22 septembrie 2015

“Rebeliunea” junilor PDL-işti în noul PNL

La concurenţă cu Horia Tiseanu, tânărul Cezar Grama îşi doreşte fotoliul de primar

Uniunea dintre fostul PDL şi vechiul PNL – plămădită în noul PNL -, se lasă greu gestionată în teritoriu. Cum ar veni, la nivelul filialelor judeţene şi al organizaţiilor locale. Dacă în Capitală, noile structuri ale PNL s-au mai aşezat, găsindu-şi încet liniştea prin conduceri recunoscute, în Câmpina, organizaţia municipală a PNL este animată de rivalitatea apărută, de câteva luni, între gruparea unor tineri foşti pedelişti şi primarul Horia Tiseanu, fost pedelist şi el, actualmente preşedinte PNL Câmpina cu acte în regulă. Junii pedelişti s-ar părea că vor să-i tragă lui Tiseanu primăria de sub picioare (în viitor, poate chiar preşedinţia liberală), dar se pare că nu au nicio şansă. Cel puţin deocamdată. Câtă vreme nu se schimbă legea electorală care prevede alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin. Gruparea junilor pedelişti are şi un port-drapel, pe numele lui, Cezar Grama. Un tânăr inteligent cu prestanţă, care promite, dar care vrea să ajungă primar fără prea multă experienţă în administraţia publică locală. Doar pe principiul “Înalt sunt, drăguţ sunt, frumos scriu, fonduri europene am accesat, oleacă de politică mai cunosc”, Grama vrea să ajungă primar arzând câteva etape. Însă ghinionul său este că îl are ca rival pe Horia Tiseanu, cel mai longeviv primar câmpinean postdecembrist, din 1996 în administraţia oraşului. “Cine este Cezar Grama?”, ne întrebăm noi şi mulţi alţi câmpineni, interesaţi de aflarea viitorului edil al urbei.  

Unitate prin diversitate, dar şi rivalitate
Mariajul politic reuşit la Bucureşti de tandemul Blaga – Gorghiu nu se vede dinspre provincie (dinspre toată provincia) ca o “casă de piatră” a unei solide construcţii politice. Sau, mai bine zis, se vede ca o mare construcţie, cu multe cămăruţe, dar ce te faci, că liderii din teritoriu ai celor două partide componente ar dori să aibă cheile de la cât mai multe încăperi. Iar dorinţa aceasta nesănătoasă de înstăpânire pe cât mai multe organizaţii ale noului PNL dezechilibrează formaţiunea politică şi afectează nu doar soliditatea partidului “dreptei”, ci şi unificarea lină a structurilor moştenite de la fostul PDL şi vechiul PNL, două partide care se urau de moarte în urmă cu câţiva ani. Rivalitatea dintre vechii liberali şi foştii democrat-liberali mocneşte şi la Câmpina. Conform Regulamentului PNL (pe stil nou, se înţelege), conducerea organizaţiei municipale este în mâinile foştilor pedelişti, deoarece, la nivel local, ei au venit cu o zestre mai bogată la mariajul politic dintre fostul PDL şi vechiul PNL: şase consilieri municipali şi un primar. Aşa se face că în CLEX-ul PNL-ului local (organismul comun de conducere), din 23 de membri, 17 sunt de la fostul PDL. Prin urmare, cu noroc, cu ce-o mai fi, Horia Tiseanu, preşedintele fostului PDL, este şi preşedintele actualului PNL. 

Cezar Grama, junele împins în prim plan
Dar la noi, în patriarhala Câmpină, s-ar părea că există, în plus, şi o rivalitate între bătrânii şi tinerii pedelişti. Mai exact, între susţinătorii fostului lider judeţean PDL Roberta Anastase şi cei ai actualului lider pedelist George Ionescu. O situaţie asemănătoare cu cea de la Ploieşti. Întocmai ca “junii turci” ai lui Kemal Atatürk, care l-au înlăturat de la putere, în 1923, pe ultimul sultan otoman, o grupare formată din tineri (foşti) pedelişti vrea să-l înlăture de la putere pe “sultanul” Horia Tiseanu, primarul (fost pedelist) care “domneşte” peste municipalitatea câmpineană din 2004, după ce, în perioada 1996 – 2004, a fost viceprimar. De fapt, sintagma “fost pedelist” este uneori nepotrivită, fiindcă şi în prezent funcţionează conducerile judeţene ale celor două partide de dreapta reconciliate după ani grei de disensiuni şi vrajbă. După ce se întâlnesc în birourile locale sau judeţene ale celor două partide, liberalii şi democrat-liberalii iau decizii în forurile de conducere comune, unificate: CLEX (la nivel local), respectiv CJEX (la nivel judeţean). Rebelii “juni pedelişti” îl consideră probabil pe Horia Tiseanu un Matusalem al administraţiei publice locale, pe care trebuie să-l înlăture pentru a face loc unui suflu nou în conducerea oraşului. Din păcate pentru ei, suflul lor înnoitor nu este obligatoriu să însemne  pentru partid şi un suflu câştigător (al alegerilor locale). După aproape trei mandate, Tiseanu se prezintă cu multe realizări notabile, care nu pot fi umbrite nici măcar de faptul că realizarea pasajului suprateran de pe DN1 (cu celebra schimbare a soluţiei tehnice) a deranjat, se pare, inspectorii DLAF şi mai deranjează, s-ar părea, procurorii DNA. Nemaivorbind că intensitatea noului suflu al junilor pedelişti  nu ar putea pune în mişcare decât o flotilă de bărcuţe din hârtie, el fiind alimentat doar câţiva tineri pedelişti, oameni de afaceri şi funcţionari publici şcoliţi, însă prea puţini pentru a-l schimba pe Tiseanu, cu garda sa pretoriană cu tot. 


Jupân al Câmpinei de aproape 12 ani, Tiseanu s-a înconjurat de mulţi apropiaţi fideli din conducerea PNL (filiera PDL), care îl sprijină neîncetat şi, probabil, condiţionat. Nemaivorbind de faptul că noul suflu al rebelilor pedelişti aduce cu el în PNL Câmpina miasmele unei tinere fronde neproductive, căci Tiseanu are, de departe, cele mai multe şanse să câştige al patrulea mandat în fruntea municipiului, fiindu-i necesară nu o majoritate absolută a voturilor câmpinenilor, ci o majoritate simplă de voturi, adică un singur vot mai mult decât cel de pe locul doi. Conducerea judeţeană a PNL ştie foarte bine acest lucru şi, de aceea, îl susţine cu hotărâre pe Tiseanu. Junii pedelişti nu au un Atatürk al lor oficial, dar l-au împins în prim plan pe Cezar Grama, un personaj care dă bine în poze, dar nu pare mai consistent decât holograma lui Atatürk. Căci Grama, dincolo de prestanţa şi energia pe care le are, de îndrăzneala cu care şi-a înfruntat şeful de partid, căruia nu-i place concurenţa, dincolo de sentimentala scrisoare deschisă către câmpineni (presărată totuşi cu destule clişee politicianiste arhicunoscute, care înduioşau bine acum două decenii), nu pare a se putea debarasa uşor de imaginea unui personaj pus în faţă, pentru că dă bine. 

“Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”
Cezar Grama l-a sprijinit intens pe primarul actual în precedentele alegeri locale. De aceea, nu mică i-a fost mirarea lui Horia Tiseanu în şedinţa CLEX a PNL din iulie 2015, când, la depunerea candidaturilor interne, a văzut că şi Cezar Grama este decis să se înscrie în lupta pentru câştigarea candidaturii partidului la Primăria Câmpina, în viitoarele alegeri din 2016. La începutul lui septembrie, Comitetul Local Executiv (CLEX) al PNL Câmpina a invalidat candidatura lui Grama şi a validat-o, cu 18 voturi din 18, pe cea a primarului în funcţie. Din cei 23 de membri CLEX au fost prezenţi doar 18, aceştia alegându-l în unanimitate pe Horia Tiseanu drept candidat al PNL pentru Primăria Câmpina. 
La trei zile după şedinţa CLEX, Cezar Grama distribuia prin oraş exemplare ale unei scrisori deschise către electoratul local, prin care îşi anunţa intenţia de a intra în cursa pentru candidatura de primar al municipiului din partea PNL, în ciuda invalidării candidaturii sale interne de către CLEX al PNL. Ca şi cum nimic nu se întâmplase. Grama părea să transmită prin scrisoarea sa deschisă şi un mesaj către conducerea PNL: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau.” O sfidare care arăta că disciplina de partid nu este punctul forte al lui Cezar Grama. 

Ai puţintică răbdare, stimabile!
Ulterior, conducerea judeţeană a PNL l-a pedepsit pe Grama, hotărând să-l demită din funcţia de preşedinte al Organizaţiei de Tineret a PNL Prahova şi să-i retragă sprijinul politic pentru funcţia de prim-vicepreşedinte al Tineretului Naţional Liberal. La Serbările Toamnei, chiar dacă nu făcea parte din administraţia publică a municipiului, Cezar Grama s-a aşezat în prim plan, alături de primar, doamna prefect şi administratorul public al Câmpinei. Muştruluit de Horia Tiseanu, a ajuns apoi pe rândul al treilea, printre câţiva consilieri municipali. În comunicatul de presă transmis după Serbările Toamnei, Cezar Grama o lasă mai moale, încearcând, se pare, o împăcare cu Tiseanu şi conducerea PNL. 
“Prioritatea mea este comunicarea cu cetăţenii.  Un om politic nu poate să izoleze într-un turn de fildeş, să facă politică doar stând la birou. Politica înseamnă şi acţiune, înseamnă să fii în mijlocul oamenilor pe care-i reprezinţi, să-i cunoşti, să le afli doleanţele, să le percepi aşteptările şi dorinţele. Dar înseamnă şi să le vorbeşti despre valorile în care crezi, să le comunici principiile după care te ghidezi şi să decizi cum poţi să vii în întâmpinarea aşteptărilor cetăţenilor. Pentru mine, politica nu este un scop în sine, ci un mijloc de a veni în sprijinul unor oameni, care la un moment dat îţi acordă încredere şi, implicit, responsabilitate. […] Sigur, fac parte din generaţia tânără de politicieni, dornică să înveţe, să cunoască oamenii, să acţioneze. Entuziasmul, curajul şi dorinţa de afirmare a generaţiei tinere nu intră în contradicţie cu echilibrul şi cu experienţa generaţiei mature, ci dimpotrivă, ele se completează şi trebuie să genereze progres, nu disensiune. Respect valorile liberale, respect şi mă supun deciziilor forurilor de conducere ale partidului, convins fiind că acestea se iau în concordanţă cu Statutul PNL”. 
Aşadar, Cezar Grama pare mai degrabă un om al comunicatelor şi nu al momentului politic premergător alegerilor din 2016. De aceea zicem şi noi ca şi nenea Iancu: “Ai puţintică răbdare, stimabile!”. A.B.

Editorial. BUN, ȘI ACUM CE FACEM?

Dacă este adevărată spaima colectivă pe care o induc televiziunile imbecilizatoare și trăim – cu suavă inconștiență – un moment de răscruce istorică, atunci cată să vedem cum îl întîmpinăm… Pe ce ne bazăm, vorba lui Moromete. 
Avem deci un prim ministru inculpat penal sub grave acuzații de corupție și care refuză să demisioneze, așteptînd probabil să-l salte DNA-ul de la birou. Repet aici că fraza pe care o recită la obsesie legiunile de jurnaliști și susținători pe la televiziuni, aceea cu „prezumția de nevinovăție”, nu este valabilă. Ea funcționează ca o normă de drept, în cazul unui proces. În plan real, mai ales la o persoană publică funcționează, dimpotrivă, ceea ce aș numi imperativul de imaculare. Cu alte cuvinte, la cea mai mică bănuială de incorectitudine, un om de stat trebuie să demisioneze din imperative morale. Avem deci un om complet decredibilizat intern și extern, vulnerabilitate la adresa siguranței naționale, de vreme ce, de exemplu, un ministru al Ungariei ne atrage atenția că o țară care are un prim ministru penal nu are dreptul să vorbească. Au trecut timpurile cînd o propoziție a Elenei Văcărescu sau Annei Brâncoveanu de Noailles schimbau politica europeană. Avem apoi un  președinte autist, preocupat de restaurări imobiliare și nu de remedierea rapidă (un termen care-i este străin, dar pe care situația care arde îl impune) a situației. Un viitor prim ministru ipotetic, mai mărginit și mai plagiator decît actualul. Doi președinți de camere parlamentare adevărate jigniri aduse minimei inteligențe și culturi, expresii fidele ale celebrului vers „niciodată golul n-a sunat mai tare”. Un parlament cu abonament de lux la spectacolele serale ale DNA, incapabil să dea o singură lege neinfectată politic. Un sistem de partide absolut nefuncțional și tarat de corupția care este lubrefiantul sistemului. De aceea urlă unii că DNA este o amenințare la adresa democrației, tocmai pentru că riscă să distrugă singurul sistem care funcționa exact în România: corupția. PSD este grav rănit, dar se va reface rapid, bazîndu-se pe infrastructura sa sociologic foarte bine pusă la punct. Abilitatea de carnasier în plină putere a lui Dragnea va schimba piesele, dar jocul va rămîne același. Opoziția… nu există, și asta este rodul trădărilor succesive ale liberalilor. Ceea ce s-a întîmplat cu primăria Bucureștiului este edificator. Un partid adevărat s-ar fi luptat aprig să cîștige acest post cheie, ei l-au cedat fericiți, aproape mulțumind: bine că l-ați luat de pe capul nostru. Am impresia că singura politică liberală este „om trăi și-om vedea”; nu par să aibă, cum s-ar cuveni, nici planuri politice, nici scheme de oameni pentru funcții. Dacă, printr-un miracol, mîine ar reuși moțiunea de cenzură și ar trebui să dea un guvern, ar fi într-o situație absolut jenantă de a încropi ceva pe un colț de masă, în urma unor „negocieri” de culise penibile. Liberalii nu sunt decît o copie palidă a PSD-ului, precum Adibașii chinezești față de originalii Adidas. Restul partidelor mici din opoziție nu au nicio vizibilitate publică, există doar prin cîte o personalitate, cum este Monica Macovei, dar nu pot emite pretenții să ocupe prim planul. UNPR-ul este o glumă proastă, în frunte cu președintele său, un partid de deșeuri ale altor partide, însă structurat militărește, foarte eficient și pe care contextul l-a făcut mult mai puternic decît ar merita. Presa scrisă serioasă, capabilă de analize și informații complete, netabloidizată, lipsește cu desăvîrșire, televiziunile furnizează din belșug mălai stricat pentru creiere, îmbolnăvind populația de scorbutul idioțeniei cu sclipici și al indiferenței. 


Și astfel ajungem al baza piramidei: populația. Un celebru profesor de științe politice, cu funcții înalte în Administrația americană, demonstra într-o carte ignorată la noi că esența democrației nu este votul, ci dialogul social. Apropo: urmăriți cu cîtă infatuare zic politicienii noștri: „eu am fost învestit (bine, ei zic investit, asta e altă mîncare de pește) de atîtea sute de mii sau milioane de voturi, cum să-mi dau demisia?” Spune profesorul american că votul e secundar în democrație, el trebuind să fie urmarea unei dezbateri publice, al unui dialog real între actorii sociali. Aici mi se pare punctul dureros al șubredei democrații din Autohtonia. O populație incultă, neinformată, analfabetă civic și nu numai civic este incapabilă să decidă în cunoștință de cauză. De aceea singura continuitate în politica noastră de 25 de ani încoace a fost efortul consecvent al tuturor guvernelor de a menține populația într-o stare de minorat informațional și al puterii de discernămînt. 
Am avut acum un caz-școală al acestui fenomen. Decesul și înmormîntarea unuia dintre cele mai sinistru dăunătoare personaje ale vieții noastre publice din ultimii 40 de ani au devenit, prin această malaxare maladivă a valorilor, prilej de jelanie națională și înălțare a spurcatului la rang de mare scriitor și mare patriot. În aceste condiții, democrația este literalmente imposibilă în România, ba mai mult, avem toate garanțiile că vor parveni la putere, prin voință „democrat-populară”, același soi de personaje toxice.  Nu există dezbatere publică nici măcar în segmentele așa zicînd educate ale societății, precum sănătatea ori învățămîntul, dovadă măsurile aberante care se iau de ani și ani fără ca afectații să reacționeze, pînă cînd sistemele s-au gripat interior și anormalitatea a ajuns să fie acceptată ca fiind firescul lucrurilor. 
Sau: ați rîs de doamna aceea de Primăria capitaliei, evident caz de tratament psihiatric, care a făcut vogă pe internet? Dar realizați că ea este „soră” bună cu doamna care l-a miruit pe Dan Șova ca să-l scape de procuratură, cu învățătoarea agramată, grevistă a foamei și ajunsă parlamentar, cu secretara de demnitar distinsă cu vreo două decorații pentru cine știe ce fapte de vitejie, cu directoarea de Casă de Cultură (sic!) care a chemat țiganii să ia un pian centenar cam dezacordat și să-l arunce, cu funcționara care a alungat un celebru cor olandez ce voia să dea un concert în piață pe motiv că nu au aprobare, cu cea care a ordonat șamponarea Mesei Tăcerii? 
Am dat doar exemple feminine ca să le comparăm cu cele date la începutul articolului. Cu astfel de oameni ne pregătim de prăpăd. Într-un poem extrem de actual, intitulat Așteptîndu-i pe barbari, marele poet grec Constantin Kavafis încheie astfel: „Şi acum ce ne vom face fără barbari?/ Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie”. Da, pentru că barbarii nu sunt cei ce vor veni. Ci aceia care suntem deja aici.
Christian CRĂCIUN

Alegeri cu scântei în PSD Prahova

După o lungă perioadă de fierbere internă, organizaţia judeţeană a PSD Prahova şi-a ales, la sfârşitul săptămânii trecute, noua structură de conducere şi preşedintele. Conferinţa de alegeri de vineri, 18 septembrie, a adus în prim plan o situaţie inedită şi anume faptul că pentru prima dată în istoria postdecembristă, s-au înscris cinci candidaţi (Daniel Savu - senator, Cornel Nanu - primarul comunei Cornu, Adina Mihalcea – preşedintele organizaţiei de femei, Radu Oprea – senator şi Bogdan Toader – vicepreşedintele Consiliului Judeţean, singurul candidat agreat de Liviu Dragnea) în cursa pentru funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene. Numai că din cei cinci doar unul a mers până la capătşi anume Bogdan Toader, ceilalţi înţelegând să se retragă în faţa presiunilor de la centru exercitate chiar şi de preşedintele interimar al PSD, Liviu Dragnea, prezent la adunarea de alegeri. 


Singurul dintre cei cinci care şi-a exprimat făţiş nemulţumirea la tribuna oficială, în faţa colegilor, a fost Cornel Nanu (creditat cu mari şanse de a ajunge preşedintele PSD Prahova, graţie susţinerii masive din partea organizaţiilor din teritoriu), care a declarat, printre altele: “Mă voi retrage din această cursă şi am să vă explic şi de ce (…). Am discutat cu domnul preşedinte Dragnea şi am înţeles să las locul unuia mai tânăr (…). Am mai înţeles că dacă voi fi ales preşedinte am să fiu considerat omul lui Adrian Năstase sau al lui Victor Ponta şi chiar al lui Mircea Cosma (…). Cei din conducerea centrală a partidului nu au nevoie de oameni care să înţeleagă prea multă administraţie (…). Nu au nevoie de oameni care să pună întrebări despre proiectele de guvernare (…), au nevoie de oameni cărora să le fie impuse nume pe listă la alegerile parlamentare”. 
În urma votului, Cornel Nanu (foto) a fost ales în funcţia de preşedinte executiv, adică al doilea om în filiala judeţeană, alături de preşedintele Bogdan Toader, secretarul executiv Laura Moagher şi alţi 23 de vicepreşedinţi, printre care Georgică Severin, Vlad Cosma, Daniel Savu, Mircea Cosma, Mihaela Voicilă, Emil Proşcan, Ludmila Sfârloagă, Gheorghe Neaga. 

“Oamenii uită că Lacul Curiacul a fost, cândva, un fel de groapă de gunoi a oraşului”

consideră Florin Constantinescu, managerul-general al firmei Floricon Salub

Amenajarea Lacului Curiacul, una dintre cele mai ghinioniste investiţii ale administraţiei Tiseanu, a ajuns aproape de finalizare. Investiţia a prins greu contur, fiind blocată ba de un proiectil din ultima conflagraţie mondială (caz în care lucrările au fost sistate la indicaţia ISU Prahova), ba de schimbarea soluţiei tehnice în realizarea aleilor pietonale, ba de foarte dificila curăţare a fundului apei de mâl şi vegetaţie verde putrezită, ca şi de o mulţime de gunoaie menajere aruncate de locuitori ai oraşului ce nu pot fi numiţi cetăţeni, oameni  certaţi cu simţul civic. Astfel, lucrările în loc să dureze un an, au ţinut aproape doi ani şi au costat circa 1.350.000 de lei. Spre finalul lucrărilor, ghinionul a lovit din nou, căci la suprafata apei apar periodic, de câteva luni, pelicule ce par a proveni din reziduuri petroliere. Înainte de acestea, au aparut  o vreme resturi ale unor deşeuri menajere, dar ele au fost imediat curăţate de lucrătorii de la Floricon Salub, operatorul local de salubritate şi antreprenorul lucrării. Pentru creşterea gradului de atractivitate al zonei, conducerea Primăriei intenţionează să amenajeze pe mijlocul lacului o fântână arteziană plutitoare, care va costa aproape 70.000 de lei. Cum lumea vorbeşte că fântâna plutitoare ar fi doar o încercare de “aerisire a haznalei”, iar fântâna arteziană nu va funcţiona prea mult, întrucât duzele sale vor fi înfundate de reziduurile petroliere ce apar mereu, am încercat să aflăm adevărul de la Florin Constantinescu, managerul-general al firmei Floricon Salub, întrebându-l daca aceste comentarii sunt întemeiate sau numai răutăcioase. 


“M-am convins încă o dată că unii dintre cititorii presei locale sunt extrem de cârcotaşi şi de răi în afirmaţiile pe care le fac. În primul rând, se uită că acest loc pe care l-am amenajat cum se cuvine a fost, mulţi ani, una din gropile de gunoi ale oraşului, locul fiind folosit astfel de către mulţi câmpineni certaţi cu bunul-simţ şi cu regulile de convieţuire într-o comunitate. Noi, când am curăţat fundul şi malurile lacului, am găsit de toate: şi conserve, şi peturi, şi bidoane, şi resturi menajere, şi deşeuri din construcţii; tot ce vrei şi ce nu vrei. Un dezastru ecologic, ca să fim cinstiţi. Investiţia Consiliului Local o consider foarte bună şi benefică tuturor câmpinenilor. La început, nu a ştiut nimeni ce va fi, dar toţi am vrut să facem o treabă bună. Am găsit cartuşe de mitralieră, obuze din ultimul război mondial, dar mai bombă decât toate bombele pe care le-am fi putut descoperi a fost Lacul Curiacul aşa cum l-am găsit în urmă cu doi ani: o adevărată bombă ecologică. Mereu am avut probleme. Avem şi acum. Căci spre sfârşitul amenajărilor, au apărut nişte suspensii pe luciul apei. Bănuim şi de unde provin acestea. Lacul a fost tot timpul alimentat de apa din Lacul Bisericii plus apele pluviale. Din ce-am văzut noi pe versantul învecinat, mai sunt şi nişte izvoare care se varsă în Lacul Curiacul. E de ajuns ca un singur fir de apă să străbată o zonă plină cu reziduuri petroliere (bunăoară, de la o veche conductă spartă a Rafinăriei), pentru ca pe apa lacului să apară nişte suspensii unsuroase. HidroPrahova a făcut o mulţime de analize, s-au curăţat toate scurgerile, canalizările au fost verificate. A venit şi Garda de Mediu, care urmăreşte încontinuare cu atenţie situaţia creată. Cu siguranţă, problema se va rezolva în timp. Vom curăţa periodic apa lacului, de câte ori va fi nevoie. Dar repet, eu sunt convins că problema se va rezolva într-un orizont de timp rezonabil. Nu e nimeni inconştient să lase lucrurile aşa. Nu mai vorbesc că Garda de Mediu revine mereu cu verificări atente pentru o bună monitorizare a situaţiei. Însă nu trebuie să exagerăm amplificând mai mult decât trebuie această problemă de poluare minoră, mai ales că în apă trăiesc peşti. Peştii nu ar putea trăi într-un mediu toxic. Văd adesea pescari pe marginea lacului. Unul a prins într-o zi un peşte de 300 de grame. Altul a plecat acasă cu două kile de roşioare. Asta înseamnă că există viaţă în apa lacului, iar micile probleme existente în prezent se vor rezolva în timp. La suprafaţa apei se mai pot vedea uneori resturi de mătasea-broaştei antrenate de o suspensie cu densitatea mai mică decât cea pe care o are apa. Este posibil ca aerarea apei şi oxigenarea ei suplimentară cu ajutorul fântânii arteziene să rezolve treptat toate problemele apărute”, ne-a declarat Florin Constantinescu.

Săpături în Parcul Trandafirilor pentru descoperirea Vămii Câmpina

Vechile clădiri ale Vămii Câmpina, ce a funcţionat până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ar putea fi găsite în zona din faţa notariatelor, în Parcul Trandafirilor. Constatarea a făcut-o, în urmă cu un an, în plenul Consiliului Local, consilierul municipal Gheorghe Tudor, fost primar în perioada 2000 – 2004. El a atras atenţia că nişte cercetări arheologice riguroase ar putea scoate la iveală multe vestigii ale Câmpinei de altădată, cu care ar putea fi amenajat un muzeu chiar la faţa locului (in situ).


Întrebat de ce nu a făcut această investiţie pe timpul mandatului său, Gheorghe Tudor ne-a declarat că bugetul local, la începutul anilor 2000, era sensibil mai mic decât cel actual, iar realizarea unor importante investiţii publice (Sala de sport de la “Grigorescu”, reabilitarea Casei cu Grifoni, construirea Şcolii Centrale) a necesitat sume  însemnate, nemairămânând bani pentru susţinerea unor cercetări arheologice. De data aceasta, edilii oraşului au găsit fondurile necesare, 35.000 de lei, sumă ce ar putea fi majorată, dacă descoperirile vor fi spectaculoase, caz în care s-ar justifica nişte cheltuieli suplimentare. Echipa de arheologi de la Muzeul Judeţean de Istorie Prahova speră să găsească sub Parcul Trandafirilor beciuri ale unor prăvălii de acum 200 de ani, dar şi vestigii ale vechii vămi a Câmpinei. Vom reveni în numărul viitor al revistei noastre cu mai multe informaţii despre primele rezultate ale săpăturilor arheologice. 

Opt rezervişti germani în vizită la Câmpina

Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” - Filiala Câmpina a primit, în cursul săptămânii trecute, vizita a opt rezervişti germani, dintre care doi sunt români plecaţi din ţară în urmă cu 25 de ani. Invitaţia delegaţiei ce face parte din cadrul Asociaţiei Rezerviştilor Camaraderie Achern-Renchtal, landul Baden-Würtenberg – Germania a fost făcută în baza acordului de colaborare şi a relaţiilor foarte bune dintre cele două asociaţii.


„Sunt pentru a doua oară la Câmpina. Scopul este cunoaşterea reciprocă a celor două asociaţii, dar şi a localităţilor din care provin. 
În acest sens, facem diligenţe pe lângă primarii noştri, pentru ca aceste două localităţi să se înfrăţească într-un viitor cât mai apropiat” - a declarat col. (r) Marian Dulă, preşedintele filialei câmpinene.
În prima seară, delegaţia germană a avut parte de o cină festivă, gazdele pregătind un moment artistic deosebit, cu dansuri populare interpretate de Ansamblul folcloric "Braduleţul". A doua zi, îmbrăcaţi în ţinută de campanie, au vizitat câteva clădiri construite de germani în localitatea noastră şi au fost aşteptaţi la Primărie, unde s-au întâlnit cu oficialii câmpineni. Oaspeţii germani au rămas impresionaţi de arhitectura imobilului, fiind convinşi că “primarul trebuie să fie foarte bucuros că are biroul într-o asemenea clădire”.


În cadrul întâlnirii, delegaţia germană a dat citire unui mesaj de prietenie venit din partea partea primarului general al oraşului Achern, dl. Klaus Mutach. 
La rândul său, edilul Horia Tiseanu le-a oferit oaspeţilor câte o insignă cu stema oraşului şi albume cu fotografii, povestindu-le pe scurt câte ceva din istoria municipiului Câmpina, dar  şi despre intenţiile de dezvoltare, în viitor, a unui parc industrial.
Vizita s-a desfăşurat pe parcursul a cinci zile, dintre care două la Câmpina, una la Bucureşti şi două zile în Deltă, la Sulina.
În Bucureşti au mers la Centrul Militar al sectorului 2, o structură care se ocupă şi de rezervişti, la Muzeul Militar Central „Regele Ferdinand I” şi s-au întâlnit şi cu oficialităţi locale din Primăria Sectorului 2. De asemenea, au vizitat şi partea nouă, renovată, a Teatrului Naţional.
Întâlnirea dintre membrii celor două asociaţii şi-a atins scopul, acela de a consolida şi mai mult relaţiile dintre aceştia, în viitorul apropiat fiind rândul delegaţiei române să meargă în vizită în Germania.
Andreea Ştefan 
Foto: Ştefan MUŞOIU

Şcoala Postliceală “Louis Pasteur”, în faţa celui de-al 16-lea an de activitate

Săptămâna trecută, odată cu instituţiile de învăţământ de stat, şi-au redeschis porţile pentru un nou an de studiu şi instituţiile private, printre ele şi Şcoala Postliceală “Louis Pasteur” din Câmpina, fondată în urmă cu 16 ani, la iniţiativa Asociaţiei Mutuale AMUS France – Roumanie. 


La festivitatea de deschidere, pe lângă profesori, invitaţi şi conducerea administrativă, au participat atât elevii din anul I, cât şi premianţii din anii II şi III, cărora li s-au înmânat diplome pentru rezultate deosebite în anul precedent. 


În mesajul său de deschidere a noului an şcolar, preşedintele Consiliului de Administraţie al şcolii, Elena Murariu, a făcut un scurt istoric al activităţii şi al rezultatelor din anii precedenţi şi le-a transmis bobocilor mesajul de bun venit în familia din care vor face parte în următorii trei ani. Cu un efectiv de 290 de elevi înscrişi în toţi cei trei ani de studii la două specializări acreditate de Ministerul Învăţământului (asistenţi medicali generalişti şi asistenţi medicali de farmacie), Şcoala Postliceală “Louis Pasteur” îşi continuă buna tradiţie de formare profesională în unul din cele mai importante domenii din viaţa societăţii: sănătatea. 

Alexandru Grecu, creator de papioane: “Nu doar haina îl face pe om, ci şi felul în care poartă accesoriile”

Alexandru Grecu are 27 de ani şi este un tânăr câmpinean ambiţios, creativ şi extrem pasionat de tot ceea ce face. Coafează, tunde, face ornamente florale, dar cel mai mult timp îl consacră confecţionării de papioane, spărgând astfel tiparul preocupărilor celor de vârsta sa. 
Alexandru este de părere că papionul nu este doar un accesoriu, ci şi un mod de exprimare a atitudinii şi stilului personal, lucru de care a încearcat să ne convingă în interviul acordat.  



- Nu eşti doar un creator de papioane, eşti în acelaşi timp, hairstylist şi decorator floral. Deşi par că nu au nimic în comun, cele trei domenii implică simţ estetic, creativitate şi talent. Care dintre acestea se mulează cel mai bine pe personalitatea ta?
- Este foarte greu să mă axez doar pe un singur lucru. Consider că toate îmi caracterizează personalitatea.
- Când ai descoperit că ai înclinţii artistice? 
- Mi-am descoperit calităţile artistice de la o vârstă fragedă. Mi-a plăcut şi îmi place foarte mult pictura, fotografia şi, bineînţeles, croitoria, lucru pe care îl moştenesc de la mama mea. Mă consider un tânăr cu simţul frumosului, văd frumosul în tot ceea ce mă înconjoară şi încerc să îl cultiv şi altora.
- Despre creatorii vestimentari sau designerii de încălţăminte găsim informaţii la tot pasul; nu acelaşi lucru se poate spune despre confecţionerii de papioane handmade. Când şi cum ai creat primul papion? Ce te-a determinat să faci acest lucru?
- Am realizat primul papion în urmă cu aproximativ doi ani, din dorinţa de a purta accesorii unice şi de efect la evenimentele la care participam. Chiar dacă mi-a trebuit o lună de zile de muncă pentru a reuşi să realizez un papion pe care să îl pot purta şi am distrus peste 5 metri de material, printre care şi o cămaşă, într-un final, rezultatul a fost cel scontat. 
- Cum ai învăţat să confecţionezi papioane?
- Vizualizând tutoriale pe internet şi citind reviste de specialitate, pentru a fi la curent cu cele mai noi tendinţe în domeniu.
- La prima vedere, aspectul lor lasă impresia că sunt uşor de făcut. Care este, de fapt, realitatea?
- Nu sunt chiar uşor de realizat, dar atunci când o faci din pasiune, munca se transformă în plăcere. Întotdeauna merg pe principiul de a îmbina utilul cu plăcutul.
- Cât timp îţi ia să aduci un papion la forma finală?
- Crearea acestora depinde foarte mult de complexitatea modelului şi de cerinţele clientului. Dacă ar fi să calculăm ca timp, în jur de o oră, luând în calcul realizarea papionului, batista, cât şi cutia de livrare. Toate lucrate manual!
- Ce fel de materiale foloseşti şi de unde le achiziţionezi?
- Depide de ceea ce solicită clientul: bumbac, piele, catifea, stofă, dar cel mai des lucrez cu bumbacul. Materialele necesare confecţionării papionului le achiziţionez de pe internet  sau de la diverse magazine de profil din oraş, din ţară sau din străinătate.
- Pe ce pui accent atunci când îţi alegi materialele?
- Pun accent pe calitate, fiind principalul criteriu pe care mă axez. Prefer să cumpăr un lucru puţin mai scump, dar care să fie într-adevăr de calitate, decât să arunc banii pe materiale care se deteriorează. Atunci când vrei să inspiri stil şi eleganţă, calitatea contează. 


- Fiecare papion este însoţit şi de o batistă, iar setul, în sine, poartă un nume. Cum îl alegi, ce te inspiră?
- Fiecare set primeşte un nume în funcţie de povestea şi personalitatea clientului. 
- De la cine ai primit prima comandă?
- Prima comandă a fost făcută de cea mai bună prietenă a mea şi tot ea m-a susţinut în tot acest timp şi m-a recomandat altor persoane.
- Cine îţi cumpără papioanele? 
- În mare parte persoanele care au înclinaţii spre frumos, dar şi spre nonconformism. Clienţii mei fac parte din toate categoriile sociale şi aparţin ambelor sexe. Primesc comenzi şi de la vedete autohtone, prezentatori tv, actori, cântăreţi etc. 
- Cum ai ajuns să colaborezi cu revista “OK!”?
- Colaborarea cu revista OK! se datorează participării la un concurs lansat de aceasta. În urmă lui, am cunoscut oameni noi, din diferite domenii de activitate, care ulterior mi-au devenit clienţi. De asemenea, publicarea fotografiilor în revistă mi-a sporit notorietatea şi vânzările.


- Ce preţuri practici?
- Preţurile variază în funcţie de complexitatea modelului creat. Intenţia mea este să satisfac nevoile tuturor clienţilor, indiferent de clasa socială.
- Ai concurenţă pe plan local?
- Nu sunt singurul care crează papioane pe plan local, însă concurenţa nu mi-a afectat portofoliul de clienţi. Fiecare creator are propria viziune.
- Pe viitor te gândeşti să transformi această pasiune într-o afacere?
- Sigur că îmi doresc să evoluez şi pe viitor să devin un brand cunoscut în lumea papioanelor.
- Consideri că papionul este un accesoriu care se poate purta doar în ocazii deosebite sau îşi găseşte locul şi într-o ţinută casual?
- Depinde de stilul vestimentar al fiecărei persoane în parte. Puţini sunt cei care asortează accesoriile între ele, pentru a scoate în evidenţă personalitatea. Nu doar haina îl face pe om, ci şi felul în care poartă accesoriile. În prezent, papionul nu mai este conceput pentru a fi purtat doar seara, la un eveniment, ci poate fi purtat în orice situaţie, însă trebuie să avem mare grijă la materialul din care este făcut. Nu putem alege un papion din catifea la o ţinută casual.
- Fiind tu însuţi purtător de papion, le achiziţionezi şi din alte părţi sau le porţi doar pe cele create de tine?
- Ştiu cât de greu se crează un papion, motiv pentru care apreciez munca altor creatori. Ca să-ţi răspund la întrebare, port şi papioanele confecţionate de alte persoane, nu doar pe cele făcute de mine. 
Andreea Ştefan

Un Bubico câmpinean

Cunosc o doamnă care a revenit în Câmpina după o lungă perioadă petrecută în Spania, în celebrul oraş pentru săbiile lui – Toledo. Foarte grea i-a fost, în perioada spaniolă, despărţirea de câinele ei, un cocker negru, deosebit de inteligent, aproape umanizat, pe care l-a lăsat în grija unor cunoscuţi, trimiţând lunar o sumă importantă pentru întreţinerea lui. Fiind foarte legat de stăpâna sa, Paco nu a supravieţuit despărţirii multă vreme. Rămasă cu nostalgia acestui prieten devenit un membru important al familiei, d-na D. s-a bucurat enorm când fiul ei, stabilit in Italia, la San Remo, a adoptat un caniche pitic, cu blana numai cârlioţi negri ca de astrahan şi cu un nume luat din mitologia greacă – Hermes. 


Venit în vizită la Câmpina cu familia lui italiană, Hermes era plimbat în fiecare seară pe bulevard de d-na D. Într-o seară, în timpul unei astfel de plimbări, stăpâna a primit un telefon prin care era invitată la inagurarea unei terase amenajată pe acoperişul unui bloc de pe B-dul Carol I, unde pe vremuri funcţiona librăria Casa Cărţii. Ajunsă pe terasă, unde o aşteptau deja mai mulţi musafiri, doamna D. a avut nefericita idee să-i dea drumul lui Hermes din lesă. În câteva secunde, micuţul năzdrăvan a făcut un salt peste balustradă şi a aterizat pe acoperişul blocului vecin, lipit de cel de pe care sărise. Disperată, aproape isterizată de drama pe care o întrezărea, stăpâna era gata să-l urmeze pentru a-l salva, fiind cu greu reţinută de gazdă.  Aplecată peste balustradă, doamna D. îşi striga cu disperare căţelul, pe care îl avea în custodie, doar-doar l-ar face printr-o minune să revină. Neavând însă aripi la picioare ca mitologicul Hermes, acesta nu avea cum să zboare înapoi. Stimabila doamnă, care este în general o persoană echilibrată, uneori chiar dură cu cei care o necăjesc, îşi pierduse total cumpătul, până când cineva a sugerat să sune la 112. Zis şi făcut! Apelul a fost dirijat de la Ploieşti spre unitatea de pompieri din Câmpina, care a trimis rapid o echipă de intervenţie. 
Graţie unui tânăr pompier foarte curajos, nu a fost nevoie să se desfăşoare scara până la nivelul etajului 4. Ca un adevărat alpinist, acesta a coborat de pe terasă pe acoperişul foarte înclinat, i-a pus lesa acestui Bubico mai norocos decât cel din trenul lui Caragiale şi cu el în braţe a escaladat zidul, revenind pe terasă. Spre cinstea lui, a refuzat o recompensă generoasă, pe care fericita doamnă, scăpată de necaz, i-a oferit-o, motivând că ei, pompierii, „nu salvează vieţi pentru bani”. 
Alin CIUPALĂ

Referiri la Câmpina într-o excepţională carte de istorie

Apărut în 1987, volumul „O istorie mai puţin obişnuită. În culisele frontului secret din România”, autor Horia Brestoiu, este o remarcabilă prezentare a marii conflagraţii mondiale prin documentele serviciilor secrete de spionaj. 
Cităm din această fascinantă lucrare: „Reţeaua numeroaselor rezidenţe ale Gestapo-ului şi S.D. – Ausland (serviciul secret de informaţii al S.S.-ului) asigurau necesarul de informaţii acestor oficine reunite din 1939 de la Reinhard Heydrich în Oficiul Central al Siguranţei Reichului (R.S.H.A.). Funcţionau 14 centrale de rezidenţe în regiunea petroliferă de pe Valea Prahovei, respectiv 6 la Ploieşti, 6 la Câmpina şi 2 la Moreni. (...)”.


Pe bună dreptate un reputat cercetător român avea să menţioneze, nu fără o notă de firească ironie: „Cum vor fi încăput 6 rezidenţe ale serviciului de spionaj german într-un oraş cum e Câmpina?!” 
În spatele acestei vaste activităţi de spionaj în care se împleteau mai multe servicii secrete germane, care acţionau pe teritoriul României, se ascundeau intenţiile germaniilor de a controla strict economia şi politica românească după intrarea ţării noastre în război. Obiectivele erau: informaţii în legătură cu modul în care guvernul Antonescu aducea la îndeplinire cererile Berlinului. Gestapo-ul şi celelalte servicii, între care şi Abwehr-ul amiralului Canaris (serviciul secret al armatei germane), erau angajate în acţiunile duse împotriva organizaţiilor şi grupărilor de rezisentenţă, în supravegherea activităţii economice, a nivelului producţiei, a exporturilor pe alte pieţe decât cea a Reichului, în depistarea şi anihilarea acţiunilor de sabotaj duse de patrioţii români împotriva maşinii de război hitleriste. 
Abwehr-ul a folosit şi renumita „Divizie Brandenburg”, formată din saşi şi alţi germani din România, în zonele considerate vitale pentru apărarea regiunii petrolifere şi a navigaţiei pe Dunăre. Aceste servicii formau coloana a V-a a Germaniei naziste, constituită de mişcarea hitleristă în România.
Alin CIUPALĂ

FILE DE CRONICĂ. Câmpineni la antipozi

III. Petre Clonţ. Australia un vis prea îndepărtat

Petrică Rădulescu (Clonţ sau Pierre), cum îi spuneau prietenii, a avut o viaţă tumultoasă, plină de peripeţii, şi cu bune şi cu rele. În tinereţe, de prin 1950 până prin 1965, şi-a descoperit talentul pentru fotbal. Ar fi putut ajunge un jucător excepţional dacă ar fi fost serios. Aventurier din fire, se ducea însă din echipă în echipă, dădea probă de joc, era angajat imediat, i se dădea o primă de instalare şi peste foarte puţin timp zbura la altă echipă şi o lua de la capăt. Aşa a colindat toată ţara prin diferite echipe de divizia A şi B, până când, nemaiprimind dezlegare pentru transfer de la federaţie, a renunţat la fotbal. 
S-a făcut barman; a lucrat o vreme la barul hotelului Muntenia, dar mai mult la Constanţa, pe litoral. La Constanţa i-a mers foarte bine. Era perioada când ţigările Kent şi cafeaua erau mai căutate decât valuta. Venea de la mare cu degetele încărcate cu inele din aur, cu ţigări şi cafea şi la vindea imediat la Câmpina. Câştigul cel mai mare pe litoral a fost însă o constănţeancă frumoasă ca o actriţă din filmele italiene, căreia i-a sucit capul prin farmecul, umorul şi isteţimea sa, care i-a dăruit trei băieţi: Rene, Răzvan şi Robert, care din fericire semănau cu ea. Prietenul nostru Pierre, la figură era o sosie perfectă a actorului Jean Constantin. 
A revenit în Câmpina şi a încercat diferite afaceri. Luase bufetul de la băile din Telega. Îl întâlneam adesea în autobuz şi mă miram că întotdeauna avea la el o pungă mare cu boia cumpărată din piaţă. L-am întrebat odată la ce-i foloseşte şi mi-a răspuns că are nişte mititei care se vând greu şi, ca să nu observe clienţii că sunt vechi, îi condimentează zilnic cu un strat de boia. 
Cu astfel de afaceri păguboase a sărăcit, iar soţia l-a părăsit. A rămas cu băieţii, pe care mama sa i-a crescut şi educat cu multă grijă. Lucrurile nu mai mergeau deloc în anii ’80 la noi şi Petrică a făcut cerere de emigrare în Australia. Deoarece nu primea niciun răspuns, şi-a făcut o pancartă prin care cerea paşaport şi împreună cu fiii săi s-a postat la Ploieşti pe scările de la Casa Albă. De aici a fost ridicat de miliţie şi dus în arestul de la Câmpina, unde a mâncat o straşnică bătaie. Încercând să facă reclamaţie la comandat, a primit următorul răspuns: „Petrică, să nu întrebi niciodată de ce bate vântul şi miliţia!” 
Petre Clonţ n-a mai ajuns în Australia. A murit într-un accident cumplit, strivit de un camion pe lângă Sibiu, unde se dusese să cumpere marfă pentru afacerile lui. Australia, tărâmul îndepărtat care îi fascina în acea perioadă pe mulţi câmpineni, a rămas pentru Petre un vis prea îndepărtat. 



IV. Paul Petrache sau aventura cu A mare

Am fost coleg de clasă în timpul liceului cu Paul, formând împreună un cuplu care timp de trei ani, prin diferite năzdrăvănii şi obrăznicii, a devenit celebru în liceu. Pentru purtarea noastră am primit destule sancţiuni de la severul nostru director, George Stanciu, dar şi de la alţi profesori. Cel mai rău ne-a ars profesoara de desen, d-ra Heleşteanu, care în clasa a X-a (în 1957 era ultima clasă de liceu) ne-a lăsat corijenţi la desen, materie socotită pe vremea aceea dexteritate, probabil singurul caz de acest gen în istoria liceului, motiv pentru care nu am putut să susţinem la timp examenul de maturitate. După ce în toamnă am dat corijenţa, ni s-a cerut să facem proiecţia unui scaun (se studia numai desenul tehnic) şi cu chiu şi vai am obţinut notă de trecere. Eu m-am pregătit să dau la facultatea de drept; în 1958 au fost 800 de candidaţi pe 40 de locuri. La acest baraj, de 20 pe un loc, nu am reuşit, dar fiindcă învăţasem ceva istorie, am dat la Iaşi, la Universitatea Cuza, unde am făcut cinci ani Facultatea de Istorie – Literatură şi Limbă Română. 
Mai orientat în viaţă decât mine, Paul nu s-a mai obosit să înveţe. A intrat în mişcarea sindicală, obţinând un post important. În perioada comunistă, sindicatele erau socotite cureaua de transmisie între partid şi clasa muncitoare. Nu ştiu dacă Paul a avut vreun rol oarecare în ridicarea politică şi culturală a maselor de muncitori din Câmpina, însă şi-a construit o carieră personală fructuoasă. Se căsătorise, avea un băieţel şi lucrurile îi mergeau bine, până când o verişoară din Australia i-a făcut o vizită. Avea în jur de 24-25 de ani când viaţa i s-a schimbat total. Deşi pare greu de priceput cum se înţelegea cu verişoara, care nu ştia decât limba engleză, se pare că a găsit alte căi de comunicare, fiind surprins de soţie într-o situaţie delicată. Întoarsă în Australia, verişoara i-a trimis la scurt timp o invitaţie să o viziteze. Sindicalistul Paul, care avea relaţii bune cu partidul şi cu securitatea, prezenta şi garanţii: avea soţie, copil, o situaţie bună, astfel că a primit paşaportul la care atât de mulţi câmpineni râvneau, dar pe care nu l-au văzut niciodată. 
Aventurier, curajos până la temeritate, dornic să se îmbogăţească rapid, Paul nu a zburat direct în Australia; s-a oprit în Africa de Sud şi s-a angajat mercenar în Rhodesia, unde o minoritate albă de câteva sute de mii proclamase independenţa faţă de coroana britanică şi ducea un război necruţător împotriva populaţiei băştinaşe. Plătit cu sume fabuloase, a luptat în acel dur război până când albii au pierdut partida şi s-a proclamat Republica Zimbabwe. A trecut în Mozambic, unde armata portugheză era angajată în lupte crâncene împotriva populaţiei băştinaşe, care lupta pentru independenţa acestei colonii portugheze. Mult mai târziu, când mai venea prin Câmpina, povestea episoade cumplite din aceste războaie coloniale. 
A ajuns în Australia, a divorţat, s-a căsătorit cu verişoara şi s-a stabilit la Perth, oraş mare, capitala unuia din statele care formau dominionul australian. Aici a pus pe picioare o afacere înfloritoare, o întreprindere cu multe taximetre. Când banii au început să curgă, Paul a angajat ca să-i conducă treburile un tânăr român care studiase la Oxford, care avea un nume cunoscut: inginerul Gheorghe Bodnăraş, fiul celebrului Emil Bodnăraş, ministrul armatei în mai multe guverne comuniste. 
Din 1990 a început să vină anual în ţară. Plin de bani în perioada aceea, când barurile şi localurile de lux înfloreau, se ţinea numai de distracţie: băutură fină, femei, jocuri de noroc. Am refăcut pentru scurte intervale cuplul nostru din tinereţe. Mergeam des la Sinaia; Paul, cu o maşină închiriată, urca la Cota 1400, unde hotelul şi restaurantul erau administrate de dubiosul afacerist din acea vreme Gigi Kent. Paul avea o rezistenţă formidabilă la băutură; putea să bea câteva sticle de whiskey şi abia se cunoştea. Odată, când coboram serpentinele de la Cotă spre Sinaia, băutură l-a răzbit. Conducea nebuneşte. Speriat, am întins piciorul, apăsând o pedală pe care socoteam că este frâna, însă în realitate am nimerit acceleraţia şi ne-am prăbuşit într-un şanţ adânc, care a zburat osia şi roţile din faţă ale maşinii. 
Într-una din vizitele la Sinaia, l-am convins să viziteze Peleşul, ducându-l pe traseul interzis pentru public. Am mai luat cu noi o doamnă drăguţă, care avea câţiva invitaţi din străinătate. În apartamentul imperial pregătit pentru Franz Joseph l-am întrebat pe Paul dacă la ei, în Australia, sunt asemenea palate. Auzind de pe ce meleaguri vine amicul meu,  doamna a intervenit în discuţie, spunându-i că are o linie de aviaţie Bucureşti – Malaezia şi consultându-l dacă ar fi oportun să extindă linia spre Australia astfel încât să fie rentabilă. Paul i-a mărturisit că nu se mai ocupă de afaceri, dar că o poate pune în contact cu managerului său din Perth, Gheorghe Bodnăraş, care o poate ajuta. În acel moment, în mod aproape miraculos, trei oameni diferiţi, reuniţi pentru câteva ceasuri în castelul Peleş, ne-am pomenit că aveam la marginea lumii un cunoscut comun. Eu îl cunoşteam bine pe fiul lui Bodnăraş, care venea la Muzeul Doftana cu colegii săi englezi studenţi la Oxford să le arate trecutul revoluţionar al tatălui său, Paul îl angajase director atunci când, sărac fiind, emigrase în Australia şi avea o situaţie precară, iar doamna îi era prietenă apropiată. În astfel de momente realizezi ce mică este lumea. 
Într-o altă ocazie, la Palas, la un chef, nebunul meu amic, care avea foarte mulţi dolari din Botswana, atras de frumuseţea ospătăriţelor, a început să arunce cu banii, strigând: „- Fetelor, vreţi (...)!? (Cuvânt greu de reprodus, pentru că dolarul respectiv, în limba română, se pronunţă printr-un cuvânt vulgar). 
Pentru că obişnuia să cheltuiască prea mult şi trăia viaţa cu intensitate, Paul şi-a scandalizat familia australiană, care i-a blocat într-un final cărţile de credit. Nemaiavând probabil bani suficienţi nu a mai revenit în România. 

V. Leonard Uţă - muncă, muncă, muncă

Doctorul Leo, cum îi spuneau amicii, era medic pediatru la Telega, unde îşi făcea cu conştiinciozitate şi profesionalism meseria. Străbătea toate satele din această întinsă comună, îngrijind de la sugari până la copiii de şcoală. Era pasionat de meseria sa, dar nemulţumit de şeful pe care îl avea, un medic veteran dificil, foarte obedient faţă de autorităţile locale. 
Doctorul nostru era mulţumit de viaţa pe care o ducea, deşi timpurile se degradau cu repeziciune în anii ’80, când din an în an ne mergea tot mai rău. Avea un bun suport moral, fiind un creştin ortodox practicant, cu puternice sentimente religioase. Avea şi o prietenă, Mihaela, o tânără fermecătoare, de care era foarte îndrăgostit. Spre deosebire de alţi colegi de facultate (cum ar fi  doctorul câmpinean Liviu Opriş, care reuşise să îşi facă la New York o clinică particulară), Leonard Uţă nu se gândea să plece din ţară. Viaţa avea însă alte planuri rezervate pentru el. 
Sora sa, o tânără înaltă, atrăgătoare, îndrăzneaţă, a plecat într-o excursie la Viena, de unde nu s-a mai întors. A stat o perioadă în lagărul de tranzit de lângă Viena, apoi a emigrat în Australia, stabilindu-se la Melbourne. S-a angajat cameristă la un hotel şi îi mergea destul de bine. Odată, o colegă i-a cerut să o însoţească la o agenţie matrimonială la care făcuse anunţ să îşi găsească un soţ. Patronul agenţiei, văzând-o tânără şi frumoasă, i-a propus d-rei Uţă să dea şi dânsa un anunţ, însă a refuzat, spunând că nu are nevoie de un partener. Patronul a insistat să lase o fotografie, explicându-i că nu are ce pierde. Aşa se face că după două oferte primite şi respinse fără drept de apel, a treia a fost cu noroc. Claude era un tânăr cofetar francez, venit şi el de curând în Australia. Provenea dintr-o bună familie, dintr-un oraş de provincie francez; tatăl său era primar, iar fraţii ingineri. Era un băiat prezentabil, bine educat, astfel că prietenia lor a evoluat într-o căsătorie reuşită. 
Sora doctorului Uţă şi-a adus mama în Australia în vizită (fiind în etate i s-a aprobat paşaportul), aceasta revenind acasă încântată de abundenţa şi ieftinătatea mărfurilor de aici. Nu mult a durat până când şi-a convins fratele facă o cerere de emigrare. Multe demersuri a făcut doctorul mergând la ambasada Australiei în Belgrad (în România nu avea ambasadă), greu a obţinut paşaportul, care l-a dus într-o ţară liberă, scăpând de ultimii ani ai dictaturii comuniste, care la noi au fost cumpliţi. Nu a fost însă uşor nici pentru el. Diploma de medic nu i-a folosit la nimic, nu era echivalată. A trebuit să dea din nou examen, împreună cu mulţi tineri medici, veniţi din Europa şi din ţările asiatice. Examenul de admitere era extrem de dificil, constând în câteva mii de întrebări pe computer, la care nu avea voie să aibă decât două răspunsuri greşite. La al treilea pica examenul şi nu se mai putea reînscrie. Fiind bine pregătit, a reuşit şi a urmat cinci ani de studii intense, în care din păcate nimic din ce învăţase în facultatea din ţară nu i-a folosit. Muncă, muncă, muncă, ani la rândul, zi şi noapte; în afară de învăţătură nu-i mai ardea de nimic. Reuşise să-şi aducă după un timp şi logodnica din ţară. Lucrurile au început să meargă mai bine, a terminat medicina, şi-a luat în rate o casă în Melbourne şi norocul a început să îi surâdă. A primit o ofertă din Arabia Saudită, unde a lucrat ca medic vreme de cinci ani. Frumoasa lui soţie a trebuit să poarte în ţara aceea musulmană veşmintele severe pe care le foloseau şi arăboaicele din cele mai înalte familii. Perioada din Arabia Saudită i-a adus venituri considerabile şi întors în Australia s-a realizat ca medic, având o clientelă importantă. 
În vacanţele din România făcea des pelerinaje pe la mănăstiri, trecând chiar pragul marelui duhovnic Cleopa. Legat de ţară foarte mult, dr. Uţă şi-a ridicat o vilă în Telega Vale, unde  speră să revină cândva definitiv. Fetiţa sa a terminat acolo liceul şi în 2014 a devenit studentă la chimie. Vorbeşte româneşte, dar nu se poate acomoda cu viaţa de la noi, considerându-se australiancă. Şi doctorul, în ultima vreme, pare să se înstrăineze, văzând că nimic nu merge cum trebuie în România. 
Alin CIUPALĂ