25 august 2015

Clubul Sportiv Câmpina, gata să primească votul de înfiinţare în Consiliul Local

De ani buni se tot vorbeşte despre necesitatea înfiinţării unui club sportiv, finanţat din fonduri publice. care să revitalizeze/ renască tradiţia mişcării sportive câmpinene pierdută sistematic în ultimii 25 de ani de tranziţie postrevoluţionară. 
După mai multe încercări eşuate, din motive mai mult sau mai puţin ştiute (politicianism exacerbat, intrigă, invidie şi chiar incompetenţă), administraţia publică locală a hotărât să se implice tranşant în această problemă şi să o rezolve. 
Astfel, cu două luni în urmă, preşedintele Comisie de sport - cultură din Consiliul Local, Florin Frăţilă, a început demersurile, de unul singur, pentru constituirea Clubului Sportiv Câmpina, instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică, care să funcţioneze în subordinea Consiliului Local al municipiului Câmpina, având drept obiect de activitate selecţia, pregătirea şi participarea la competiţii interne/ internaţionale şi performanţa sportivilor câmpineni. De ce de unul singur şi care au fost primii paşi în vederea constituirii CS Câmpina ne răspunde chiar iniţiatorul, Florin Frăţilă: “Sunt ani de când aştept un moment prilenic, în politică şi administraţia locală, pentru a trece la fapte durabile şi serioase în privinţa sportului câmpinean, aflat pe cale de dispariţie după zeci de ani în care dezinteresul autorităţilor l-a măcinat sistematic. Poate că nici acum nu se întâmpla nimic dacă nu insistam pe lângă mai marii oraşului. Am obţinut promisiunea că voi fi sprijinit în demersul meu şi am pornit la treabă. În primă fază am contactat specialişti în domeniul documentării specifice constituirii unui club sportiv, după care am început o serie întreagă de consultări transparente cu jurişti, sportivi, colegi din administraţia locală şi chiar simpli iubitori de sport din oraş. Pe tot parcursul acestui schimb de idei am informat sistematic opinia publică cu privire la planurile mele, pentru o cât mai mare transparenţă şi pot să spun că am primit mult sprijin (puncte de vedere elaborate, încurajări) din partea unor iubitori de sport, mai mult sau mai puţin anonimi, cărora le mulţumesc pe această cale”.


Ulterior, odată încheiată prima serie de consultări, iniţiatorul a prezentat în şedinţa Consiliului Local din 30 iulie anul curent, o primă formă perfectibilă a proiectului de înfiinţare a CS Câmpina, fiecare ales local primind la începutul şedinţei un set de documente (regulamentul de organizare şi funcţionare, organigrama, statul de funcţii şi chiar câteva propuneri de siglă) pentru a-l studia şi a aduce îmbunătăţiri. “Pentru că proiectul este perfectibil, vă rog să vă gândiţi fiecare ce îmbunătăţiri i s-ar putea aduce, astfel ca la viitoarea şedinţă a Consiliului Local din luna august, să îl votăm în bună înţelegere” i-a îndemnat la vremea respectivă Florin Frăţilă pe colegii săi. 
A urmat o altă serie de consultări în sprijinul căreia iniţiatorul a organizat la Primărie o şedinţă cu toţi factorii de răspundere din administraţia locală (jurişti, economişti, primar, viceprimar, consilieri locali din partea fiecărei comisii de specialitate a CL) pentru a pune în acord cu legislaţia în vigoare toate prevederile actelor constitutive ale viitorului club. “A fost o ultimă întâlnire foarte utilă, în urma căreia am stabilit multe aspecte juridice ce ţin de modul de organizare, de finanţare şi de prezentare. Fiecare dintre cei prezenţi şi-a spus părerea şi pe alocuri am îndreptat ceea ce nu era tocmai în conformitate cu legislaţia. Sunt mulţumit, pentru că azi am mai făcut un pas important spre înfiinţarea CSC şi mai ales pentru că am reuşit să implic în acest proiect, printr-o abordare serioasă, toată administraţia publică locală”, declara Florin Frăţilă la puţin timp după şedinţă.
Conform proiectului de hotărâre ce a apărut deja pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului local din 27 august, clubul va avea mai multe secţii sportive, va fi finanţat din bugetul local şi din sponsorizări, va fi condus de specialişti angajaţi obligatoriu prin concurs şi se va subordona Consiliului Local. În organigrama de funcţii sunt prevăzute mai multe posturi: preşedinte, consilier sportiv, contabil, casieri, antrenori, îngrijitori. Clubul Sportiv Câmpina va avea în structură următoarele secţii pe ramuri de sport: fotbal, box, judo, volei, baschet, dans sportiv, arte marţiale de contact, tenis de masă, tenis de câmp, atletism, handbal, şah, sporturi pentru persoane cu dizabilităţi, sportul pentru toţi, ciclism, echitaţie, nataţie, motocros, ce vor fi afiliate la federaţiile sportive naţionale şi, după caz, la asociaţiile judeţene. Desfiinţarea sau înfiinţarea unei secţii sportive se poate face numai printr-o hotărâre a Consiliului Local, la propunerea preşedintelui clubului. 
Preşedintele CSC are, în principal, următoarele atribuţii: organizează şi conduce activitatea Clubului şi răspunde de îndeplinirea obiectivelor stabilite; încheie acte juridice în numele şi pe seama Clubului; întocmeşte Regulamentul de Ordine Interioara al Clubului şi asigură respectarea acestuia de către personalul pe care-l angajeaza, potrivit legii; stabileşte politica de personal a Clubului, cu aprobarea Consiliului Local; reprezintă Clubul, personal sau prin împuternicit, în relaţiile cu federaţiile sportive naţionale corespunzătoare secţiilor pe ramură de sport, cu Ministerul Tineretului şi Sportului, precum şi cu alte organizaţii sportive naţionale şi internaţionale, în relaţiile cu alte instituţii publice, cu instanţele judecătoreşti, societăţile comerciale, precum şi cu persoanele fizice şi juridice, române şi străine; elaborează şi susţine programele de dezvoltare pe termen mediu şi scurt ale Clubului, în concordanţă cu Strategia naţională a organizarii şi dezvoltării activităţii sportive.
Vineri, 21 august, cu doar câteva zile înainte de votul din Consiliul Local, Florin Frăţilă scria pe o platformă de socializare ultimele impresii: “Urmează «asaltul» final. După aproape două luni de discuţii/ pregătire (alături de mulţi oameni de bine), am terminat toate procedurile/ documentele pentru înfiinţarea CS Câmpina. Proiectul a fost introdus azi pe ordinea de zi a şedinţei CL ce va avea loc în data de 27 august 2015. Tot ceea ce a ţinut de mine am făcut, cu maximă transparenţă. Îmi asum proiectul pentru că am muncit foarte mult la realizarea lui, asta pentru toţi cei care îmi sugerează că ar fi bine să nu îl semnez singur. De aici înainte totul depine de colegii din Consiliul Local. Le mulţumesc anticipat! Fie ca ziua de 27 august să reprezinte un nou început pentru sportul câmpinean”. 

Editorial. MORCOVUL EXISTENȚIAL

Expresia e dintr-o carte a lui Gabriel Liiceanu, dar aici o voi folosi într-un sens care nu are nicio legătură cu cel de acolo. Pur și simplu am avut în minte filmulețul de desene animate în care vizitiul unei harabale ține cu un fel de undiță un morcov în fața măgărușului care trage povara și astfel acesta trage căruța încercînd să prindă morcovul. Cam asta cred că este imaginea sintetică a guvernării Ponta. O guvernare fără program, fără idei, fără principii, preocupată doar să-și perpetueze dominarea și punct. De aici haosul legislativ, măsuri care se bat cap în cap sau se anulează după ceva vreme sau nu se aplică. 
Nici n-au trecut trei luni de cînd medicii prinși că iau plicul erau amenințați cu închisoarea. Acum, se încearcă legalizarea mitei (chestie oricum unică în plan european). Nici nu știi care din măsuri este mai stupidă și mai jignitoare. Nu contează, totul e ca morcovul să astupe gura. De aici avalanșa de măriri de salarii, reduceri de TVA, populisme cotidiene care se maschează cu „grija față de popor”. Sigur că, mai întîi, și-au mărit ei de trei ori salariile, într-o veselă, unanimă complicitate. Apoi au mai dat și cîteva firimituri pe la doctori, profesori, pensionari, militari și alții. Au anunțat că vor legaliza vreo 70.000 de diplome de la facultățile neacreditate, cea mai mare înșelătorie la care statul român este autor și complice. Și un act care echivalează cu un dezastru național. Morcovul astupă gura! 


Aș fi vrut să văd cu ocazia acestei discuții despre salariile medicilor un calcul simplu: cît a costat statul român salarizarea zecilor de mii de medici și asistente emigrați? Și dacă măcar jumătate din zecile de miliarde pierdute ar fi fost folosite pentru mărirea salariilor și dotarea spitalelor în care se moare de căldură, infecții intraspitalicești, foame (da!), indiferență și lipsă de personal? Asta ar fi fost realmente o reformă. Cum e astăzi, sistemul nostru medical e un miracol faptul că mai funcționează și are rezultate de vîrf. La fel și în educație. 
Pentru omul simplu, a cărui minte funcționează după binomul unic: ne-a dat, ne-a luat, Ponta este un personaj providențial, nu contează nici plagiatul, nici repetatele dezertări din țară, nici dovezile de corupție, nici niagara de minciuni care izbucnește de cîte ori deschide gura. Morcovul e mereu în fața ochilor. (Să observați, de exemplu, la Ponta, Oprescu, Dragnea și o mulțime de alți politicieni, că folosesc preferențial viitorul: vom face, vom inaugura, vom mări etc.). Geaba atrag atenția specialiștii, Banca Națională, Consiliul fiscal, x, y că ne pasc serioase pericole în urma măririi excesive a morcovului. Politicienii știu mai bine. Anume, ei nu-și obosesc mintea în exces, știu un singur lucru: urmează alegeri. Și toate deciziile ascultă doar de acest interes de partid. Țara? Ce-i aia? Sigur că într-o țară neguvernată, cu un președinte absent și un prim ministru inculpat penal care face glume „de după bloc”, cu politicieni inepți, corupți și incompetenți, fără opoziție politică și fără societate civilă vizibilă joacă tontoroiul cine vrei și cine nu vrei. În loc să ne folosim de cele două decenii de liniște istorică externă pe care le-am avut pentru a ne construi Sistemele: sănătatea, administrația, școala, drumurile, armata… am improvizat la nesfîrșit, răsturnînd totul de la o guvernare la alta și luînd-o de la capăt pe alte baze. 
Țară mișcătoare și neașezată, cum zicea cronicarul acum patru veacuri, mereu sedusă de morcovi pe care cineva, la capătul unui băț, îi plimbă prin fața ochilor ca să tragă la jug. Două pericole decurg din această poziție. 1. La un moment dat, bățul te poate pocni și peste bot (nu-i așa, dle. Severin care tot visați să devenim aliații lui Putin?) și 2. La un moment dat, morcovul după care alergăm poate găsi și altă cale să ne pătrundă. Nasol, nu? Ăsta da morcov existențial!
Christian CRĂCIUN

La Băneşti, viceprimarul Mihai Ungureanu va fi repus în funcţie

Scriam în numărul trecut al revistei noastre că, în comuna Băneşti, din cauza rivalităţii dintre social-democraţi şi liberali, localnicii s-au trezit peste noapte cu doi viceprimari. Liberalul Mihai Ungureanu, demis la începutul acestui an de către majoritatea social-democrată din forul legislativ comunal (opt consilieri, din totalul de 15 aleşi), a acţionat în instanţa de contencios administrativ Consiliul Local, cerând anularea Hotărârii nr. 8 din ianuarie 2015, prin care fusese suspendat din funcţie.  De fapt, fostul viceprimar a a contestat la instanţa de contencios administrativ atât hotărârea Consiliului Local Băneşti prin care a fost demis, cât şi HCL prin care a fost ales ulterior, după câteva săptămâni, viceprimar în locul său Gheorghe Vişan. Cele două dosare s-au judecat separat, iar zilele trecute, dosarul privind alegerea lui Gheorghe Vişan a primit o decizie definitivă şi irevocabilă. În dosarul prin care a contestat suspendarea sa de către consilierii comunei, Ungureanu a primit o sentinţă favorabilă, care este executorie de drept şi trebuie pusă imediat în executare. Ceea ce înseamnă că fostul vice va fi reînscăunat în a doua funcţie de demnitate publică a comunei, iar Gheorghe Vişan va deveni consilier comunal. 


Executorul judecătoresc Ioan Dan Muşat, la care a apelat încrezător Mihai Ungureanu, a trimis, nu de mult, către Consiliul Local Băneşti o somaţie de executare a sentinţei favorabile viceprimarului liberal. În 10 zile de la primirea somaţiei de executare, conform legii, miniparlamentul din Băneşti trebuie să execute hotărârea judecătorească prin care se înlătură demiterea lui Ungureanu. Iniţial, se hotărâse ca în această săptămână, joi, în şedinţa ordinară a lunii august, membrii Consiliului Local să ia act de hotărârea instanţei şi să anuleze hotărârea prin care Ungureanu fusese suspendat. Pesediştii au decis să amâne şedinţa până la începutul săptămânii viitoare. În acest timp, vor să-şi lingă rănile după bătălia pierdută şi să pună la cale, se aude prin culise, o nouă suspendare a viceprimarului liberal. “Pesediştii primarului Stoica au amânat şedinţa până luni, ca să mă pedepsească pe mine măcar cu încă patru zile şi să mă ţină în tensiune. Să nu li se întoarcă tensiunea împotriva lor. Pentru organismul uman, tensiunea 8 cu 7 nu este deloc bună, ba e chiar imposibilă. Cu atât mai mult, nici tensiunea celor 8 (pesedişti) cu 7 (consilieri ai Opoziţiei) nu este deloc sănătoasă pentru organismul suprem al administraţiei publice din Băneşti. Eu n-am nicio problemă să mai aştept puţin, până la reinstaurarea legii în administraţia comunei. Au murit alţii pentru instaurarea legii, aşa că efortul meu nici nu e de luat în seamă. Am auzit că ar complota pesediştii să mă mai suspende o dată, peste două şedinţe, sau în cel mai scurt timp posibil. O să ajung să mă arate lumea ca pe Traian Băsescu: suspendat de două ori şi repus de fiecare dată în funcţie. Dar eu nu voi folosi subterfugii ca Băsescu, apelând la mila altora. Eu ştiu că în activitatea mea de viceprimar nu am făcut nimic care să mă descalifice, ştiu că legea e de partea mea, deci dreptatea e de partea mea, aşa că voi apela fără nicio teamă, de fiecare dată, la justiţia română ca să-mi facă dreptate. Şi sunt sigur că instanţele îmi vor da mereu dreptate, aşa cum se cuvine”, ne-a declarat Mihai Ungureanu.  

La şefia Poliţiei Locale mai concurează doar doi din cei patru candidaţi iniţiali

Cititorii noştri au fost informaţi, în numărul trecut al ziarului, despre faptul că postul de director al Poliţiei Locale Câmpina, vacantat la sfârşitul lunii aprilie 2015 prin plecarea lui Carmen Gheorghe la Ploieşti, pentru a conduce Poliţia Locală din capitala judeţului, este râvnit de patru candidaţi: Marius Vişan (actualul director interimar al Poliţiei Locale), Gabriela Barbu (fostul coordonator al Compartimentului Protocol şi Programe de finanţare din Primăria Câmpina, actualmente, consilier în cadrul acestui compartiment), Iulian Anton ( şeful Biroului Juridic din Primăria Câmpina) şi Sânziana Roşca (şef birou Transport, SVSU şi Achiziţii Publice din Primăria Telega). Toţi patru şi-au depus dosarele până la termenul limită – 12 august. Până la urmă, pe principiul “Cei patru evanghelişti au fost trei: Luca şi Matei”, la proba scrisă care a avut loc ieri, 24 august, au participat doar doi concurenţi, dintre cei patru candidaţi anunţaţi iniţial: Marius Vişan şi Sânziana Roşca. 


Numărul pretendenţilor la acest post s-a înjumătăţit din două motive. Primul ar fi faptul că, între timp, Iulian Anton, juristul-şef al Primăriei, a renunţat la candidatură din motive personale neexplicate. Gabriela Barbu, însă, a avut un motiv mai interesant şi cu mult mai multă greutate. Ea nu a putut participa din cauza faptului că Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nu i-a remis în timp util cazierul administrativ. Acesta ar fi conţinut, oricum, sancţiunile primite de Gabriela Barbu din partea comisiei disciplinare care i-a analizat activitatea, după scandalul declanşat în urma pierderii de către municipalitatea câmpineană a unei finanţări cu fonduri europene pentru investiţia de la campusul Liceului Tehnologic Energetic. Primarul Horia Tiseanu i-a imputat în mod public pierderea acestei finanţări UE, iar scandalul declanşat cu acest prilej s-a lăsat cu două sancţiuni disciplinare, contestate de Gabriela Barbu în instanţă. Se presupune că oricum, în final, dosarul ei de candidat ar fi fost respins. Dar cum procesul declanşat de contestaţia celor două sancţiuni disciplinare nu s-a terminat, nu e exclus ca până la ungerea unui nou şef al poliţiştilor locali să mai treacă apă multă pe Prahova. Următoarea probă a concursului, cea orală, se va desfăşura miercuri, 26 august. 

Prezenţă sub aşteptări la "Caravana filmului românesc" ajunsă şi la Câmpina

“Caravana filmului românesc – Capodopere ale cinematografiei naţionale” a ajuns şi în municipiul Câmpina la sfârşitul săptămânii trecute. Câteva dintre comediile de succes realizate în anii ’70 şi ’80 au fost proiectate în incinta Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”. 
„Brigada Diverse în alertă”, „Buletin de Bucureşti”, „Operaţiunea Monstrul”, „Secretul lui Bachus”, „Toamna bobocilor”, „Nea Mărin miliardar” au fost cele şase mari capodopere ale cinematografiei româneşti care au rulat pentru câmpineni, filme care au încântat şi continuă să încânte generaţii. 
„Au fost filme de excepţie şi cu actori extraordinari pe care, probabil, tineretul nu-i mai cunoaşte, pentru că unii dintre ei au plecat să profeseze în spaţiile celeste. Au fost nişte filme extrem de interesante, cu jocuri actoriceşti de excepţie, comedii care au rămas în registrul de aur al cinematografiei româneşti”, cum bine  spune referentul cultural, Ştefan Al. Saşa. 


Vineri seară, filmul care a deschis evenimentul a fost “B. D. în alertă”, care nu a fost ales întâmplător de către organizatori şi prezentat în semn de omagiu. Comedia îi are în distribuţie, alături de alte nume mari, pe Toma Caragiu şi Jean Constantin, doi dintre cei mai talentaţi şi iubiţi actori români, care dacă ar fi trăit, pe 21 august ar fi împlinit venerabilele vârste de 90, respectiv 88 de ani.
Prezenţa câmpinenilor în aceste trei seri a lăsat de dorit. Făcând o medie, au fost aproximativ 20 de spectatori la fiecare proiecţie, ceea ce este pe de o parte trist, pe de alta de neînţeles, dacă ne gândim că toată lumea se plânge că municipiul Câmpina nu are un cinematograf. Deşi au avut la dispoziţie trei seri în care să vizioneze gratuit filme de excepţie, “într-o sală cu acustică deosebită şi cu sonorizare foarte bună”, după cum ne-a asigurat acelaşi Ştefan Al. Saşa, câmpinenii au ales să facă altceva. 
Comediile au fost gustate de spectatorii prezenţi, iubitori ai cinematografiei româneşti, care s-au interesat dacă se va mai repeta această acţiune.
“Caravana filmului românesc – Capodopere ale cinematografiei naţionale” este un eveniment organizat de MDV AUDIO STUDIO, împreună cu Asociaţia CineCultura, începând din vara anului 2013. Scopul proiectului este acela de a promova arta cinematografică românească, de a-i omagia pe marii cineaşti români şi de a revalorifica patrimoniul naţional de film, oferind publicului posibilitatea de a avea acces gratuit la serile de film românesc şi de a rememora filme de referinţă.
Andreea Ştefan

Dialogul artelor, o reuşită reuniune culturală

La începutul lunii august, Societatea Filarmonică din Câmpina şi Editura Scrib Bucureşti au organizat lansarea de carte „Confesiuni lirice” – versuri şi proză, autor distinsa doamnă, medic stomatolog Maria Cristina Moisin. Este a şasea carte pe care această doamnă, născută în Câmpina şi rămasă pe viaţă cu sufletul în oraşul nostru, o dăruieşte câmpinenilor. Versurile sunt de o calitate deosebită şi relevă un talent ajuns la maturitate, aşa cum remarca într-o prefaţă Ană Blandiana, prietenă a autoarei. De la doamna Moisin am aflat că această mare poetă şi-a făcut o casă de vacanţă în apropierea Câmpinei, la Brebu. 
Am avut onoarea să prezint volumul şi să fiu moderatorul reuniunii, care a cuprins mai multe momente. Maria Cristina Moisin a citit din versurile sale şi câteva schiţe. Într-o schiţă era evocată casa părintească de pe strada Kogălniceanu, demolată în timpul sistematizării, din care a mai rămas un singur semn, un nuc bătrân aflat pe colţul străzii, în mijlocul trotuarului.


Sunt în viaţă nişte coincidenţe. Autoarea evoca momentul când, venită în Câmpina, tot la o reuniune prilejuită de cărţile domniei sale, Nicu Trandafir, vecinul cu care copilărise, i-a adus un dar simbolic, trei frunze şi două nuci din copacul în care se juca în copilăria sa. Mărturisea că le păstra cu veneraţie pe birou, într-o farfurie de aramă. În timpul în care citea din această schiţă amintirea despre gestul lui Nicu Trandafir, acesta era înmormântat în cimitirul din Slobozia, d-sa neştiind că prietenul din copilărie tocmai murise.
Citite cu dicţie şi cu intonaţie potrivită, versurile şi povestirile au cules puternice aplauze de la invitaţii din oraş şi de la Bucureşti ai celor doi fraţi, Maria Cristina şi Tudor Moisin - animatorul Filarmonicii, care au umplut sala. Destul de des în foiletoanele mele folosesc sintagma „lumea bună”. De data aceasta, în sală se afla, într-adevăr, numai lume bună. Persoane marcante din Câmpina şi din capitală. Din Bucureşti m-am bucurat să revăd, venit la această ocazie, pe istoricul Crişan Muşeţeanu, multă vreme directorul Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti. 
Programul a continuat cu un moment umoristic, un regal oferit de cel mai laureat autor câmpinean, poetul Ştefan Al. Saşa, care cu o zi înainte mai primise un premiu la un festival de la Buşteni. Saşa ne-a citit spumoasele sale epigrame şi câteva parodii originale, cu mare efect la public. Tudor Moisin a participat la reuşita întâlnire interpretând la pian lucrări de D. Scarlatti, Fr. Chopin, Fr. Schubert, Beethoven şi Isaac Albeniz. Am avut grijă să spun invitaţilor că Tudor Moisin, de profesie inginer, cercetător ştiinţific cu realizări în domeniul lui, este şi un profund cunoscător de muzică. Împreună cu sora şi fraţii săi a luat lecţii de pian încă din copilărie. La 70 de ani, Tudor Moisin a luat un doctorat în muzică de pian la Conservator. Deşi cântă ca un virtuos la pian, apare rar în public, pentru că are trac, pe care atunci când îl învinge dovedeşte că este un foarte bun pianist. 
În final a urmat o compoziţie pentru pian a Mariei Cristina Moisin, un lied pe versurile lui Corneliu Coposu, cel care ne-a lăsat emoţionanta poezie „Rugăciune”. Maria Cristina a mărturisit publicului că a compus această bucată în ziua când a murit fratele ei, Laurenţiu. Liedul a fost cântat de doamna Tiron, soprană la filarmonica din Bucureşti, care are o legătură cu oraşul nostru, deoarece în apropiere, la Cornu, soţul d-sale, renumitul sculptor Napoleon Tiron, şi-a făcut un atelier. Reuniunea „Dialogul artelor” ne-a purtat pentru câteva ore într-o lume a poeziei şi a muzicii, care ne-a mai rupt de viaţa cotidiană atât de cenuşie. 
Alin CIUPALĂ

Ion Ochinciuc, scriitor: “Am ales Câmpina pentru climatul agreabil și pentru colonia culturală de aici”

Locuiește la București, însă verile și le petrece de câţiva ani la Câmpina. Ion Ochinciuc (n. 1927) este autorul a numeroase romane și opere dramatice. A fost școlit de mari nume ale literaturii române între care Tudor Vianu și George Călinescu și se poate chiar mândri că cel de-al doilea roman al său a avut un tiraj mai mare decât unul de-ale cunoscutului Marin Preda. 
Jurnalist pentru mai bine de douăzeci de ani, dl. Ochinciuc consideră că scrisul, ca orice altă meserie, se învață. Am discutat cu dânsul despre trecut și prezent, despre tinerii scriitori de astăzi și ce s-a ales de literatura română. 



- Ați cunoscut nume mari ale literaturii române între care George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan. Ce amintiri păstrați despre aceștia?
- Mi-au fost profesori. Am prins această pleiadă de mari cărturari. Cu Tudor Vianu, mare estetician, făceam istoria literaturii universale. Preda așa de frumos, era fermecător. Bineînțeles c-am luat zece la el pentru că îmi plăcea foarte mult. În general, eu n-am luat zece decât la materiile care mi-au plăcut. Iorgu Iordan ne-a plimbat prin filologie romanică; lua un cuvânt și-l plimba în limbile italiană, spaniolă. Pe George Călinescu l-am apucat numai un trimestru pentru că a fost scos de la catedră. Dar am continuat să-l urmăresc pe Călinescu. În 1941 a apărut „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” pe care am primit-o cadou de la tatăl meu.
- Dar despre scriitorii de astăzi ce părere aveți? Se ridică sau nu la nivelul marilor nume ale literaturii autohtone?
- Prea mult n-am citit pentru că, vorba unui coleg, „când scrii tu nu ai timp să-i citești pe alții”. În perioada asta am scos în fiecare an câte-o carte. Deci n-am avut efectiv timp, dar am mai citit din când în când. Eram amator de science-fiction, romane de aventuri, fantasy. Dar știi ce se-ntâmplă? Se scrie foarte mult și se publică mai mult decât se scrie. Însă, există totuși o evoluție. Dar încă nu s-au sedimentat apele. Sunt tulburi apele în literatura română. Sunt multe influențe. Eu sunt și nițel mai retrograd. Nu-mi place poezia suprarealistă. Poezia trebuie să aibă nu numai ritm și rimă, ci și muzicalitate. E loc pentru toți, timpul o să selecteze.
- Trăim într-o perioadă în care oricine poate fi autor pe blogul personal. Ba până și debuturile literare se fac mult mai ușor datorită numărului mare de edituri și a standardelor relativ scăzute. Credeți că este un lucru bun pentru literatura română sau dimpotrivă?
- Din punctul meu de vedere nu-i un lucru rău. Și înainte de Cel De-al Doilea Război Mondial putea să publice oricine, oricât de prost. Plătea editura, ca și-acum. 
- Primul dumnevoastră roman – „Răzbunarea Ofeliei” - a fost publicat în anul 1967. Cum ați descrie experiența debutului literar?
- Am debutat în 1960 cu o piesă de teatru care se numea „Stânca miresei”. Am semnat-o cu pseudonim – Ion Dragomir. Era o dramă romantică. Eroii mei erau o doctoriță care ajunsese într-un sat de plutași de pe Bistrița și un inginer minier care scormonea în măruntaiele muntelui. Am scris despre amorul dintre ei și viața izolată din sat. A plăcut foarte mult și a fost nominalizată la Ministerul Culturii. M-am dus apoi, cu exemplarul respectiv, la Rectorul Institutului de Artă Teatrală, Costache Antoniu. I-a plăcut piesa și l-a chemat pe Ion Şahighian, un mare regizor. I-a plăcut și lui Şahighian. S-a dus cu ea la Teatrul Armatei, actualul Nottara, și-au acceptat-o. A intrat în repetiție. Dar, între timp, s-a schimbat secretarul literar, care-a spus că piesa nu-i pe linia partidului, că nu doctorița trebuia să fie eroul principal, ci secretarul de partid. Deși piesa era în repetiții, i-a cerut să o schimbe. M-am dus la redacție, am cerut un concediu de zece zile și am refăcut totul, pe linia partidului. A ieșit o porcărie, dar s-a jucat. Am avut o deziluzie cumplită și am renunțat la dramaturgie. Eram încorsetat. Totul trebuia să fie pe linia partidului, să facă propagandă. Și-atunci am găsit o portiță: romanul de aventură și polițist. Și-a mers. Au plăcut foarte mult și publicului, scoteam tiraje foarte mari. Cel de-al doilea roman de-al meu „Îngerul negru” s-a scos în 140.000 de exemplare. 


- Am înțeles că, la vremea respectivă, ați avut un tiraj mai mare decât Marin Preda.
- Da, așa e. El s-a dus să se intereseze la Direcția Difuzării Cărților și i s-a spus că avea 80.000 de exemplare. Nu mai știu din ce carte. Și a întrebat cine-i Ochinciuc și dacă-i mai bun ca el. Nu prea știa „Moromete” cum e cu economia de piață. Ei scoteau 140.000 de exemplare din cartea mea, dar mai scoteau şi pe lângă acestea. Când a apărut primul roman, „Răzbunzarea Ofeliei”, a venit un coleg și mi-a spus „Băi, cartea ta, o să aibă succes! O fură tipografii.”
- Deși locuiți în București, în fiecare vară veniți la Câmpina. Ce v-a atras la orașul nostru? Să fie oare viața culturală de aici?
- Am venit în Câmpina acum cinci ani pentru că nu mai puteam să suport muntele, umezeala și frigul. Înainte să vin aici, am petrecut vreo patru sau cinci veri la munte. În Munții Rodnei, la Vila Scriitorilor, apoi la Bușteni. Am ales Câmpina pentru că are un climat foarte agreabil, care-mi priește. Și dacă tot am venit aici, mi-am zis că trebuie să cunosc și lumea culturală. Stăteam aici, în gazdă, și voiam să cunosc pe cineva din această colonie culturală care știam că există aici. Am reușit prin intermediul lui Florin Frățilă, care mi-a deschis inclusiv paginile ziarului Oglinda. Am fost foarte bine primit.


- Pe lângă cariera literară, v-ați dedicat și jurnalismului. Ați lucrat în radio pentru mai bine de douăzeci de ani. Cum se îmbină cariera jurnalistică cu cea literară?
- Experiența jurnalistică este foarte utilă, mai ales pentru proză. Am cunoscut de la vlădică până la opincă, toate categoriile de oameni: simpli, tineri, bătrâni. Pentru mine, fiecare om, e o descoperire. N-ai să găsești, în toată populația, doi oameni cu aceleași amprente digitale. N-ai să găsești doi oameni identici. Eu cred că jurnalismul este cel care m-a ajutat să am acest stil al meu mai sprințar. Nu mai știu cine-a spus că e bine să spui mai mult în cuvinte puține, decât mai puțin în cuvinte multe. Iar eu mă străduiesc să scriu cât mai mult în cuvinte puține. Stilul este mai concentrat, dacă vrei, mai jurnalistic. După aceea, la radio, unde se lucrează doar „cu vorba”, mi-am format dialogul. Asta mi-a folosit foarte mult și în proză, dar și în dramaturgie. Jurnalismul este, dacă vrei, o etapă spre proză; o ucenicie. Scrisul se-nvață, ca orice meserie. 
- În încheiere, aș dori să aflu ce sfat ați oferi dumneavostră unui tânăr scriitor aflat la început de drum, care nu a publicat încă.
- Să persevereze. Înainte să fac Filologia, am făcut doi ani la Politehnică. Acolo aveam un profesor de chimie care ne spunea următoarea anecdotă: „Doi şoricei au căzut într-un vas cu lapte. Vasul era înalt, smălțuit, n-aveau cum să iasă. Au înotat ce-au înotat, iar unul dintre ei, resemnat, s-a dus la fund și s-a înecat. Celălalt a dat din lăbuțe până și-a pierdut cunoștința. Când s-a trezit, plutea pe-o bucățică de unt. Atât a bătut laptele, până l-a făcut unt.” Asta vreau să le zic și eu tinerilor scriitori: dați din lăbuțe pân-ajungeți pe-o bucățică de unt. 
Andreea CHIUARU

Noul aparat RX digital Siemens de la SanConfind – gata de performanță

Datorită progreselor realizate în ultimele decenii în tehnica medicală, radiologia clasică de odinioară este astăzi înlocuită sau însoțește imagistica medicală, acest ultim termen având rolul de a însuma revoluționarele tehnologii disponibile în prezent, care merg de la ecografia (ultrasonografia) folosită prima oară acum șase decenii (rezultat al dezvoltării tehnologiei sonarelor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), până la rezonanța magnetică nucleară, de dată mai recentă, care folosește interacțiunea unui câmp magnetic cu unul de radiofrecvanță și poate scana cele mai fine structuri ale organismului uman. Totuși, cea mai întâlnită tehnologie imagistică este în continuare tradiţionala radiografie. Nu doar din pricina costurilor mari ale celorlalte tehnologii, ci mai ales pentru faptul că ea își dovedește în continuare utilitatea. Secția de Radiologie și Imagistică Medicală a Spitalului SanConfind este dotată cu un modern aparat de radiologie convențională, gata pentru a proba oricând calitățile sale tehnice: Siemens RX digital cu două posturi, Luminos Fusion. 

Descoperirea razelor X
Razele X sau razele Röntgen sunt radiații electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între 0,1 și 100 Å (ångström). În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, bombardând un corp metalic cu electroni rapizi, a descoperit că acesta emite radiații foarte penetrante, radiații pe care le-a denumit raze X. Descoperirea a fost realizată în anul 1895. Radiațiile X au fost numite mai târziu radiații Roentgen sau Röntgen. Razele X prezintă următoarele proprietăți: în vid ele se propagă cu viteza luminii; impresionează plăcile fotografice; nu sunt deviate de câmpuri electrice și magnetice; produc fluorescența unor substanțe (emisie de lumină); sunt invizibile, adică, spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul omului; pătrund cu ușurință prin unele substanțe opace pentru lumină, de exemplu, prin corpul omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie, lemn, sticlă ș.a., dar sunt absorbite de metale cu densitatea mare (de exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomică și grosimea substanței prin care trec. Radiațiile Roentgen ionizează gazele prin care trec. Numărul de ioni produși indică intensitatea radiațiilor. Pe această proprietate se bazează funcționarea detectoarelor de radiații.

Avantajele și dezavantajele radiografiei
O radiografie este înregistrarea, pe un film fotografic special, a imaginii structurale a unui obiect, obținută cu ajutorul radiațiilor X sau gamma. Radiografia permite examinarea obiectelor netransparente pentru lumină, pe baza proprietății acestor radiații de a fi mult mai penetrante. La realizarea radiografiei, sursa de radiații este dispusă de o parte a obiectului, iar filmul de cealaltă parte. Străbătând obiectul, radiațiile sunt atenuate inegal în diferitele puncte ale acestuia (în funcție de densitatea și de grosimea materialului), astfel încât, pe film, componentele obiectelor neomogene se diferențiază prin contrast. Radiografia se utilizează pe scară largă în medicină, diferitele țesuturi sau organe având transparențe inegale la radiațiile X. Unele organe goale pot fi umplute cu o substanță opacă, aceasta având proprietatea de a absorbi razele X. Un exemplu în acest caz este sulfatul de bariu, folosit pe cale orală pentru examinarea esofagului sau stomacului. Alte substanțe sunt folosite injectabil pentru angiografie (examinarea vaselor de sânge). Față de radioscopie, radiografia prezintă avantajul de a fixa definitiv imaginea structurală, înregistrând totodată amănunte pe care ochiul nu le poate percepe la prima vedere (pe ecranul fluorescent). Există și dezavantaje ale radiografiei: imaginile organelor suprapuse pot fi confuze, iar diferențele mici între țesuturi nu pot fi detectate ușor. Cu toate acestea, radiografia încă se folosește în 50% din imaginile clinice. Până în anii 60 ai secolului trecut, era singura metodă  disponibilă răspândită pe larg în medicina mondială. De asemenea, razele X au acțiune fiziologică, distrugând celulele organice, fiind, în general, nocive pentru om. Pe această proprietate se bazează folosirea lor în tratamentul tumorilor canceroase, pentru distrugerea țesuturilor bolnave.


Aparatul RX digital cu 2 posturi, model Siemens Luminos Fusion
Aparatul RX digital cu 2 posturi, model Siemens Luminos Fusion, este unul dintre cele mai performante aparate care folosesc raze X în sistem digital. Radiografiile (sau roentgenografiile, după numele descoperitorului razelor X) sunt produse prin transmiterea de raze X printr-un pacient către un dispozitiv de captare, apoi convertite într-o imagine pentru diagnostic. Aparatul RX de la SanConfind  reprezintă un sistem complet digital de fluoroscopie și radiografie. Are un detector plat dinamic pentru imagistică digitală (43 cm x 43 cm), de mare rezoluție, cu posibilitatea conectării la rețea. Masa de poziționare pacient, ușor accesibilă din toate părțile, poate fi înclinată până la 90 de grade. Blatul mesei de poziționare pacient (210 cm x 80 cm), cu cursă longitudinală și transversală acționată prin motor, are un domeniu considerabil de examinare pe întreaga parte transparentă la radiații (193 cm x 53 cm). Aparatul are multe dotări speciale, printre care rezemătoare de picioare la ambele capete, pentru pacienți cu greutăți de până la 200 kg. Există, de asemenea, un stativ telescopic rabatabil pentru cupolă, cu deplasare longitudinală, și o cupolă rotativă cu poziționare deasupra mesei, inclusiv un colimator automat cu lamele multiple. 
Aparatul RX digital cu două posturi de la SanConfind are o mare acuratețe a imaginilor și un foarte bun contrastal filmelor realizate. El poate fi folosit cu succes pentru investigații la nivelul întregului schelet, ca și pentru investigații ale aparatelor respirator, gastrointestinal, cardiovascular și urogenital. Configurația sa impresionantă conține mai multe elemente: generator de înaltă frecvență cu tub Rx; masă basculantă telecomandată (coloană port-tub pentru tubul Rx peste masă și detector digital cu suprafață considerabilă); sistem digital ultraperformant pentru achiziția imaginii; două monitoare (unul în camera de examinare – pe suport mobil, și unul în camera de comandă), sistem pentru reducerea dozei de iradiere (sistem automat de control pentru calculul și optimizarea valorilor de expunere, prefiltre din cupru pentru reducerea dozei pacientului. De altfel, aparatul din dotarea SanConfind este cunoscut și pentru faptul că  folosește timpi de expunere foarte mici (între 0,001 secunde și 5 secunde), și drept urmare, doze de iradiere minime. Pentru proiecții oblice, coloana port-tub pentru tubul Rx peste masă poate fi înclinată cu minimum 40 de grade, iar rotirea ansamblului tub-cupolă se face de la minimum +90 grade până la -180 grade. Deplasarea coloanei port-tub: minimum 105 cm. Detectorul digital are patru formate de imagine, iar matricea unei imagini în radiografia digitală este de 2840 x 2874 pixeli. Dimensiunea matricei în fluoroscopie pulsată: 1024 x 1024/ 12 biti. Sistemul digital pentru achiziția imaginii se caracterizează prin: sistem de operare Windows 7, microprocesor 3,4 GHz dual-core, memorie 4 GBRAM. Memoria pentru achiziție imagini: 50.000 de imagini în matrice 1024 x 1024. Pentru procesarea imaginii, există peste 1000 de programe presetate pentru diferite organe. Dintre accesorii, amintim: salteaua radiotransparentă pentru poziționarea pacientului, interfonul pentru comunicarea dintre camera de comandă și camera de examinare, UPS pentru oprirea în siguranță a sistemului imagistic în timpul căderilor de tensiune.

Holocaust versus Gulag

O statistică amară

Este foarte greu să se păstreze o atitudine obiectivă atunci când se vorbeşte de Holocaust şi de Gulagul prin care au trecut sute de mii de cetăţeni ai României Mari şi când se analizează actele abominabile soldate cu sute de mii de morţi. După mai mult de o jumătate de secol  apele nu s-au limpezit, iar istoria reală ajunge greu la cunoştinţa poporului român. 
Holocaustul este cumplita politică nazistă de exterminare a populaţiei evreieşti din ţările europene. În Muzeul Holocaustului de la Washington, după Germania, care era prezentată ca ţara vinovată de exterminarea a milioane de evrei, România era plasată pe locul al doilea, cu o cifră de 450.000 de victime în pogromurile de la Iaşi şi în lagărele din Transnistria. 


Invitat de preşedintele Carter să viziteze America, Nicolae Ceauşescu a fost dus şi la Muzeul Holocaustului de la Washington. Întâlnind panoul în care era trecută cifra de 450.000 de evrei ucişi în România, acesta a protestat vehement, considerând că este o exagerare. Ceauşescu reuşise să mijlocească pacea dintre Egipt şi Israel, aducându-i la Sinaia, în Castelul Foişor, pe preşedintele egiptean Anwar Sadat şi pe premierul Israelului, Menachen Begin, care au căzut de acord să încheie un tratat de pace între cele două ţări. 
Pentru a sublinia relaţiile bune ale României comuniste cu statul evreu, trebuie să amintim că după războiul din 1967 dintre Israel şi ţările arabe, România a fost singurul stat socialist care nu a rupt relaţiile diplomatice cu acesta. În consecinţă, conducerea muzeului a scăzut 150.000 de evrei morţi în timpul conflagraţiei mondiale în România şi anume pe cei trimişi la Auschwitz de către regimul fascist din Ungaria, din teritoriul smuls României prin dictatul de la Viena. 
Cu toate insistenţele Gestapoului german, din România ciopârţită prin pactul Ribbentrop Molotov, evreii nu au fost trimişi în lagărele de exterminare din Polonia. Mai mult, cei care reuşeau să fugă din Maramureşul căzut sub ocupaţie maghiară erau ajutaţi. Regina mamă Elena, împreună cu doctorul Wilhelm Filderman, preşedintele Comunităţii Evreieşti din ţara noastră, a mers la mareşalul Antonescu şi i-a cerut ca evreii care s-au salvat de prigoana din Ardealul de nord să nu fie predaţi germanilor. Antonescu a găsit o soluţie şi a aprobat ca nava Transilvania să plece de la Constanţa la Haifa, o dată pe lună, cu aceşti evrei refugiaţi care, fiind din Ardealul de nord, îşi pierduseră cetăţenia română. Ulterior, Regina Elena a primit o înaltă distincţie din partea statului Israel - „Drept între popoare” - acordată celor care i-au salvat pe evrei. Aceeaşi distincţie a primit-o şi primarul oraşului Cernăuţi, C. Popovici, care a salvat zeci de mii de evrei din Bucovina.
Am cunoscut personal evrei care mi-au povestit cum părinţii lor s-au salvat plecând cu luxosul vapor Transilvania în Palestina. Cei din vechiul regat au avut însă de îndurat multe privaţiuni. Erau scoşi la muncă forţată (de exemplu, iarna curăţau de zăpadă străzile din capitală), iar proprietăţile le-au fost confiscate printr-o politică de aşa-zisă românizare. În această perioadă, în capitală au continuat să funcţioneze şcolile pentru elevii evrei şi teatrul evreiesc Baraşeum, care există şi astăzi.
Constant însă, şeful statului, Ion Antonescu, a refuzat să aplice în România soluţia finală pe care o cerea Germania. 
Până în 1940, comunitatea evreilor din România a prosperat. Prezenţi pe teritoriul României, chiar de pe vremea Daciei romane (există menţionată o cohortă de soldaţi evrei aduşi să apere provincia), evreii apar în istoria noastră de-a lungul Evului Mediu în comunităţi mici, stabilite mai ales în Moldova. La sfârşitul secolului al XIX-lea au început să emigreze masiv în România din Imperiul Ţarist (care cuprindea atunci şi o parte din Polonia) şi să caute refugiu în România. În Rusia ţaristă, mişcarea anarhistă „Voinţa poporului”, din care făceau parte foarte mulţi studenţi evrei, organiza frecvent atentate împotriva ţarului Alexandru al II-lea. După fiecare atentat (au fost opt în total), poliţia politică Ohrana organiza cu interlopii din mahalalele oraşelor represalii crunte, incendieri, violuri, asasinate în cartierele evreieşti. Încercând să se salveze de aceste pogromuri, evreii treceau Prutul, de multe ori fără bagaje ori acte şi poposeau la rudele lor din Moldova. 
Devenise problema evreiască o chestiune de stat. În Constituţie era prevăzut că aceia care nu erau creştini, musulmanii şi evreii, nu puteau primi cetăţenie în vechiul regat. Neavând cetăţenie, nu puteau avea proprietăţi, iar singurele afaceri la care se pricepeau şi pe care le puteau practica erau cămătăria şi arendarea moşiilor boiereşti. 
Într-o scrisoare către tatăl său, Carol I scria: „dacă dau cetăţenie evreilor, rămân fără marea proprietate în România”, multe moşii ale marilor boieri care huzureau pe la Paris fiind împovărate de ipoteci în favoarea cămătarilor evrei. 
Cetăţenia s-a acordat după Războiul de Independenţă pentru toţi evreii care au luptat pe fronturile din Balcani şi apoi, anual, unui număr fixat prin lege. După primul război mondial, în România Mare toţi evreii au primit cetăţenie română. Se formase la noi una din cele mai mari comunităţi din Europa - 800.000 membri, care au prosperat. În mare parte din oraşele moldoveneşti majoritatea populaţiei o formau evreii (la Iaşi erau 30.000). În capitală, cartiere întregi precum Dudeşti, Calea Văcăreşti, erau locuite de ei. În anii ’30, dominau unele sectoare bancare, industriale şi comerciale. Industriaşul Max Auschnitt, bancherul Aristide Blank, Brainstein –  editor al ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul”, Magda Lupescu – amanta şi viitoarea soţie a regelui Carol al II-lea, aveau averi fabuloase. 
Evreii au avut o contribuţie importată şi în domeniul culturii române, unde au dat mari scriitori, muzicieni, artişti plastici, savanţi. Până în 1940, convieţuirea între comunitatea evreilor şi populaţia românească a fost paşnică şi pe alocuri chiar cordială. Situaţia a început să se  deterioreze prin anii 30, odată cu ascensiunea mişcării de extremă dreaptă, înfiinţată şi condusă de Corneliu Codreanu. Exista un conflict între extrema dreaptă şi extrema stângă, reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921. Este surprinzător cât de mulţi evrei au aderat la comunism, devenind chiar lideri ai acestei organizaţii aflată total sub controlul Moscovei. 
În 1921, Partidul Comunist l-a ales ca lider pe Gheorghe Cristescu, meseriaş din Bucureşti, vechi militant al mişcării socialiste. După un an, refuzând să asculte orbeşte ordinele venite de la Comintern (Internaţionala a III-a comunistă), acesta s-a retras, rămânând o figură pitorească şi corectă a mişcării muncitoreşti din România. În 1971, pe când Nicolae Ceauşescu sărbătorea cu mare fast 50 de ani de la crearea PCR, Gheorghe Cristescu avea 90 de ani. Cu acest prilej, Ceauşescu i-a trimis pe cei de la gospodăria de partid la modesta locuinţă a bătrânului, ce până atunci fusese total ignorat de regim, să-l întrebe ce şi-ar dori ca dar la această aniversare. Cristescu a exprimat două doleanţe: să i se dea carnetul de partid nr. 1 (informat telefonic, Ceauşescu a aprobat) şi „să daţi înapoi pământul ţăranilor”, dorinţă care l-a trecut din nou pe linie moartă. Ceilalţi activişti bolşevici nu au avut verticalitatea lui Gheorghe Cristescu, ascultând orbeşte de directivele venite de la Moscova. 
În 1924, comunistul Max Goldstein a plasat o bombă în sala Senatului României, explozia ucigând patru senatori. Ministrul de justiţie, prin legea Mârzescu, care îi poartă numele, a interzis organizaţiile comuniste care atentau la siguranţa statului prin acte teroriste şi răscoale în Basarabia (răscoala de la Tatar-Bunar).  Din 1924, Partidul Comunist, trecut în ilegalitate, şi-a ţinut congresele la Viena, Harkov şi Moscova. Trei dintre liderii Partidului Comunist au fost evrei maghiari. Elek Köblös (1924 – 1926), Bela Breiner (1938 – 1940), Ştefan Foriş (1940 – 1944). Alţi lideri marcanţi au fost Cristian Racovski, Alexandru Dobrogeanu Gherea, Eugen Rozvani, Elena Filipovici, Marcel Pauker, Boris Ştefanov (toţi evrei), care s-au refugiat în Rusia ca să scape de pedepsele date de justiţia română pentru activităţile lor ilegale. În 1938, toţi au fost executaţi din ordinul lui Stalin, care începuse masive epurări ale partidului bolşevic. 
Aceasta era situaţia cu cele două formaţiuni extremiste din România Mare până în preajma războiului. La 5 septembrie 1940, Carol al II-lea abdică şi fuge împreună cu Magda Lupescu în străinătate. La putere a venit mişcarea legionară cu o conducere bicefală: generalul Ion Antonescu, şef al statului şi Horia Sima, viceprim-ministru. La doar 29 ani de ani, tânăr, fără experienţă politică, Horia Sima a primit în mişcare multe personaje dubioase din lumea interlopă şi a comis cumplite acte de teroare, lichidând pe adversarii Gărzii de Fier din perioada carlistă: asasinarea lui Nicolae Iorga (legionarii îl socoteau asasinul moral al lui Corneliu Codreanu, care a ajuns în închisoare reclamat de Iorga că a fost insultat în ziarul legionar „Porunca vremii”, aceasta aducându-i o condamnare pentru ultraj la adresa unui demnitar al statului); uciderea ministrului Virgil Madgearu (economist şi membru marcant al PNŢ-ului), a celor vinovaţi de asasinarea lui Codreanu şi a altor lideri legionari, la Tâncăbeşti, sub pretexul fugii de sub escortă. În masacrul de la Jilava au fost ucişi 69 de demnitari implicaţi în afacerea Tâncăbeşti, între care un fost ministru, generalul Argeşanu, ministrul de justiţie, Victor Iamandi, şeful serviciului secret, Gavrilă Marinescu. 
Conflictul cu Antonescu s-a declanşat rapid. Sprijinită de Gestapo, care furniza arme, mişcarea legionară este vinovată de pogromurile de la Iaşi şi din Bucureşti, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941. Rebeliunea care degenera în crime şi jafuri în cartierele evreieşti a fost înăbuşită în mod sângeros de armată la ordinul lui Antonescu. Mişcarea legionară a plătit din greu excesele săvârşite încă din epoca lui Carol al II-lea. După ce o echipă din Germania, condusă de Horia Sima, l-a ucis pe primul ministru Armand Călinescu (responsabil direct de asasinatele de la Tâncăbeşti), Carol al II-lea a dat ordin ca în fiecare capitală de judeţ poliţia să ridice câte trei legionari cunoscuţi şi fără judecată să-i împuşte şi să-i lase trei zile să zacă pe pavajul pieţelor publice. Au fost ucişi atunci fără judecată, în jur de 300 de legionari într-o singură noapte, unii din ei total nevinovaţi, tineri studenţi idealişti. După rebeliune, Antonescu a trimis în lagăre şi de acolo, când a început războiul, în batalioane de pedeapsă în linia întâi, mii şi mii de legionari, toţi murind pe front. Alţii au rămas întemniţaţi până la venirea comuniştilor la putere, care i-au exterminat în cumplitele temniţe de la Piteşti, Aiud, Gherla, Sighet şi în lagărele de la Canal. 
În timpul lui Ceauşescu, când s-a încercat să se scrie o istorie a Partidului Comunist din România (niciodată n-a putut fi publicată), cercetătorii de la Instititul de Istorie PCR au constatat că Partidul Comunist, de la înfiinţare până la cucerirea puterii, a avut 40 de victime. În perioada proletcultistă a anilor ’50, copiii învăţau la şcoală despre eroii clasei muncitoare: Vasile Roaită (cel care a tras sirena la Griviţa în timpul grevei), Pavel Tkacenko – împuşcat de jandarmi sub pretextul fugii de sub escortă (acesta trăia la Moscova şi avea pensie de ilegalist), Filimon Sârbu – executat în timpul războiului (semnaliza bombardierelor sovietice noaptea, cu lumini de lanternă, perimetrul unde se aflau rezervoarele de petrol din portul Constanţa), Donca Simo, Olga Bancic şi alţi câţiva cu biografii şi statut incert, aproximativ 40 de persoane. 
În paralel, aceşti istorici, în general culturnicii regimului comunist, Mihail Roller, Clara Cuşnir-Mihailovici, Nicolae Goldberger, Ion Ardeleanu, Janeta Benditer, Barbu T. Câmpina (după nume se înţelege din ce etnie proveneau), au descoperit că mişcarea legionară decimată de Carol al II-lea, Antonescu şi regimul comunist, ajuns la putere după 23 august 1944, avea la activ peste 30.000 de victime. Regimul care a preluat definitiv puterea la 30 decembrie 1947 avea în conducerea statului şi a  partidului, printre alţii, următoarele personalităţi: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Walter Roman, Ştefan Voicu, Leonte Răutu, Petre Borilă (cuscrul lui Ceauşescu, fiica lui fiind prima soţie a lui Valentin Ceauşescu), Petre Lupu, Iosif Chişinevschi, toţi evrei. Ana Pauker, condamnată pentru activitatea în ilegalitate, închisă la Dumbrăveni, a fost obiectul unui schimb de deţinuţi, sovieticii eliberând un patriot basarabean, pe Nicolae Codreanu, în schimbul ei. În Rusia, în timpul războiului, Ana Pauker împreună cu Vasile Luca, a mers în lagărele de prizonieri români şantajându-i pe soldaţi şi ofiţeri că dacă nu se înrolează în divizia „Tudor Vladimirescu”, nu îşi vor mai vedea familia şi ţara niciodată. 
În conducerea securităţii, în cele mai înalte posturi erau Alexandru Nicolschi, Pantiuşa Bodnarenko, în Prahova, colonelul Mauriciu Ştrul şi alţii ca ei. 
În literatura proletcultistă a anilor ’50, la loc de cinste erau trecuţi în manualele şcolare A. Toma, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu, Eugen Frunză (poeţi), Ion Călugăru, Alexandru Jar (romancieri), Alexandru Voitin, Aurel Baranga, Nicolae Moraru (dramaturgi),  Ovid Crohmălniceanu (critic literar), Sadi Rudeanu, Sorin Toma, Silviu Brucan (jurnalişti). Unele dintre aceste nume sunt pseudonimele unor scriitori de etnie evreiască. Sorin Toma a scris în „Scânteia” cel mai murdar pamflet împotriva marelui poet Tudor Arghezi - „Poezia putrefacţiei, putrefacţia poeziei”. Aceştia sunt autorii cumplitei terori instalate de regimul comunist prin imitarea Gulagului sovietic, pe care uneori l-au depăşit prin monstruozitate, cum a fost şi cazul cu experimentul reeducării din penitenciarul de la Piteşti, coordonat direct de şeful securităţii, Alexandru Nicolschi. Acolo, deţinuţii au fost asmuţiţi unii împotriva altora şi cei favorizaţi de conducerea închisorii au aplicat cele mai teribile torturi şi chinuri morale camarazilor din celulă. 
Gulagul românesc este opera regimului comunist condus de Gheorghiu Dej. Împotriva lui s-au ridicat Ana Pauker – ministru de externe, Vasile Luca – ministru de finanţe, Teohari Georgescu – ministru de interne, care au încercat să-l răstoarne de la putere. Sprijinit de Stalin, acesta a reuşit să-i înlăture excluzându-i din partid, Vasile Luca fiind chiar condamnat la închisoare pe viaţă. Până aproape de moartea sa, Gheorghiu Dej a patronat şi el regimul de exterminare a elitei româneşti. În Gulagul de pe teritoriul României au murit 300.000 de deţinuţi politici: fruntaşi ai partidelor politice, generali ai armatei române, intelectuali cu concepţii de dreapta, partizani din munţi. În timpul războiului, fiind în vigoare legea marţială, s-au luat măsuri drastice împotriva partizanilor lăsaţi în Basarabia şi Transnistria după retragerea armatei sovietice în urma campaniei dusă de armata română în 1941. Aceştia au împuşcat soldaţii români aflaţi în spatele frontului, au otrăvit fântânile şi au aruncat în aer statul major al armatei române din Odessa. 
Mareşalul Antonescu a dat nişte ordine drastice; pentru fiecare soldat ucis erau luaţi ostatici evrei din localitatea respectivă şi executaţi. Armata română este vinovată de excesele şi masacrele care s-au înfăptuit uneori împotriva populaţiei evreieşti din satele basarabene. Evreii închişi în lagărele din Transnistria au pierit şi ei o parte datorită condiţiilor de înfomentate şi datorită lipsei de asistenţă medicală. Când a început retragerea armatei germane, nemţii au executat numeroşi evrei comunişti întemniţaţi la Râbniţa şi Vapniarka, între care Lazăr Grunberg şi Bernat Andrei, conducătorii UTC-ului. 
În concluzie, din ambele părţi a curs mult sânge nevinovat, aşa cum se observă din această încercare de statistică şi este foarte greu să ajungem la o prezentare obiectivă a tragicelor evenimente, cum s-a văzut şi la recenta emisiune moderată de Rareş Bogdan, de la care am împrumutat titlul: Holocaust versus Gulag..
Alin CIUPALĂ