte greu să-l mai ţin în braţe, pentru că e greu ca un bolovan, dar din păcate nu avem pentru el un cărucior. Îi fac periodic analize la Bucureşti, dar la progrese nici nu mai sperăm. Ovidiu are vârsta de şase ani, dar corpul este ca al unui copil de trei-patru ani, iar la minte, ce să vă mai spun, mintea este aproape ca la naştere. Ce-o vrea bunul Dumnezeu. Ar fi bine dacă s-or găsi creştini cu milă şi dare de mână care să ne poată ajuta cu ceva, orice, bani sau pachete cu mâncare, cu îmbrăcăminte, ce poate fiecare să dăruiască. Că Dumnezeu ne învaţă să dăm milă, mai ales semenilor noştri aflaţi în mare suferinţă. Ar fi foarte bine, pentru că trăim în sărăcie şi îmi vine din ce în ce mai greu să-i asigur toate cele trebuincioase lui Ovidiu. Dacă nu se poate, nu-i cu supărare. Eu sunt gata să îmi duc crucea şi pe mai departe, nu îmi voi abandona niciodată copilaşul. Dacă Dumnezeu mi l-a dat pe cel mic atât de bolnav, m-a ferit de orice supărare la cel mare, Laurenţiu, de 11 ani, care învaţă bine la şcoală şi face box de performanţă. E legitimat la Ploieşti, la clubul antrenorului Titi Prosop, şi a fost dat şi la Pro TV, ca o speranţă a boxului la cadeţi. Poate el să ne scoată din sărăcie, când o ajunge campion.” Bunica lui Ovidiu intervine şi ea, ca să ne mărturisească minima sa dorinţă cu privire la starea lui Ovidiu: “Noi îl iubim pe Ovidiu şi n-o să-l abandonăm niciodată. Dacă nu poate fi mai bine, măcar să nu fie mai rău. Am fi fericiţi şi numai dacă l-am vedea printre noi stând în funduleţ şi cerând de mâncare când îi e foame. Să zică acolo: mama, papa, şi ne e de ajuns. Am fi fericiţi şi aşa.”
Cine o poate ajuta pe mama lui Ovidiu şi vrea acest lucru, ar putea să trimită ajutorul său, cât de mic, la adresa str. Independenţei nr. 8, pentru destinatarul Elena Dedu. Dumnezeu ne învaţă să fim buni şi milostivi, iar pentru astfel de fapte lăudabile, de esenţă creştină, vom fi răsplătiţi însutit şi înmiit.  A.N.

Viitorul Parc Industrial Câmpina stârneşte interesul oamenilor de afaceri

Primarul Horia Tiseanu, copreşedintele PNL Câmpina, a obţinut, la precedenta şedinţă a legislativului municipal, acordul de principiu al consilierilor privind înfiinţarea unui parc industrial pe cele 16 hectare ale fostei Fabrici de prelucrare a lemnului “21 Decembrie”, teren deţinut de soţii Claudiu şi Elena Daviţoiu. Pentru aceasta, urmează a se încheia un acord de asociere în participaţiune între municipalitate şi cei doi proprietari ai imobilului în cauză (nu se ştie deocamdată în ce condiţii), care sunt dispuşi să cedeze un drept de folosinţă asupra terenului sus-menţionat entităţii juridice care va înfiinţa şi administra Parcul Industrial Câmpina. Conducerea PNL Câmpina şi-a asumat apoi, în mod public, intenţia de a realiza această importantă investiţie publică, care ar putea crea sute de locuri de muncă pentru câmpineni şi locuitorii localităţilor învecinate, în cazul în care investiţia amintită va trezi interesul investitorilor de anvergură, de loc puţini în judeţul Prahova. 


Se pare că acest interes există realmente, de vreme ce la întâlnirea cu oamenii de afaceri prahoveni, organizată special în acest scop, săptămâna trecută, de către Organizaţia oamenilor de afaceri din Câmpina, au fost prezenţi numeroşi reprezentanţi ai unor companii de renume din zona Câmpina, precum şi din Ploieşti (Tenaris, Cooper Cameron, Neptun, Conpet, şi enumerarea ar putea continua). 
În afară de posibilităţile investiţionale ale parcului industrial ce se va înfiinţa la ieşirea din oraş, pe Şoseaua Paltinu, au mai fost dezbătute şi oportunităţile de finanţare din fondurile structurale ale Uniunii Europene aferente perioadei 2014-2020. Bineînţeles, de la întâlnire nu au lipsit reprezentanţii băncilor, căci fără infuzia unor capitaluri financiare importante, ce pot fi obţinute prin credite bancare, fără “sângele economiei” reprezentat de bani, orice investiţie publică, oricât de susţinută ar fi politic, este sortită eşecului. A.N.  

În curând, noi locuri de parcare la Spitalul Municipal

Problema locurilor de parcare de la Spitalul Câmpina este în curs de rezolvare. Începând cu ziua de luni, 15 iunie,au început lucrările pentru amenajarea mai multor locuri pentru staţionarea maşinilor. 
„Parcarea Spitalului este aproape impropriu numită parcare, pentru că sunt nişte spaţii în curte, total insuficiente şi total ineficient rezolvate ca sens de deplasare al maşinilor şi organizare în general. În plus, Spitalul avea de multă vreme de rezolvat şi problema modernizării ghenelor de gunoi. Aceste ghene de gunoi, conform normativelor europene şi conform cerinţelor de acreditare CONAS trebuie mai bine izolate şi prevăzute cu canalizare şi surse de apă pentru igienizare permanentă. Ei bine, după circa doi ani de planuri făcute împreună cu echipa de la Primărie, cu domnul primar Tiseanu, care personal a venit şi împreună am măsurat cu pasul încadrarea Spitalului, s-a realizat un proiect şi, în acest moment, s-a trecut la execuţia proiectului. Fac menţiunea că acesta se realizează integral din banii Primăriei, deci nu sunt fondurile proprii ale Spitalului, terenul fiind de fapt al domeniului public şi nu proprietatea Spitalului. Este un teren care aparţine prin drept comunităţii locale” - a declarat managerul Spitalului, dr. Călin Tiu.


Această investiţie va avea ca rezultat creşterea locurilor de parcare de la circa 20, câte sunt în prezent, până la aproape 50. Se va crea un sens unic pentru deplasarea vehiculelor, în jurul Spitalului, pe lângă cinematograf, în strada Carol, astfel încât ambuteiajele şi tamponările vor fi evitate, mulţi nervi ai şoferilor vor fi temperaţi, iar aspectul şi designul vor fi moderne.


„Se va intra, ca şi până acum, pe poarta Spitalului, după care, o parte din maşini vor ajunge în zona de la centrala termică, unde vor fi mai multe locuri de parcare, iar celelalte vor fi plasate în lungul Spitalului, pe acel culoar care ajunge în spate, la biserică. În zona bisericii mai sunt cânteva locuri, de acolo se va deschide un drum nou către strada Carol, pe lângă cinematograf şi acolo va mai fi un spaţiu de parcare, astfel încât maşinile vor intra pe poarta actuală a Spitalului şi vor ieşi pe poarta care va fi deschisă în B-dul Carol I. În felul acesta vom avea mai multe locuri, vom avea un acces mai bun şi sperăm noi ca atât personalul cât şi pacienţii să aibă mai multă satisfacţie. Vor exista bariere de control cu carduri magnetice. Personalul Spitalului va beneficia de abonament, iar pentru vizitatori vom crea un spaţiu de parcare cu o perioadă de graţie. Asta înseamnă că va fi un interval de timp gratuit, cât să-şi vadă rudele internate, după care extratimpul va fi taxat la automatul de maşini” - a mai menţionat managerul dr. Călin Tiu. 
Aşadar, nu peste mult timp, nici personalul Spitalului şi nici persoanele care vor veni în vizită, nu vor mai avea o problemă cu parcarea autovehiculelor.
Andreea Ştefan

Clubul CONTRATIMP participă la Campionatul Naţional de Înot

 În perioada 3-5 iulie, Clubul CONTRATIMP din Câmpina va fi prezent la Campionatul Naţional de Înot pentru copii, categoria 10-11 ani, ce urmează să se desfăşoare la Bazinul Olimpic din Arad. Cei patru sportivi care vor pleca în deplasare: Andreea Văcaru (10 ani), Antonio Stoian (10 ani), Teodor Magda (11 ani) şi Sebastian Costache (11 ani) au ca principal obiectiv clasificarea în primele 20 de locuri la nivel naţional. 


“Pregătirea sportivilor de la Clubul CONTRATIMP, susţinută de partenerii noştri TINMAR Ind şi PRO Câmpina prin programul «Înot de performanţă pentru Câmpina», se va reflecta în rezultatele ce urmează să fie obţinute începând cu acest Campionat Naţional de Copii. Cu paşi mici şi multă răbdare vom deveni din ce în ce mai buni şi vom urca tot mai sus în clasamentul general, iar la momentul potrivit - în apogeul carierei de înotător - vom asculta cu emoţie Imnul României de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, nu doar la Campionate Naţionale, ci şi la Europene, Mondiale şi Olimpiade. Acest prim campionat reprezintă “punctul zero” în cariera sportivă a acestor patru înotători de performanţă” - a declarat antrenorul Octavian Postolache. 
Asociaţia Pro Câmpina a fost şi este în continuare alături de Clubul Contratimp, susţinându-l şi implicându-se în toate proiectele acestuia. “Parteneriatul cu Asociaţia Club Sportiv Contratimp durează de doi ani. Obiectivul nostru este acela de a optimiza programul de pregătire şi de a îmbunătăţi rezultatele. Prima participare la categoria copii, la un Campionat Naţional de nataţie, în urma calificărilor de la Regionalele de la Piteşti, ne aduce bucuria implicării noastre în acest proiect. Trebuie să adaug faptul că, de data aceasta, ni s-a alăturat şi SC SEVLAR, societate economică care susţine o mare parte din cheltuielile de cazare ale copiilor şi antrenorului”- a spus preşedintele Pro Câmpina, Irinel Dumitraşcu.
Andreea Ştefan

Cristina Oprişenescu, artist plastic: “Am un vis frumos! Să pot deschide o expoziţie chiar la Neverland, în casa aceea, acum goală şi pustie, a lui Michael Jackson!”

Cristina Oprişenescu e absolventă a Universităţii de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, promoţia 1988, secţia tapiserie, iar din 1994 este membră a Uniunii Artiştilor Plastici Bucureşti. Meleagurile câmpinene i-au devenit sursă de linişte şi energizant pentru actul creaţiei încă de acum câţiva ani. Despre opera sa ar fi foarte multe de spus. A avut de-a lungul carierei un număr impresionant de expoziţii. Universul artistic pe care l-a dezvoltat şi îl dezvoltă remarcabil, cuprinde tapiserie, grafică, pictură, grafică de şevalet, instalaţie etc. Experimentează tehnici şi tematici diferite, însă emoţiile şi trăirile vibrează în fiecare pată de culoare, în fiecare tuşă, linie sau formă. Este un excelent ambasador al simbolurilor, un compozitor de sunete plastice transpuse armonios în game cromatice vii, desăvârşite prin sinceritateta sufletului său nobil de artist.



- Ce vârstă aveaţi când aţi făcut primii paşi în artă?
- Primii paşi în artă nu mai ştiu când i-am făcut, eram prea mică. Îmi povesteau părinţii cum, la nici trei ani, umpleam cu desene cărţile tatălui meu. 
- De ce aţi ales tapiseria? Ce are în plus faţă de celelalte ramuri ale artei plastice?
- Nu eu am ales tapiseria, ci ea m-a ales, pentru un timp numai, pentru a parcurge un drum necesar autocunoaşterii şi aprofundării materialelor şi structurilor. Tapiseria a fost o etapă, dar nu am mai putut s-o continui, din păcate, fiind o artă foarte costisitoare.
- Nu sunteţi doar artistă, sunteţi şi profesoară. Unde predaţi şi ce anume?
- Sunt şi profesor la Clubul Copiilor din sectorul 2 din Bucureşti. 
- Care este legătura dvs. cu Câmpina?
- Am venit în Câmpina acum 9 ani, ca să-mi construiesc un atelier de creaţie la aer curat, în liniştea naturii, departe de haosul şi aerul toxic din Bucureşti, unde stăteam într-un apartament înghesuit. Acum, în casa-atelier din Câmpina, pot spune că am reuşit să lucrez, în câţiva ani, cea mai mare parte a creaţiei mele! A avea un atelier adevărat contează enorm pentru un artist! 


- De când aţi terminat facultatea şi până în prezent aţi avut multe expoziţii personale şi aţi participat la foarte multe de grup, una dintre acestea fiind şi cea de la Câmpina, ArtFoyer, vernisată pe 30 mai la Muzeul Grigorescu. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest palmares şi cum este să expui alături de artişti câmpineni?
- Expunerea, alături de artiştii câmpineni, a fost pentru mine un bun prilej de a cunoaşte colegi noi şi de a expune şi în alte locaţii interesante decât cele cu care eram obişnuită. Apreciez sensibilitatea şi calitatea artistică a lucrărilor colegilor artişti câmpineni!
- Există multă artă pe piaţă. Cum se diferenţiază opera dumneavoastră de restul?
- Nu prea expun, deocamdată, pe aşa zisa piaţă de artă. Nu pentru că nu aş dori, ci pentru că această piaţă este ori inexistentă pentru majoritatea artiştilor, ori tributară unor elite. Ar trebui să parcurg un drum poate lung şi dificil pentru ca lucrările să-mi fie achiziţionate, nu cumpărate, privite ca o investiţie şi mai puţin ca o artă pentru consum. Pentru că aceasta este tendinţa, iar arta îşi poate găsi finalizarea doar în casele de licitaţii sau galeriile elitiste. În celelalte galerii de artă am expus, dar nu am vândut mai nimic, deoarece nu lucrez artă comercială.
- Mai există interes pentru artă? 
- Dacă mai există interes pentru artă?! Există şi va exista întotdeauna, însă, la noi, interesul e încă la un nivel redus. Lipsa banilor, dar mai ales a nevoii estetice pentru frumos! Acum se investeşte în artă, în arta de top, în artiştii de “cotă“, în acei artişti deveniţi peste noapte superfaimoşi, îndeajuns de vedete pentru a-i pune într-o umbră totală pe ceilalţi colegi, ceea ce nu este just şi nici de fair-play.


- În opinia dumneavoastră, care credeţi că este rolul artistului în societate?
- Rolul artistului este acela de formator al unui interes continuu al semenilor pentru artă. El trebuie să constituie un model de dăruire şi sacrificiu într-o misiune cuprinzătoare de formare şi cultivare a unui ideal estetic, a unei rezonanţe afective cu marea artă care a fost şi va fi mereu. Inovaţia şi descoperirea unor noi mijloace de expresie sau tematici nu ar trebui confundate cu tendinţa de a şoca în mod expres cu care ne întâmpină, de obicei, creaţiile aşa zis “moderniste” sau avangardiste. În artă, nimic nu mai poate fi nou, s-a experimentat cam tot. Rămâne doar sinceritatea artistului şi “flacăra”din el.
- Care este elementul care joacă un rol definitoriu în lucrările dumneavoastră?
- Lucrările mele exprimă viziunile mele, revelaţii şi reverii. Am nevoie de o motivaţie, de un model care să mă inspire. Cea mai provocatoare parte într-o lucrare este compoziţia, apoi finalizarea, când trebuie să intri ca într-o transă pentru a elibera acea parte nevăzută a inconştientului. Ca tehnici folosesc mai mult culori fluide, acrilice.
- Cum s-a schimbat stilul dumneavoastră de-a lungul timpului?
- Stilul meu a evoluat de la un constructivism abstract, la un expresionism romantic, aş zice, iar acum poate că mă situez într-o perioadă neorealista. 


- Aveţi serii de lucrări reprezentând mari muzicieni ai timpului. Despre cine este vorba şi ce v-a determinat să-i evidenţiaţi în opera dumneavoastră?
- Am avut perioade... După ce am experimentat, în tapiserie, toate resursele acestei arte, am trecut la grafică şi pictură de şevalet, dedicându-i mai întâi lui Freddie Mercury, trei ample expoziţii personale în săli de prestigiu ale UAP în Bucureşti. Apoi, din 2009, am început să-l studiez pe Michael Jackson. Amândoi, aceşti titani ai pop-rock-ului, m-au fascinat şi mă fascinează prin farmecul lor unic şi poate prin rezonaţa cu ei, cu opera lor. Trebuie să rezonezi puternic şi sincer cu un motiv sau personaj ca să poţi fi la fel de sincer în artă. Inspiraţia este întreţinută, în cazul meu, de interesul şi admiraţia pe care mi le procură o anumită tematică sau personaj. Iubesc oamenii şi cel mai mult îmi place să abordez portretul şi compoziţia cu personaje! 
- Aveţi vreun proiect la care visaţi şi vă doriţi să-l realizaţi?
- Am multe proiecte... O viaţă de om e cam scurtă! Voi organiza în august, între 7 şi 21, o expoziţie în Bucureşti, sala Orizont, dedicată lui Michael Jackson. Aş vrea să continui această superbă tematică şi la anul, la care vreau să adaug o suită de peisaje din Neverland. Am un vis frumos! Să pot deschide o expoziţie chiar la Neverland, în casa aceea, acum goală şi pustie, a lui Michael Jackson! 
- Numiţi trei artişti cu care aţi vrea să fiţi comparată.
- Nu aş dori să fiu comparată cu nimeni, cu nici un alt artist. Aş vrea să fiu şi să rămân eu însămi.
- Care este scopul dumneavoastră pe linie profesională?
- Scopul meu? Nu-l pot rezuma în câteva cuvinte! Aş dori să-i fac pe oameni să viseze, să se simta bine, să se îndrăgostescă din nou, să iubească din nou oamenii şi Omul, această minunată, divină creaţie, privind picturile mele.
- Dacă ar fi să-l exprimaţi în cuvinte, cum ar suna mesajul pe care-l transmiteţi oamenilor prin intermediul artei dumneavoastră?
- Mesajul meu?! Să fiţi mai deschişi, să visaţi în fiecare zi, să făuriţi visuri frumoase şi să transmiteţi, non stop, Iubire. Prin vibraţie, toată emoţia pozitivă poate transforma lumea!
Andreea Ştefan

FILE DE CRONICĂ. Nostalgiile unui vechi câmpinean (5)

Strada principală, strada mare

De la intersecţia străzii principale cu bulevardul Elisabeta începea un fragment din strada mare a oraşului (de fapt şoseaua naţională Bucureşti – Braşov), care devenise un fel de corso al oraşului Câmpina. Seara, din primăvară până toamna târziu, era locul de promenadă al câmpinenilor. De la liceeni la tinerii mondeni şi la lumea bună de atunci, toţi defilau pe porţiunea aceasta dintre intersecţia cu bulevardul şi intersecţia cu strada Ardealului, care atunci se deschidea în şosea. Era o vreme fericită, când lumea care nu avea televiziune, cluburi de noapte, automobile particulare, se distra plimbându-se. Era o atmosferă de voie bună, toţi se salutau, schimbau amabilităţi şi uneori tinerii reuşeau să facă cunoştinţă cu fetele frumoase ieşite la plimbare, formând cupluri mai mult sau mai puţin trainice. Plimbarea pe centru dura câteva ore, până când se lăsa întunericul şi lumea pleca acasă. 
Pe strada principală se organizau şi manifestaţii publice. Până în 1947, de Ziua Naţională, 10 mai (Ziua Independenţei şi a Regalităţii), se organizau parade militare, deschise de obicei de veteranii din primul război mondial, conduşi de doctorul Ranitescu. 

Defilare muncitorească de 1 Mai
După instalarea noului regim (1947 – până la revoluţia din decembrie 1989), impropriu numit de democraţie populară, de fapt un dur regim de dictatură stalinistă, pe strada principală defilau de 1 mai, de 23 august şi de 7 noiembrie (Ziua marii revoluţii bolşevice din octombrie) pionierii, tinerii UTC-işti, organizaţiile de femei ori sindicale şi muncitorii din uzinele câmpinene. În zona unde este acum clădirea telefoanelor era instalată o tribună mare unde erau invitaţi cei din activul de partid. Defilarea o încheia fanfara, care trecând prin faţa tribunei îi saluta pe conducătorii oraşului. După defilare, pe dealul Muscel se dădeau spectacole şi multe familii de câmpineni organizau aici câte un picnic la iarbă verde. Uneori, seara se mai organiza o retragere cu torţe, militarii defilând cu făclii aprinse pe strada luminată de reflectoare puternice ca acelea folosite în luptele aeriene din al doilea război mondial. 

Demonstraţie liberală pe strada principală
Strada mare avea o lungime de câteva sute de metri şi avea un aspect pronunţat balcanic, specific pentru multe oraşe şi orăşele din fostul principat al Valahiei Mari. Privind spre sud, întâlnim pe partea stângă o clădire cu linii armonioase, placată cu un mozaic buceardat (ciocănit, nu lustruit), făcută de meşteri italieni care aveau în oraş o comunitate importantă. Deasupra balconului de la primul etaj era inscripţionat cu cifre în relief anul inaugurării – 1922. Clădirea era încradrată de un parc frumos numit „grădina publică”, care avea în centru un chioşc mare unde vara cânta muzică militară. Pe hotar cu grădina publică se afla şi cantina primăriei, unde cei cu venituri mai mici găseau o mâncare bine pregătită la preţuri foarte accesibile.
Urmau câteva clădiri modeste în care o vreme a funcţionat CEC-ul, apoi un debit de tutun unde, de dimineaţa până seara, dl. Moriţ şi soţia vindeau ziare şi ţigări. Erau foarte în vârstă, dl. Moriţ părând chiar un adevărat Matusalem. Simt şi acum în nări mirosul înţepător de tutun din micul chioşc care nu era aerisit niciodată. Vecinul d-lui Moriţ era un sârb, Mito Petrovici, care avea o prăvălie ce ar fi meritat să fie conservată şi păstrată pe centru ca un vestigiu al vremurilor apuse. Dl. Mito fabrica bragă, o băutură răcoritoare care întrecea pe vremuri în popularitate Coca Cola de azi. Mai ştia să facă şi o îngheţată excelentă, iar pentru copii o acadea din zahăr în formă de cocoşel înfipt într-un beţişor de brad. În prăvălia îngustă şi întunecată era o tejghea îmbrăcată în tablă de zinc, o putină cu bragă, pe perete rafturi pentru acadele, iar în odăiţa din fund câteva măsuţe pentru muşterii. Avea clienţii lui permanenţi, între care profesorul nostru de limbă rusă de la liceu, dl. Teodorescu, poreclit de elevi Gogoşarul, un învăţător veteran de război care purta mereu o manta militară, a cărui poreclă nostimă era Marmeladă, un felcer şi alţi câţiva fideli. 
Oraşul fusese grav avariat de bombardamentele anglo-americane şi de cutremurul din 1940. Din multe clădiri, în perioada anilor ’50 nu mai rămăseseră decât parterele. Aşa arăta şi clădirea ce urma după bragagerie, care avea la stradă numai o faţadă şi un balcon rămas de la etajul distrus. În spatele faţadei era curtea interioară a unei case în stilul acela balcanic de la începutul sec. XIX, cu parter şi etajele mult prelungite peste curtea interioară, încât aveai impresia că intri într-un adevărat tunel. Acolo locuia familia profesorului de geografie Rusu Virgil, cunoscut câmpinenilor şi pentru activitatea sa de sportiv. 

În partea dreaptă, Casa Veneţiană
Urmau alte mici prăvălii, adevărate magherniţe, între care cea a domnului Popa, ceasornicar şi mai ales bijutier priceput, a tânărului atunci Mircea Zisopol, care deschisese un studio foto şi a domnului Cord, geamgiu şi rămar, care au funcţionat până în anii ’90, când au început demolările. Cea mai impunătoare clădire de pe centru, numită Casa Veneţiană, pentru faţada bogat decorată cu reliefuri, colonete şi arcade, avea la parter o cofetărie, proprietatea d-nei Însurăţelu şi o farmacie a familiei Misir. Fiul farmacistului a păstrat profesia tatălui, dar a ajuns un cunoscut profesor universitar la facultatea de farmacie din Bucureşti. La primul etaj s-au instalat aici, mai târziu, birourile Cooperativei Munca, iar la etajul al doilea erau apartamentele familiei doctorului Preotosoiu. Clădirea era acoperită cu un planşeu de beton armat. În timpul războiului, pe planşeu a fost instalată o baterie de tunuri antiaeriene care trebuia să apere Rafinăria din apropiere. În timpul bombardamentelor, o bombă a străpuns planşeul şi l-a ucis pe doctorul care din nefericire se afla în cabinetul său. Era atât de rezistentă clădirea, încât deşi explozia a fost puternică, a suferit avarii minore. Cei care au demolat-o au avut mult de furcă să o pună la pământ. Văzând cât e de solidă, edilii de atunci au regretat că n-au mutat-o câţiva metri mai în spate (avea o curte mare), pierzându-se astfel o clădire cu arhitectură valoroasă, care ar fi înfrumuseţat centrul punând o pată de culoare în şirul blocurilor actuale. 
Urmau nişte magherniţe cu un acoperiş improvizat în locul etajelor distruse, din care în prima era de remarcat un anunţ al poetului George Zăpadă, boemul Câmpinei (Zăpadă era un pseudonim). Băiat al unei familii înstărite din Slobozia, Vlăsioiu, acesta fusese trimis la studii şi prin străinătate. Nu avea nicio licenţă, dar era destul de instruit şi trăia din meditaţii. Anunţul cu pricina, suna, cu aproximaţie, astfel: „Dau meditaţii la toate obiectele mai puţin limba rusă”. Pentru acest final „mai puţin limba rusă”, a fost invitat la Securitate unde, aşa cum avea să povestească, a mâncat o bătaie straşnică, pentru a i se scoate din capul lui de fost burghez gărgăunii antisovietici. 
Am ajuns la locul unde este actualul pasaj pietonal de la Ceas. Acolo se deschidea pe vremuri strada C.A. Rosetti, care ducea la piaţa oraşului. Aici staţionau trăsurile birjarilor Petcu, Văsii, Toboc, care făceau curse spre gară şi în alte direcţii, deoarece pe vremea aceea nu existau taximetre. În colţul străzii era o clădire impunătoare, cu etaj şi mansardă împodobită cu un turnuleţ, aparţinând primarului Iliescu. La parter era instalată prăvălia de coloniale a domnului Georgică Vasilescu, un personaj cu o biografie interesantă. Brăilean la origine, provenind dintr-o familie săracă, la vârsta de 10 ani a fost angajat băiat de prăvălie la un bogătaş armean, Ohanesian. A lucrat cu sârguinţă ani buni, iar armeanul, impresionat de cinstea şi hărnicia sa, i-a oferit un capital de 30.000 de lei pentru a-şi înceape o afacere proprie. A avut o cârciumă în Ploieşti cu un nume foarte inedit: „Dă-ne Doamne”. Şi Dumnezeu i-a dat. A prins cheag, s-a mutat la Câmpina şi a deschis un magazin cu delicateţuri: măsline volos, vin Malaga pe care doctorii îl recomandau ca tonic, să facă poftă de mâncare copiilor scarandivi, şampanie Moet, ciocolată şi bomboane aduse de la cofetăria Zamfirescu din capitală şi alte delicateţuri. În perioada scurtei guvernări legionare (toamna anului 1940), ameninţat că i se ridică licenţa, a fost constrâns să devină un simpatizant al mişcării. Pentru asta, prin anii ’50, a fost arestat şi a avut mari neplăceri. 
În spatele prăvăliei Vasilescu se afla restaurantul lui Mitică Georgescu, urmat de strada pe care erau înşirate măcelăriile fraţilor Gogu, Fane şi Sică Bănulescu. În partea opusă măcelăriilor era pescăria lui Lăzărică Vlădescu (fostul proprietar al vilei de pe centru în care se află azi redacţia ziarului „Oglinda”). Se mai remarca pe această parte a străzii o clădire modernă, cu arhitectură cubistă, prăvălia lui Pavel Ionescu, pe care mulţi câmpineni mai în vârstă şi-o amintesc ca lăptăria unde era gestionară coana Vetuţa. După încă un segment de stradă cu prăvălii, între care se remarca Librăria Hasdeu, ajungem la intersecţia cu actuala stradă Kogălniceanu, unde într-o piaţetă se afla instalată benzinăria OSIN. În spate, un hotel modest, un bufet expres unde se înghesuiau toţi beţivanii din oraş, deschis de la ora 5 dimineaţa până la miezul nopţii. 

Intersecţia cu strada Minelor, actuala Kogălniceanu
Spre ieşirea din oraş, până la barieră, cum se spunea, mai erau câteva case cu grădini mari de jur împrejur, cum era şi fosta vilă Ecker, care avea în curte o grotă artificială. Pe strada principală, undeva în această porţiune, locuia şi profesorul de latină Bulandra. Din când în când, o apariţie senzaţională, care atrăgea atenţia câmpinenilor, era celebra actriţă Lucia Sturza Bulandra, care venea să-şi viziteze ruda apropiată, profesorul care avea să facă, în anii ’50, ca deţinut politic, multă puşcărie. 
Pe partea opusă se înălţa pe colţ Hotelul Bulevard. Rămas fără etaj, la parter funcţiona în timpul războiului un magazin special, Economatul Astrei Române. Era destinat salariaţilor acestei mari întreprinderi, care în perioada războiului se aprovizionau de aici la preţuri reduse. Tatăl meu, tânăr funcţionar al Astrei Române, se ocupa de aprovizionare. Pentru a ilustra corectitudinea în comerţul epocii, vreau să amintesc că îi interzisese mamei să facă cumpărături în acel magazin, pentru a nu lăsa impresia că e favorizată şi mai ales că ar profita de funcţia lui şi nu ar achita marfa. 

Strada principală, lunea, zi de târg la Câmpina
Urma farmacia Voiculescu, făcută după planurile arhitectului Toma Socolescu, o altă clădire care ar fi trebuit să fie salvată de la demolare pentru arhitectura ei în stil neoromânesc şi pentru eleganţa interiorului, dotat cu mobilier şi lambriuri de stejar. Punctul principal pe această stradă îl forma ceasornicăria lui Ion Florescu. Pentru reclamă, instalase deasupra vitrinei un ceas mare care se vedea de la distanţă şi care mergea foarte exact. Toţi câmpinenii, când ieşeau seara în oraş, îşi dădeau întâlnire la ceasul de la Florescu. Tinerii malaganbişti - îmbrăcaţi cu sacouri cadrilate, pantaloni înguşti şi pantofi cu talpă de crep (modă lansată de bateristul Sergiu Malagamba, şeful unei renumite formaţii de jazz din capitală) - puteau fi văzuţi adesea sprijinindu-se de bara care proteja vitrina ceasornicăriei. 
Urma o simigerie care a funcţionat până târziu, de unde, cu lopeţi din lemn, brutarii scoteau din vatră covrigi calzi care parfumau toată strada. La colţ era Casa Poporului, de care mai aminteşte acum o placă memorială, sediul sindicatelor din industria petrolului. 
Plimbăreţii de pe centru nu treceau mai departe, spunând că „intră în porumb”, deoarece urmau clădiri modeste şi locuri virane. Pe aceste locuri virane se aşezau, din când în când, circurile ambulante care făceau turnee prin toată ţara. Au rămas în memoria câmpinenilor circul fraţilor Bernea, zburător la trapez şi al fraţilor Creţu. 
Pe strada principală şi pe strada de la piaţă, în anii ’50 se organizau concursuri de motocros, circuitul de viteză. Se concura pe categorii de motociclete, în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului: 175, 250, 350 cmc. Între bărbaţi, mi-a rămas în memorie că a concurat şi o doamnă, tânăra Tamara Vasilescu. Circuitul de viteză s-a organizat an de an la nivel naţional, până când s-a produs un tragic accident; o bătrână care a traversat imprudent, a murit pe loc după ce a fost lovită de un motociclist care mergea în viteză. A fost ultimul motocros pe circuitul câmpinean.
Alin CIUPALĂ