15 septembrie 2015

Festivalul Toamnei 2015 s-a desfăşurat sub tematica unei Câmpine de altădată

Sâmbătă şi duminică, municipiul nostru a îmbrăcat haine de sărbătoare, în Centrul Civic desfăşurându-se cea de-a opta ediţie a Festivalului Toamnei (“Zilele Câmpinei”). Câmpinenii au participat în număr mare la inaugurarea evenimentului, dar şi la spectacolele muzicale care au urmat. Nu puţini au fost aceia care au preferat ambianţa teraselor cu mici, pastramă, frigărui, cârnaţi, bucate stropite din belşug cu bere şi vin. Sau cei care au vizitat tonetele înşirate pe o latură a bulevardului central, de unde puteai să cumperi tot felul de produse. 

Inaugurarea evenimentului
La deschiderea oficială a Festivalului, înaintea coloanei oficialităţilor s-a pornit coloana maşinilor de epocă, o duzină de astfel de maşini, fiecare având cel puţin 40 de ani vechime, dar nu toate strălucind de curăţenie. Cum legislaţia în vigoare consideră că o maşină de epocă este  cea care nu a mai fost fabricată de cel puţin 20 de ani, am putut vedea şi maşini ce nu pot fi considerate de epocă, în sensul unei vechimi de multe decenii (perioada interbelică, de exemplu). Aşa au reuşit de şi-au făcut loc în coloana amintită o Dacie 1100 şi o Dacie 1300, maşini cu care unii români mai circulă şi azi zilnic. 


După coloana maşinilor de epocă, localnicii au putut admira Fanfara Centrului Cultural Judeţean Prahova şi un pluton ca un fel de gardă de onoare, format din membri ai Asociaţiei “Tradiţia Militară” îmbrăcaţi în vechi uniforme de soldaţi. De altfel, în faţa scenei amplasate în locul obişnuit, la intersecţia de la fosta Casă a Cărţii, plutonul de aşa-zişi soldaţi i-au dat onorul primarului Horia Tiseanu. 


Alături de edilul-şef, au urcat pe scenă toţi cei care au făcut parte din coloana oficială: senatorul Georgică Severin, prefectul judeţului, Rodica Paraschiv, împreună cu subprefectul Mădălina Lupea, secretarul municipiului Paul Moldoveanu şi administratorul public Remus Bădulescu, foştii primari Eugen Bucur şi Romul Remus Micu, mai mulţi consilieri locali (Mihaela Neagu Petrovici, Monica Clinciu, Florin Frăţilă, Enache Dragomir, Daniel Ioniţă şi Adrian Piţigoi, Rodica Papuc, Viorica Stănică, Viorel Bondoc, Marian Dulă, Daniel Telegescu), directorii unor direcţii din Primărie, dar şi reprezentanţi din conducerea unor partide locale, conducători de instituţii şi societăţi comerciale. Au fost prezenţi, de asemenea, reprezentanţi ai oraşelor Cimişlia (Republica Moldova) şi Kumanovo (Macedonia), care sunt înfrăţite cu oraşul nostru.  Primarul, prefectul, senatorul Severin şi reprezentanţii delegaţiilor din oraşele-surori au transmis scurte mesaje de prietenie câmpinenilor. Tema din acest an a festivalului o reprezintă “Momentele de altădată”, o tematică ce a mai fost prezentă în anii trecuţi sub un nume uşor schimbat: “Câmpina de altădată”.

Premierea elevilor olimpici
După deschiderea oficială a Festivalului “Serbările Toamnei”, pe scena de spectacole s-a desfăşurat premierea elevilor olimpici, a profesorilor lor şi a elevilor care au obţinut cele mai mari medii la bacalaureatul 2015 şi la evaluarea naţională. Primarul Horia Tiseanu şi consilierii locali Florin Frăţilă, Marian Dulă şi Daniel Telegescu (membri ai Comisiei pentru cultură, învăţământ, sănătate şi sport) le-au oferit copiilor diplome şi câte o tabletă, iar profesorilor coordonatori, diplome şi plachete. De asemenea, au fost premiaţi şi directorii şcolilor şi liceelor de unde provin elevii cu cele mai mare medii la examene. 


Lista elevilor premiaţi este următoarea: Adrian Andrei Enoaie (clasa a VII-a B, Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”), premiul al II-lea la olimpiada naţională de fizică; profesor coordonator Cătălin Chiţu; Isabela Neagoe (clasa a IX-a F, Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”), menţiune la olimpiada naţională de religie; profesor coordonator Dana Ştefan;  Costin Adrian Bîrlează (clasa a XII-a F, Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”), menţiune la olimpiada naţională de economie; profesor coordonator Geta Sârbu; Robert Andrei Bondu (clasa a XII-a B, Colegiul Tehnic Forestier), menţiune la olimpiada naţional de profil tehnic; profesor coordonator Gabriela Bolintineanu
Elevii care au obţinut cele mai mari medii la bacalaureat, din fiecare liceu: Gabriela Niţulescu (media 9,96; Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”); Natalia Nicolae (media 9,87; Colegiul Tehnic “Constantin Istrati”);  Gabriela Uşurelu (media 9,73; Colegiul Tehnic Forestier); Maria Mădălina Costache (media 9,68; Liceul Tehnologic Energetic); Marius Corbu (media 9,36; Liceul Tehnologic Mecanic)
Elevii care au obţinut cele mai mari medii la evaluarea naţională: - Alexandra Buzăţoiu (media 9,88; Şcoala Centrală); Alexandra Văsii (media 9,87; Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”); Costin Manolescu (media 9,87; Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”);  Ştefania Tocitu (media 9,87; Şcoala Gimnazială “B.P. Hasdeu”); Maria Andreea Roşca (media 9,82; Şcoala Gimnazială “Al.I. Cuza”); Oana Teodora Dima (media 9,75; Şcoala Gimnazială “Ion Câmpineanu”); Laura Ştefania Dinjos (media 7,32; Şcoala Gimnazială nr.3)


Spectacolele muzicale
Cum ne-am obişnuit şi în alţi ani, zilele de spectacole au început cu muzică şi dansuri populare, serile fiind rezervate pentru minirecitalurile vedetelor muzicii dance şi pop-rock invitate de municipalitate. În prima seară, au bucurat miile de spectatori Antonia şi Alex Velea, iar în a doua seară, au oferit minirecitaluri de succes Anna Lesko şi formaţia Direcţia 5.  Prima seară a fost mai reuşită, un aport însemnat la realizarea unei stări de show electrizant avându-l şi micuţul câmpinean Alex Stoica (un fel de Gavroche al zilelor noastre), elev în clasa a II-a la Şcoala Gimnazială “B.P. Hasdeu”, care, conform propriilor declaraţii, a făcut multe la viaţa lui de opt ani. Simpaticul Alex a dansat minunat alături de Antonia, mărturisindu-şi admiraţia faţă de soţul frumoasei artiste.



Cartea de Aur a Eroilor şi a Veteranilor de Război
În prima zi a Festivalului Toamnei, a fost lansată în Sala Mică a Casei de Cultură “Geo Bogza” o carte de referinţă pentru istoria locală: Cartea de Aur a Eroilor şi a Veteranilor de Război. Autorii ei, prof. Gheorghe Modoianu, prof. Theodor Marinescu și col (rez) Marian Dulă, au muncit ca nişte sisifi ca să adune toate datele importante şi relevante despre eroii meleagurilor câmpinene, dar şi pentru a le scutura de praful uitării şi al exagerărilor, pentru a le tria prin sita unor observaţii obiective, care să respecte adevărul istoric, înlăturând astfel eventualele greşeli şi exagerări care s-ar fi putut strecura. 


Audienţa, destul de numeroasă (peste 100 de persoane), a fost formată, în cea mai mare parte, din  pensionari iubitori de cultură, veterani, urmași ai eroilor, membri ai Cultului Eroilor, istorici și scriitori locali. Cu toții au apreciat că această carte era necesară, nu doar pentru istoria acestor locuri, ci şi pentru lecţia de fierbinte patriotism pe care cei pomeniţi în acest volum au dat-o întregii lumi. O lecţie care ar putea sluji la formarea caracterială a tinerilor din ziua de azi, dar care reprezintă totodată o pildă vie pentru viitoarele generaţii de câmpineni. 


După ce au dăruit câte un exemplar celor prezenţi la eveniment (restul volumelor va lua calea bibliotecilor), autorii au acordat autografe tuturor și au mulțumit celor care i-au ajutat cu informații și texte: Gabriela Pascu, Octavian Onea, Livia Șerbu, Constantin Chiper, Victor Dumitriu, Alin Ciupală, Codruț Constantinescu, Florin Frăţilă, Florin Dochia, Ion Stamen, Diana Roman, Viorel Bociu, Lavinia Bălan, Simona Luncașu, veteranii menționați în carte, familiile acestora şi ale eroilor ce s-au jertfit pentru patrie. Cartea nu este doar o înşiruire de nume, ci și o colecție de povești captivante despre eroi, relatate de veterani, camarazi ai celor căzuți la datorie sau de către familiile marilor dispăruţi. În faţa Casei de Cultură, înainte de a intra în sală, participanții au avut parte de o demonstrație a soldaților din Asociația ”Tradiția Militară”, un grup de civili care au îmbrăcat uniforme militare de epocă. Editată într-un tiraj de 500 de exemplare, Cartea de Aur a Eroilor va fi, se pare, reeditată într-un viitor apropiat. A.N. 

Editorial. CÎTEVA PĂRERI…

Sunt aproape somat să-mi spun părerea despre criza refugiaților! Cred că numărul părerilor și „analizelor” îl depășește deja bine pe cel al bieților migranți. Credeți că mai e nevoie de una? Poate că mai util ar fi un fel de „ghid” de a te descurca prin această junglă de opinii, fără a intra în panică, dar și fără a subestima „rolul prostiei în istorie”, cum foarte pertinent observă unul dintre puținii comentatori care nu și-au pierdut luciditatea. 
Primul semn al prostiei patologice a elitelor UE este judecata cifrică. Nu are importanță dacă România poate primi 1500 sau 10.000 de refugiați. Eu cred că n-ar fi imposibilă a doua cifră. Important e însă ca ei să fie refugiați. Și să-și aleagă liberi  țara. Ce n-au lămurit Merkel, Juncker et comp este  după ce criterii vor fi distribuiți refugiații pe țări? Căci dacă, democratic, îi întrebi pe ei, vor alege toți Germania și Suedia. Deoarece Danemarca a închis deja căile de acces dinspre Germania. O fi fost și ea amenințată precum noi ăștia „înapoiații” din Est? Dubla măsură, schizofrenia memoriei și alte diagnostice similare de mult puse ipocriziei europene au răbufnit violent la suprafață odată cu această criză. 


Dacă e vorba de o criză umanitară (și e una foarte gravă, firește) ea trebuie tratată cu umanism. Nu din cel declarativ („primiți o familie în casă” și alte prostii), ci din cel autentic european, ridicarea individului la rang de cetățean cu drepturi și obligații. Prostocrația europeană discută despre cifre, nu despre oameni. E cea mai scurtă cale spre dezastru. Nimeni nu ne spune ce se întîmplă cu oamenii rămași acolo acasă. E logic: ei ar trebui ajutați mai degrabă. Este cetățeanului comun din România, dar și din Europa foarte clar de ce fug oamenii ăștia de acolo? Ce deosebire este între Siria și Irak, de pildă? Cine este dușmanul de care fug? Căci și dușmanul este prietenul Europei. Care, prin castratoarea ideologie a corectitudinii politice, a abolit noțiunea de dușman. Nu îl veți vedea numit nicăieri. Toți ne sunt prieteni și îi primim la noi în casă. 
Al doilea semn este tocmai această ignorare a cauzei. Dacă te duci la doctor cu febră, doctorul zice: bine, să vedem care-i cauza și, după analize detaliate, îți dictează tratamentul. Ei bine, ideologia politicii europene îi interzice cu desăvîrșire să se intereseze de cauze. Altfel ar fi intervenit de mult, ar fi prevenit instaurarea regimurilor fundamentaliste, ar fi recunoscut contradicția esențială dintre islam și democrație, ar fi destructurat rețelele de traficanți care nu s-au ivit peste noapte șamd. Dar eurobirocraților nu le pasă, pentru că dintotdeauna birocrații lucrează cu cifre, nu cu oameni. 
Europa se sinucide, s-a spus. Poate, cu mențiunea că glonțul nu e de acum, ci a pornit de mult. Să zicem în maiul parizian 1968, cînd a început distrugerea învățămîntului tradițional, s-a proclamat că „este interzis să interzici” și distrugerea oricărei autorități. Sau cînd s-a ajuns ca sexualitatea să fie o chestiune publică iar religia una strict privată, sever pedepsită dacă e afișată public. Vezi cazul Boutiglione, cel neacceptat pentru funcția de comisar de către „democrata” uniune a statelor europene pentru că și-a afirmat deschis credința creștină și a afirmat că homosexualitatea este un păcat. Și asta ni se vinde pe rafturi de supermarket drept democrație! 
Oamenii ăștia care ne invadează vin cu niște valori tari: ei cred în Allah sau în Dumnezeu (nu ni se spune dacă sunt și creștini printre emigranți, se tace criminal), cum să le impui respectul cînd tu îi întîmpini fără nicio valoare, pentru că așa au declarat idioții utili de la marile catedre universitare și mediatice de spălare a creierelor, că valorile sunt fasciste și trebuie anulate în numele unei egalități a caterpilarului? 
Nu problema ajutorării cîtorva sute de mii de refugiați e criza Europei. Ci problema identității ei, minate de o proastă gîndire. Dl. Juncker vorbește de valurile de emigranți scoțieni, irlandezi, italieni sau polonezi spre SUA. Omițînd complet diferențele. Or, acesta este primul semn al unei gîndiri proaste: ignorarea nuanțelor, a diferențelor, înglobarea unor realități heterogene sub același cuvînt. Ai spus vorba „emigrație” și ai înglobat în ea și pe fugarul din Siria spre Europa (de ce spre Europa?) și pe Irlandezul fugit de foame acum o sută de ani spre tărîmul tuturor posibilităților, dar care avea aceeași religie și același sistem de valori ca și cei pe care îi „invada”. Ceea ce nu e deloc același lucru cu năvălirea de acum. La fel, dna Mungiu Pippidi povestește lacrimogen cum a imigrat familia ei în România, omițînd aceeași diferență, faptul că noii sosiți și vechii locuitori erau de aceeași credință (cuvînt eliminat din vocabularul dnei. profesoare europene) și aceeași scară de valori umane. 
Compasiunea nu exclude deloc luciditatea. Nu am discutat despre cuibul de vipere care este Orientul Apropiat, numai specialiștii au a se pronunța într-o oarecare cunoștință de cauză despre toate conflictele din zonă. Cert este că rezolvarea crizei acolo stă și nu în altă parte. „Umanitariștii” de ocazie trebuie să vadă, în aceeași abordare cifrică, limitele soluției lor: care este limita de suportabilitate a Europei? Și ce ne facem dacă această limită este depășită? Franța are niște experiențe urîte cu ce se întîmplă atunci cînd masele de alogeni care refuză integrarea în societatea matcă încep revolta. Și ce se va întîmpla cînd masele de localnici, excedați de intruși, se vor revolta și ele (nu-ți trebuie cine știe imaginație sau inteligență ca să-ți dai seama că un asemenea moment va surveni mai devreme sau mai tîrziu) și cele două revolte se vor întîlni? Vor avea eurocrații soluții la acest război civil extrem de probabil? Prima lor datorie este, după mintea mea, să asigure pacea internă a continentului. Or, tocmai asta nu pare să-i preocupe, e „cool” să-i primești cu brațele deschise pe refugiați, sau să faci marșuri pentru Șarlie, dar nu e deloc cool să vorbești despre decapitarea creștinilor din Orient, despre condiția femeii de acolo, despre distrugerea Palmirei șamd. Sunt total de acord să-i primim pe imigranți în numele dreptului la diferență, acum ei nu sunt încă un pericol. Dar pot deveni în orice moment. Dar, în numele aceluiași drept la diferență, cer și eu, umilul cetățean estic al UE (care, în plus, mai și cotizez la salariile și pensiile eurocraților care, apropo, nu-s deloc mai puțin nesimțite decît ale parlamentarilor noștri) să-mi pot exprima liber opțiunile, să pot spune că sunt anti homo și creștin, fără ca să fiu în pericol pentru asta. Cu alte cuvinte vreau și eu, ca european bătrîn, aceleași drepturi pe care le capătă instantaneu acești alogeni. Închei cu vorbele unui scriitor și politician autohton dintr-o carte premonitorie, apărută acum vreo 10 ani. Nu spun numele ca să puteți savura cuvintele: „Stingerea e la un pas de noi. Fără reintrarea în cultură, în propria cultură, Occidentul riscă să iasă din istorie”.
P.S. Tocmai mă pregăteam să expediez acest material, cînd apare știrea că Germania își închide și ea granițele. Dacă e adeevărat, cum rămîne cu pelteaua de vorbe dulci despre imigranți și de vorbe dure despre nesimțirea noastră, a esticilor?
Christian CRĂCIUN

Proiect şcolar în pericol

Concursul pe teme ecologice “Umbrela Verde” are nevoie de susţinere financiară

Timp de şase ani consecutiv, natura şi mediul înconjurător au fost redate de copii în sute de imagini generatoare de emoţie. Şase ani în care concursul “Umbrela Verde” a adunat mii de lucrări şi a atras o mulţime de participanţi din toată ţara, devenind o competiţie naţională de mare amploare cu dublu rol: educaţia ecologică şi dezvoltarea simţului artistic.
Proiectul a fost iniţiat şi organizat de către Şcoala Gimnazială “Ion Câmpineanu” din Câmpina, coordonatori principali fiind directorul instituţiei, prof. Aura Văsii şi profesorul de educaţie plastică, Mihaela Baltag. Concursul are scopul de a conştientiza copiii încă de la vârste timpurii asupra necesităţii ocrotirii mediului înconjurător şi se adresează preșcolarilor, inclusiv elevilor din clasa pregătitoare, elevilor claselor I-XII, îndrumătorilor acestora, cadrelor didactice care organizează proiecte sau acţiuni extracurriculare cu tematică ecologică şi nu în ultimul rând părinţilor.


În anul şcolar 2015-2016 ar trebui să aibă loc cea de-a VII-a ediţie, însă în momentul actual desfăşurarea concursului riscă să fie blocată de lipsa fondurilor necesare. Concursul nu se mai poate autosusţine, datorită unui Ordin al Ministerului Educaţiei, care prevede că pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare aprobate, se interzice perceperea de taxe de participare sau solicitarea altor contribuţii financiare din partea părinţilor/elevilor. „Este un ordin al ministrului în care se stipulează că nu se pot organiza concursuri cu taxă de participare pentru elevi, cu toate că în regulamentul concursului „Umbrela Verde” niciodată nu a fost taxă de participare pentru elevi. A fost o taxă de participare pentru cadrul didactic coordonator şi se ştia foarte bine că aceasta este necesară pentru toate materialele pe care le furnizăm în concurs: diplomele copiilor, ale cadrelor didactice, plicurile, timbrele, toate ambalajele, premiile” - ne-a declarat Aura Văsii.
Şcoala “Ion Câmpineanu” a primit “Ordinul privind aprobarea competiţiilor şcolare ce se vor organiza şi se vor desfăşura în România, la nivel internaţional, naţional şi regional” încă din 2014, la începutul lunii decembrie, însă la acea vreme, prin sponsorizări s-a putut susţine cea de-a VI-a ediţie. 


“În 2014-2015 am avut sponsori care au oferit premiile pentru participanţi, articole necesare pentru pictură, dar pe partea cealaltă ne descurcăm greu cu editarea diplomelor, cu livrările. «Umbrela Verde» trebuie să rămână deschisă, dar pentru asta este nevoie de un sprijin financiar, de noi sponsori. Suma necesară este în jur de 5000 de lei”. 
Din acest motiv, conducerea unităţii de învăţământ face un apel către toţi cei interesaţi să se implice în continuarea concursului, dându-le astfel sutelor de copii şansa să-şi exprime şi anul acesta emoţiile prin limbajul artistic specific vârstei lor. “Trebuie găsită cât mai repede o soluţie pentru rezolvarea acestei probleme financiare, deoarece până la sfârşitul lunii octombrie toate documentele necesare, formularele, trebuie trimise pentru atestare către Ministerul Educaţiei. În fiecare an, comitetul de organizare a muncit zile şi nopţi pentru ca acest proiect să fie foarte bine structurat, să aibă succes şi mare răsunet. S-a pus foarte mult suflet şi în consecinţă nimeni nu-şi doreşte încetarea concursului” - a mai precizat Aura Văsii. 
Trebuie remarcat faptul că Şcoala Gimnazială “Ion Câmpineanu” este singura din oraş care a dobândit titlul de “Eco-Şcoală”, graţie acestor proiecte cu tematică ecologică.
Dacă cea de-a VII-a ediție va avea loc, înscrierile se vor putea face, cel mai probabil, în intervalul 1 decembrie 2015 - 20 februarie 2016. 
Andreea Ștefan

La Şcoala de Poliţie “Vasile Lascăr”, anul acesta, cea mai mare medie la admitere a obţinut-o tot o fată

Din anul 2000, de când fetele au fost lăsate să concureze pentru admiterea la şcolile naţionale de agenţi de poliţie, în majoritatea concursurilor de admitere la Şcoala de Poliţie “Vasile Lascăr” din Câmpina, primul loc a fost ocupat de concurente. Anul acesta, tradiţia a fost respectată, cea mai mare medie de admitere (83 din 100 de puncte posibile) fiind obţinută de o concurentă, Oana Emilia Buturugă. 


Ultimul dintre cei admişi a avut 54 de puncte. Au fost mai mulţi concurenţi care au obţinut această medie, dar nu toţi au fost declaraţi admişi, criteriul de departajare fiind media obţinută la examenul de bacalaureat. Opt dintre concurenţii cu media 54 respinşi au făcut contestaţie, dar fără niciun rezultat favorabil. Aşadar, primii dintre neadmişi au avut media 54, iar ultimii s-au întors acasă cu media 8. O medie bună, dar numai pe o scară de la 1 la 10. La rromi, din cei 9 candidați, au fost declarați admiși doar cinci, ultimul având punctajul 40. La alte minorități, din 9 candidați au fost admiși trei, ultimul cu punctajul 49. Candidații declarați admiși se vor prezenta la școală pe data de 30 septembrie. A.N.

Copiii participanţi la Programul de Dezvoltare a Personalităţii prin Artă expun la Muzeul Hasdeu

În perioada 7-10 septembrie 2015, în curtea Muzeului Memorial B. P. Hasdeu s-au desfăşurat Atelierele de Arte Vizuale  (pictura, grafica, fotografie), cu tematica “Obiective Culturale ale Oraşului Câmpina”, ateliere special organizate pentru participanţii Programului de Dezvoltare a Personalităţii prin Artă (10-18 ani), cu principalul obiectiv cunoaşterea istoriei şi culturii câmpinene. 


În acest context, arta a fost din nou o modalitate de exprimare personală a cunoştinţelor acumulate de copii. "Am văzut copii fericiţi şi oameni minunaţi, care au făcut din cele patru zile de atelier de creaţie, zile de poveste, într-o toamnă minunată, într-o locaţie plină de spiritualitate şi vibraţie pozitivă. Ilinca, Alexandra, Ana, Teodora, Amalia, Teo şi Andrei sunt cei care ne-au făcut pe noi, Denisa, Amalia şi Gabriel, să redevenim copii. Au fost momente în care am privit cerul, copacii, veveriţele, florile din impunătoarea curte a Castelului, ne-am lăsat mângâiaţi de razele de soare şi de adierile blânde ale vântului de septembrie, am ascultat povestea Castelului spusă de oamenii care sfinţesc acest loc, am fotografiat, am desenat, am pictat. S-au legat prietenii şi acesta cred că este cel mai important lucru. Mulţumim gazdei noastre, d-na director Jenica Tabacu şi Fundaţiei Medi's, domnului preşedinte Călin Tiu, pentru susţinerea acordată în acest proiect” - a declarat Amalia Suruceanu, coordonatorul programului.


Pictorii Denisa Olbojan şi Valeriu Gabriel Dima, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici – filiala Câmpina, s-au implicat şi ei cu mult entuziasm în proiect, iar cele patru zile petrecute cu copiii, într-un cadru de poveste şi culoare, le-au adus mari satisfacţii. Lucrările realizate sunt expuse în incinta muzeului, în perioada 13-27 septembrie 2015. 
Andreea Ştefan

102 ani de la moartea lui Aurel Vlaicu

Duminică, 13 septembrie, la monumentul lui Aurel Vlaicu de la intrarea în Băneşti a avut loc comemorarea celebrului inventator-aviator, căzut pe aceste locuri în urmă cu 102 ani, în temerara sa încercare de a traversa Munţii Carpaţi. Organizatorii evenimentului au fost Primăria Băneşti, Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei – ARPA şi Asociaţia “Cultul Eroilor” Prahova. Ca în fiecare an, au răspuns invitaţiei reprezentanţi ai comunei Aurel Vlaicu (fostă Binţinţi), de lângă Orăştie, localitatea în care s-a născut Aurel Vlaicu, la 19 noiembrie 1882. În ciuda unui soare generos, nu s-au înghesuit prea mulţi locuitori din Urleta şi Băneşti la omagierea marelui dispărut, unul dintre cei mai importanţi pionieri ai aviaţiei româneşti, dar şi ai celei internaţionale. Manifestările organizate de administraţia locală din Băneşti în memoria lui Aurel Vlaicu au început la ora 10.00, pe platoul de lângă monument, şi s-au desfăşurat după tipicul obişnuit: depuneri de coroane, o slujbă religioasă, discursuri ale oficialităţilor care au participat la acţiune, expoziţii tematice (expunerea avionului model Vlaicu II), un program artistic cu muzică şi dansuri populare oferit de ansamblul folcloric local “Floare de cireş”, iar la final – o demonstraţie aviatică. 


Cel mai gustat de public, în special de copii, a fost mitingul aviatic, chiar dacă au fost puţine avioane participante. Prăbuşirea marelui inventator pe 13 septembrie 1913, la bordul avionului său, Vlaicu II, în încercarea de a trece Carpaţii, este cunoscută, dar cauzele tragediei au rămas încă învăluite în mister. Se pare că accidentul a survenit în urma unui atac de cord, deşi există şi ipoteza potrivit căreia nişte curenţi de aer puternici, care l-au luat prin surprindere pe Vlaicu, au stat la baza prăbuşirii acestuia. Primarul comunei Băneşti, Gheorghe Stoica, a ţinut să sublinieze că autorităţile comunei aşteaptă implementarea unui proiect care va transforma radical zona. “Noi intenţionăm ca, la anul, în urma numeroaselor demersuri pe care le-am făcut la Ministerul Dezvoltării, să construim un muzeu aviatic, în imediata apropiere a monumentului. În acest muzeu vor fi prezentate cele trei avioane, Vlaicu I, Vlaicu II şi Vlaicu III, precum şi câteva invenţii din domeniul aviatic ale cunoscutului Iustin Capră. În continuarea muzeului, va fi amenajat un sens giratoriu de către CNADNR. Există proiectul, avem şi banii finanţării, dar, din câte am înţeles din discuţiile cu oamenii, CNADNR nu a răscumpărat, şi nici măcar solicitat, terenul necesar realizării sensului giratoriu de la proprietarii riverani zonei respective. Costurile acestor investiţii se ridică la 300.000 de euro”, a declarat edilul din Urleta ziariştilor prezenţi. 


Aurel Vlaicu şi-a obţinut diploma de inginer în Germania, în 1907, după care a lucrat ca inginer la uzinele Opel. În 1908 se întoarce la Binținți, unde construiește un planor cu care efectuează mai multe zboruri. În toamna lui 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale), în iunie 1910. În anul 1911, el construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care, în 1912, a câștigat cinci premii memorabile (un premiu I şi patru premii II), la mitingul aerian de la Aspern (Austria). Concursul a reunit 40 de piloți din şapte țări, printre care si Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii. Cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, a scris elogios despre zborurile lui Vlaicu: „Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit. La 13 septembrie1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina. În anul următor, doi prieteni ai săi finalizează construcția avionului Vlaicu III, care va efectua câteva zboruri scurte. În toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940. În semn de recunoştinţă, numele Aurel Vlaicu este purtat atât de comuna sa natală (din judeţul Hunedoara), cât şi de o localitate din judeţul Mureş, precum şi de primul aeroport din Bucureşti (fost Băneasa). A.N. 

Dr. Gabriela Vlad: „La 150 de pacienţi pe zi, nu-i poţi mulţumi pe toţi”

Munca în cadrul Compartimentului de Primiri Urgenţe (CPU) al unui spital este una dintre cele mai complexe şi dificile activităţi desfăşurate de cadrele medicale. Implică un ritm permanent alert, multe responsabilităţi, stres, presiune şi consum atât fizic, cât şi psihic, pentru că fiecare secundă contează. Nici pentru pacienţi nu este uşor. Nu de puţine ori se crează condiţii în care relaţia medic – pacient devine tensionată. Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă în culisele medicinei de urgenţă, am stat de vorbă cu dr. Gabriela Vlad, medic în cadrul CPU al Spitalului Municipal Câmpina.    

- De ce aţi ales medicina de urgenţă?
- Am făcut medicina nu pentru că aşa a zis tata sau mama, ci pentru că eu am convingerea că Dumnezeu hotărăşte ce meserie să aibă fiecare. Am făcut stagiul în secţiile principale din Spitalul Câmpina, am lucrat apoi în Centrul de Recuperare destinat pacienţilor neuropsihici cronici, am făcut un curs de urgenţă şi din 2004 am venit în CPU Câmpina, care funcţiona de un an şi jumătate fără medici. Am muncit şi am investit sufleteşte foarte mult, lovindu-mă de multe piedici. În urgenţă poţi să ajuţi pacientul necondiţionat, pe loc, fără programare.
- Care este cea mai mare provocare cu care se confruntă profesia de medic de urgenţe?
- Urgenţa majoră, unde totul depinde de rapiditatea intervenţiei echipajului medical, coordonat de medic.
- Care credeţi că e cea mai mare problemă în sistemul sanitar românesc în ceea ce înseamnă medicina de urgenţă?
- Lipsa legislaţiei în acest domeniu, deosebit faţă de celelalte discipline: salarizarea, perfecţionarea medicilor (nespecialişti), impunerea, mai mult, a urgenţei.
- Ce presupune munca în CPU?
- Răbdare, calm, rutină, experienţă, decizie instantanee, colaborare bună cu personalul.
- Care este faţa ascunsă a acestui serviciu, despre care mulţi oameni nu au habar?
- Toată munca depusă “în spate”, pentru ca pe paturi să fie cearşaf curat, curăţenia suprafeţelor şi a instrumentarului folosit, discuţiile purtate cu personalul pentru ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine.
- Când ar trebui oamenii să se prezinte la CPU şi când nu?
- Noţiunea de urgenţă a apărut impusă de pacient, dar aceştia ar trebui să se prezinte la CPU când chiar au o urgenţă, adică simptome debutate de câteva ore, supărătoare, care nu cedează la calmante obişnuite.
- Cum se desfăşoară o noapte la Urgenţe?
- Nopţile uşoare sunt rare; poţi avea urgenţe mari, pe care le supraveghezi toată noaptea sau picătura chinezească, urgenţe nu mari, dar toată noaptea.


- Sunt mulţi pacienţi care vă trec pragul şi nu reprezintă urgenţe. Cum abordaţi astfel de situaţii?
- Cu greutate şi multă răbdare, datorită faptului că pacienţii insistă că sunt urgenţe şi ne lovim de refuzul lor de a merge la medicii de familie sau specialişti.
- Se pare că oamenii nu vor să înţeleagă sau să se obişnuiască cu ideea că la CPU nu se intră în ordinea prezentării, ci în funcţie de gravitatea urgenţei. Care este sistemul de triaj şi ce presupune el?
- Triajul urgenţelor la CPU se face corect. Fiecare pacient este evaluat, luându-se în considerare starea clinică şi acuzele cu care se prezintă, corelat cu vârsta şi antecedentele acestuia, stabilitatea funcţiilor vitale, potenţialul de agravare a stării etc. De aceea se intră în ordinea urgenţelor şi nu a prezentării.
- Care sunt cele mai frecvente afecţiuni cu care vă întâlniţi?
- Hipertensiune arterială, accident vascular cerebral, infarct miocardic, vertij, boli pulmonare.
- Aţi avut parte de reclamaţii de la pacienţi sau de la însoţitorii acestora? 
- La 150 de pacienţi pe zi, nu-i poţi mulţumi pe toţi. Am avut două reclamaţii, nu eram vinovată în niciunul dintre cazuri, în ambele pacienţii au refuzat internarea, unul a semnat, celălalt nu.
- Se întâmplă ca pacienţii să devină uneori agresivi sau chiar violenţi?
- În general, mulţi pacienţi devin agresivi verbal, datorită modului în care trăiesc, educaţiei, sistemului şi a altor nemulţumiri de ordin personal, pentru care noi nu avem nicio vină.
- Există multe “voci” în oraş care se plâng, fie pe stradă, fie pe reţelele de socializare, de serviciile şi atenţia pe care le oferă cadrele medicale de le CPU. De cele mai multe ori oamenii îşi exprimă nemulţumirea într-o formă mascată, motivând că dacă ar spune adevărul, următoarea dată când vor avea nevoie de îngrijiri, nu vor mai fi trataţi corespunzător.  Cum comentaţi acest aspect?
- Nu vreau să reproduc termenul după care mi s-a spus că au fost numite asistentele din CPU, deoarece nu face parte din vocabularul meu. Nu tot ce se spune e adevărat şi nu înţeleg de ce lumea este pornită pe acest personal medical. Dar, atâta timp cât este democraţie, orice om se poate exprima liber şi, din pacate, fără consecinţe în asemenea situaţii. 
- Ce vă atrage şi ce nu vă atrage la medicina de urgenţă?
- Mă atrage vocaţia mea, nu mă atrage atitudinea semenilor mei faţă de medici şi actul medical. Peste tot în lume, şi în domeniul medical ca şi în alte domenii, nu funcţionează totul perfect, dar nu se mediatizează ca la noi. Criticile pot fi adresate de cei cu aceeaşi pregătire şi nu de alţii. Consider acest aspect o formă de manipulare a populaţiei.
- Ce mesaj doriţi să le transmiteţi oamenilor care se prezintă la Compartimentul de Primiri Urgenţe?
- Să aibă mai mult calm, mai mult respect şi mai multă răbdare. Nu mai transformaţi medicii în ţapi ispăşitori. Vorbele “câte zile are fiecare de la Dumnezeu”, învăţaţi-le şi acceptaţi-le. Nu e medicul vinovat pentru frustrările nimănui. 
Andreea Ştefan

URMELE UNOR UMBRE. Avocatul Mircea Marin şi pătimirile sale din dragoste pentru ţară

Mircea Marin (20 noiembrie 1916 – 13 octombrie 2007) a ajuns în Câmpina, unde a profesat meseria de avocat, în a doua parte a vieţii sale. Se născuse în Bucovina, ţara fagilor, într-o familie de vechi răzeşi şi avea ceva din nobleţea vechilor slujitori ai lui Ştefan cel Mare. Fiu de inginer silvic, a primit o educaţie îngrijită. Studiile şi le-a făcut la Cernăuţi, la liceul Aron Pumnul. A stat în banca în care, înaintea sa, aşa cum era scris pe o plăcuţă, a stat alt faimos elev al liceului, Mihai Eminescu. S-a remarcat în liceu participând la un concurs literar cu tematică istorică. Toţi concurenţii au scris despre Ştefan cel Mare, cu excepţia lui Mircea Marin, care l-a ales ca personaj pe Mihai Viteazul, începându-şi lucrarea cu fraza: „Ca un fulger a despicat voievodul Mihai Viteazul bolta istoriei ţărilor române”. Cu această lucrare ce vibra de patriotism a luat premiul cel mare. 


Mircea Marin era înalt, cu o înfăţişare de actor de cinema, avea o voce minunată şi capacitatea de a învăţa uşor limbile străine (germană, franceză, italiană, rusă). Şi-a urmat studiile superioare la universitatea din capitală, înscris la facultăţile de drept şi filologie. A urmat câteva clase şi la Conservator, cultivându-şi vocea. De mic cânta la petrecerile date de tatăl său, care ţinea casa deschisă pentru numeroşii prieteni. În Bucureşti a gustat din plin frumuseţea vieţii de student. A cunoscut personalităţi marcante din diferite medii, cu unii rămânând prieten pe viaţă. Era foarte apropiat de prinţul Şerban Ghica şi de fraţii lui,  nepoţii celebrului paşoptist Ion Ghica (cu Şerban Ghica a petrecut mai tarziu mulţi ani în temniţele comuniste). A avut o idilă cu Veturia Goga, rămasă văduvă după moartea poetului Octavian Goga şi a fost iubit de prima balerină a Operei Române. Reţin o poveste a lui legată de această doamnă, o adevărată secvenţă de film. Prima balerină pleca într-un turneu în străinătate. La gară o conduceau colegele din trupa de balet şi bineînţeles Mircea Marin, care îi era doar prieten. La fereastra vagonului, când trenul se punea în mişcare, balerinele fragile, dar cu muşchi puternici datoraţi nenumăratelor ceasuri de exerciţii, l-au ridicat pe Mircea la înălţimea ferestrei, unde  prima balerină i-a şoptit: „Mircea, n-ai înţeles nimic!” Poveştile de dragoste de pe vremuri erau mult mai romantice decât cele din zilele noastre. 


Mircea Marin a cunoscut numeroşi scriitori, oameni politici, actori, între care şi Radu Beligan. Războiul l-a făcut să-şi întrerupă studiile. A plecat voluntar pe frontul de răsărit, ca să lupte pentru dezrobirea Bucovinei sale natale. După campania din 1941, când Bucovina şi Basarabia s-au întors în cuprinsul ţării, revenit în Bucureşti, şi-a terminat studiile de drept. S-a înrolat din nou voluntar, având gradul de locotenent şi a participat la bătăliile pentru Odessa, stepa Calmucă, retragerea de la Stalingrad şi a căzut prizonier la Cotul Donului. Era ofiţer de legătură între comandamentul armatei române şi comandamentul armatei germane. Făcut prizonier împreună cu statul major german, a avut mult de suferit pentru acest lucru. Anchetatorii N.K.V.D.-ului l-au trimis în cumplita închisoare moscovită Lubianka. A stat întemniţat şi a suportat o anchetă dură timp de un an întreg. Celula avea pereţii capitonaţi, ca să îi împiedice pe deţinuţi să se sinucidă izbindu-se cu capul de pereţi. Becul nu se stingea zi şi noapte. Un zgomot sinistru, ca de motor de avion, acoperea strigătele celor torturaţi. Între cei care îl anchetau era şi o evreică, comisar, care vorbea limba franceza. Disperat, Mircea Marin i-a cerut să-i aducă o carte, spunând că altfel înnebuneşte. A primit un volum cu piesele lui Racine, pe care în timp îl învăţase pe din afară. După lungi şi chinuitoare interogatorii, NKVD-iştii au constatat că nu au ce informaţii importante pentru ei să scoată de la locotenentul Mircea Marin, aşa că l-au ataşat unui convoi de prizonieri români trimişi în lagărele din Siberia. Trei zile, pe un ger cumplit, au mers în vagoane de marfă. Nu primeau mâncare şi nici apă. Lingeau capetele niturilor de fier ca să găsească puţină umezeală. O dată pe zi gardienii deschideau uşile şi răsuna sinistra întrebare: „Umeriat est?” (Morţi sunt?) Întotdeauna erau. Culeşi de pe duşumea, erau aruncaţi de gardieni pe rambleul căii ferate, unde se ridica o stivă de cadavre îngheţate. 
În lagăr viaţa era extrem de grea. Erau închişi germani, italieni, români. Germanii refuzau să iasă la muncile umilitoare şi primind o mâncare mizerabilă, o zeamă din coji de cartofi şi sfeclă, se stingeau pe capete. Românii ieşeau la muncă şi rezistau ceva mai bine. În lagăr veneau des lideri comunişti refugiaţi în Uniunea Sovietică, precum Ana Pauker, Vasile Luca, Constantin Tomcea, Constantin Pîrvulescu, care îi îndemnau pe prizonieri să se înscrie în diviziile de voluntari. Majoritatea ofiţerilor şi soldaţilor refuzau, deşi erau ameninţaţi că nu-şi vor mai vedea niciodată familia şi ţara, preferând să fugă. Era uşor pentru ei. Satele ruseşti erau depopulate de bărbaţii tineri plecaţi pe front sau ucişi în timpul luptelor. Românii, lucrând pe şantier, se împrieteneau cu tinere rusoaice văduve şi rămâneau  împreună. Exista o înţelegere tacită: obţineau acte şi se stabileau aici, lucrând pe diferite şantiere, unde îşi întemeiau noi familii. Mulţi români plânşi în ţară, unde li se făceau parastase, trăiau şi poate mai supravieţuiesc şi azi, prin fundul Siberiei. 
Se terminase războiul şi lagărele erau încă pline de prizonieri români, care au căpătat un regim mai uşor. Mâncarea era tot proastă, dar nici gardienii nu se hrăneau mai bine. România, ocupată de armata roşie, era comunizată. Rusia era ruinată de război, care pârjolise jumătate din ţară. În lagăr, prizonierii au primit dreptul să aibă activităţi culturale. Mircea Marin a alcătuit o formaţie de mandoline, instrument foarte popular la ruşi şi la sărbătorile lor prezentau programe artistice. Cu ocazia unei inspecţii venite de la Moscova, cu mari generali însoţiţi şi soţiile lor, comandantul lagărului le-a oferit acestora la final o masă festivă. Curgeau în valuri vodka şi romanţele cântate în rusă de Mircea Marin acompaniat de orechestra sa. Rusoaicele şi chiar generalii, sentimentali cum sunt ruşii la beţie, au început să plângă. Recepţia fiind un succes, comandantul s-a gândit că muzicanţii merită o recompensă. A doua zi, tot plutonul a fost scos în pas alergător şi însoţiţi de un sergent din corpul de pază, au ajuns în colhozul din apropiere. Într-o dumbravă, la umbră, aştepta culcat în iarbă un grup de tinere colhoznice. Sergentul le-a ordonat prizonierilor să-şi caute fiecare o parteneră. Cu mult haz, Mircea Marin povestea sfârşitul întâmplării: „Eu, mai tânăr, mai sfios, am rămas ultimul. Am nimerit o namilă vânjoasă care m-a cuprins cu braţele ei puternice. Am vrut să mă ridic şi să plec, dar nu mă slăbea deloc: Escho raz! Încă odată!” Şi mucalitul Mircea comenta: „De unde încă o dată, cu o feliuţă de pâine pe zi şi c-o zeamă chioară?!” Ca să guşti farmecul poveştii trebuia s-o auzi spusă de fostul avocat, care avea un har deosebit când evoca amintirile picante din viaţa domniei sale. 
Prizonierii au fost repatriaţi şi de la graniţă luaţi în primire de securitatea română. Au urmat anchete peste anchete. În sfârşit a primit dreptul să profeseze avocatura în Moldova, la Broşteni. Într-o excursie prin munţii Neamţului a cunoscut o tânără frumoasă, mică de statură, dar cu un caracter puternic. Obişnuit cu cuceriri uşoare, a fost contrariat că nu tânăra nu i-a acordat prea multă atenţie. S-a îndârjit şi povestea s-a încheiat printr-o căsătorie cu tânără atunci doctoriţă Marin, care i-a fost o tovarăşă apropiată şi un sprijin puternic toată viaţa.
Mircea a aderat la o mişcare de rezistenţă. Arestat din nou, a fost anchetat la Tecuci, păstrând amintiri cutremurătoare din perioada detenţiei. În celula lor din arest se afla un ţăran simplu, îmbrăcat în cămeşoiul pe care îl purta noaptea, când fusese ridicat din pat. Ţăran sărac, împovărat de o familie cu mulţi copii, fusese înscris pe lista rezistenţilor de către cumătrul său, învăţătorul din sat, fără să ştie precis despre ce e vorba. A fost bătut cumplit toată noaptea, deoarece nu putea să dea nicio lămurire. Dimineaţa, adus în celulă, s-a prăbuşit doborât de o hemoragie internă şi a murit pe loc. Mircea Marin  a rămas atunci oripilat de gestul celor care stăteau de luni de zile întemniţaţi, care înainte de a anunţa gardienii despre deces, au împărţit repede raţia de mâncare a celui mort,pentru a nu fi retrasă de paznici. A urmat o condamnare pe care a făcut-o la Gherla şi la Canal. În celula de la Gherla a stat cu marele istoric ieşean Alexandru Zub, arestat ca student pentru o manifestaţie naţionalistă la Putna. În celulă îşi omorau timpul cu prelegeri de filozofie, literatură, ştiinţe politice. Mircea Marin îşi alese ca temă romanul realist englez în secolul XIX. La Canal s-a împrietenit cu alt tânăr intelectual. Într-o seară, după ce au isprăvit munca istovitoare de cărat cu roaba pământul din albia canalului, a avut un moment de răgaz. Aşezat pe un dâmb, mângâiat de razele soarelui în apus, a început să cânte în franceză romanţa lui Edith Piaf – „La vie en rose”. Lângă el a început să lăcrimeze tânărul Alecu Paleologu, cu care avea să rămână bun prieten. 
Scăpat de închisori, unde a ajuns la numai câteva săptămâni după ce se căsătorise, a venit la Câmpina, unde soţia sa era cel mai bun medic internist al oraşului. Aici a profesat avocatura, frecventa lumea bună şi devenise un pătimaş jucător de poker şi de bridge. În casa doctorului Dinu Gheorghiu, în timpul partidelor, se mai spuneau şi bancuri politice. Era perioada celebrului Bulă. Colonelul Toma, şeful Securităţii, l-a avertizat că-i va scoate dinţii din gură dacă nu se potoleşte. Replica lui Mircea a venit prompt: „Nu mai aveţi ce să scoateţi; mi i-au scos alţii înaintea voastră!”
A trecut şi printr-un dur proces public, ţinut la Casa de Cultură a oraşului. Curajoasa doctoriţă a stat tot timpul lângă el, fără nicio frică. Au trecut şi prin aceste încercări şi au avut bucuria să trăiască prăbuşirea regimului împotriva căruia luptase toată viaţa. După revoluţie, n-a aderat la niciun partid, fiind decepţionat de cursul neocomunist luat de politica acelor vremuri. Primise paşaport şi anual îşi vizita prietenii din Franţa, Elveţia, Germania, refuzând însă să rămână acolo. Venea încărcat de cărţi şi de pachete cu haine elegante. Era îmbrăcat întotdeauna ca după ultimul jurnal de modă. De la cravată la şosete, toate îmbrăcămintea era asortată la culoare. Bărbat distins, cu o vervă cuceritoare, îşi făcuse un cerc de prieteni cu care se întâlnea la barul Hotelului Muntenia. Era răsfăţat de personal, iar frumoasa ospătăriţă Crenguţa îi făcea mereu rost de un pachet de Kent şi de un coniac bun. Avea mulţi prieteni, unii mult mai tineri decât el, cărora cu generozitate le dăruia mereu cărţi şi reviste pe care le primea regulat din Franţa. 
„Copacii mor în picioare” spune o vorbă mai veche. Aşa s-a întâmplat şi acest acest falnic stejar din Bucovina, pe care bolile bătrâneţii nu l-au iertat. Mircea Marin a murit aproape nonagenar, rămânând veşnic în amintirea prietenilor apropiaţi, care îi purtau nu doar un mare respect, ci chiar o adevărată veneraţie, pentru calităţile sale şi pentru viaţa excepţională pe care a avut-o.  
Alin CIUPALĂ

LA CEAS ANIVERSAR. Serghie Bucur, o viaţă în slujba presei şi culturii prahovene

Când vine vorba de oameni care şi-au dedicat o mare parte din viaţă presei şi culturii prahovene, este unanim recunoscut faptul că unul dintre ei este şi publicistul, scriitorul, poetul şi graficianul Serghie Bucur. 
Născut în 1935 în localitatea prahoveană Călineşti, Serghie Bucur îşi petrece tinereţea şi anii maturităţii la Floreşti, în preajma legendelor „Micului Trianon” şi a semnelor culturale lăsate moştenire de vechea nobilime munteană, atmosferă care îi va marca definitiv destinul umanist ce îl va urmări toată viaţa. 
Azi, în pragul senectuţii, la cererea noastră, dl. Serghie Bucur se repliază în faţa propriilor trăiri/ perioade din viaţă, povestind pentru cei care l-au cunoscut sau nu, câteva secvenţe autobiografice, parte din ele în directă legătură cu istoria publicaţiei noastre. 


„În vara 1956 Ungaria pusese în mişcare zvonuri – care se vroiau o realitate politică pentru noi din nou dureroasă –, cum că Transilvania va trece din nou la honvezi şi că tinerii de 20 de ani din România, puşi pe tapet de Emil Bodnăraş trebuiau să fie masaţi la graniţa cu această naţie, spre a-şi apăra Patria. Eram printre ei. Ce-au făcut Moscova şi Budapesta atunci, ţinea de sforăriile partidelor comuniste la putere şi paranoicii lor lideri. Un văr al soţiei mele, Nicolae Gugui, strungar de lux în hala de aşchiere a Fabricii de Anvelope VICTORIA Floreşti, aflase de aşa ceva de la un văr de-al fartelui său mai mare, Ion, Nicolae, ofiţer de aviaţie, care, fiind în Capitală, era la zi cu mersul „treburilor”. Am avut noroc amândoi, el – mobilizat pe loc, pentru măiestria lui în arta cuţitelor Widia, eu – desenator tehnic în serviciul condus de Ion Crăciun – şeful Proiectărilor FAV, „însărcinaţi” să întocmim documentaţia amplasării primului kalandru primit din RDG, de la firma „Karl Marx Stadt”. Prinşi în vârtejul „prefacerilor socialiste”, roata lui Kronos ne-a prins în spiţele ei; „moara” a strâns „pulberea” anilor şi ne-am trezit „în rândul lumii”, şi noi, după cum ne fusese ursit: „sub papuc”. 
Liceul Seral m-a ocrotit (1960-1963), la câţiva paşi de Fabrică, nu numai prin profesorii lui memorabili – între care Atena şi Nikos Peios, Aglaia Gugui, Vasile Gurău –, dar mai ales prin Cartea pe care domniile lor ne-au băgat-o pur şi simplu în cap, încât majoritatea dintre noi – 40 de absolvenţi – au ajuns ingineri şi maiştrii şi profesori. În vara 1962, Fabrica Victoria – ajunsă la 6 000 de angajaţi, cu o pleiadă de ingineri chimişti şi mecanici de faimă în România, precum dr. Tănase Volintiru, Veceslav Ababi, Ion Burke (fugit în Occident prin 70), Dumitru Gugui şi Dumitru Niţu, dar mai cu seamă Ion Krilovici, tatăl excepţionalei soprane Marina Krilovici – inginer şef la pornirea Fabricii BANLOC în 4 iulie 1939 –, anima întreaga viaţă socială şi culturală, prin apariţia artiştilor amatori şi a primului Cerc Literar în localitate: „Dumitru Theodor Neculuţă”, 27 iulie 1962 (din februarie 1968, „Cezar Petrescu”).
Pasiunile adolescenţei reverberau la întrecere, desenul (un portret al lui Stalin, cu creionul chimic, mi-a adus, în clasa a IV-a primară, un „premiu”: prima trusă cu acuarele, o cutie cu creioane Hardmuth şi gume de şters), şi muzica (o armonică nemţească, purtată în plină ocupaţie de un soldat, cu care am învăţat repede şi uşor să cânt „Lilly Marilen” şi „Hai, Maria Magdalena”) au cedat în faţa scrisului, astfel că,  scriind despre viaţa „cauicucarilor” şi a colectiviştilor, am devenit corespondent voluntar la Flamura Prahovei  şi, după 3 ani la rând, primul în Concursurile de Ziua Presei, tovarăşul Puiu Levensohn, ilegalist, redactorul şef al ziarului, prin reporterii (excelenţi) Nicolae Nicolae şi Grigore Timiş, m-a transferat în Redacţia cotidianului organ al Judeţenei de Partid, unde am lucrat ca redactor aproape un an de zile (6 IX 1966-3 V 1967), într-un infern ideologic, o „Fermă” de tip Orwell (de care habar n-aveam), îndoctrinat cu învăţământul politic în fiecare sâmbătă şi publicat când vroiau şefii, şicanat zilnic de secretariatul ziarului (ştiu cine, nu vă spun, becheri!). Norocul mi-l scosese în cale pe marele poet MRP – căruia tov’ Puiu, solicitându-i competenţa, nu i-a acceptat forma şi conţinutul suplimentului Literar şi Artistic al ziarului, dorit prin vocaţia invitatului, de acesta.  Tot răul în care mă scufundam a pleznit de-alungul câtorva certuri „la cuţite” cu tovarăşul Moise Levensohn, în ciuda simpatiilor adjunctului său, un adevărat Domn, Buzilă, finalul fiindu-mi gândit ca o detenţie, prin a fii „trecut la secţia Propagandă”, în subordinea celui mai analfabet „ziarist”, to’a’ăşu’ Mihai Capră!  
 Venirea lui Ceauşescu la putere a  dus întreaga viaţa la demenţă, subjugată de politica lui şi a „savantei de renume mondial”, producţia fiind controlată de Secretarul de Partid (ins cu 4 clase primare, faţă-n faţă cu directorul – absolvent de  Politehnică) şi de turma activiştilor de la Centru (Ploieşti şi Câmpina), PCR şi Sindicate. Fuga de ideologizare  ne-am asigurat-o sub măştile derutante ale Poeziei, Teatrului, Corului, Muzicii uşoare şi ale reuniunilor „tovărăşeşti” şi balurilor echipei de fotbal – mai  târziu, 1980, în divizia naţională B. 1975 a fost clipa în care, spre norocul localnicilor, FAV a intrat în dezvoltarea cu încă 1 000 000 de anvleope pe an, prin urmare investiţii grele, entuziasm şi controlul Partidului prin toate „uneltele” lui, inclusiv Securitatea. Soţii medici Manu au traversat, împreună cu echipa asistentă, epoca în care răspundeau de sănătatea „oamenilor muncii”, stresul lucrând diavoleşte asupra personalului tehnic superior – „răspunzător” în faţa Conducerii de Partid şi de Stat. Anii de iad pentru inginerul Ion Tifigiu – cel mai tânăr director pe care IAV l-a avut, aveau să-l răpună, după 1995, urmare represiunilor directe dinspre Cabinetul nr. 2, patronat de  „deţinătoarea” formulei chimice a bioxidului de carbon: CO2 = „Codoi”! COM-urile ţinute dimineaţa, inchizitorial, plenarele ţinute teroristic la Partid, l-au băgat pe Ion Tigifiu în mormânt! „Lecţia” predecesorului său, eminentul Dumitru Gugui (pierit pe aeroportul din Bolivia în 28 decembrie 1983, infarct), deşi ştiută de Ion, cu nefastele urmări, n-avea cum să o mai eludeze. Trei ani la rând, prima pe Ministerul Chimiei  în Centrala Cauciucului, cum-necum duşi sub directoratul lui, Ion Tifigiu aduce titlul de EROU AL MUNCII SOCIALISTE la Floreşti! Mare spectacol mare, cu Ansamblul şi Cenaclul şi două ore cu Dan Spătaru, în sala Clubului VICTORIA (templu Cultural cu Gheorghe Eminescu, Ion Gheorghe, Nicolae Rădulescu Lemnaru, Vartan Arachelian, Mircea Ionescu Quintus, Zephy Alşek, Virgil Carianopol, Petre Strihan, Teatrele din Ploieşti şi din Bacău, Sergiu Nicolaescu, Vlad Rădescu, Bob Călinescu, Stela Popescu, Mirabela Dauer, George Niculescu, George Speranţă, Smaranda Chehata, Ştefania Petrescu (surorile lui Cezar Petrescu), Mihai Florescu, Ion Bălu, Cristian Ţopescu, Ion Mustaţă),după 90, şi azi, ruine pentru ploi şi bufniţe!  
În 22 decembrie 1989 am plecat la Bucureşti, cu inventatorii Dorin Bădicu, Ion Minea şi Petre Ariciu, să brevetăm, la OSIM, o „Maşină de eliminat aerul din carcasa anevlopelor de camion”. În Gara de Nord, armată; pe Calea Victoriei armată; pe Magheru armată; tancuril tunuri şi mitraliere! N-avea-i loc să pui piciorul. Lumea vuia. Deodată apare – o Dunăre de oameni - puhoiul dinspre IMGB. De pe sediul CC al PCR văd un helicopter înclinându-se şi accelerând sus de tot, gonind în semn de adio! Delirul mulţimilor prăvălea cerul: „Ole! Ole! Ceauşescu nu mai e!”. 25 decembrie 1989, „procesul” şi sentinţa „tribunalului” de la Târgovişte: ciuruirea dictatorilor!
25 aprilie 1991; sub impulsurile Libertăţii, cu Radu Mircesu şi câţiva pasionaţi de ziaristică, pornim săptămânalul PUBLIC, finanţat de fratele acestuia. 8 septembrie 1992; cu el şi Adrian Mocanu demarăm JURNALUL DE PRAHOVA, în vara 1994 preluat la puţin timp după prima apariţie de ginerele meu, pe atunci, Florin Frăţilă. Prima redacţie, în spaţiul – cu dărnicie oferit de Liceul Petrol – din B-dul Nicolae Bălcescu.  Director: Florin Frăţilă. Redactor şef: Serghie Bucur. Redactori: Jenica Tabacu, Alexandra Mihai, Adrian Moldoveanu, Ioana Dobrea, Rucsandra Frăţilă, Tiberiu Stanciu, Bogdan Enache, Marian Marinescu, Florin Matei, Mihai Marian, Florin Sălceanu. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun; maestrul Vald Muşatescu colaborează cu foiletoane şi romanele sale şi e fericit să gireze publicaţia ca Director de Onoare. Peregrinăm la Ploieşti, sub scara Palatului Culturii dinspre est (azi, Curtea de Apel, sprijiniţi de d-na profesor universirar Sfârlogea), la Casa Cărţii Câmpina, din nou la Ploieşti, comasându-ne cu staţiile locale tv Antena 1 Ploieşti şi Sinaia, sub directoratul lui Florin Frăţilă. Anchete, scandaluri, ameninţări, dar şi Cultură: JPH „pentru minte inimă şi literatură” ne face cunoscuţi şi căutaţi, iar prin televiziune, cu „Peceţi Culturale”, aducem în prim plan valori ale acelor vremi: Paul D. Popescu,Traian Cepoiu, Vlad Muşatescu, Victor Sterom, Rădulescu Lemnaru, Ion Bălu, Justin Capră. Privatizarea devine sălbăticie, trebuie să ne asumăm gestioanrea ziarului, iar concurenţa naşte monştrii; ziarul ne este ascuns şi aruncat de adversarii ploieşteni, astfel că la 15 februarie 1999 capotăm. Nu dăm imbecililor apă la moară şi scoatem OGLINDA CÂMPINEI. Sedii de lucru: str. 1 Mai, lângă casa Kratokhvil; Liceul Petrol şi Casa Tineretului. Director: Florin Frăţilă; Redactor şef: Serghie Bucur; Redacţia: Marian Marinescu, Victor Sterom, Cristian Oprescu, Adrian Moldoveanu, Vasile Ilinca, Theodor Marinescu, Emanoil Toma, Tiberiu Stanciu, Gabriel Mihalache ş.a. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun.
În 4 martie 1999 – moare marele om de Presă şi scriitor (de tipul „Conan Doyle”) Vlad Muşatescu! Vrie! Dar ne redresăm şi, până în vara anului 2002 rezist la OGLINDA. Mă retrag apoi, lăsând în urmă o parte din viaţa mea, dar şi Cafeneaua literar-artistică „Vlad Muşatescu”, Oglinda cu patru suplimente culturale simultan întemeiate şi conduse, coagulând  straşnice semnături ale Prahovei. În 13 februarie 2004 Cafeneaua „Vlad Muşatescu” devine Cercul Literar „Geo Bogza” şi pornim seria nouă a „Revistei Noi” a lui B. P. Hasdeu; director – Constantin Trandafir, redactor şef – Florin Dochia, primul ei sponsor, Emanoil Toma. 
Prietenia mea cu Victor Sterom – fondatorul şi eminenţa Grupului de la Ploieşti (1991-2007), datorită căruia în octombrie 1999, la Casa de Cultură din Câmpina, debutam cu volumaşul de versuri SUNT-EŞTI – pe atunci cu rubrică de cronicar la INFORMAŢIA PRAHOVEI, m-a plasat pe această excepţională orbită jurnalistică, urmare „Da”-ului primit cu toată buna-voinţă, din partea domnului Daniel Lazăr – şeful redactor al acestui ziar (ani la rând cotidian)! Pe 7 noiembrie 2002 graţie domniei sale şi doamnei Cornelia Preda – tehnoredactora săptămânalului (ambii sprijninidu-l îndelungată vreme şi altruist, pe marele Ion T. Şovăială, în apariţia lunarului cultural-istoric ORION), mi-a apărut primul articol, o cronică de artă plastică a expoziţiei Marilenei Marian. Între timp, mă ambiţionez şi urmez, între 2004 şi 2009, Facultatea de Istorie şi Arheologie a Universităţii Spiru Haret, 5 ani la FR şi, început în 1975, public, în 2012, romanul istoric APTER, sub semnătura editurii MINERVA, prefaţat de magistrul meu, criticul literar Constantin Trandafir, făcut harcea-parcea de maestrul Minel Ghiţă Mateucă, într-un serial terminator, dar recunoscut drept „Revanşa lui Serghie Bucur”! Sub povara tragicei morţi a nepotului meu, Costin-Marius, elev la „Energetic”-ul din Câmpina scriu romanul NEANT, în curs de apariţie la editura EIKON.  De-un an scriu romanul istoric DOMNIŢA – publicat săptămânal de INFORMAŢIA PRAHOVEI şi aşa se face că mâine, cu nestrămutată recunoştinţă  către Dumitru şi Maria – neuitaţii mei părinţi, am emoţii cumplite:  împlinesc 80 de ani!!!”

După o asemenea sinuoasă şi frumoasă poveste de viaţă nu ne rămâne decât să-i dorim maestrului Serghie Bucur viaţă lungă în continuare, să-i mulţumim pentru toate cele bune făcute în redacţiile noastre şi să-i urăm La Mulţi Ani, pentru că mâine, 16 septembrie 2015, împlineşte frumoasa vârstă de 80 de ani. 
Redacţia 

Hernia de disc lombară

Durerea lombară reprezintă cel puțin 50% dintre cauzele prezentării pacienților la medicul de recuperare. Cel puțin 80% dintre adulți prezintă minimum un episod de lombalgie de gravitate diferită. Una dintre cauzele frecvente ale durerii lombare este hernia de disc.

Apariția herniei
Discul intervertebral este format din nucleul pulpos înconjurat de inelul fibros.
Din cauza proceselor degenerative locale, lamele inelului fibros se pot rupe complet și astfel apare un prolaps de nucleu pulpos în canalul spinal, ce va fi denumit, în funcție de dimensiune, protruzie sau hernie de disc.
Hernia de disc poate fi posteromediană sau posterolaterală, comprimând rădăcina nervoasă uni sau bilateral. Tabloul clinic în acesstă situație este specific.
Pacientul se prezintă la medic pentru durere lombară cu iradiere pe unul sau pe ambele membre inferioare, însoțită de parestezii sau chiar paralizia mușchilor inervați de rădăcina nervoasă respectivă.
Analiza RMN – cea mai bună investigație imagistică
Severitatea afectării radiculare se face corelând elementele examenului clinic și ale anamnezei cu cele ale investigațiilor imagistice (RMN coloană lombară – în imagine), dar și cu cele obţinute prin examenul electromiografic. Durerea poate fi declanșată de un efort fizic intens sau executat în condiții dinamice precare, de expunere la frig, umezeală sau aer condiționat. Durerea este însoțită frecvent de o contractură musculară ce poate limita sever mobilitatea coloanei lombare în toate planurile.


Apariția durerilor
În hernia de disc, durerea lombară iradiază pe unul dintre membrele inferioare,  respectând zonă inervată de rădăcina afectată. Cu cât compresia dată de hernia de disc este mai mare la nivelul rădăcinii nervoase afectate, cu atât simptomatologia și semnele clinice se diversifică. Inițial, apare durerea în zona inervată de rădăcina respectivă, apoi se adaugă paresteziile în acelasi teritoriu și, în final, pareza (întreruperea conductibilității nervoase). Pacientul va merge din ce în ce mai greu.
Din aceste motive este foarte importantă depistarea precoce a instalării compresiei radiculară și instituirea tratamentului adecvat (chirurgical și/ sau fizicalkinetic).
În cazul în care pacientul nu are indicație certă de intervenție chirurgicală, se va institui imediat un program fizicalkinetic ce are ca scop combaterea durerii, relaxarea musculară, protecția radiculară, recuperarea staticii și dinamicii coloanei lombare, recuperarea eventualelor deficite motorii, kinetoprofilaxie.
Programul fizicalkinetic se va structura în funcție de stadiul în care este pacientul. 
Stadiul acut
În stadiul acut, în care pacientul nu poate fi imobilizat, se începe cu tratament medicamentos, masaj de tip sedativ aplicat local pe musculatura paravertebrală și membrul inferior afectat, curenți de joasă și medie frecvență.
Se continuă în etapele următoare cu termoterapie umedă (băi generale calde de plante, băi cu nămol), uscată (parafină, unde scurte), duș subacval, electroterapie (curenți de joasă sau medie frecvență), ultrasunete.
Masajul clasic sedativ pe musculatura afectată se combină cu tehnici de masaj Cyriax și reflexoterapie, rezultatele fiind spectaculoase.
După fiecare etapă de tratament se va face câte un bilanț și în momentul în care pacientul este apt, acesta poate începe kinetoterapia sau hidrokinetoterapia. Se fac mobilizări ale coloanei lombare, execiții de stretching ale musculaturii paravertebrale și lombare, tonifierea musculaturii abdominale, a membrelor inferioare și apoi exerciții pentru corectarea posturii. 
Hidrokinetoterapie
Exercițiile pot fi efectuate mai ușor în bazine (hidrokinetoterapie), unde se adaugă și alți factori benefici, precum temperatura crescută a apei și mineralizarea acesteia. Astfel, se obțin efecte antialgice mult mai bune, apare relaxarea musculară, crește mai rapid mobilitatea coloanei lombare. Exercițiile se execută fără greutatea corpului. Pe termen lung, pacientul este educat:
- să își mențină constantă poziția corectă a coloanei vertebrale (în șezut, în timpul mersului sau al executării unor activități fizice);
- să aibă control permanent asupra activității: mișcările trebuie să fie lente, ”conduse”, fără bruscări;
- să evite pozițiile vicioase ale coloanei lombare: evitarea hiperlordozei apărute după șezut prelungit sau purtarea tocurilor înalte;
- să evite pozițiile fixe menținute mult timp;
- să evite purtarea de greutăți și expunerea la frig, umezeală, curenți de aer rece.
În cele mai multe cazuri, deblocarea funcțională a coloanei vertebrale se obține rapid, după câteva zile de tratament. În cazul in care hernia de disc a fost operată, se instituie precoce tratamentul fizicalkinetic adaptat simptomatologiei clinice, urmând pașii de mai sus. Pacienții cu hernie de disc lombară necesită monitorizare regulată și atentă, îndrumare pentru continuarea în siguranță a activității zilnice, educare permanentă pentru prevenirea agravării condiției inițiale, dar și pentru prevenirea apariției unei noi hernii de disc.
Dr. Fătulescu Simona