18 august 2015

Trei liberali vor să obţină candidatura partidului pentru Primăria Câmpina

Până la alegerile locale din 2016 a rămas mai puţin de un an. Partidele câmpinene au intrat pe linie dreaptă în ceea ce înseamnă alegerile interne pentru desemnarea candidaţilor care le vor reprezenta în bătăliile pentru câştigarea şefiei executivului municipal. Funcţia de primar tentează pe oricine, oricât de mult şi-ar iubi meseria în care profesează, căci jilţul de edil-şef nu îţi asigură doar o mare fotografie înrămată şi postată pe un perete din sala de protocol şi de şedinţe a Primăriei, ci şi un loc în istoria locală, plus posibilitatea de a fi pe buzele tuturor localnicilor pentru cel puţin patru ani de zile. 
Nu cu mult timp în urmă, la şedinţa Comitetului Local Executiv al PNL Câmpina, au fost discutate cu patimi dezlănţuite două candidaturi interne la funcţia de primar. La întâlnirea liberalilor au participat George Ionescu (co-preşedintele PNL Prahova  şi preşedinte al fostului PDL) şi Sebastian Danielescu – vicepreşedinte al PNL Prahova. 
Interesante au fost dezbaterile pe marginea celor două candidaturi interne pentru Primărie. Căci în afară de primarul în funcţie, care are toate şansele să fie ales candidatul PNL Câmpina la viitoarele alegeri pentru Primărie, a apărut şi al doilea candidat. Cu totul surprinzător, în ciuda faptului că, potrivit regulamentelor impuse de conducerea centrală a partidului, primarii liberali în funcţie sunt candidaţii  incontestabili ai partidului la prima demnitate publică locală. 


Dacă ţinem cont că alegerile pentru primari se vor desfăşura tot ca acum patru ani, într-un singur tur de scrutin, e limpede că Horia Tiseanu are toate şansele să fie nu doar candidatul PNL, ci şi să mai câştige un al patrulea mandat de primar. Ar fi o performanţă greu de egalat, aproape imposibil de depăşit. Cezar Grama, preşedintele TDL şi co-preşedinte al Organizaţiei Judeţene de Tineret a PNL, s-a arătat în şedinţă ca fiind cel care vrea să-l înfrunte pe Horia Tiseanu în alegerile interne pentru desemnarea candidaturii partidului. George Ionescu, copreşedintele de la judeţ,  i-a cerut lui Cezar Grama să-şi explice candidatura, în contextul în care hotărârile de la centru îi dau întâietate la candidatură primarului în exerciţiu. Cezar Grama şi-a prezentat intenţiile, chiar dacă mai tânărul candidat a fost acuzat că vrea să atenteze la unitatea partidului local, că nu are notorietate şi că nu participă la activitatea şi şedinţele organizaţiei locale. 
Fleacuri… Tiseanu o fi fost surprins de gestul mai tânărului său coleg de partid (mai ales că Grama provine tot din fostul PDL, partid în fruntea căruia Tiseanu s-a aflat două decenii), dar chiar nu credem că s-a aşteptat ca gestul lui Cezar Grama (de frondă, poate, dar de o frondă care respectă regulile jocului democratic), să fie urmat de cel al unui alt june liberal. Căci la câteva zile după şedinta CLEX de la Câmpina, Ioan Dan Muşat, liberal cu state destul de vechi (din 2007 în partidul Brătienilor), care a condus o vreme organizaţia TNL Câmpina, şi-a depus şi el candidatura pentru Primărie. “L-am ales de trei ori pe Horia Tiseanu primar şi o să-l mai aleg, dacă va mai fi nevoie de votul meu în acest sens. Însă trebuie să vă spun că m-am înscris în competiţie, fiindcă îmi displac proiectele politice aranjate de la centru, care nu au în ele niciun ferment al competiţiei politice interne democratice. Nu trebuie să fii doctor în politologie ca să-ţi dai seama că actualul primar, în condiţiile unui singur tur de scrutin, are cele mai mari şanse să fie următorul primar al Câmpinei. Deşi după câte mandate are dl Tiseanu, că le-am pierdut şi numărul, sintagma “următorul primar” pare golită de conţinut. Nu are însă toate şansele, pentru că mai sunt alte două candidaturi interne: a lui Cezar şi a mea. În general, îmi place ideea de a lupta chiar dacă ai de partea ta  doar cea mai mică şansă. Dacă nu o foloseşti, nu eşti un politician viu. Prin candidatura mea am mai vrut să dovedesc rivalilor politici (oricare ar fi aceia), că în PNL există ceea ce se cheamă democraţie internă de partid. Până se va decide candidatura finală a PNL la primărie, orice liberal are dreptul să se exprime şi să-şi joace cartea, şansa, destinul…”

Editorial. TOVARĂȘA ANA

Prin urmare, doi cetățeni români din anul 2015 au ideea să facă un film despre Ana Pauker,  în care aceasta să apară „umanizată”, un revoluționar dedicat „trup și suflet” idealului său, capabil(ă) de sacrificiu și de idealuri mărețe. Înseamnă că în curînd urmează și un film de proslăvire a lui Ceaușescu. Să fie o întâmplare că proiectul acesta, un element dintr-o puternică revenire în ofensivă a comunismului (nu a stîngii, pentru că o stîngă adevărată, socialistă, ar avea prima interesul de a se delimita de comunism), coincide cu cealaltă campanie, de interzicere a marilor interbelici printr-o lege aberantă? Sigur că nu. Profesorul Constantin Pârvulescu, scenaristul, are un CV „greu”, occidental, de doctor în istoria filmului. Regăsim într-un interviu al său toate clișeele/ sloganele stalinismului „intelectual” din categoria sartrianului „orice anticomunist e un cîine”. Căci, spune vehement dl. profesor: anticomunismul “pătimaș” este considerat un gest de lașitate civică. 
E o mică fraudă logică aici, pe care o practică toții comilitonii neo-stalinismului carpatin: adjectivul adăugat ca din întîmplare, pentru că dl. profesor și procurorii viitoarelor tribunale „populare” nu vor reuși niciodată să spună unde este granița dintre anticomunismul „normal” și cel „pătimaș”. Ne vor încadra pe toți la cel de-al doilea.


Se vorbește apoi cu o deplină seninătate și ignorare a adevărului istoric despre lupta Anei Pauker de a democratiza România. Deci a trebuit să ajungem în anul 25 după revoluția anticomunistă ca să aflăm că regimul stalinist introdus la noi după '45 a fost o întruchipare a democrației. Iar lupta tovarășei Ana cu tovarășul Dej nu a fost o luptă între masculii alfa (pentru că și tovarășa era un mascul, oricît încearcă dl. profesor să o disculpe și din punct de vedere feminist – trebuia bifată și cerința asta ca să cîștige finanțarea - ca fiind singura femeie din partid) ai haitei pentru acapararea puterii, cum spun toate mărturiile istorice, ci o luptă pentru democrație. 
Citești și te crucești… cum de au putut încape într-un simplu interviu atîtea idei bolovănoase ale propagandei staliniste. Și dacă acesta este interviul, cum va fi filmul? Intră aici și anti-elitismul și antiintelectualismul (sunt curios totuși ce vor pune în locul proletariatului – care nu mai există - acești noi revoluționari de profesie, căci cu intelocrații amfiteatrelor stîngiste nu poți să faci o revoluție), tovarășa Ana este elogiată că și-a reprimat complet tendințele intelectuale într-un partid care nu excela deloc prin aderenți din această reprobabilă categorie socială. Faptul că filmul va fi unul de propagandă este devoalat fără să vrea chiar de autorul scenariului care vorbește de un „instrumentar conceptual rudimentar de abordare a experienței românești cu socialismul”. 
Filmul, din cîte știe un nevolnic ca mine, este o artă, iar arta nu lucrează cu „instrumente conceptuale”, astea sunt ale ideologiei, științei sau filosofiei. Cît despre experiența românească a socialismului (nu „cu socialismul”, asta este o exprimare incorectă, dar folosirea corectă a limbii este și ea suspectă de naționalism), ea este răspicat spus una genocidară. Chestie despre care dl. profesor nu suflă un cuvințel, evident. Ce ușor e să te joci cu „instrumentele conceptuale”, bazîndu-te pe uitarea sutelor de mii de victime! Vocea lor nu are cum se auzi într-un film de propagandă. Lipseau în istoria noastră personaje feminine demne de a fi subiect de film? Dar cîte sunt: de la Anița Nandriș la Elisabeta Rizea, de la Alice Voinescu la Oana Orlea și pînă la regina Maria care își așteaptă marele film de Oscar. Și în loc de asta, ni se propune ca model un agent al distrugerii și crimei. Pot fi acuzat că judec ceva ce nu există, un film care nu e decît un proiect. Nu-i adevărat. Judec ceva ce n-ar trebui să existe deloc într-o societate normală. Adică într-o societate care nu ridică osanale crimei. Căci ideile vehiculate de dl. profesor sunt, simplu spus, idei de încurajare a crimei. 
Există – totuși – o lege care definește comunismul ca regim criminal, nu se aplică ea? De fapt, ținta interviului sunt chiar cei care mai au nebunia de a aminti cînd și cînd de această lege. Nu voi insista și pe lamentoul personal interogativ: ce pot învăța studenții de la asemenea profesori? E multă vreme de cînd sufăr de un acut deficit de speranță. Cînd ai un picior amputat, ai scăpat de grija de a-ți tăia unghiile. Neo-tovarășii ăștia vor să ne scape de toate grijile amputîndu-ne cu hărnicie de istorie. Îi interzic pe Eliade, Țuțea, Vulcănescu bazîndu-se pe sentințe date de niște tribunale ale absurdului, dar o ridică la rangul de martiră pe tovarășa Ana, condamnată de același tip de tribunal. Vorba poetului: opriți istoria, eu cobor la prima!
Christian CRĂCIUN

Inflație de candidați pentru șefia Poliției Locale

Joburile la stat sunt încă la mare căutare, chiar dacă, în perioadele de recesiune economică și criză financiară, când vistieria țării este secătuită, iar veniturile la bugetul de stat trebuie grabnic revigorate, sectorul bugetar este primul sacrificat şi salariile bugetarilor sunt sensibil diminuate, numericul lucrătorilor din serviciile publice luând-o ușurel pe panta descendentă. Cu toate inconvenientele unei slujbe la stat, remunerată cu zgârcenie, sunt şi multe avantaje care înclină balanţa opţiunilor, printre care faptul că slujba în sistemul bugetar este mult mai stabilă decât în sistemul privat, iar pericolul unei concedieri individuale are o foarte mică probabilitate. 
Postul de director al Poliţiei Locale Câmpina, vacantat la sfârşitul lunii aprilie 2015 prin plecarea lui Carmen Gheorghe la Ploieşti, pentru a conduce Poliţia Locală din capitala judeţului, este râvnit, se pare, de multă lume. Astfel, nu mai puţin de patru persoane s-au înscris în cursa pentru ocuparea şefiei poliţiştilor locali. Înainte de transferul lui Carmen Gheorghe de la Poliţia Locală Câmpina (pe care a condus-o în perioada 2010 – 2015) la Poliţia Locală Ploieşti (în fruntea căreia s-a mai aflat între anii 2005 şi 2009), cele mai mari şanse, după cum acredita bursa zvonurilor de la acea vreme, le avea Irina Nistor, şefa unui compartiment din Poliţia Locală şi soţia consilierului municipal Marian Nistor, directorul Serviciului Public de Administrare a Pieţei Centrale. Zvonurile nu s-au adeverit, însă, căci primarul Horia Tiseanu a făcut o mutare surpriză, numindu-l pe Marius Vişan director interimar al Poliţiei Locale Câmpina, până la desfăşurarea examenului de titularizare pe post. Menţionăm că Marius Vişan a fost mulţi ani adjunctul directorului Direcţiei Economice din cadrul Primăriei Câmpina, Gheorghe Ecaterinescu. 


În afară de el, s-au mai înscris la concursul pentru ocuparea postului de director al Poliţiei Locale Câmpina (structură aflată în directa subordine a edilului-şef), Gabriela Barbu, fostul coordonator al Compartimentului Protocol şi Programe de finanţare din Primăria Câmpina (actualmente, consilier în cadrul acestui compartiment), şi Iulian Anton, şeful Biroului Juridic din Primăria Câmpina. Irina Nistor, cea care pleca la finele lunii aprilie cu prima şansă, nu s-a mai înscris la concurs. Pe ultima sută de metri s-a mai înscris şi un al patrulea candidat – un candidat-surpriză. Este vorba despre Sânziana Roşca, de 28 de ani, care conduce, în prezent, birourile Transport şi Achiziţii Publice din Primăria Telega. 
Ultima zi pentru depunerea candidaturilor şi a dosarelor candidaţilor a fost 12 august 2015. Concursul pentru ocuparea funcţiei de director al Serviciului Poliţia Locală din cadrul Primăriei Câmpina  va avea loc pe 24 şi 26 august 2015. 
Pentru că despre primii trei candidaţi înscrişi în cursă, toţi angajaţi ai Primăriei, s-a mai scris în presa locală, vă propunem o prezentare a candidatului surpriză, mai puţin cunoscut. Am întrebat-o pe Sânziana Roşca (foto) de ce doreşte să candideze şi iată ce ne-a răspuns: 


“Mă consider o persoană capabilă să facă faţă unei astfel de provocări. Simt că pot îndeplini această funcţie cu toată responsabilitatea necesară. Nu ştiu dacă asta înseamnă că am un caracter justiţiar, dar vă pot spune că îmi place ideea de “domnie a legii”. De aceea, mi-ar plăcea să fiu un asigurator al respectării legalităţii prin respectarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, printr-o bună şi corectă funcţionare a Poliţiei Locale, pentru mai multă linişte şi siguranţă în viaţa comunităţii locale a municipiului nostru. Ştiu că sunt persoane sceptice în ceea ce priveşte experienţa mea în domeniu, din cauza vârstei mele, însă ar trebui acordate şanse egale tuturor; 28 de ani nu este totuşi o vârstă a lipsei de experienţă. Să lăsăm să vorbească munca din pasiune şi rezultatele ei. Le doresc succes celorlalţi candidaţi." 

Băneşti – comuna cu doi viceprimari?

Noul PNL, format din vechiul PNL şi fostul PDL, are de luptat în teritoriu atât cu orgoliile neostoite ale liderilor celor două formaţiuni componente, cât şi cu structurile principalului partid de guvernământ, PSD, care este, totodată, şi principalul duşman politic. Rivalitatea dintre liberali şi social-democraţi nu a fost pusă în paranteze decât în perioadele când cele două formaţiuni politice au fost împreună la guvernare. La fel se poate spune şi despre rivalitatea şi mai încrâncenată dintre democrat-liberali şi social-democraţi.
La Băneşti, animozităţile dintre cele două tabere au făcut ca, la începutul acestui an, viceprimarul liberal Mihai Ungureanu să fie demis de către majoritatea pesedistă din Consiliul Local, realizată prin două trădări: una de la liberali, iar a doua, de la democrat-liberali. Aşa s-a ajuns ca organizaţia PSD Băneşti, condusă de primarul Gheorghe Stoica, să adune, în ianuarie 2015, opt consilieri, din totalul de 15 aleşi ai băneştenilor. În şedinţa din ianuarie 2015, o şedinţă cu multe scântei, viceprimarul Mihai Ungureanu a fost demis pentru motive pe care le-a contestat ulterior în instanţă. 


La următoarea şedinţă a legislativului comunei, a fost ales viceprimar Gheorghe Vişan, fost liberal, rămas independent odată cu celebra “ordonanţă a traseiştilor” emisă de guvernul Ponta. Gestul său a fost recompensat de “partidul celor trei trandafiri” cu o importantă funcţie de demnitate publică, a doua în ierarhia administraţiei comunei. De fapt, fostul viceprimar a contestat la instanţa de contencios administrativ atât hotărârea Consiliului Local Băneşti prin care a fost demis, cât şi HCL prin care a fost ales viceprimar Gheorghe Vişan. Cele două dosare s-au judecat separat, iar astăzi niciunul din ele nu a primit rezolvarea prin hotarâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Dosarul prin care Ungureanu contesta demiterea sa abuzivă a trecut de faza fondului, primind o soluţie definitivă care îi dă dreptate fostului viceprimar. Sentinţa Tribunalului Prahova, potrivit legii, trebuie pusă în executare. Mai pe înţelesul tuturor, Mihai Ungureanu trebuie repus în funcţia de viceprimar. Numai că, întocmai ca şi legea, şi o hotărâre judecătorească are meandrele ei de interpretare. Iar fiecare dintre părţi o interpretează în sensul ei cel mai favorabil. Necazul este că instanţa de fond nu a desfiinţat pur şi simplu HCL prin care Ungureanu a fost demis, ci numai a suspendat-o până la pronuntarea instanţei de fond în celălalt dosar, cel privind contestarea numirii lui Gheorghe Vişan în funcţia de viceprimar. Potrivit legii, hotărârea judecătorească prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de cinci zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare.  Aşa se face că Mihai Ungureanu are dreptate şi ar trebui repus în funcţie. Pe de altă parte, majoritatea pesedistă îndeamnă să se aştepte sentinta definitivă în celălalt dosar. Mai ales că, pentru a preîntâmpina o asemenea situaţie ambiguă, Consiliul Local Băneşti a decis, în urmă cu câteva luni, să nu se procedeze la nicio repunere sau excludere din funcţia de viceprimar până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a ambelor dosare. S-ar părea că, paradoxal, după interpretarea în sens strict a primului dosar, Mihai Ungureanu are dreptul de a fi repus în funcţie, de vreme ce HCL prin care a fost demis se suspendă. Teoretic, în litera legii, dar poate nu şi în spiritul ei, comuna Băneşti are azi doi viceprimari. Iată care sunt opiniile celor doi protagonişti ai acestei telenovele politico-administrative.
Mihai Ungureanu: “În şedinţa din ianuarie 2015, majoritatea pesedistă formată în urma a două trădări, m-a demis abuziv, motivele fiind total nefondate şi mincinoase. Puerile nu le pot spune, căci i-aş jigni pe copii. S-a spus că aş fi folosit în scop personal materiale de construcţii transportate cu un camion, lucru care nu a putut fi probat. Adevărul este că eram incomod pentru PSD, după spargerea USL, mai ales pentru primarul comunei. Primarul nu ar trebui să folosească gazeta Primăriei în scopuri personale sau pentru împroşcat cu noroi în mine fără niciun motiv serios, căci nu e patronul publicaţiei şi nu o editează cu banii dumnealui. În şedinţa din ianuarie, peste 100 de băneşteni m-au susţinut, dar primarul nu a vrut să asculte de vocea unora dintre cei care l-au ales în fruntea comunităţii. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond dovedeşte şi ea că sunt nevinovat şi că demiterea mea din funcţia de viceprimar a fost un abuz fără margini.”
Gheorghe Vişan: “Nu vreau să aduc acuzaţii defăimătoare la adresa lui Mihai Ungureranu. Eu vreau doar să fiu lăsat în pace să-i sluijesc cât mai bine pe băneşteni din postura de al doilea demnitar al comunei. Trebuie doar să aşteptăm ca justiţia să se pronunţe definitiv şi irevocabil în cele două dosare. Şi cum vor hotărî instanţele de judecată aşa vom face. Este, de altfel, şi ceea ce au decis consilierii comunali într-o HCL, prin care am convenit să nu acţionăm decât la finalul tuturor proceselor aflate azi pe rolul instanţelor. Să se facă dreptate vrem şi noi.”
Primarul Gheorghe Stoica, ne-a declarat, la rândul său că “nu este adevărat că localitatea noastră ar avea doi viceprimari. Să aşteptăm finalizarea tuturor dosarelor şi vom pune în aplicare hotărârile judecătoreşti, indiferent ce dispoziţii vor avea acestea.” 

Costel Brânză, bioenergetician: “Vindecarea unui pacient îmi dă puterea de a-l trata pe următorul”

Costel Brânză s-a născut la 13 februarie 1979 în comuna Drânceni, judeţul Vaslui. A absolvit liceul la Arad, continuându-şi studiile la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, secţia Balneofizioterapie - Ortopedie Recuperare. A început să lucreze la spitalul din Craiova, apoi pe rând la Haţeg, la Eforie Nord şi la Băile Felix. Văzând criteriile cu care se se porneşte în medicină, a renunţat la lucrul în spital şi a început terapiile prin medicină alternativă, obţinând rezultate impresionante. 
Dragostea l-a adus la Câmpina! Nu a venit însă aici doar pentru sufletul său pereche, ci pentru toţi aceia care au nevoie de el. Costel Brânză a fost înzestrat cu darul de a lecui trupuri şi suflete, iar femeia care îi stă alături, Zenovia, are acelaşi scop cu al său, acela de a ajuta cât mai mulţi oameni să-şi găsească vindecarea.


- De când practicaţi aceste terapii energetice?
- Începând cu vârsta de 13 ani mi-am descoperit calităţile energetice şi tot atunci am vindecat prima persoană, care suferise un accident vascular cu semipareză pe partea stângă.
- Cum s-a întâmplat?
- Mă jucam cu copiii pe-afară, prin faţa blocului. Fiind iarnă, încercam jocurile copilăreşti, care rezistă cel mai mult cu mâna în zăpadă. Eu stăteam şi câte două ore şi aceasta se topea sub palma mea. Iar când scoteam mâna din omătul rece, aceasta era caldă.
- Şi în acel moment v-aţi pus un semn de întrebare?
- Da. Însă tatăl meu, fie iertat, că l-am pierdut imediat după ce mi-am descoperit calităţile, a fost cel care  mi-a dat primul caz, spunându-mi „Hai să mergem la vecina, să vezi ce problemă are ea, că tu, cu calităţile tale, poate reuşeşti s-o vindeci.” Şi pur şi simplu, în zece şedinţe, persoana respectivă a început să-şi folosească muscultura, să meargă în picioare, să-şi mişte mâinile...
- Ce înseamnă terapiile cu bioenergie?
- Terapiile cu bioenergie sunt nişte încărcări energetice, nişte fluxuri de curenţi în corpul uman. Fiecare dintre noi avem bioenergie, dar foarte puţini dintre noi o avem mai mult dezvoltată. La mine, fiind persoană cu handicap gradul 1, nevăzător, s-a dezvoltat un al şaselea simţ poate, care mă ajută să folosesc această calitate în alt mod. Nu văd o culoare, dar o simt spiritual. 
- Care este condiţia de bază pentru stăpânirea acestei metode terapeutice?
- E mult de discutat aici. Pentru ca aceste terapii să dea rezultate, în primul rând trebuie să depui suflet, trebuie să faci cu plăcere şi cu dăruire lucrul pe care ţi l-a lăsat Dumnezeu în mâini.
- Pe lângă harul cu care aţi fost înzestrat, este nevoie de studiu suplimentar?
- Este nevoie, în primul rând, să cunoşti corpul uman. Pentru a cunoaşte corpul uman este nevoie de anatomie. Având anatomia la bază, îţi descoperi calităţile şi îţi înţelegi mai bine harul cu care ai fost înzestrat. Dar cel mai mult contează să pui suflet în ceea ce vrei să faci.
- Contează credinţa?
- Da, foarte mult. Pentru că vindecarea nu vine direct de la noi, de la cei care suntem înzestraţi cu aceste puteri. Vine şi de la pacient. 50% vine de la noi, 50% din credinţa pacientului. 
- Ce fel de terapii folosiţi în procesul de vindecare al unei persoane?
- Se începe mai întâi cu un masaj de relaxare a masei musculare, care constă în bioenergie. După aceea se efectuează masajul pentru vindecarea, în primul rând, a coloanei, pentru că de la aceasta apar foarte multe afecţiuni interne şi externe. Apoi se face masajul de relaxare şi completarea bioenergetică de final, ridicarea persoanei în terapia luminilor pentru a înţelege că această boală de care suferă este un sprijin pentru a se trata direct din inteligenţa lui, din aura lui.
- Formulele de tratament diferă de la o persoană la alta?
- Da. Diferă de la o persoană la alta, pentru că şi organismele umane diferă. Unele percep mai multă energie sau au nevoie de mai multă energie, altele au nevoie de mai puţină energie sau au prea multă şi nu ştiu s-o folosească, nu ştiu s-o descarce sau să o controleze. 
- Ce fel de afecţiuni trataţi?
- Începând de la hernii de disc, malformaţii pe oase, acestea fiind cazurile cele mai dese. Probleme tiroidiene, probleme de plămâni, astm, cancere de sân, probleme depresive...
- Ce presupun şedinţele de tratament? De cât timp este nevoie pentru a declara o persoană recuperată?
- Cel puţin la mine, până acum, în cazurile pe care le-am avut, a fost nevoie de minim cinci şedinţe şi maxim cincisprezece şedinţe.
- Se poate vorbi de o recuperare/vindecare totală?
- Da. Sunt foarte multe boli care s-au vindecat, foarte multe boli care se pot trata. De exemplu, cancerul de sân (nu în ultimele stadii) a fost vindecat pentru că apare pe baza unei afecţiuni la coloana vertebrală. Sunt de asemenea problemele tiroidiene care se rezolvă. 


- Cât timp durează efectele după terminarea tratamentului?
- Efectele sunt de durată lungă, dar depind foarte mult de felul în care pacientul se menţine. După ce termin un tratament şi îi spun pacientului  „Stop, eşti bine!”, din momentul acela nu trebuie să mai vină. Dar oamenii se reîntorc în general pentru menţinere. Tratamentul poate să ţină 20, 30, 50 sau 80 de ani, pentru că el oferă longevitate. Se ştie că mortalitatea este foarte mare în vremurile pe care le trăim. Dacă oamenii ar face astfel de tratamente o dată la trei ani, la patru ani şi să facă câte 10 şedinţe, speranţa de viaţă ar creşte la 80-90 de ani. Am avut şi pacienţi de 97 de ani. De asemenea, am avut un pacient în Pietroşani, care făcea terapii la mine de mult timp, de când am început eu cu aşa ceva şi care a trăit 125 de ani.
- Ce boli nu puteţi vindeca?
- Sunt bolile aflate în stadii avansate. Metastazele care sunt în ultima  fază. Pentru acestea, din păcate, nu se poate face nimic. Corpul este slăbit, nu mai are energie şi deja s-au pierdut foarte multe din organism. Metastaza înseamnă os putred. Deci nu se mai poate face nimic. Pacientul ar trebui să înţeleagă lucrurile astea şi să vină înainte de a avea un diagnostic. 
- Unii oameni sunt sceptici faţă de aceste metode alternative de tratament. Care credeţi că este principalul motiv?
- Aceste persoane cred că există vindecare pentru orice şi încercând felurite tratamente care nu dau rezultatul aşteptat, devin sceptice când aud de terapiile alternative. Sunt învăţate cu medicina standard şi când au o problemă îşi spun „iau pastila asta şi-mi trece”. Terapia alternativă presupune o durată puţin mai lungă, iar la primele şedinţe apar şi dureri care sunt mai pronunţate la început. De aici vine scepticismul. Dar pe parcurs pacienţii îşi revin şi devin receptivi.
- Aceste forme de terapie intră în contradicţie cu medicina tradiţională?
- Deloc. Noi respectăm medicina tradiţională. Practic e un pilon care ne ajută pe noi în afecţiunile mai dificile, deosebite. De exemplu, cancerele care sunt în stadiu avansat nu le putem vindeca, însă dacă sunt în fază incipientă le putem trata.  
- Care a fost cel mai complicat caz tratat şi ce rezultate aţi avut?
- Cel mai complicat... Avem acum un caz, un copilaş în vârstă de 11 ani imobilizat la pat. Nu mişca mâinile, nu mişca picioarele, doar puţin capul. Rezultatele, în urma tratamentelor, de când am ajuns în Câmpina, sunt vizibile. Copilul stă în fund la marginea patului, mişcă picioarele, mişcă mâinile, scrie la calculator.
- În momentul în care folosiţi energia asupra unei persoane, pe d-voastră vă afectează în vreun fel?
- Pe noi nu ne afectează, pentru că noi avem puterea de autocontrol asupra energiilor negative. Ştim să le stăpânim ca să nu le preluăm noi. Dacă ar fi să luăm douăzeci de pacienţi, fiecare cu câte o boală diferită, sigur nouăsprezece dintre bolile respective le-am lua noi. Însă avem control asupra pacientului, îi dăm energia şi luăm cât e nevoie ca să se poată stabiliza într-un fel.
- Ce simte pacientul în timpul tratamentului?
- Pacientul simte practic energia care îi pătrunde în interiorul corpului, simte furnicături prin piele, simte căldura care se lasă din palmă, din mână, către zona afectată.
- D-voastră cum vă simţiţi în aceste momente?
- Mă bucur enorm când simt că zona afectată a pacientului este spre vindecare, spre bine şi răspunde energiilor noastre. Practic, vindecarea unui pacient îmi dă puterea de a-l trata pe următorul.
- Cum percepeţi d-voastră oamenii?
- Prin aura lor. Fiecare om are propria aură, care îţi permite să vezi ce fel de persoană este. Iar acea persoană care vine cu un gând rău, un gând de încercare, este o persoană care ne dă pur şi simplu energia de a o respinge, de a nu da atenţie problemelor sale. 
- Ce ar trebui să facă oamenii atunci când suferă de o afecţiune, indiferent de gravitatea ei?
- În primul rând, trebuie să creadă în Dumnezeu. Apoi să lupte contra bolii. Dacă boala îi ţine în loc, trebuie să meargă înainte şi să gândească întotdeauna pozitiv: vreau să mă fac bine, pot să mă fac bine, mă ridic de-aici şi este imposibil ca rezultatele să nu fie pozitive. 
Adreea Ştefan
Relaţii la tel. 0730-18.17.67 (d-na Zenovia).

Spectatorii din Câmpina sunt invitaţi să vizioneze comedii de succes în cadrul “Caravanei filmului românesc”

Valoarea filmului românesc clasic este de necontestat. Comedii sau drame, filme istorice sau filme dedicate copiilor, acestea constituie acum un portofoliu preţios cu care filmografia românească se mândreşte. Şi, pentru că acesta nu trebuie să rămână istorie, Caravana filmului românesc – Capodopere ale cinematografiei naţionale a pornit în urmă cu trei ani într-un periplu prin ţară, în dorinţa de a le readuce în lumină. 
A venit, acum, şi rândul oraşului Câmpina unde, în zilele de 21, 22 şi 23 august, comedii de succes realizate în anii ’70 şi ’80 vor fi proiectate la  Casa de Cultură „Geo Bogza”. 
Pentru unii dintre cinefili aceste filme reprezeintă momente nostalgice, pentru alţii, mai tineri, modalitate de survolare a realităţii trăite de părinţii lor, însă, cu siguranţă, pentru toţi spectatorii, reprezintă momente de reală încântare artistică. Programul este compus din filme cu titluri de referinţă: SECRETUL LUI BACHUS, NEA MĂRIN MILIARDAR, BULETIN DE BUCUREŞTI, OPERAŢIUNEA MONSTRUL, BRIGADA DIVERSE ÎN ALERTĂ sau TOAMNA BOBOCILOR.
Iar pentru toţi cei doritori de filme de calitate, este bine de ştiut că  intrarea la aceste proiecţii este gratuită. 

Program Caravana filmului românesc – Capodopere ale cinematografiei naţionale

Vineri, 21 august, ora 18.00: BRIGADA DIVERSE ÎN ALERTĂ


Regia: Mircea Drăgan
Scenariul: Mircea Drăgan,  Nicolae Tic
Cu: Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin

Vineri, 21 august, ora 20.00: BULETIN DE BUCUREŞTI


Regia: Virgil Calotescu
Scenariul: Francisc Munteanu
Cu: Mircea Diaconu, Catrinel Dumitrescu, Draga Olteanu Matei, Octavian Cotescu

Sâmbătă, 22 august, ora 18.00: OPERAŢIUNEA MONSTRUL


Regia: Manole Marcus; 
Scenariul: Titus Popovici; 
Cu: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Marin Moraru, Ovidiu Schumacher, 

Sâmbătă, 22 august, ora 20.00: SECRETUL LUI BACHUS


Regia: Geo Saizescu
Scenariul: Titus Popovici
Cu: Ştefan Mihăilescu-Brăila, Gheorghe Dinică, Dem Rădulescu, Emil Hossu

Duminică, 23 august, ora 18.00: TOAMNA BOBOCILOR


Regia: Mircea Moldovan 
Scenariul: Petre Sălcudeanu 
Cu: Marin Moraru, Draga Olteanu Matei, Emil Hossu, Octavian Cotescu

Duminică, 23 august, ora 20.00: NEA MĂRIN MILIARDAR


Regia: Sergiu Nicolaescu; 
Scenariul: Vintilă Corbul, Eugen Burada, Amza Pellea;
Cu: Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Jean Constantin, Ştefan Mihăilescu Brăila 

Asociaţia CineCultura (www.asociatiacinecultura.ro), împreună cu MDV AUDIO STUDIO (www.mdvstudio.ro), a organizat, începând din vara anului 2013, CARAVANA FILMULUI ROMÂNESC, proiect ce s-a derulat la nivel naţional prin cele două secţiuni ale sale: Capodopere ale cinematografiei naţionale şi Cartea şi filmul.
În cei doi ani de existenţă, Caravana filmului românesc s-a oprit în oraşele: Ploieşti, Constanţa, Oneşti, Mangalia, Fălticeni, Alba Iulia, Gura Humorului, Cluj-Napoca, Zalău, Reşiţa, Corabia, Târgu-Jiu, Slatina şi Bucureşti, ajungând la un număr total de aproximativ 44.500 de spectatori şi consemnând 477 de referiri în presa locală şi naţională. În cadrul Caravanei, toate filmele au fost prezentate la o calitate artistică de excepţie, fiind refăcute ca sunet şi  imagine.
Proiect realizat cu sprijinul CNC – Centrul Naţional al Cinematografiei, UCIN – Uniunea Cineaştilor din România, Arhiva Naţională de Filme; ANF - Arhiva Naţională de Filme; DACIN SARA – Drepturi de Autor în Cinematografie şi Audiovizual – Societatea Autorilor Români din Audiovizual;
Parteneri: Primăria Municipiului Câmpina 
Sponsor: Next Gen Communications;
Parteneri media: Cinefan, CinemaRx, All About Romanian Cinema  - AARC, Gratuitor, Urban Things, România pozitivă, RoEvents, iFestival.ro, Comunicate de afaceri, Timp Românesc, Prompt Media, Agenţia de Carte, Viitorul Ilfovean, Centrul Român pentru Iniţiativă Socială, Asociaţia Cris, nONGuvernamental, CSR Nest, GEAc, Grădiniţe Bucureşti, Calendarul Copiilor, Melc Codobelc

A dispărut un boem, un personaj emblematic pentru vechea Câmpină

Rămas bun, Nicu Trandafir!

A plecat recent într-o lume mai bună ultimul boem al Câmpinei, figură pitorească, bine cunoscută în societatea câmpineană: Nicu Trandafir. A trăit aproape trei sferturi de veac, născut fiind 1941. Pornise cu dreptul în viaţă. Tatăl său era unul dintre membrii importanţi ai activului de partid din anii ’50. De la Partidul Comunist, familia Trandafir (părinţii şi trei copii – Moţu, Nicu, Luci) a primit casa naţionalizată a negustorului Filcea, cunoscută azi de câmpineni cu numele de Bolta Rece. Ghinionul fraţilor Trandafir a fost că au rămas singuri, orfani, la o vârstă fragedă. Au renunţat la şcoală şi nefiind supravegheaţi de rudele lor au dus o viaţă dezordonată. 
Nicu Trandafir a avut întotdeauna o sămânţă de rebel. Foarte repede a intrat într-o grupare de tineri cu proastă reputaţie în oraş datorită nonconformismului lor, care încălca principiile severe ale moralei comuniste. Fiind cel mai tânăr între ei, ca să-şi asigure un loc în această grupare care impresiona pe vremea aceea oraşul, Nicu Trandafir a început să dea lovituri prin câteva mici magazine şi banii uşor obţinuţi îi cheltuia cu prietenii, petrecând la Sinaia. Nu a durat mult această perioadă de excese, care ar fi putut să-l coste scump. A avut însă norocul să nu fie prins şi să nu sufere rigorile legii.


În acea perioadă a anilor ’50, un eveniment sportiv avea să-l fascineze şi să-l îndepărteze de viaţa dezordonată de până atunci: olimpiada de la Melbourne. Înotătorii australieni, tineri de vârsta lui, au spulberat atunci toate recordurile. Neexistând în vremurile acelea televizor, Nicu urmărea la radio relatările marelui crainic sportiv român Raul Bart (care a rămas în Occident şi nu s-a mai întors în ţară) şi şi-a propus să devină un înotător de talia australienilor. 
Câţiva ani a dus o viaţă sportivă exemplară. Se trezea la 5 dimineaţa, făcea exerciţii de gimnastică, apoi pleca la ştrand şi înota 10.000 de metri în diverse stiluri. Mânca la ore fixe, în special dulciuri, ca să-i ofere cele 4500 de calorii de care avea nevoie zilnic pentru efortul fizic. Seara, când stătea cu băieţii sub ceasul de la Florescu (ceasornicarul oraşului), la ora opt fără zece minute pleca brusc spunând că trebuie să se culce devreme. Ani de zile a făcut gimnastică şi înot în doze masive. Tot ce a făcut în viaţă a fost în exces. 
La primul concurs oficial, înscris în competiţie de antrenorul Dorian Kovaliuc (deşi Nicu nu a urmat niciodată antrenamentele profesioniste ale acestuia), a ieşit ultimul. Decepţionat a trecut de la nataţie la haltere. A intrat în echipa antrenorului Lorin, care scosese un campion naţional la haltere. Practicând câţiva ani şi acest sport, s-a ales cu un torace de atlet, frumos dezvoltat, însă picioarele subţiri nu l-au ajutat să performeze nici la haltere. 
S-a lăsat de sport şi după o viaţă de ascet, aproape călugărească, a sărit într-una de excese necurmate. Se angaja pe marile şantiere ale cincinalelor comuniste, unde făcea o muncă grea în construcţii. Din când în când revenea în Câmpina cu banii strânşi din salariile care pe şantier erau mari. Atunci începeau alte excese. Îşi lua câţiva prieteni, băieţi de familie bună - Bebe Rădulescu, Gimy Iliescu, Mihai Panov - şi pleca la resturantul Palace în Sinaia. Comanda o sticlă de whiskey, o turna în frapieră şi demonstrativ se spăla pe mâini. În felul acesta termina repede banii, aruncaţi la chefuri care durau noapte de noapte prin localurile de lux, apoi pornea spre alt şantier. Pleca cu trenul şi deşi era atunci o practică bine încetăţenită în mediul muncitoresc, când navetiştii nu îşi luau bilet dar tratau cu naşul şi plăteau o sumă modestă direct acestuia, Trandafir al nostru, cu gesturi de om superior, deranjat de insolenţa conductorului, care îi cerea biletul, îi dădea în schimb buletinul. O dată, de două ori, de mai multe ori, amenzile curgeau, se strângeau neplătite şi au fost într-un final convertite în închisoare. 
Poate că a fost o lecţie de viaţă pentru el. A fost închis de două ori, dar a ieşit de aici alt om. Nae Cretinu’, cum îl porecleau cu răutate amicii din cercul lui, a devenit Nicu Creştinu’. A  început să facă nenumărate gesturi de caritate. Strângea de la familiile înstărite haine şi le ducea săracilor din oraş şi împrejurimi. Muncea ca zilier în construcţii şi din banii primiţi cumpăra alimente pentru numeroşii săraci pe care îi ajuta zilnic. Unii din prietenii din tinereţe, ajunşi acum în situaţii materiale bune, îi acordau din când în când, ca ajutor, sume de bani. Din tot ce primea nu oprea mai nimic pentru el, ci îi ajuta pe cei pe care îi ştia nevoiaşi. Dacă-i dădeai o pâine şi întâlnea un cerşetor i-o dăruia acestuia. Odată, după ce şi-a cumpărat un pateu, el care răbda de foame cumplit, l-a dat un câine maidanez care trecea pe lângă el. Dormea într-o odăiţă cu tavanul găurit, unde ploua din mai multe locuri şi unde iarna nu se făcea niciodată focul. Umbla prost îmbrăcat. I-am dat odată un palton, fiindcă se apropia iarna şi l-am atenţionat că i-l ofer cu condiţia de a-l purta, iar el m-a asigurat că îl va îmbrăca. În câteva zile l-a dat altui nefericit. Îl am înaintea ochilor cărând două sacoşe enorme, încărcate cu lucruri pentru cei aflaţi pe lista sa de ajutorare. 
După revoluţie, plin de entuziasm, Nicu Trandafir a sprijinit Convenţia Democrată din Câmpina. A lipit afişele Convenţiei, drept pentru care candidatul FSN la postul de primar l-a luat cu poliţia de pe stradă şi i-a înscenat un proces, în care a fost achitat, fiind găsit nevinovat. În aceeaşi perioadă s-a mai făcut remarcat printr-un gest curajos. Întâlnindu-se în piaţă cu colonelul T., fostul şef al Securităţii, i-a dăruit o Biblie îndemnându-l să o citească şi să se pocăiască pentru păcatele sale. 
Nicu Trandafir a fost şi eroul unui film regizat de talentatul Răzvan Băleanu, pe atunci student la UNATC. 
Devenit foarte credincios, a muncit mult voluntar la ridicarea bisericii din cartierul Slobozia, rămânând ataşat de acest loc unde mergea cu smerenie la slujbă. Părintele paroh Moga ne-a relatat odată că la prima oră când se trezea, la 5-6 dimineaţa, îl găsea pe Trandafir la poarta bisericii. Îşi începea ziua la biserica din Slobozia, acolo unde i-a fost şi ultimul drum. 
Prin intervenţia prietenului său apropiat, Dan Roşculeţ, primăria îi acordase o locuinţă socială. În urmă cu câteva zile a făcut o pareză şi un alt prieten, doctorul Dan Gavrilescu, l-a dus la spital, unde a refuzat să se interneze. Dumnezeu a avut milă de el şi nu l-a lăsat să sufere. A fost găsit mort în căminul unde avea adăpost. 
Pentru că nu avea pe nimeni, părintele Moga l-a primit în mica biserică, i-a dat un loc de veci în cimitirul parohiei, i-a făcut creştineasca slujbă şi parastasul care a urmat după înmormântare. 
Nicu Trandafir face parte dintr-o generaţie care, cu bune şi rele, a marcat cincizeci de ani viaţa oraşului, generaţie pe care o vedem acum ducându-se.  
Alin CIUPALĂ

FILE DE CRONICĂ. Câmpineni la antipozi

II. Taraba cu mărgele. Expediţia unor tineri câmpineni în Guyana Franceză

În toamna anului trecut, un grup de temerari format din Radu Niţă, Gabriel Şerban şi Laura Băicoianu a plecat din Câmpina spre ţinuturile îndepărtate din jungla Guyanei Franceze. Liderul grupului, Radu Niţă, un experimentat agent de turism, are o pasiune pentru călătoriile în ţinuturi exotice. 
Personaj complex, Radu Niţă s-a apucat la maturitate să ia lecţii de matematică, atras fiind de rigorile algebrei. Pasionat totodată de artă şi istorie, a întreprins o călătorie în Asia Mică, pentru a se familiariza cu unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale care au supravieţuit acolo până în zilele noastre. Este vorba de ney, un instrument de suflat din trestie marină, de origine babiloniană, dificil de manevrat şi răspândit în toată Transcaucazia, până la hotarele Pakistanului. Este primul instrument acordat din istoria omenirii, al cărui sunet este produs prin controlul suflului. După cum spune dl. Niţă, care a mers acolo şi şi-a luat un profesor, „ia luni de zile ca să poţi produce primul sunet”: „Obţinerea unui timbru bun se dobândeşte în trei ani, iar desăvârşirea nu încetează niciodată. Am învăţat la umbra mormântului lui Mevlana Jelaluddin Rumi, în oraşul Konya, cu profesorul şi făurarul de neyuri Kurtulus Cayir. La 7 ani după prima vizită am intrat în contact cu frumuseţea şi puritatea artei sacre a dervişilor şi la 17 ani de când am văzut instrumentul în ecranizarea cărţii autobiografice «Întâlniri cu oameni remarcabili«, de George Ivanovici Gurdjieff, m-am apucat să-l studiez”. 


Dorinţa de a cunoaşte o lume care e pe punctul să dispară l-a dus şi în expediţia din Guyana, începută la 29 septembrie 2014. Din jurnalul său extragem: 
„Seara se apăsa peste noi în adăpostul de pe Crique Gabriel. Eram găzduiţi la Raphael, un normand din Le Havre, care a ajuns aici în urma unei oferte de muncă la biroul de şomaj de care aparţinea. (Guyana Franceză are statut de Teritoriu de peste mări al Franţei, locuitorii fiind consideraţi cetăţeni francezi – n.r.).  Raphael are liceul energetic şi multe specializări postliceale în mecanica navală, căpitănie şi pilotaj”. 
În acest loc l-au cunoscut şi pe Joel, un indian palikour, care avea să le fie ghid pe traseele din junglă. Românii au început discuţia cu politeţuri, făcând aprecieri despre satul indian:
„- Este frumos satul tău.
- Este pentru tine, care ai venit de câteva minute şi ai văzut taraba cu mărgele (o metaforă pentru partea frumoasă a locului - n.r.), dar pentru mine este greu de suportat. Nu este nimic de făcut, nu mai putem vâna, copiii merg la şcoală, iar acum nu putem supravieţui fără bani, iar bani nu avem. Copiii merg la şcoală până în clasa a patra. Se îmbracă cu pantaloni, îşi pun şapca întoarsă şi un tricou cu Marseille. Tinerii beau şi seara se bat”.
Radu Niţă notează în jurnal: „Pe toate acestea le observasem, dar nu le puteam aduce eu în discuţie. Săracii oameni, nu se mai pot întoarce în trecut, dar nici nu mai pot avansa. Încerc să relaxez discuţia.
- Este exact acelaşi lucru şi pentru noi, chiar şi francezii cad sub tăvălugul Uniunii Europene, au o anestezie dată de salarii mari, dar de fapt suntem cu toţii triburi pe cale de dispariţie. Tradiţiile au fost abandonate. Nu mai avem eroi proprii. Copiii visează la Omul Păianjen sau Superman. Ameridianul dă din cap fără nicio vorbă, semn că înţelege. Discuţia se stinge neputincios”.

Gabriel Şerban. Sursa foto: National Geographic Traveler 
Tânărul Gabriel Şerban, un alt membru al expediţiei, a publicat în National Geographic Traveler din 2015 articolul „Aventură în Guyana Franceză”, din care cităm la întâmplare: 
„Soarele abia a răsărit şi ceaţa se lăfăie pe râul Gabriel, numit după un sclav negru care s-a refugiat aici după ce a evadat de pe plantaţie. Peste apă, o potecuţă abia perceptibilă urcă pe munte. Ghizii noştri, indienii palikur Joel şi Alex, conduc procesiunea imitând strigătele păsărilor. Coronamentele uriaşe aproape că blochează lumina zilei. La Ecuator însă umbra nu înseamnă răcoare. Furnicile soldat mărşăluiesc pe solul ud în şiruri negre. Peste frunze, peste trunchiuri căzute, înecate de ferigi. Pădurea se strânge în jurul meu, se mişcă, şuieră, cântă prin mii de greieri, fluieră prin glasuri de pasăre, pocneşte din trunchiurile înalte. Spre seară ne întoarcem la tabără. Sunt obosit şi deşi Joel a mers desculţ, tot eu sunt copleşit de căpuşe. Chiar şi nimfele lor minuscule mi-au intrat în ghete”.
„Am plecat din Câmpina de cum a dat frigul toamnei, împreună cu Radu Niţă şi Laura Băicoianu. Ştiam că nu avea să fie un sejur turistic, ci un drum lung, cu dormit în hamac, sub cerul liber, cu mâncare raţionalizată şi spinări cocoşate sub 20 kg de bagaje. Am pitit în rucsac un jurnal, aparatele foto, medicamente anti-malarie şi o scrisoare sub patronajul Muzeului Antipa şi Societatea Ornitologică Română. Scopul nostru: să documentăm biodiversitatea şi cultura Amazoniei Franceze, să ajungem pe coasta guyaneză şi apoi să mergem în sus pe râul Maroni până la Antecume Pata. Puderie de stele umplu cerul. Licuricii de pe râu dau şi ei replici luminoase. Păcănitul fructelor de cacao care cad lângă canoe împrăştie crabii de pe mal. Din loc în loc trebuie să mă întind pe spate ca să alunec pe sub trunchiuri prăbuşite ce fac pod peste apă. Ţestoase se scufundă speriate, iar şopârlele tegu aşteaptă până în ultima clipă pe plauri şi apoi ţâşnesc şerpuind spre mal. Pe luciul apei, peştii-patru-ochi mişcă bezmetici. În junglă, acolo unde aproape toate fiinţele încearcă să se facă nevăzute, masculii fluturilor Morpho menelaus, cu irizaţiile lor albastre, scânteiază electric în verdele monoton. Pentru că aici iarna nu vine niciodată, insectele sunt uriaşe. (...) La porţile micului oraş Kourou, pădurea începe brusc, deasă, aproape monolitică, chiar dacă în zare se profilează vârful alb al unei rachete de la centrul spaţial francez. (...) Deasupra, în colonada de palmieri, o familie de maimuţe saimiri îşi pregăteşte culcuşul pentru noapte, care cade aici fără preludiu, fără crepuscul. (...) Indianul Kalawata, al cărui nume înseamna Pasăre de Râu, este fiu de şaman. Nu a avut chemarea tatălui său, dar când povesteşte despre spiritele pădurii, despre călătoriile din vis, chipul i se schimbă şi vorbeşte cu vocea strămoşilor. Până nu de mult, pădurea le oferea totul – palmierii dădeau fructe, din boabele de rocou îşi pictau feţele, din coaja de mangrove îşi vopseau hainele, cu seva de mocou-mocou îşi oblojeau rănile, iar din râuri puteau pescui din belşug. Vânau tapiri, maimuţe, păsări, înălţau mari pavilioane de bârne pentru sărbătorile care reuneau tot tribul. (...) Apoi au fost obligaţi să sedentarizeze, să primească cetăţenie franceză, au apărut buletinele, banii, magazinele şi dezastruosul alcool. (...) Situaţia indienilor este însă fragilă. Rupţi cultural de vechea generaţie, tinerii nu mai cunosc plante de leac. În cântecul kalau se adăuga câte un vers la fiecare eveniment important din viaţa comunităţilor. Când această melopee va fi uitată, va dispărea şi istoria lor. Arta wayana, pictată pe vase, pe tigve, pe piele e tot mai rară. Mitologia lor luxuriantă precum jungla, populată de nenumărate spirite – yolok – şi animale fantastice apune şi ea. Încă şi mai rău, mineritul ilegal al aurului le otrăveşte apele cu mercur. Minierii, traversând ilegal graniţa, le pradă culturile de manioc, le sperie vânatul şi îi ameninţă cu armele. Odată cu ei au venit traficanţii de droguri, de arme, a apărut prostituţia, iar alcoolismul a luat proporţii. Mi se strânge inima gândindu-mă ce se va întâmpla cu Antecume Pata, dacă în 20 de ani vor dispărea cu totul din aceste locuri în căutarea unui iluzoriu trai mai bun într-un oraş mizer, aşa cum sunt toate la marginea civilizaţiei”.
În finalul articolului sunt precizate şi câteva lucruri necesare turiştilor care ar vrea să le calce pe urme. Guyana Franceză aparţine Franţei, deci poate fi vizitată doar cu buletinul. Este însă obligatoriu certificatul de vaccinare contra febrei galbene la intrarea în ţară, care se face cu cel puţin o lună înainte şi este valabil trei ani. Pentru zonele din interior se recomandă antimalaricele. Pentru a intra în rezervaţiile indienilor este nevoie de o procură de la prefectura din Cayenne (capitala provinciei).
Utile la drum sunt un hamac şi plasa de ţânţari. Totodată este recomandabil să nu te aventurezi în interior fără filtre de apă. În Guyana se vorbeşte creola şi franceza. Bancomate sunt doar în oraşele principale. Aproape nicăieri nu se acceptă cecuri. Nu mâncaţi doar bucate franţuzeşti, bucuraţi-vă de bucătăria creolă, care este delicioasă. Oamenii sunt prietenoşi. Cumpăraţi obiecte de artă tradiţională. Nu fotografiaţi localnicii fără să le cereţi voie, vor fi insultaţi. 
Dacă sunteţi amatori, vă dorim drum bun în ţara în care a fost închis, pe Insula Diavolului, Henri Charrière - celebrul Papillon, autorul unei cărţi autobiografice de mare succes despre spectaculoasa sa evadare. 
Alin CIUPALĂ