11 august 2015

Consilierii municipali au decis: romii îşi vor vinde produsele în Bazar

Romii nu sunt de acord nici cu această locaţie 

Văzând că nu o pot scoate la capăt cu romii “negustori” ambulanţi de produse naturale, pomicole şi terestre (fructe de pădure, plante medicinale, ciuperci şi alte asemenea articole “fabricate” de mama-natură), că jocul de-a controlatul şi de-a alungatul acestora din Piaţă de către gardienii firmei de pază (cu revenirea fugăriţilor după întoarcerea cu spatele a “zeloşilor” gardieni), nu va da bine la imaginea aleşilor în ochii bizonului mioritic câmpinean cu drept de vot (nici în acest an preelectoral şi, cu atât mai mult, nici la viitoarele alegeri locale din 2016), Consiliul Local a aprobat un proiect de hotărâre iniţiat de edilul-şef, ce are menirea de a reglementa situaţia. E drept, situaţia aceasta a mai fost reglementată o dată, acum trei ani, când romii au fost trimişi de către reprezentanţii municipalităţii să-şi vândă produsele lângă Casa Tineretului, însă demersul de atunci al municipalităţii s-a lovit de nemulţumirea minoritarilor hiperpigmentaţi dermic-constituţional. Fără să aibă niciunul dintre ei Facultatea de Management şi Marketing, aceştia din urmă au refuzat locaţia ca pe un dar veninos, pentru simplul şi bunul motiv că vadul de la Autogară le-ar fi prăbuşit cifra de afaceri, lovindu-i decisiv la stomac şi la maţe. Pe ei şi pe numeroşii lor copii minori. Drept pentru care niciunul dintre ei nu s-a ostenit să-şi vândă produsele în spatele Casei Tineretului, cum prevedea H.C.L. nr.87/26 iulie 2012, actul normativ local care a încercat să pună ordine în acest comerţ ambulant atât de necesar şi atât de benefic localnicilor. Căci unde mai pot cumpăra câmpinenii produse smulse chiar din sânul fără silicoane al naturii? 


Ca să pună lucrurile la punct, o dată pentru totdeauna, primarul Horia Tiseanu a propus organizarea unui sector pentru comercializarea fructelor de pădure, plantelor medicinale și fructelor în bazarul din str. I.L.Caragiale, f.nr., din municipiul Câmpina. În afară de titlul proiectului său de hotărâre, uşor indigest din punct de vedere gramatical (din care aflăm că romii vând fructe de pădure şi fructe – o dihotomie de-a dreptul ilară), precum şi de prevederea din art. 2 alin (2), potrivit căreia comercializarea fructelor  se va realiza în intervalul orar 8,00 – 20,00 (adică să nu care cumva romii din Şotrile să vină cu prima maşină în Câmpina şi să-şi deschidă tarabele mai devreme, că nu-i frumos şi nici regulamentar), celelalte prevederi ale proiectului său de hotărâre ni se par a fi în regulă, de bun-simţ. Din expunerea de motive a primarului aflăm că promovarea proiectului de hotărâre este necesară ca urmare a faptului că H.C.L. nr.87/26 iulie 2012 privind punerea la dispoziția comercianților ambulanți de fructe de pădure şi plante medicinale, în mod gratuit, a terenului situat în zona Casei Tineretului nu mai poate fi pusă în aplicare, motivat de realizarea lucrărilor de modernizare a parcării publice din zona mai sus menționată. Însă romii nu au catadicsit să meargă acolo nici înainte de naşterea proiectului parcării amintite.


 Așa cum reiese din adresa din 2 iulie 2015 a Poliției Locale, în zona centrală a municipiului Câmpina se înregistrează prezența unui număr mare de persoane care comercializează produse, iar pentru îndepărtarea acestor persoane din Piaţă, firma de pază și Poliția Locală au întâmpinat numeroase probleme. Pentru acest motiv, Poliția Locală a solicitat înființarea unei piețe cu caracter sezonier, în zona bazarului din str. I.L.Caragiale. Prin adresa din 14 iul.2015, Serviciul Public de Administrare și Exploatare a Pieței Centrale Agroalimentare a municipiului Câmpina comunică Primăriei faptul că amenajarea unei piețe cu caracter sezonier ar implica o serie de avize și aprobări care nu se pot obține într-un timp relativ scurt, dar apreciază că în Bazar se poate reorganiza activitatea prin dotarea cu tarabe și copertine pe care Primăria le are deja achiziționate. Ordinea publică în sectorul de comercializare va fi asigurată de către agenții firmei de pază care au sector în fața supermarketului Carrefour și cărora li se va introduce în consemnul de patrulare și această zonă. În cazul apariției unor situații speciale, ordinea publică se va asigura solicitând patrula Direcției Poliția Locală sau Poliției Naționale, după caz. Nerespectarea de către romii comercianții a prevederilor prezentei hotărâri duce la aplicarea de către împuterniciții Primarului – reprezentanţii Poliției Locale, a unei sancțiuni contravenționale al cărei cuantum este cuprins între 50 lei şi 200 lei, cu respectarea prevederilor O.G.R. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Primarul a mai propus, de asemenea, amplasarea în bazar a unui număr de 20 de tarabe și a copertinelor aferente, ca să se asigure condițiile optime necesare pentru desfășurarea unui comerț civilizat, la același tarif de închiriere aprobat prin H.C.L. nr.87/26 iulie 2012, respectiv 3 lei/tarabă/zi (T.V.A. inclus). Odată cu aprobarea de către consilierii municipali a proiectului de hotărâre iniţiat de primar, a fost abrogată H.C.L. nr.87 / 26 iul.2012. Toate bune şi frumoase, dar ce-or face aleşii noştri şi cu această nouă reglementare? Fiindcă romii comercianţi nu au ce face cu ea. Pentru că, aşa cum s-au exprimat (deosebit de vocal, cum le este în fire şi în genă), de fiecare dată când li s-a propus această variantă, nici Bazarul nu este bun pentru comerţul lor. “Nu-i bun nici Bazarul, mânca-ţi-aş, că acolo e cu haine şi nu vine lumea la fructele noastre!” Aşa că aleşii noştri ar trebui să găsească grabnic o nouă locaţie pentru comercianţii celor mai naturale produse de pe piaţă. Altfel, mânca-v-ar Bazarul vostru, s-ar putea să vă găsiţi numele prin plângeri adresate Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării. 

Editorial. DE CE NU FUNCȚIONEAZĂ LIBERTATEA?

Acum mai bine de 25 de ani (când au trecut, Doamne?) o mână de funambuli, din care mulți zac de atunci sub cruci, iar alții și-au pierdut – din motive lucrative – starea de hipnoză, ne făcea un dar incredibil: libertatea. Un dar venit pe neașteptate, pentru care nu eram deloc educați, pregătiți. Tocmai de aceea cei care „au furat revoluția” nu s-au preocupat, cel puțin o vreme, să ne ia și libertatea, știau că nu avem ce face cu ea. Că n-o vom folosi, cel mult ne vom împopoțona cu ea ca aborigenul cu pepita de aur: fără să-i cunoaștem valoarea reală. Abia în ultima vreme, pe măsură ce starea de anomie și degradare socio-morală se agravează, atacurile frontale care tind să limiteze libertățile se înmulțesc. Adevărul e că atunci, în 1989, doar o mână de oameni își dorea cu adevărat libertatea, cei mai mulți voiau altceva: banane, călătorii în străinătate, meciuri mai multe și muzică de petrecere la Tv șamd.
Când au realizat că libertatea, nu numai că nu aduce beneficii imediate, mai degrabă produce mai multe probleme, oamenii au început să mârâie. Socotind „libertatea” drept principala vinovată de toate relele societății noastre: corupție, decădere culturală, criminalitate, vulgaritate, șomaj, prostituție, propaganda gay șamd. Nu trebuie condamnat omul statistic pentru că nu vede decât aceste lucruri din libertate. Deoarece numai ele „se văd”, într-adevăr, numai ele sunt la suprafață. „Beneficiile” libertății nu se văd, între a avea un salariu mic și sigur și „libertatea de expresie”, omul va alege cu siguranță prima variantă. Libertatea de a vota nu-i folosește oricum la nimic, atâta vreme cât a votat cu perseverență demagogii cei mai sfruntați, analfabeți patentați, hoți cu sau fără patalama, activiști onctuoși, manipulatorii cei mai cinici, mincinoși.


Refuzând obstinat alternativele morale, ferme etic, bine consolidate profesional, care nu au lipsit totuși. Ai impresia că, pentru cetățeanul valah, actul de a alege este doar o delegare de răspundere pentru a avea pe cine înjura. Degeaba-l întrebi: de ce-i înjuri pe politicieni, nu i-ai ales tu, în deplină libertate? El răspunde necritic: toți sunt la fel! Aceasta este piatra pe mormântul libertății. În România nimic nu funcționează, pentru că libertatea nu funcționează. Pe de altă parte, statul tinde în mod natural să-și însușească mai multă putere, atâta vreme cât i se permite. De câțiva ani legile care îngrădesc „ pe nesimțite” libertățile (dacă tot nu aveți nevoie de ele, ci doar de salarii și pensii mărite etc.) devin din ce în ce mai incisive.
Recenta lege 217, zisă „ a legionarilor”, e doar vârful de aisberg prin ignorarea directă  a unor principii constituționale. Iar în vara lui 2012 a fost o încercare a unei părți a puterilor decidente de a aboli în realitate o mulțime de libertăți, lăsîndu-le doar formal, pe hîrtie. Am trecut atunci la un fir de păr de dezastru. Dar efortul continuă, mai subtil, cu șanse mari de reușită de data asta. Marja noastră de libertate este în scădere. Dar, dacă tot nu aveți nevoie de libertate, v-o luăm noi, pe nesimțite. Popor de iobagi, punînd mai presus de libertatea individuală mitologia libertății statale (dacă nu sunteți cuminți, ne ocupă rușii, ni se spunea pe vremea lui Ceaușescu, pentru a strivi din fașă orice opoziție, și aceeași lozincă flutură veselă în vânt și acum, din aceleași motive, doar numele propriu este altul) ne place să fim ocupați de „ai noștri”.
„Românii sunt ocupați de români” – e o vorbă pe care o spunea demult Monica Lovinescu.  Și uite că rămâne valabilă. Ce este acest odios parlament decât o trupă de ocupație jefuind fără milă? Educația întru libertate lipsește cu desăvârșire din spațiul nostru educațional, de o rigiditate cadaverică. Demnitatea umană (corolar absolut al libertății) nu face doi bani în spațiul public românesc. Cunoașteți vreo instituție a statului nostru care vă respectă demnitatea? Noțiunea a fost degradată în acel „respect” datorat cocalarului plin de parai și care este text obligatoriu în manele.
„Vom muri și vom fi liberi” s-a scandat în decembrie 1989. Și mi-e teamă că numai cei care au murit și-au câștigat cu adevărat libertatea. Adevărul e că statul îți oferă exact atâta libertate cîtă știi să îți iei. Faptul că societatea noastră este complet anomică, condusă de o bandă de prădători, ignorând complet libertatea ca valoare centrală a vieții, incapabilă de unire întru realizarea unui scop comun face ca nici un popor să nu fie mai ușor de ocupat decât al nostru. Nu trebuie decât să știi nițică psihologie socială, să ai o absolută lipsă de scrupule, capacitatea de a minți fără să clipești, de a schimba instantaneu bărcile, de a flata grobian naționalismul istoric și isteric, și poți ajunge premier, lider de partid, lider parlamentar, purtător de cuvânt șamd. În România, nimic nu funcționează, pentru că libertatea are valoarea unui pacient sărac ajuns la spital. Dacă are zile, trăiește. Dacă nu, nu!
Christian CRĂCIUN

Parcul Durbac – în pragul modernizării

Cel mai mic, mai necunoscut şi mai neîngrijit parc al municipiului este cel din cartierul Câmpiniţa, aproape de marginea oraşului şi de ieşirea spre Cornu. Locul a fost botezat de către reprezentanţii administraţiei publice locale, într-un mod nu foarte inspirat, Parcul Durbac. Despre reabilitarea lui s-a discutat de câteva ori în timpul şedinţelor Consiliului Local din ultimii doi ani, dar mai mult s-a discutat decât s-a făcut ceva. Ulterior, proiectul s-a urnit de pe loc şi iată că, la ultima lor întâlnire, consilierii municipali au aprobat indicatorii tehnico – economici pentru realizarea obiectivului de investiţii “Amenajare Parc Durbac”.
Altfel spus, s-a ajuns în ajunul organizării licitaţiei publice pentru atribuirea lucrărilor de modernizare a parcului. Valoarea investiţiei este de peste 797.000 de lei (inclusiv TVA), iar durata lucrărilor nu va trebui să depăşească cinci luni. Suprafaţa totală a parcului este de 1360 de metri pătraţi, dintre care aleile betonate vor ocupa aproape un sfert, spaţiul verde – aproape o jumătate, restul fiind destinat amenajării unei zone de fitness în aer liber, precum şi a unui loc de joacă pentru copii. Pentru că foarte puţini câmpineni (în afară de cei din cartier), îi cunosc localizarea, trebuie să menţionăm că parcul cu pricina se află la intersecţia Bulevardului Carol I cu Aleea Panduri, lângă imobilul care adăpostea odinioară atelierele Şcolii Gimnaziale „Al.I. Cuza”. Imaginea de azi a locului este dezolantă, vechiul gard din lemn cu multe ţambre putrezite părând a împrejmui mai degrabă o proprietate privată căzută în paragină decât un parc public.


 “Municipiul Câmpina şi-a propus să intervină pentru amenajarea Parcului Durbac, transformându-l într-un loc de joacă pentru copii, dar şi de odihnă şi destindere pentru cetăţeni. Dacă sunt bine realizate şi administrate, spaţiile verzi, parcurile, aliniamentele plantate şi scuarurile pot deveni locuri atractive din arealul urban. În parcul existent se găsesc: traseul unei alei iniţiale transversale, vegetaţie neîntreţinută, împreună cu două cişmele de băut apa. Momentan, parcul este degradat de vreme, insuficient dotat şi mobilat pentru folosirea maximă a terenului. Situaţia actuală a parcului este evidenţiată de starea tehnică a dotărilor specifice: nu există bănci şi  coşuri de gunoi, aleile existente sunt slab structurate şi degradate, corpurile de iluminat sunt insuficiente şi nu furnizează lumină pentru toată suprafaţa parcului. Pentru modernizarea infrastructurii existente, pentru dezvoltarea zonei şi pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei din cartierul Câmpiniţa, se va amenaja acest spatiu după cum urmează: construirea aleilor şi amenajarea mobilierului urban, întreţinerea, completarea şi diversificarea spatiului vegetal, introducerea spaţiilor cu zone de fitness, aparate de joacă pentru copii şi sporirea zonelor pentru odihnă, introducerea de noi reţele si echipamente electrice, refacerea gardului de delimitare a parcului”, a susţinut primarul Horia Tiseanu în plenul ultimei şedinţe a Consiliului Local.


“Parcul va fi remodelat, curăţat şi dotat, devenind o zonă de interes. Modernizarea parcului favorizează şi îmbunătăţirea aspectelor legate de siguranţa vizitatorilor, precum şi de confortul acestora. Soluţia de amenajare propusă tratează parcul ca pe o suprafaţă multifuncţională, flexibilă şi cât mai bine integrată. Se vor amenaja alei de dale din beton. Parcul propus va aborda o nouă concepţie de organizare şi de amenajare, cu dotări suplimentare moderne. Se propune refacerea circulaţiei pietonale cu o diferenţiere a aleilor (separare între aleile de joacă şi cele de circulaţie), cât şi o nouă amenajare peisagistică. Noua organizare a parcului va cuprinde locuri de joacă ce vor fi utilate cu pardoseală din covor de cauciuc şi o succesiune de elemente de joacă şi de socializare pentru copii, corespunzător grupelor de vârstă. De asemenea, vom amenaja elemente pentru recreere destinate adulţilor: mese de şah şi aparate fitness, iluminat public ambiental, punerea în valoare a arborilor existenţi, toaletarea vegetaţiei existente, plantarea de arbori şi arbuşti decorativi, precum şi mobilarea cu mobilier urban adecvat (bănci, coşuri de gunoi)”, consideră Luiza Oprescu, directorul tehnic al Primăriei. 

Micile balerine din Câmpina au obţinut trei premii importante la Festivalul Dans Art Open desfăşurat la Năvodari

Animate de pasiunea pentru dans şi împinse de spiritul competiţional, micuţele balerine de la Clubul de Dans Fibec din Câmpina au participat la sfârşitul lunii iulie la Festivalul-Concurs Dans Art Open  care s-a desfăşurat la Năvodari, de unde s-au întors cu premii frumoase şi meritate. 
Sub coordonarea şi atenta îndrumare a coregrafului lor, Dorina Popa, fetele au intrat în concurs la două secţiuni. Cea de Dans Clasic, categoria copii cu vârsta între 7 şi 10 ani şi cea de Dans Clasic-Solo. 
La prima secţiune a participat grupul “En Avant” (Grup Avansaţi), care a câştigat premiul al II-lea cu un vals din baletul “Coppelia”, o capodoperă a compozitorului francez Leo Delibes. Componentele grupului sunt: Ana Milu, Alessia Anghel, Erika Barbu, Teodora Morar, Ana Petrovanu, Iuliana Şerban, Cătălina Dinu şi Daria Dumitrescu. 


La a doua secţiune, dedicată dansului individual, Erika Barbu, în vârstă de 9 ani, a obţinut premiul I cu reprezentaţia “Pizzicato” din baletul “Sylvia” (muzica Leo Delibes, coregrafia Dorina Popa), iar Teodora Şerban, în vârstă de numai 7 ani, a câştigat premiul al II-lea cu “Dans Ţigan” din baletul “La Esmeralda” (muzica Cesare Pugni, coregrafia Raluca Boboc şi Dorina Popa, profesor coordonator). 


“Amândouă fetiţele au demonstrat că pasiunea pentru balet şi munca continuă, puterea de concentrare şi expresivitatea lor duc la succes, satisfacţie şi bucurie. Fetiţele de la grup "En Avant" au fost minunate şi au reuşit să încânte juriul şi publicul aşa cum au reuşit şi la Ploieşti, la Concursul "Lebăda de Cristal". Câmpina începe să fie cunoscută pe plan naţional ca un oraş în care copiii sunt învăţaţi să iubească arta, frumosul, mişcarea şi dovedesc cu fiecare ocazie că de aici micile steluţe ale baletului încep să strălucească din ce în ce mai tare şi mai sigur” - a declarat Dorina Popa. 
Peste o mie de dansatori au fost prezenţi la ediţia de anul acesta, concursul având ca scop încurajarea tuturor celor care au ca mod de exprimare dansul.
Festivalul are caracter internaţional şi a fost organizat de către Asociaţia Judeţeană “Sportul Pentru Toţi” din Buzău, asociaţie care face parte din cadrul Federaţiei Române “Sportul Pentru Toţi”, în parteneriat  cu Tabăra Năvodari S. A. şi D’AOR România.
Andreea Ştefan

Dovadă de neam-prost: să arunci detergent în fântâna arteziană

Acum câteva săptămâni scriam că, în sfârşit, după mulţi ani de tergiversări, Câmpina are o fântână arteziană. Amplasată în Centrul Civic, ultima investiţie importantă a municipalităţii îi bucură nespus pe toţi cei care o vizitează, adulţi şi copii deopotrivă. De dimineaţă până seară, jeturile de apă ţâşnesc cu putere spre cer şi par a se răzgândi brusc, după un suiş curajos de câţiva metri, lăsându-se parcă pradă gravitaţiei, care le atrage înapoi spre pământ şi le prăbuşeşte în apa bazinului, împrăştiind în jur o mulţime de stropi şi de feerice perdele din foarte fine particule de apă. De dimineaţă până seară, fântânii i se fac numeroase fotografii, iar cei mici nu mai prididesc cu admiratul şi cu joaca în preajma ei. Însă, aidoma multor investiţii publice din ultimii ani, şi fântâna arteziană din Parcul Milia pare a fi urmărită de ghinion.


 Dacă în cazul altor investiţii ghinioniste ale municipalităţii (de-ar fi să amintim aici doar pasajul suprateran de la DN1), ghinionul a fost întruchipat de nepriceperea sau reaua-credinţă a unor reprezentanţi ai firmelor constructoare şi ai executivului municipal, de data aceasta, situaţia nefericită a fântânii este generată de neşansa de a fi vizitată de localnici fără niciun pic de simţ civic sau de bun-simţ. Nişte nesimţiţi, ca s-o spunem pe şleau. Nişte indivizi care nu merită să fie locuitori ai cetăţii Câmpina. Nici nu ştiu cum să-i caracterizez mai corect pe ipochimenii care, zilele trecute, au aruncat în fântână peturi de plastic sau alte mizerii, ori pe cei care au aruncat detergent în fântână, făcând ca aceasta să se transforme rapid într-un uriaş lighean cu pereţi pietruiţi şi cu ape înspumate, numai bune de spălat rufe în ele. Dar nu îndeajuns pentru spălarea păcatelor mojicilor care au comis asemenea bravuri de două parale. La drept vorbind, ghinioanele investiţiei au început chiar la montarea instalaţiilor fântânii, după construirea bazinului acesteia. În ziua inaugurării, tehnicienii care au montat fântâna propriu-zisă (ţevi, cabluri electrice, aparatură de comandă, kit de instalare), au meşterit foarte mult până când toate jeturile de apă au fost optim reglate. Apoi, ca la noi la nimenea, s-a observat că fântâna nu a fost prevăzută în jurul bazinului său de colectare cu geigere pentru scurgerea apei care ajungea în afara acestui bazin, la rafale puternice de vânt. Drept pentru care a fost reglată propulsarea jetului central de apă la o înălţime mai mică. Costurile acestor instalaţii s-au ridicat la peste 71.000 de lei, dar şi dacă ar fi de 1000 de ori mai mici, obiectivul trebuia să se bucure de o atentă grijă a vizitatorilor, căci a fost făcut cu banii noştri, ai tuturor câmpinenilor. 

Gabriel Valeriu Dima, pictor amator: “Dacă toţi oamenii cu idei frumoase ar fi liberi de constrângeri, cred că lumea ar arăta altfel”

În interviul de faţă veţi face cunoştinţă cu un câmpinean talentat, care a pătruns de un an de zile în breasla artiştilor locali. Gabriel Valeriu Dima a absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, a urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” de la Sibiu, a lucrat ca vânător de munte cu grad de ofiţer, apoi a activat în cadrul Şcolii de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina, de unde a şi ieşit la pensie. 
După 29 de ani de militărie s-a reîntors la pasiunea sa de o viaţă, pictura, dovedind în acest fel că niciodată nu este prea târziu să faci ceva, atâta timp cât îţi doreşti cu adevărat. 


- Care este povestea d-voastră? Cum v-aţi descoperit talentul?
- În copilărie desenam şi pictam fără să fiu pus de către cineva anume şi am avut profesori care mi-au dat curaj. Îmi aduc aminte de profesorul Delaport, care m-a încurajat să „mâzgălesc” în continuare şi chiar am avut câteva lucrări în expoziţiile de atunci. Cât despre pasiunea mea, trebuie să spun că a fost ceva lăuntric, un pic de talent înnăscut. N-am mai pictat cam de prin liceu, din 1987, până acum un an de zile, când Amalia Suruceanu m-a convertit, mi-a reamintit despre acest talent al meu.
- Cum s-a întâmplat?
- Într-adevăr, a fost o întâmplare! Am surprins-o pe Amalia când îşi strângea o expoziţie. Mi-a plăcut stilul ei de a picta, am aflat că lucra în cuţit (o tehnică în pictură). Eu nu lucrasem niciodată astfel, folosisem doar pensula şi nu pictasem niciodată în ulei, iar ea m-a încurajat să trec la pictură, spunându-mi că nu este greu deloc. Este foarte adevărat că îţi trebuie şi puţin talent şi imaginaţie. Dacă mai ai şi dorinţa de a termina ceea ce ai început, este cu atât mai bine. Pictura în ulei permite refacerea greşelilor foarte uşor. Dacă nu îţi place ceva, în 48 de ore poţi corecta, iar acest lucru este un factor pozitiv pentru orice pictor. Mie, personal, îmi place foarte mult!


- La ce expoziţii aţi participat? 
- La cele două expoziţii de grup: cea organizată de UAP anul acesta  la Casa de Cultură „Geo Bogza” şi la „Sărbătoarea celor două Iulii” de la Castelul Hasdeu. Deocamdată atât. 
- Ce spun lucrările personale despre d-voastră?
- Culorile pe care le folosesc, temele şi ideile pe care le am atunci când mă aşez în faţa şevaletului sunt cele prin care încerc să arăt că îmi doresc să rămân un spirit tânăr şi vreau să-i încurajez şi pe alţii să simtă la fel. Aş vrea ca oamenii să aibă mai mult curaj şi încredere în valoarea lor, fără să se bazeze atât de mult pe o confirmare din partea celorlaţi. Eu am îmbrăţişat nişte vorbe înţelepte pe care le-am auzit cândva: „Eu nu îmbătrânesc, mie îmi creşte valoarea!”
- Care credeţi că este rolul picturii?
- Să hrănească sufletul.
- Aveţi un stil preferat?
- Nu aş putea spune. Sunt într-o perioadă de căutări. Căutând un stil anume încerc, în acelaşi timp, să abordez mai multe tehnici şi abia peste câţiva ani se vor vedea rezultatele.
- Ce vă inspiră?
- Mie întotdeauna mi-a plăcut natura. Lucrările pe care le-am realizat până acum sunt, în mare parte, închinate naturii. 


- Vedeţi în arta fotografică un adversar?
- Programele pentru computer existente acum pot schimba realitatea foarte mult, în absolut orice direcţie, incluzând fotografia. Şi nu mă refer numai la înălţime şi lăţime, mă refer şi la coloristică, şi la aspectele care pot fi decupate şi colate, şi la multe alte lucruri la care altădată nici nu ne trecea prin minte că putem ajunge. Fotografia este fără îndoială o artă, în care tehnica face diferenţa; ea poate fi privită şi ca adversar, dar acesta este un lucru bun, pentru că ne determină să lucrăm mai mult pentru a-l depăşi. 
- Cât de importantă este starea de spirit în momentul în care realizaţi un tablou?
- Foarte importantă. Foarte rar mi se întâmplă să pictez la comandă. Cele mai bune lucrări am reuşit să le fac noaptea, când nu aveam somn. Atunci mâna merge mult mai repede. Mă trezesc cu o anumită idee şi imediat o şi transpun pe pânză. Şi au ieşit lucrări, zic eu, destul de frumoase!


- De cât timp aveţi nevoie pentru realizarea unui tablou?
- Dacă mă răzgândesc asupra temei, de foarte mult timp, dacă nu mă răzgândesc, pot realiza un tablou, pe o pânză de un sfert de metru pătrat, în aproximativ 30 de minute. 
- Vi se întâmplă să vedeţi o idee cu ochii minţii şi s-o abandonaţi?
- Da, foarte des... Sunt o grămadă de factori care concură la acest abandon. Dacă toţi oamenii cu idei frumoase ar fi liberi de constrângeri, de presiunea pe care o pune traiul de zi cu zi asupra lor, cred că lumea ar arăta altfel. Viaţa agitată din România ne pune numai oprelişti şi este foarte greu să-ţi vezi ideile duse la capăt.
- Ce anume face diferenţa dintre un amator şi un profesionist? 
- Diferenţa mare este dată de studiile pe care ambele părţi le-au efectuat în pregătirea personală. 
- Aveţi o culoare preferată?
- Îndrăznesc să spun că verdele ar fi culoarea preferată. Se pare că şi zodia mea o acceptă. Eu sunt Capricorn, iar cei din această zodie o apreciază mult. Am căutat foarte mult această culoare, îndeosebi în natură, iar într-o lucrare am remarcat că este bine să fie şi un pic de verde.
- Ce înseamnă să fii pictor amator în Câmpina? Mă refer la oportunităţile pe care le oferă oraşul, dacă ele există...
- Oportunităţile sunt aproape egale cu zero. Amalia Suruceanu este cea care s-a zbătut foarte mult pe plan local. A încercat prin Uniunea Artiştilor Plastici din Câmpina, al cărei membru sunt şi eu, să realizeze ceva. Sper să ducem la capăt proiectele pe care le avem. Amalia este cea care depune foarte mult efort, fizic, psihic şi material şi îşi dedică timp pentru toate aceste proiecte. Nu pot decât să mă bucur că am întâlnit-o şi că îi pot fi de ajutor. 
Andreea Ştefan  

FILE DE CRONICĂ. Câmpineni la antipozi

În zilele pe care le trăim, parcă s-ar fi micşorat planeta. Câmpinenii noştri s-au răspândit prin toate ţările şi continentele. Am onoarea să cunosc doi câmpineni de o calitate deosebită, preotul Petru Moga şi agentul de turism Radu Niţă, oameni cu multiple preocupări profesionale şi culturale, ce m-au impresionat prin pasiunea pe care o au pentru ţinuturile sălbatice din America de Sud, unde amândoi au călătorit. Din notele, jurnalele şi impresiile adunate de domniile lor din aceste călătorii, adevărate expediţii, am extras şi prelucrat două episoade, remarcabile prin ineditul şi exoticul subiectului. 
Primul episod se referă la un explorator al Ţării de Foc, Iuliu Popper, iar al doilea, pe care îl vom prezenta săptămâna viitoare, la o recentă expediţie făcută de un grup de câmpineni în jungla amazoniană din Guyana Franceză. 

I. Iuliu Popper, o restituire bine meritată 

Părintele Moga este un fenomen. A ridicat în cartierul Slobozia o biserică voievodală (în stil neobrâncovenesc) şi mai multe edificii, între care sala praznicală de lângă biserică, devenită un adevărat Ateneu popular. Când se poate rupe de multiplele lui preocupări legate de parohia pe care o păstoreşte, părintele organizează şi remarcabile activităţi culturale: prelegeri, expoziţii, concerte, lansări de carte. Scriitorul şi prof. univ. dr. Silviu Neguţ, invitat de acesta să conferenţieze despre exploratorul român stabilit o vreme în Argentina - Iuliu Popper, îl descrie astfel: „Preotul Moga mi-a plăcut din prima clipă, o figură de ascet solar, un om de statură mijlocie, foarte suplu, emana pur şi simplu bunătate, căldură sufletească, credinţă, deferenţă”. 
Atrase de personalitatea puternică a acestui preot, au conferenţiat la parohia din Slobozia nume mari din cultura românească, precum filozoful Andrei Pleşu (prieten al părintelui), savantul fizician Basarab Nicolescu (stabilit de multă vreme la Paris), precum şi alţi remarcabili cărturari şi oameni de ştiinţă. Au dat aici concerte interpreţi celebri, precum violonistul Alexandru Tomescu, Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu (profesoară la Conservator), care a ţinut şi o conferinţă despre grupul de luptători din munţi condus de Toma Arnăuţoiu, tatăl domniei sale, care făcea parte din rezistenţa anticomunistă, Cornelia Bronzetti şi alţii. Dintre expoziţiile de pictură vernisate aici m-a fascinat cea a marelui artist Ştefan Câlţia, soţul arhitectei Livia Câlţia, autoarea proiectelor pentru clădirile din parohia „Sf. Nicolae”. Sufletul acestor reuniuni este întotdeauna părintele Moga, un excelent moderator şi o generoasă gazdă, care de fiecare dată îşi tratează oaspeţii şi publicul fidel cu o aleasă gustare însoţită de un minunat ceai. 
La una din aceste reuniuni, părintele Moga a mărturisit publicului că e fascinat de personalitatea căzută aproape în uitare a lui Iuliu Popper, afirmând că pare o ciudăţenie faptul că dânsul, preot ortodox, s-a ataşat de memoria acestui evreu român de religie mozaică şi de geografia Americii de Sud, oarecum străină de preocupările sale ca preot paroh. 


Iuliu Popper nu a fost singurul român care a ajuns în acest îndepărtat colţ de lume. Aici au făcut cercetări savantul Emil Racoviţă, scriitorul Mihai Tican Rumano (stabilit o vreme în Spania, care ne-a lăsat o carte – „Argentina”, cu impresiile sale despre această pitorească ţară), iar în Patagonia, unde se descoperise petrol, au ajuns mulţi români fugiţi din ţară după instalarea regimului comunist. Unul din ei, Ioachim Mihăilescu, a fost făcut cunoscut în toată lumea ca personaj într-un film celebru din anii 50 - „Salariul groazei”. 
Având ocazia să călătorească în Argentina, unde fiica sa, Emilia Saralegui şi soţul ei Miguel Saralegui i-au oferit o excursie în Ţara de Foc şi Patagonia, părintele Petru Moga l-a descoperit pe uitatul Iuliu Poper, iar rezultatul acestei călătorii a fost o carte deosebită, „Ţara de Foc”, în care părintele a cules tot ce scrisese în Argentina acest interesant personaj. Pentru aceasta a învăţat limba spaniolă şi a tradus tot ce a găsit în bibliotecile şi presa din Buenos Aires: conferinţe, articole de presă, scrisori. 
În prefaţa cărţii, Silviu Neguţ ne spune că toate scrierile adunate între coperţile ei au o vechime de peste un secol: „Aproape nu-ţi vine să crezi câtă modernitate transpare din aceste texte. Cât de realist şi totodată pragmatic a fost tânărul nostru compatriot, născut la Bucureşti, şcolit la Paris (a făcut acolo studii de inginerie minieră – n.r.) şi plimbat prin toată lumea! Rămâi surprins constatând ce observator profund a fost Popper şi, totodată, cât de vizionar a putut fi privitor la reala, şi nu ipotetica valoare a pământurilor din extremitatea meridională a Americii de Sud. (...) Iuliu Popper era un om ce ieşea în evidenţă. Presa argentiniană a timpului îl descrie ca fiind un bărbat înalt, cu ochii albaştri şi barba blondă, o persoană impresionantă şi inteligentă. Aventurier din fire, ambiţios şi întreprinzător, a realizat lucruri extraordinare: a întemeiat aşezări colonizând moşneni prahoveni în Ţara de Foc, a construit un tren de tip Décauville, a înfiinţat rute maritime comerciale, a bătut monedă, a emis timbre. (...) A refuzat a se naturaliza în Argentina, având orgoliul să spună: «M-am născut român, sunt român şi voi muri român». (...) Merită de asemenea să fie menţionat faptul că iniţial, în geografia Ţării de Foc, datorită lui predomina, cum îi plăcea să amintească, «nomenclatura românească» care se regăseşte în bună parte şi în cartea părintelui Moga (...), denumiri legate de suveranii României - Carol I şi Carmen Sylva, de mari personalităţi – Lahovary, Rosetti, Urechia şi alţii şi de unele mai comune – Sinaia, Broşteni, Valea Iaşilor, Cornu etc.”. 

Iuliu Popper  (1857 –  1893)
Exploratorul şi colonistul Iuliu Popper a intrat în conflict cu guvernatorii argentinieni, care îl socoteau un rival periculos în acele ţinuturi bogate în aur, astfel că la numai 36 de ani, Iuliu Popper a fost găsit mort în locuinţa sa din capitala Argentinei, o moarte mai mult decât suspectă.
Cartea părintelui Moga a apărut la 120 de ani de la moartea în plină putere a marelui explorator, fiind un omagiu adus de părintele câmpinean unui om cu o personalitate complexă, primul cercetător adevărat al interiorului insulelor care formează Ţara de Foc.
Silviu Neguţ remarcă dedicaţia făcută de autor: „Copiilor mei, Mihaela, Emilia, Ioan, Andreia, Maria şi Emanuel” şi comentează: „După cum bine vedeţi, părintele este un om foarte bogat. Dar şi un Mare Român!” 
Uimitor ce asemănare există între Iuliu Popper şi un alt mare explorator şi călător, arheologul german Heinrich Schliemann. Ca şi acesta, Popper a străbătut aproape întreg mapamondul. A studiat la Paris, a mers în Orient, la Constantinopol şi în Egipt, unde a lucrat şi la întreţinerea Canalului de Suez. A ajuns în India, China şi Japonia. În 1881 străbate intinerariul Turcia – India – Indonezia – China – Japonia – parţial Siberia – Alaska – Canada – SUA, unde se stabileşte un timp la New Orleans. Aici a lucrat la planul urbanistic şi la trasarea canalelor care trebuiau să evite inundarea oraşului. A ajuns şi în Cuba, unde a lucrat la dezvoltarea portului Havana. 
Părintele Moga, care îi urmăreşte călătoriile pas cu pas, ne spune că a ajuns în Mexic, unde guvernul l-a angajat cartograf şi unde a fost redactor la ziarul “Diario de los forasteros”. Traversează apoi Brazilia şi la vârsta de 28 de ani, în 1885, ajunge la Buenos Aires. În cei opt ani petrecuţi în Argentina a editat împreună cu Amiralitatea engleză o hartă ştiinţifică a Ţării de Foc, s-a ocupat de exploatarea aurului pe plajele Atlanticului inventând procedee tehnice, şi-a format un sistem poştal propriu cu timbre scoase de el, a turnat monede – medalii de aur în greutate de 1 gram şi 5 grame. A concesionat suprafeţe mari de teren încercând să colonizeze familii din Europa şi să dezvolte creşterea oilor. A avut de asemenea şi o mică armată personală, echipată în uniforma dorobanţilor români. În Muzeul de Istorie din Ushuaia (oraş situat în extremitatea sudică a continentului sud-american), ghida îi spunea părintelui că abia acum, după mai bine de o sută de ani, argentinienii realizează valoarea proiectelor gândite şi propuse de Popper. 
În volumul „Ţara de Foc” găsim interesante referiri făcute de Popper cu privire la aceste ţinuturi îndepărtate. „La fiece pas vegetaţiunea devenea din ce în ce mai abondentă mărindu-se în înălţime şi desime până a paralisa orice mişcare din partea noastră. Pădurea forma înaintea noastră un zid solid fără lumină (...) înconjurându-ne din toate părţile, aşa încât în unele momente nu puteam nici să mergem mai departe, nici să ne întoarcem. Era o pădure sombră şi întunecoasă. (...) Întâlneam în special nişte fagi (Fagus antarctica) şi asemenea în abondenţă o specie de magnolie. Am adus bucăţi de scoarţă din această magnolia şi le găsesc asemănătoare cu scorţişoara (...)”. 
Spicuim mai departe”. „Unicul metal ce am găsit în condiţiuni exploatabile e aurul, un aur de aluvion, compus din 90% aur pur, 9,5% argint şi cinci miimi din alte substanţe”.
Despre populaţia băştinaşă acesta scrie: „Ţara de Foc e locuită de o rasă de indigeni corpolenţi, tari şi musculoşi, a căror talie întrece câteodată şase picioare. Pielea lor e de o culoare arămie deschisă. Părul lor negru, mat şi lânos, cade în bucle (...) Faţa ovală arată o frunte îngustă, terminându-se într-o pereche de sprâncene proeminente. Nasul aquilin, o barbă foarte rară, două urechi proeminente. O fizionomie care îţi aminteşte mai mult de indianul nord-american. (...) Indienii Ona sunt nomazi, cum se vede după corturile lor, care se pot transporta lesne de la un loc la altul. (...)”.
Reiese din relatările exploratorului că Indienii Ona erau la nivelul populaţiilor din comuna primitivă. Nu aveau simţul proprietăţii şi de multe ori au intrat în conflicte dure cu coloniştii, cărora le răpeau oile şi caii, a căror carne o apreciau foarte mult. 
Din scrisorile cuprinse în volum se poate observa că a păstrat tot timpul legătura cu ţara natală. În România a conferenţiat în faţa membrilor Societăţii Geografice Române, prezidată de Regele Carol I. Într-o scrisoare către istoricul V. A. Urechia, publicată în volum, el transmite omagiile sale şi „expresia celei mai înalte consideraţii preşedintelui” (regele Carol) şi membrilor societăţii. Îl anunţă totodată pe V.A. Urechia că pregăteşte o nouă expediţie de explorare în sud-vestul Ţării de Foc şi că trimite preşedintelui Societăţii Geografice Române un album care conţine o colecţie de fotografii făcute în Ţara de Foc, „album îmbrăcat în pielea unei foci a cărei grăsime ne-a servit mult timp drept hrană, iar placa pe care stă scris titlul este confecţionată din aurul cules de pe plaja Punta Sinaia”.
„Ţara de Foc” este carte deosebit  de interesantă. Cinste cui a scris-o. 
Alin CIUPALĂ

Mai rău decât pe vremea lui Caragiale

Se fac mereu comparaţii în presă şi în analizele politice de la tv cu vremea lui Caragiale. Mi se pare nepotrivită această apropiere. Pe vremea lui Caragiale nu se întâmplau minunile din zilele noastre. Niciodată în istoria noastră modernă, nici pe vremea fanarioţilor, nici pe vremea năvălirilor turceşti şi tătare, nu a existat un jaf mai mare. Atunci ne jefuiau invadatorii şi străinii, acum ţara e spoliată de aleşii poporului. Trăind în vâltoarea ştirilor care săptămână de săptămână ne dezvăluie fraude uriaşe de sute de milioane de euro, ne-am obişnuit cu aceste fenomene şi nu mai sesizăm amploarea şi gravitatea lor. Tocmai acest lucru mă determină să susţin că personajele lui Caragiale erau copii nevinovaţi pe lângă corifeii ridicaţi în fruntea bucatelor de actualele partide politice. Caragiale îşi privea chiar cu duioşie personajele, satira lui privea mai mult moravurile şi nu corupţii, pe vremea lui oamenii politici, mai ales cei veniţi din vechea boierime, se ruinau făcând politică şi neglijându-şi administrarea averilor personale. Caragiale, putem spune că îşi iubea personajele pe care le satiriza, el făcând parte din lumea lor, pe care o cunoştea şi cu părţile bune şi cu părţile rele. 
Marele actor Iancu Brezeanu, în memoriile sale publicate, povesteşte un episod care întăreşte această afirmaţie. Se afla în turneu într-un oraş de provincie, pe când Caragiale, aflat într-un tren, a văzut în gară afişul cu spectacolul „O noapte furtunoasă”. Şi-a întrerupt călătoria şi seara a asistat la spectacol, care se desfăşura într-o grădină de vară. Încântat de interpretarea magistrală a lui Iancu Brezeanu, care juca rolul jupânului Dumitrache, după spectacol l-a felicitat şi l-a invitat la o bere pentru a-l chestiona asupra interpretării, deoarece era uimit de cât de real îşi construise personajul. Brezeanu i-a răspuns că nu are niciun merit şi că a fost inspirat de patronul unei cârciumi din oraş, care era leit jupân Dumitrache, cu ambiţia lui de familist şi cu celelalte cusururi. Încântat, Caragiale a rămas în orăşel cât au durat spectacolele trupei şi seară de seară, însoţit de actor, îşi studia cu atenţie personajul întârziind la cârciuma lui până dimineaţa. 

Iancu Brezeanu şi I.L.Caragiale,  caricatură de pe coperta
 volumului autobiografic apărut în anul 1939
Mai critic decât marele scriitor a fost actorul şi cupletistul I. D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în „Noaptea furtunoasă”, cel cu spectacolele de la grădina Iunion. Pe nedrept uitat azi, Ionescu, un actor de mare talent, a fost ctitorul teatrului de revistă din România. Cupletele sale, scrise de Pantazi Ghica (într-o vreme director al Teatrului Naţional şi autor dramatic, frate cu cunoscutul memorialist Ion Ghica), au rămas în repertoriul spectacolelor de revistă până în zilele noastre. 
Interesant personaj al epocii, I.D. Ionescu a invitat în ţară mulţi actor străini importanţi din lumea varieteurilor pariziene şi mari lăutari ai vremii, între care Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraş Dinicu, totodată şi un bun pianist de muzică clasică. Despre el se mai ştie că era şi un mare filantrop, în timpul Războiului de Independenţă, de exemplu, a cumpărat mii de pungi de tutun şi pâini pe care le-a dus prizonierilor turci, fiind mai târziu decorat de sultan pentru gestul acesta cu înalta decoraţie „Medgidie”. Unul din cupletele care i-au atras multe necazuri, pentru critica adusă fruntaşilor vieţii politice de atunci, se numea „Musca pe căciulă” şi avea următorul refren, actual şi azi, când suntem martorii unei istorii care se repetă: „Avem mulţi patrioţi/ Ce-au muls această ţară,/ Deşi în cor cu toţi/ Că-i vor binele zbiară./ De-asemeni iscusiţi/ Azi lumea e sătulă.../ Tăceţi câţi vă găsiră/ Cu musca pe căciulă”. Deşi de-a lungul carierei a refăcut trei săli de teatru şi a înveselit bucureştenii câteva decenii, autorităţile i-au făcut şicane nenumărate ani de-a rândul, aducându-l la faliment. A murit sărac, fiind înmormântat în cimitirul din Sinaia, unde astăzi locul lui de veci nu mai este cunoscut. 
Alin CIUPALĂ

Cu bicicleta pe dealurile noastre

Recunosc că nu am suportat niciodată nici termenul şi nici ideea de „a merge la sală“. Pentru că acolo te întâlneşti cu alţi indivizi (mai mult sau mai puţin dubioşi) un bun prilej de a vă studia, involuntar, abdomenul, musculatura (dacă este sau nu “lucrată”), tatuajele, lănţicurile, inelele, cerceii. Mult mai simplu este să-ţi cumperi două-trei aparate pe care să le foloseşti acasă, dând sonorul la maximum pe VH1 Classics, de exemplu. Nu m-am dat în vânt nici după jogging. A quoi bon? Parcurgi o distanţă mult mai mică decât dacă bagi pedale la bicicletă şi toţi pensionarii se uită la tine ca la felul paişpe. De doi ani prefer mersul pe bicicletă. Cel mai mult îmi place să observ casele, terenurile de vânzare, ce s-a mai făcut prin orăşel. Fiind un târg colinar, efortul nu este chiar redus, căci după ce cobori, invariabil trebuie să urci. Îmi place să surprind/ sperii câinii maidanezi când prind viteză; se dau într-o parte miraţi, tematori, dilematici. Mă răzbun pentru toate dăţile când m-au lătrat şi alergat. În acele momente, cu un picior dau dintr-o pedală, iar pe celălalt îl întind sfidător către el/ei, să înţeleagă faptul că şi eu i-aş pocni în bot. 
În ultima zi de concediu m-am hotărât să refac o întâmplare din adolescenţă care nu ştiu cum, poate datorită eroismului său, mi-a rămas întipărită în memorie. Pe la jumătatea anilor ’80, tata începuse să fie pasionat de pescuit, dar era la faza de amatori. Şi unde-şi putea dezvoltă abilităţile în a azvârli undiţa decât într-un lac de munte din apropiere. Mie nu-mi plăcea pescuitul (şi în continuare nu mă dau în vânt), dar uneori îl urmam. Mai citeam Sven Hassel pe malul apei, mai aruncam un “băţ“ cu pluta, special meşterit de tata pentru mine, dar dacă în primele cinci minute nici o fâţă nu avea bunul simţ să tragă, mă lăsăm păgubaş. Nu aveam/ nu am răbdare. Sau măcar nu cu peştii, pe care nici măcar nu-i mănânc, chiar dacă tot mi se spune că este cea mai bună carne, fără colesterol etc. Când eram copil era să ma înec cu un os de peşte în Deltă; m-am învăţat minte, e mai bine să fii prudent. Tata se trezea dis-de-dimineaţă, pe la 4 era în poziţii de tragere, lansetele erau aliniate în faţă (e drept că nu ştiu dacă în acea perioada, în jurul anului 1990, era atât de dotat), juvelnicul aruncat în apă, în apropierea malului, bine priponit, în aşteptarea nefericiţilor locatari. Uneori prindea, alteori venea cu alte produse din zonele vizitate (pepeni, porumb etc.) 


Eram într-una din interminabilele vacanţe de vară din liceu, nu aveam ce face şi pe la amiază mi s-a pus pata să mă duc după el cu bicicleta. Aveam un Pegas bunicel, pe care-l negociasem de la vărul meu. Făcusem o afacere foarte bună: el îmi dăduse în 1991, prima oară când a revenit în România din Franţa o hârtie fabuloasă de 100 de franci francezi, iar anul următor i-am cumpărat bicicleta, de care oricum nu mai avea nevoie, dându-i propiii franci. El a fost încântat. Nu ştiu cum am urcat serpentinele abrupte de lângă baraj, tot pe lângă bicicletă, probabil doar concurenţii de la Tour de France pot duce la bun sfârşit o astfel de căţărare (acesta ar fi termenul ciclistic de specialitate), dar dacă reuşesc ei să urce prin Pirinei şi Alpi, cele două sute de metri diferenţă de nivel probabil li s-ar părea o simplă promenadă. Ajuns la baraj mai aveam ceva de mers, pentru că tata pescuia în cealaltă parte a lacului, nu în cea „comercială”, unde de altfel puteai fi uşor observat de diverşi inspectori şi poliţişti. Am ocolit tot lacul Paltinu, treabă destul de grea, dar m-a bucurat surprinderea pe care am citit-o pe chipul lui tata. Mi-a dat să mănânc nişte pâine proaspătă, un cârnat uscat şi nişte caşcavea afumată pe care reuşise s-o cumpere de la ţăranii din zonă care, neavând norocul socialist să fie colecivizaţi, reuşeau să mai crească animale. Însă nu m-a lăsat (dar mai puteam?) să mă întorc pe biclă, a îndoit-o/ contorsionat-o în Oltcitul nostru bej şi ne-am întors acasă.
Refăcând acest traseu de acum mai bine de două decenii, cocoţat totuşi pe mountain-bike-ul meu destul de performant, care rezistă de doi ani de zile tuturor aventurilor mele săptămânale, nu am putut să nu remarc din nou frumuseţea peisajului, dar starea generală de abanon. Bine, poate că eram puţin sub influenţa vacanţei din Grecia unde se încearcă valorificarea fiecărui colţişor, fiecărei stânci sau plaje. Şi a fiecărei poveşti asociate. Urcând pe la Fântâna cu Cireşi, am trecut atât pe lângă fosta tabăra pionierească de pe Dealul Voila, cât şi pe lângă fosta unitate de radiolocaţie, ambele abandonate, lăsate de izbelişte. Mă gândeam ce complex hotelier sau tabără  de creaţie s-ar putea realiza dacă ar exista voinţă şi s-ar putea dezlega iţele birocraţiei româneşti. Atunci centrul de promovare turistică din centrul municipiului Câmpina ar avea şi alte obiective de promovat în afara celor două muzee ultracunoscute. Mergând puţin mai încolo, celebrele cazemate nu mai pot fi vizitate pentru că un operator de telefonie mobilă (cred) a plantat de ani buni un releu şi l-a înconjurat cu un gard înalt. Iar în apropiere un saivan îşi aruncă dejecţiile la câţiva paşi, provocând nişte miasme greu de suportat, mai ales într-o zi caniculară. În schimb panorama începutului de Vale a Prahovei este magnifică, însă cu greu poţi aduce vreun străin să o admire. Iar lacul Paltinu este supus şi el, ca multe alte locuri simpatice din această ţară, poulării voluntare şi capacităţii noastre de a arunca gunoaie oriunde, oricând, oricum. E drept, la pajiştea care duce chiar către luciul de apă, unde se află şi parcarea, nu am observat nici măcar o ladă/ tomberon de gunoi. După o oră de mers cu bicicleta, mi-am mâncat masă de prânz (un banal sandvici) în apropierea apei şi a unui morman de PET-uri. Multă linişte... Era o zi de marţi. Doar un temerar s-a aruncat în apă înotând vreo 300 de metri. După ce i-am urmărit mişcările am stat liniştit: era un cunoscător! O remorcă, ce părea a fi în week-end magazin ambulant, era închisă. Hotărât lucru, mi-am spus, când vine vorba de turism suntem nişte amatori absoluţi! Întoarcrea a fost mult mai rapidă şi uşoară! 
Acasă, dând drumul la televizor, postul DIGI 24 transmitea un ultim scandal având drept subiect principal un grup de turişti români care trebuia să fie cazat la un hotel din Eforie Nord şi care a avut surpriza să constate că saltelele erau din 1970 şi, probabil, conţineau urme de viaţă extraterestră! Hotelul avea două stele. Pentru mine continuă să rămână un mare mister cum se acordă stelele în sistemul de turism românesc însă, ca notă generală, întotdeauna una este în plus! Alte ştiri triumfaliste anunţau creşterea spectaculoasă a numărului de turişti străini care au vizitat până în iulie România faţă de anul trecut, de la vreo 900.000 la un milion! Păi numai insula Thassos, din bătrâna Elada, cred că depăşeşte cu uşurinţă această cifră, care unor ştirişti români le dă fiori şi pune în mişcare celebra şi universal cunoscuta mândrie de a fi român!
Codruţ CONSTANTINESCU

După aparatul RMN, computerul tomograf este o altă dotare importantă a Spitalului SanConfind

Imagistica medicală, disciplina ce cuprinde diferite procedee pentru a crea imagini ale corpului uman în scop clinic, este extrem de importantă în diagnosticarea, confirmarea şi evaluarea în mod corect a unei afecţiuni, precum şi în stabilirea celei mai bune conduite de tratament. La sfârşitul acestei luni, Centrul Medical SanConfind îşi va deschide a doua sa structură funcţională, după Baza de Tratament şi Recuperare Medicală, care a fost inaugurată la mijlocul lunii aprilie 2015.  Este vorba despre Secţia de Radiologie și Imagistică Medicală, o secţie foarte modernă, dotată cu aparate ultraperformante pentru realizarea unor investigații medicale deosebite: RMN - rezonanță magnetică nucleară, CT - tomografii computerizate, mamografii (ecografie mamară în cabinet dedicat), osteodensitometrii, RX - radiologie convențională. Cel mai valoros şi mai important este aparatul  RMN, unic în Câmpina și chiar în zona de nord a județului, care a fost prezentat în numărul precedent al revistei Oglinda. Astăzi, vă vom prezenta Siemens CT Somatom Definition AS 64 slice, computerul tomograf al Spitalului SanConfind, un echipament medical de ultimă generație și de înaltă performanță. 

Siemens CT Somatom Definition AS 64 slice
Tomografia computerizată(CT) este un examen de mare acuratețe diagnostică utilizat în explorarea afecțiunilor abdominale, mediastinale și pulmonare. Tomografia computerizată este o tehnică de investigaţie imagistică ce foloseşte razele X pentru a crea imagini detaliate ale structurilor din interiorul corpului. Este folosită pentru a investiga diferite părţi ale corpului precum: craniu, torace, abdomen, pelvis, articulaţii şi membre. Ea poate realiza imagini de tip spiral - multislice ale unor organe precum ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, glandele suprarenale, plămânii şi inima. De asemenea, poate oferi informaţii asupra vaselor sanguine şi oaselor. CT permite examinări cu efectuarea de imagini de înaltă rezoluţie într-un timp minimal, dar și posibilități de post-procesare a imaginilor, inclusiv reconstrucţii tridimensionale. Procedura oferă posibilitatea efectuării unor examinări dinamice de înaltă rezoluţie cu suportul substanţei de contrast. Ea urmează după alte explorări prealabile - ecografii, radiografii. Această investigație este frecvent utilizată în diagnosticul pozitiv, mai ales în urmărirea periodică a afecțiunilor oncologice (cancere) cu diverse localizări. Pe lângă performantul aparat RMN marca Siemens (model Magnetom Aera), Secţia de Radiologie și Imagistică Medicală a Spitalului SanConfind are în dotare un foarte bun computer tomograf fabricat de aceeași companie germană, numărul 1 în lume în producerea de aparatură medicală pentru radiologie și imagistică. 


Este vorba despre Siemens CT Somatom Definition AS 64 slice, care permite efectuarea întregii game de investigații din imagistica medicală în tomografia computerizată, inclusiv  cardio- si angio-CT. Datorită datelor tehnice ale echipamentului Siemens CT Somatom Definition AS 64 slice, aparatul permite achiziţionarea a 64 slice-uri (secțiuni) într-o rotaţie. Examinările cardio CT sunt efectuate cu o mare precizie, viteză maximă de achiziție a imaginii și o iradiere minimă a pacientului. În general, pentru orice examinare prin CT, caracteristicile tehnice performante printre care: viteza de rotaţie, rezoluţia spaţială, tubul Rx (singurul cu răcire directă care permite scanări de lungă durată pentru orice categorie de pacient) şi nu numai, oferă o examinare de acurateţe pentru toate categoriile de pacienţi, inclusiv examinări pediatrice – oferind posibilitatea reducerii dozei de iradiere. Calcularea scorului de calciu reprezintă unica metodă de depistare a plăcilor de aterom ce conțin calciu la nivelul arterelor coronare și se efectuează fără administrarea substanței de contrast. Coronarografia CT și calcularea scorului de calciu cu substanță de contrast reprezintă o metodă non-invazivă de vizualizare a morfologiei arterelor coronare sau a malformațiilor cardiace congenitale.

Rezonanță magnetică nucleară (RMN) sau tomografie computerizată (CT)?
Atunci când doctorul nu reușește să depisteze boala de care suferi prin analizele de sânge sau prin ecografii, este foarte probabil sa îți recomande investigații mai amănunțite, precum tomografia computerizată (CT) sau rezonanța magnetică nucleară (RMN). Fiecare are avantaje si dezavantaje, însă ele nu trebuie efectuate decat la recomandarea medicului. Ambele se pot face la Spitalul SanConfind. Orice tomografie computerizată folosește o doză mică de raze X, ceea ce înseamna că pacientul investigat va fi expus radiațiilor. De aceea, metoda este contraindicată gravidelor. Cu toate acestea, medicii spun că iradierea din timpul unei tomografii computerizate  este echivalentă cu cea produsă în timpul unui zbor cu avionul. Tomografia este în mod special necesară în accidentul vascular cerebral și în urgențele neurologice (traumatisme). Medicul îți poate recomanda CT-ul pentru diagnosticarea unor afecțiuni de la nivelul craniului, abdomenului, toracelui sau membrelor, putându-se evidenția tumori, fibroze, anevrisme, hemoragii, chisturi sau noduli. Pentru ca medicul să vizualizeze mai bine organele investigate, este posibil ca înainte să ți se administreze o substanță de contrast pe bază de iod, care ți se injectează sau pe care o bei. Substanța poate da o senzație de căldură în tot corpul sau de vomă (de aceea, nu trebuie să mănânci cu patru ore înainte). În afară de sarcină, tomografia este contraindicată daca ai alergie la iod sau dacă suferi de insuficiență renală. 


Rezonanța magnetică nucleară este, ca și tomografia, nedureroasă. În plus, are avantajul că nu folosește radiații, ci un câmp magnetic. Prin RMN se obține un contrast mai bun și se pot vizualiza leziunile foarte mici, milimetrice, structurile vasculare fine și ale nervilor. Deoarece țesuturile moi se văd mai bine la RMN, rezonanța magnetică este eficientă pentru analizarea țesuturilor moi (creier, aparatul cardiovascular, mușchi), a articulațiilor, a coloanei vertebrale, a organelor abdominale (vezică, ficat, rinichi, splină, pancreas, glande suprarenale, căi biliare) și a organelor genitale (ovare, uter, prostată, testicule). Analiza prin RMN poate fi facută și în ultimele doua trimestre de sarcină, atunci când la făt a fost observată la ecografie o eventuală malformație. Rezonanța magnetică se poate face cu sau fără substanță de contrast. Aceasta este însă mult mai bine tolerată, dând foarte rar reacții alergice. RMN-ul este contraindicat persoanelor cu stimulator cardiac, cu proteză osoasă metalică sau cu proteză cardiacă de tip vechi. 

Computerul tomograf (CT) folosește raze X pentru a efectua imagini detaliate ale structurilor din interiorul organismului. În timpul testării, pacientul va fi întins pe o masă conectată la scanner-ul computerului tomograf, un aparat de dimensiuni mari cu aspectul unui cilindru fără miez. Acesta va trimite impulsuri de raze X prin corpul pacientului. Fiecare impuls durează mai puțin de o secundă și formează imaginea unei felii subțiri (slice) din organul sau zona studiată. O parte a scanner-ului se poate înclina, fapt ce permite preluarea imaginilor zonei studiate din diferite poziții. Imaginile sunt memorate într-un computer. O vopsea iodată (substanța de contrast) poate fi folosită pentru a face structurile și organele mai ușor de observat pe imaginile computer tomograf. Substanța de contrast poate fi administrată intravenos sau per os (oral), în funcție de testul dorit. Imaginile computer tomograf pot fi preluate înainte sau după administrarea substanței de contrast.  
Rezonanța magnetică nucleară (RMN) este un test ce folosește câmpul magnetic și energia undelor radio pentru a prelua imagini ale organelor și structurilor din interiorul corpului. În cele mai multe cazuri, rezonanța magnetică nucleară furnizează informații care nu pot fi oferite de alte explorări ca radiografii, ecografii sau tomografiile computerizate. Pentru testarea cu rezonanța magnetică nucleară, partea din organism ce se dorește a fi studiată este plasată în interiorul unei mașini speciale, care este, de fapt, un magnet foarte puternic. Informațiile furnizate de către aparat pot fi memorate și stocate într-un computer. Fotografii sau filme ale anumitor expuneri pot fi, de asemenea, efectuate. Uneori se poate folosi și substanță de contrast pentru a oferi imagini mai clare ale organelor și structurilor studiate. Rezonanața magnetică nucleară este folosită pentru a descoperi probleme ca hemoragii, tumori, infecții, blocaje, leziuni ale: creierului, organelor interne, glandelor, vaselor de sânge sau articulațiilor.