29 septembrie 2015


În urma săpăturilor din Parcul Trandafirilor, ipoteza existenţei unor vestigii ale Vămii Câmpina s-ar părea că se confirmă

O echipă de specialişti de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova condusă de arheologul Alin Frânculeasa (din echipă mai fac parte Claudia Dumitrescu – restaurator ceramică arheologică, şi arheologul Bianca Preda), sapă de zor, de câteva săptămâni, în zona din faţa notariatelor, pe o latură a Parcului Trandafirilor. Informaţiile primite de la proprietarul clădirii prăbuşite în cutremurul din 1977, în care a funcţionat, înainte de producerea seismului amintit, gogoşeria “La Odor”, precum şi documente oficiale găsite prin arhive, toate acreditează ideea că în zonă s-ar putea găsi vestigii ale vechii vămi a Câmpinei, care a funcţionat pâna la jumătatea secolului al XIX-lea, când a fost mutată la Predeal. După pierderea statutului de vamă, Câmpina a intrat într-o perioadă mai puţin fericită a dezvoltării sale, care a durat până spre sfârşitul veacului pomenit mai devreme, când descoperirea unor bogate zăcăminte de ţiţei în zona Câmpinei a dus la o dezvoltare explozivă a oraşului nostru. 


Cu puţin noroc, Alin Frânculeasa ar putea să răscolească încă o dată istoria acestor meleaguri, după ce a împins-o până hăt, departe, cu 3500 de ani înainte de zilele noastre şi cu trei milenii înaintea primei atestări documentare a Câmpinei, prin descoperirea cimitirului neolitic din curtea Bisericii “Pogorârea Sfântului Duh”, a parohiei din Slobozia pe care o păstoreşte părintele Petru Moga.  Tot neobositul arheolog prahovean a mai scos din măruntaiele Câmpinei, acum un deceniu, încă o felie de istorie veche câmpineană prin descoperirea, lângă Sala de sport a Colegiului Naţional “Nicolae Grigorescu”, a unui beci de acum doua secole. Săpăturile din Parcul Trandafirilor fac parte dintr-o aşa-numită diagnoză arheologică, adică dintr-un şantier arheologic născut pentru a se verifica o ipoteză de lucru. Este posibil să nu fie scoase la lumină decât nişte beciuri de pe la 1800, dar tot mai probabilă este varianta potrivit căreia în acest loc ar fi funcţionat, acum două veacuri, Vama Câmpina, una dintre cele mai importante ale Ţării Româneşti. “Pe la finele anilor 1980, când au fost ridicate blocurile din vecinătate, la săparea şanţurilor pentru fundaţii lucrătorii au dat, cu siguranţă, peste aceste ziduri vechi, dar cum, pe vremea aceea, era mai importantă ridicarea rapidă a blocurilor de locuinţe decât o descoperire arheologică, îngroparea vestigiilor nu a deranjat pe nimeni din conducerea oraşului sau a judeţului. Se bănuieşte totuşi că imobilul Odor ar putea fi una din clădirile vechii vămi sau măcar pivniţele sale ar fi aparţinut vechii vămi. Prin sapăturile acestea, noi încercăm sa vedem care este starea de conservare a acestor vestigii istorice şi să le scoatem la lumină. 


În primul rând, am venit la solicitarea Primăriei, care doreşte să amenajeze locul. Informaţiile pe care le avem încep să se confirme. Am dat peste un sistem constructiv cunoscut în epoca medievală, adică piatră de râu încastrată în cărămizi, cu var ca liant. Chiar dacă imobilul de deasupra este din secolul trecut, zidurile pivniţelor, după reţeta constructivă, pot fi din secolele XVII – XVIII. Avem informaţii că cel puţin una din clădirile din zonă exista acum două secole. Dar asta nu înseamnă că fundaţiile nu pot fi chiar mai vechi. În vremea aceea, se construia mult pe fundaţii foarte vechi, deja existente, dacă acestea erau în stare bună. Am găsit deja urmele a două pivniţe: una cu plafon din lemn, iar cealaltă cu arcadă din piatră şi cărămidă. În acest ultim caz, duşumeaua locuinţei de deasupra se bătea pe grinzi de lemn fixate pe nişte pereţi ridicaţi deasupra arcadei. Pentru protejarea şi conservarea acestor fundaţii, ca şi pentru continuarea lucrărilor în siguranţă, au fost deviat conductele de utilităţi (curent, gaze, apă). Oricum, nu se ştie exact peste ce vom da până la sfârşit, aşa că municipalitatea ar trebui să aibă în vedere alocarea unor fonduri pentru extinderea lucrărilor. Potrivit contractului încheiat, lucrările acestei diagnoze arheologice se derulează până pe 15 octombrie. În urma evaluării vestigiilor, îmi voi da seama unde şi cât putem merge mai departe. Eu cred că se poate amenaja foarte frumos acest loc, astfel încât să se evidenţieze o parte din istoria oraşului. Dacă Primăria Câmpina se hotăreşte să amenajeze zona, toate vestigiile descoperite se vor conserva prin acoperirea zidurilor cu un material textil special, peste care se va pune nisip”, ne-a informat Alin Frânculeasa. Consiliul Local ar trebui să se asigure, de pe acum, de fondurile necesare pentru o eventuală extindere a lucrărilor, ca să nu mai păţim ca în cazul beciului secular din curtea Liceului Grigorescu, căzut în uitare, beci a cărui intrare a fost acoperită rapid cu foi din tablă. A.N.

Doreii n-au murit, Doreii se transformă

Lucrările de reabilitare a carosabilului pe B-dul Carol I (zona Complex Fibec) au început cu... emoţii. Excavatoarele au fost gata să “muşte” din lucrarea de canalizare recent încheiată

Perioada 2014 - 2015 va rămâne, fără doar şi poate, una de pomină în istoria lucrărilor edilitare câmpinene. Calvarul a început odată cu întârzierea nepermis de mare a proiectului “Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare din judeţul Prahova”, realizat cu fonduri europene, gestionat de operatorul regional e apă-canal HidroPrahova, care a fost creat special în acest scop de către Consiliul Judeţean Prahova, în urma unei asocieri cu mai multe localităţi, dintre care Câmpina este cea mai importantă. 


Şi poate că nu întârzierea lucrărilor ar fi adus populaţia şi administraţia locală în pragul disperării, dacă nu s-ar fi întâmplat ca mare parte din firmele angrenate în execuţia acestui mare şi greu proiect să fie total nepregătite din punct de vedere profesional, uman şi tehnic. Ceea ce a urmat (şi încă resimţim apăsat şi în zilele noastre) ştim cu toţii. Lucrările au fost presărate cu foarte multe incidente, dar şi accidente, dintre care amintim doar “performanţa” de a realiza cu multe sincope (surpări de trotuare pe lungimi apreciabile, copaci prăbuşiţi, conducte sparte de cupele excavatoarelor - dejecţii deversate în stradă, schimbarea soluţiilor tehnice) şi o întârziere considerabilă tronsonul de 300 de metri de pe bulevardul Carol I. 


S-a născut atunci şi o legendă a lucrătorilor nepricepuţi (păguboşi), consideraţi de toată lumea copia fidelă a “Doreilor” din reclamele televizate, tipul meseriaşilor care mai mult strică decât repară. Din câte se pare, nici în prezent nu scăpăm de acest blestem. De câteva zile, din nou cu întârziere, au început lucrările de reabilitare a carosabilulului (asfaltare) a B-dului Carol I, tronsonul complex Fibec - Câmpiniţa. În buna tradiţie a licitaţiilor câştigate de firme cu “experienţă”, lucrarea a încăput pe mâna unei societăţi din Negreşti Oaş, judeţul Satu Mare. Tot în buna tradiţie românească, societatea respectivă a închiriat utilaje şi oameni de la o alta din Blejoi. Nu asta ne interesează, ci faptul că în avântul lor muncitoresc, lucrătorii au ajuns cu săpatul (decopertarea) în anumite zone, până la limita periculoasă a integrităţii recent încheiatelor lucrări de canalizare, ceea ce ar putea arunca în aer toată munca predecesorilor. 
Să sperăm că nu vom ajunge la alte experienţe triste pe mâna noilor Dorei şi că autorităţile locale vor face eforturi să preîntâmpine astfel de practici neprofesioniste. E.S.

Editorial. AL CUI ESTE AVOCATUL POPORULUI?

În 1990, un personaj controversat al istoriei noastre post-decembriste, avocatul liberal Dan Amedeo Lăzărescu propunea înființarea unei instituții numite Avocatul Poporului. După un model occidental, evident, în Suedia ombudsmanul datează de prin 1766. Ne-am mai îmbogățit astfel cu o formă fără fond, o instituție care, teoretic, ar fi trebuit să apere cetățeanul în raport cu abuzurile autorităților publice, birocrația, limitările drepturilor și libertăților. Care a căpătat, în plus și posibilitatea de a contesta legi la Curtea Constituțională. Știe cineva vreun abuz flagrant oprit de AP? În plus, după lovitura de stat din vara lui 2012 această instituție a fost una dintre primele atacate, fiind numit în fruntea ei un membru al partidului de guvernămînt. În felul acesta, guvernul a scăpat de sub controlul Curții Constituționale. După cîteva persoane insignifiante, la conducerea instituției a fost numit Victor Ciorbea, care a reușit contraperformanța de a face din AP una dintre cele mai urîte de către populație componente ale statului român. „Secretul” unei democrații funcționale în lumea contemporană este o continuă tensiune dintre Stat, care tinde să acapareze cît mai multă putere, și societatea civilă, care tinde să reducă la minimum aceste prerogative. 


Avocatul poporului ar trebui să fie un punct nodal al acestor delicate medieri. Nimic din asta la „avocatul” nostru. Intervenția vehementă din această săptămînă a lui Victor Ciorbea în favoarea lui Sorin Oprescu a fost resimțită la nivelul populației ca o apărare a unui infractor. Scontează dl. Ciorbea ce urmări are asta la nivelul percepției publice generale? De 75 de ani statul român este un stat abuziv. De la portar și funcționarul umil, pînă la marii dinozauri politici. Populația s-a învățat cu asta. De cîte legi abuzive sau prost făcute sau prost aplicate sau neaplicate nu s-a lovit fiecare dintre noi? Unde a fost AP în toate aceste cazuri? Decredibilizarea lui Ciorbea este gravă nu datorită personajului – simplu papagal politic – ci pentru că mai distruge o instituție de care bietul cetățean autohton ar avea atîta nevoie. Gestul său vine să adîncească și mai mult teribila prăpastie românească dintre populație și autorități. Două entități care se disprețuiesc și se urăsc reciproc și profund. Cum facem să ne re-cîștigăm respectul? Justiția, poliția, învățămîntul, sănătatea, poliția…ca să nu mai vorbesc de ierarhia politică, de la primarul de comună la parlament, guvern, președinție, au rate de neîncredere colosale. Fenomenul este următorul: există oameni de ispravă și de competență în mai toate alveolele socio-profesionale. Dar nu avem Instituții (cu majusculă) de stat care să funcționeze la nivel de performanță. Și dacă, după principiul „omul sfințește locul”, apar totuși unele enclave conduse de oameni cu har, se preocupă alții să distrugă repede ceea ce s-a realizat, de îndată ce „ctitorul” nu mai este. Uitați-vă ce s-a întîmplat acum cu maestrul Hollender și Festivalul Enescu. 
Doar pentru că vorbea mereu despre ne-trebnicia autorităților care nu sunt în stare să construiască într-o capitală europeană o sală de concerte competitivă. Apropo: ce se mai lăuda Oprescu, de cîte ori era întrebat, că va construi un asemenea complex cultural multifuncțional. Nu costă nimic să dai din gură. Dintre cei doi, Oprescu și Ciorbea, nu știu care este mai dăunător obștii. Amîndoi au făcut foarte mult rău. Nu există primar post-decembrist sub care Bucureștiul să fi fost mai distrus ca sub domnia doctorului cinic. Și nu am avut mulți politicieni care să-și sfideze cu atîta nepăsare condiția, precum dl. Ciorbea. Dacă era cu adevărat interesat de condițiile din pușcării, s-ar fi implicat (ca să păstrăm arealul politic) și în cazul detenției Elenei Udrea. Ar fi răspuns la zecile de cereri care-i atrăgeau atenția asupra neconstituționalității unor acte guvernamentale. Recent a fost cazul Legii 217, care a stîrnit multe discuții. Dl. Ciorbea ne-a întîmpinat cu o tăcere asurzitoare, deși funcția lui ar fi fost de a cere, simplu, avizul Curții Constituționale. La fel cînd parlamentarii și-au mărit cu nesimțire veniturile, creîndu-și avantaje în sistemul bugetar care contrazic vehement bunul simț și Constituția. Atunci vocea metalică a ex-premierului nu s-a auzit pîs. În concluzie: al cui avocat este dl. Ciorbea? În nici un caz al „poporului”, ca parte perpetuă în dialog cu „statul”. Nu, este doar un Stănică Rațiu de duzină, avocat al clicii politicianiste transpartinice și luptător neostoit pentru privilegiile puternicilor zilei. Penali cu procese în curs ne fac agenda publică și Ciorbea tace. Avocatul complice. 
Christian CRĂCIUN

Au mai rămas trei luni până la redeschiderea Policlinicii

Se munceşte intens de o bună perioadă de timp la renovarea Policlinicii. Lucrările începute încă din luna martie sunt efectuate în baza programului "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea Ambulatoriului integrat al Spitalului Municipal Câmpina", finanţat cu fonduri europene, valoarea totală a proiectului fiind de 11 milioane de lei şi având un termen de finalizare de 9 luni. 
Obiectivele programului constau în eficientizarea serviciilor de sănătate, modernizarea infrastructurii şi dotarea cu echipamente medicale moderne specifice cabinetelor medicale. 
La clădirea policlinicii, construită în anul 1938, se înlocuiesc instalaţiile electrice, instalaţiile de apă rece şi caldă, precum şi cele de încălzire la nivelul tuturor spaţiilor. De asemenea, se efectuează schimbări şi la nivelul cabinetelor, se înlocuieşte tâmplăria din holurile de aşteptare, uşile de acces, iar de săptămâna trecută s-a început săparea puţului pentru ascensor. 
Ampla lucrare a fost împărţită în două segmente, primul dintre ele, reprezentând trei sferturi din volumul clădirii, apropiindu-se de finalizare. 


“Începând cu 15 octombrie, în Policlinică vor funcţiona, la parter, cabinetele de chirugie, ortopedie şi boli interne. Restul cabinetelor rămân acolo unde sunt, pentru că e nevoie de această translaţie pe loc până când va fi gata întreaga clădire. Sunt paşi clari, care se văd, dar cu toate acestea, faţă de graficul de pornire, lucrările sunt un pic întârziate. Este foarte posibil ca bucla să se închidă exact când trebuie, la 15 decembrie, şi cu a doua parte de şantier în care încă nu s-a intrat” – ne-a declarat dr. Călin Tiu, managerul Spitalului Municipal.


Pentru a oferi o imagine de ansamblu a felului în care vor fi organizate celelalte servicii din ambulatoriu, dr. Tiu explică: 
“Trebuie să o luăm din etaj în etaj, de sus în jos pentru că aşa vor fi şi lucrările terminate. La etajul 2 funcţionează acum Administraţia, dar va fi mutată în totalitate în zona renovată, iar în spaţiul acela vor începe lucrările incluse în al doilea segment, după încheierea cărora urmează să funcţioneze aici cabinetul de Dermatologie şi toate celelate care există la sediul din strada Arghezi. Cabinetele care ar trebui să fie la etajul 1, vor continua să funcţioneze în actualele poziţii de amplasare, deoarece la acest etaj, în zona renovată, vom muta Laboratorul de Analize. La parter avem o parte importantă din spaţii dedicată Radiologiei şi acolo se vor instala echipamentele mari specifice, iar Chirurgia şi Bolile Interne vor reveni pe spaţiile iniţiale. Tot la parter mai avem şi compartimentul de Oncologie, care trebuie eliberat. Pentru acesta avem o soluţie foarte elegantă. În spaţiul de la centrul de Recuperare, avem fosta uscătorie complet renovată, nou-nouţă, la cheie, iar Oncologia se va muta provizoriu în acel spaţiu. Subsolul va fi finalizat ceva mai târziu şi după aceea vom readuce baza de Recuperare, laboratorul medical de Recuperare Fizică şi cabinetul de Pediatrie”.
Tot  pe la mijlocul lunii octombrie, când se preconizează că se va produce mutarea din segmentul în care încă nu s-a intrat cu şantierul, în cel nou, se va reinstala şi din aparatura medicală nouă. 


„Sunt şase pachete de aparatură şi se cunosc deja câştigătorii licitaţiilor pentru respectivele echipamente. Cel mai voluminos şi mai consistent financiar este pachetul de imagistică. Vor fi cinci ecografe în cabinetele unde nu am avut până acum, fiind un mare plus pentru specialităţile respective, va veni un aparat modern de radiologie, complet, în locul unuia vechi care a fost dezafectat în primăvară, un computer tomograf nou care va fi, de fapt, primul al Spitalului Municipal Câmpina, cel cu care lucrăm în prezent fiind al unei firme private cu care am colaboraat în baza unui parteneriat” - a mai spus managerul instituţiei spitaliceşti.
Printre echipamentele medicale de care va mai beneficia spitalul sunt: oftalmoscop, audiometru, scaun ORL, aparat terapie ultrasunete, aparat recuperare, linie colonoscopie digestivă. Pentru achiziţionarea acestora au fost organizate licitaţii, procedurile fiind conduse de o echipă de la Primăria Câmpina, cea care este şi iniţiatoarea proiectului.
„În momentul de faţă, tot ce ne preocupă este să ne sincronizăm şi cu constructorul, pentru ca spaţiile să fie gata finisate şi pregătite la timp pentru instalarea acestor echipamente, care au un volum destul de mare. Deci lucrurile se aşază aşa cum ne-am dorit, în beneficiul pacienţilor. Valoarea aprobată pentru aceste achiziţii a fost undeva la un milion de euro, în care au mai apărut corecţii de etapă, de procedură, dar suma rămâne aproape de acest nivel. În acest moment, Spitalul Câmpina este o unitate bine dotată din punct de vedere tehnic pentru că, în afară de acest program prin proiecte de fonduri europene, am mai avut achiziţii consistente şi în anii trecuţi. Suntem pe SEAP, în acest moment, cu achiziţii de echipamente medicale, undeva spre 700.000 de euro, pentru aparatură diversă necesară în multe dintre secţiile noastre: neonatologia, anatomia patologică, blocul operator, terapia intensivă, sectorul de urgenţe, toate acestea din resurse proprii. Cu banii câştigaţi în urma procesului cu Romgermed, 500.000 de euro şi cu aportul Primăriei, Spitalul şi-a întregit zestrea, astfel că la momentul actual stăm destul de bine din acest punct de vedere” - a mai spus Călin Tiu.
Un semnal de alarmă este tras de managerul Spitalului Municipal când vine vorba de medicii specialişti. 
 „Nu stăm rău la nivel de medici, dar sunt specialităţi la orizont în care se întrezăreşte o criză mare în sistem. Şi aici mă refer la Radiologie, la specialitatea în care se preferă să se plece din ţară sau să se rămână în zona privată şi să nu se vină la un spital pentru 14 milioane de lei pe lună plus 25% mărirea anunţată de Guvern. Sunt salarii pentru care tinerii radiologi nu mai vor să ajungă în sistemul public, pentru că au alternative mult mai consistente. Va fi tot mai greu cu Anestezia, va fi greu cu Pediatria în continuare, şi dacă nu se va găsi o soluţie la nivel de politică naţională, de creştere a gradului de interes a medicilor tineri pentru aceste joburi,  se va crea o adevărata problemă. Reuşim să găsim fonduri, să accesăm proiecte, să aducem echipamente, dar nu găsim medicii care să lucreze. De exemplu, pentru CT-ul pe care îl aşteptăm, în momentul de faţă căutăm soluţii de a încadra postul de medic cu specialitatea Radiologie şi Competenţe Computer Tomograf, pentru că altfel nu putem intra în contract cu Casa de Asigurări pentru folosirea acestui aparat. Asta este de fapt linia pe care trebuie să meargă echipa managerială, de găsire a unor soluţii pentru astfel de probleme”. 
Deşi se confruntă cu o serie întreagă de probleme, atât conducerea Spitalului, cât şi administraţia locală, fac tot posibilul pentru a oferi pacienţilor Spitalului Municipal condiţii de nivel european în ceea ce priveşte calitatea actului medical.
Andreea Ştefan

“Dacă aş avea 50.000 de lei disponibili, cartea vieţii mele ar putea vedea lumina tiparului”

ne mărturiseşte dr.ing. Ştefan Traian Mocuţa, cetăţean de onoare al Câmpinei

Despre viaţa inginerului Ştefan Traian Mocuţa, doctor în geologia zăcămintelor de petrol şi unul dintre cetăţenii de onoare ai Câmpinei, s-ar putea scrie o carte. Personalitate a vieţii ştiinţifice câmpinene, el a fost şi rămâne încă unul dintre cei mai buni specialişti geologi ai Institutului de Cercetări şi Proiectări Tehnologice din Câmpina, cea mai importantă citadelă ştiinţifică  românească în domeniul cercetării zăcămintelor de petrol şi gaze. A scris sute de studii şi lucrări ştiinţifice, dar şi câteva cărţi de referinţă, în coautorat. 16 ani a predat la Universitatea de Petrol şi Gaze Ploieşti, de pe poziţia de cadru didactic asociat. De 14 ani lucrează la cartea sa de căpătâi, intitulată “Bazine şi câmpuri petrolifere pe Terra”, o foarte interesantă lucrare de sinteză din domeniul geologiei zăcămintelor de petrol, bazată pe cursul pe care l-a predat 16 ani studenţilor de la UPG. Născut şi şcolit la începuturile sale prin ţinuturile Aradului, absolvă în 1956 Facultatea de Geologie a Institutului de Petrol, Gaze şi Geologie din Bucureşti, an în care ajunge angajat al Institutului de Petrol şi Gaze Câmpina, înfiinţat în 1950, deci cu numai şase ani în urmă. ICPG (viitorul ICPT) îşi trage seva din rodnica sămânţă a cercetării ştiinţifice a petrolului încolţită prin activitatea cercetătorilor Atelierelor Astra Română. 


Născut pe bazele solide puse de aceste ateliere pline de profesionişti, institutul câmpinean va duce mai departe moştenirea de referinţă cu ajutorul unor colective de cercetători nu mai puţin pregătiţi decât predecesorii lor. La început a lucrat ca inginer geolog, apoi ca cercetător ştiinţific şi ulterior ca cercetător ştiinţific principal III, II şi I. Din 1966 şi până în 1990, Ştefan Traian Mocuţa a fost numit şeful Laboratorului de Geologia Zăcămintelor de Petrol, cunoscut mai târziu ca Secţia I de Cercetare a ICPT Câmpina. În 1990 a fost numit director al ICPT Câmpina şi a coordonat activitatea întregului institut timp de patru ani. În perioada 1994-1996, în urma vacantării unui post de senator, a făcut parte din Senatul României. În anul 1996, a revenit la ICPT Câmpina, fiind numit consilier. În vara lui 2013 i se acordă titlu de Cetăţean de Onoare al municipiului Câmpina. A fost ales membru al mai multor organizaţii şi societăţi ştiinţifice internaţionale în domeniul geologiei şi petrolului. Prin anii 1990, a colaborat cu compania OMV din Austria, cea care avea să cumpere, peste ani, pachetul majoritar de acţiuni al Petrom SA. “Institutul din Câmpina a scris o pagină glorioasă în istoria geologiei şi cercetării petrolului din România. În anii 1980, când activitatea de cercetare a cunoscut apogeul, noi, cercetătorii, eram cam izolaţi de autorităţile comuniste, dar şi respectaţi, pe de altă parte, pentru activitatea noastră. Noi nu am venit de nicăieri, fiindcă am avut la temelie cercetarea specialiştilor de la Atelierele Astra Română. Institutul a avut oameni extrem de valoroşi. Mi-e greu să mi-i duc aminte pe toţi, dar, dacă îmi permiteţi, i-aş aminti aici pe dr. ing. Nicolae Cristea, pe dr. ing. Nicolae Aldea, pe inginerii Codreanu, Petcovici, Mircea Popescu, Beldianu, Petcu, Baldovin, Pantazi, Lupu, doamnele Iosifescu şi Dîmboiu, Ştefănescu, Ursu, Ioachinciuc, Grecu, soţii Voicu şi mulţi alţii. Mulţi dintre ai au lucrat la Astra Română. Am muncit 14 ani la cartea vieţii mele, pe care mi-e greu să o văd tipărită, pentru că editarea ei ar costa 50.000 de lei, bani pe care nu îi am şi pe care este greu să îi obţin din sponsorizări, pentru că în perioada asta de recesiune economică, sunt foarte puţini patroni dispuşi să sponsorizeze”, ne mărturiseşte, gâtuit de emoţie şi cu ochii umeziţi, Traian Mocuţa. A.N.    

Trei câştigători la concursul de fotografie ”Cu şi despre Câmpina”

La sfârşitul săptămânii trecute, mai precis sâmbătă, 26 septembrie, la Câmpina s-a desfăşurat cea de-a treia ediţie a Festivalului de Fotografie “Secvenţe”, municipiul nostru aflându-se acum la cea de-a doua participare. 
Obiectivul festivalului este acela de a promova imaginile şi ideile artiştilor români şi internaţionali din mediul fotografic contemporan şi a demonstra forţa fotografiei în societatea de azi. 
Evenimentul a fost organizat de două ONG-uri din Ploieşti, respectiv Clubul de Turism şi Arte ESCAMONDE şi Asociaţia de Promovare şi Dezvoltare a Turismului Prahova, cu sprijinul Primăriei Câmpina. 


Fotografiile celor care s-au înscris ar fi trebuit să fie vernisate în zona parcului central, însă vremea capricioasă a dat planurile organizatorilor peste cap, astfel că ele fost panotate şi expuse în incinta Casei Tineretului. Din păcate, chiar şi în aceste condiţii, prezenţa câmpinenilor a fost extrem de redusă. 
În cadrul festivalului a fost organizat şi un concurs de fotografie cu tema ”Cu şi despre Câmpina”, o provocare pe care au acceptat-o destul de mulţi fotografi profesionişti şi amatori, însă ale căror imagini nu au beneficiat de expunere la momentul deschiderii. Cu toate acestea,  în urma unei selecţii a celor mai reuşite cadre suprinse în oraşul nostru,  au fost aleşi trei câştigători. Aceştia sunt: Ionuţ Burloiu (locul I), Lucian Bucurei (locul II) şi Alexandra Nicolau (locul III).
La Câmpina, festivalul s-a încheiat în jurul orei 19.30, în zona Lacului Bisericii, acolo unde câmpinenii au fost invitaţi să lanseze lampioane. 
Fotografiile premiate sunt postate pe pagina de Facebook dedicată evenimentului, dar pot fi vizionate şi la Casa Tineretului.  
Andreea Ştefan

Un miliardar în straie de cerşetor

Ţăran din părţile Buzăului, personajul la care m-am oprit azi a venit în Câmpina foarte tânăr. Fiu de chiabur buzoian cu avere mare, a făcut armata într-o unitate de muncă numită în argoul de atunci „La Dili Bau”. S-a angajat contabil la o bancă populară, unde multă lume venea atunci să ia împrumuturi cu dobândă mică. Treptat, a ajuns să cunoască lumea din oraş mai bine decât vechii câmpineni. Lucrând cu banul, omul nostru a căpătat o patimă nesănătoasă, devenind extrem de zgârcit. După revoluţia din decembrie 1989, pensionar fiind, ar fi putut să huzurească. Primise înapoi o mare suprafaţă de vie la Pietroasele şi livezi cu pruni, aşa că a dezgropat cazanul de ţuică făcut din aramă, pe care tatăl său îl ascunsese ca să nu-i fie confiscat de autorităţile comuniste şi a devenit producător. Anual face mari cantităţi de vin, între care şi renumita Tămâioasă românească, ţuică de prune şi rachiu de tescovină. 


Personajul despre care fac vorbire este un solitar, locuind pe Bulevard, într-o garsonieră din blocul aflat lângă Institut. N-a fost căsătorit şi nu are prieteni apropiaţi. În schimb, are mulţi clienţi. Aduce cantităţi mari de băutură pe care o vinde la preţuri destul de ridicate. De 25 de ani şi mai bine nu şi-a ridicat niciodată pensia de la bancă, iar banii curg spre el din toate părţile, aşa că nu este exclus să aibă sume fabuloase depuse în diferite conturi. Dar, cu toate astea, nu şi-a schimbat niciodată veşmintele. Poartă mereu un pulover soios, pantaloni care nu au fost călcaţi niciodată şi bocanci jerpeliţi în picioare. Întrebat ce mănâncă, răspunde „ceva unsuros”,  de obicei guşă de porc, care este foarte ieftină. În schimb, consumă fără zgârcenie din propriul vin, ce îl aduce într-o stare permanentă de euforie. 
Zgârcenia lui o depăşeşte pe a lui Hagi Tudose. Atunci când îşi aduce vinul cu maxi taxi până la Autogară (cam şase canistre de 20 de litri), până la blocul de pe Bulevard le cară câte două, câţiva zeci de metri, apoi le lasă jos, se întoarce şi mai ia două, le aşază lângă primele şi revine să le ia pe ultimele.  Face câteva ore până soseşte acasă şi niciodată nu se îndură să ia un taxi, care l-ar costa o sumă derizorie. 
Sâmbăta se duce la biserică, unde bătrânele care fac parastas, văzându-l jerpelit şi nevoiaş, îl blagoslovesc cu câte un pacheţel. Din această descriere ai crede că este un om mărginit, însă nu este deloc aşa. Poate părea incredibil, dar este foarte cultivat. Cred că este singurul câmpinean care recită zeci de versuri din poemele lui Ovidiu, compuse pe când era în exil la Tomis. A scris şi o monografie a comunei Pietroasa, celebră prin tezarul gotic găsit acolo (Cloşca cu puii de aur). Vinul de viaţă lungă pe care îl consumă statornic l-a făcut să ajungă la venerabila vârstă de 88 de ani. Are mulţi nepoţi în ţară şi în străinătate, care şi-au făcut o situaţie bună: doctori, universitari, alţii gospodari fruntaşi la ei în sat, care vor avea probabil o foarte plăcută surpriză când unchiul lor va pleca într-o lume mai bună. 
Orice asemanare cu personaje reale e pur întamplătoare.
Alin CIUPALĂ

Armonia muzicii şi farmecul copilăriei, oferite de Societatea Filarmonică din Câmpina

Sâmbătă, 19 septembrie, Societatea Filarmonică din Câmpina, prin strădania neobositului Tudor Moisin, a oferit melomanilor câmpineni un recital de pian de excepţie. Excepţia a constituit-o programul prezentat în deschidere de micii elevi ai şcolii de muzică ce funcţionează sub patronajul Filarmonicii, trei copii în jurul vârstei de 7 ani, îmbrăcaţi într-o ţinută potrivită cu festivitatea, care au încântat şi emoţionat publicul. Prima a fost Andra Jitaru, îmbrăcată în rochiţă albă, ca o mică zână,  care după ce a depăşit primele emoţii a cântat cu dezinvoltură o piesă pentru pian. A urmat colega ei, Erica Dragomir, dovedind o bună tehnică şi un real talent. Băiatul, Rafael Tudor, a completat acest trio ales de Tudor Moisin, cântând impecabil piesa pe care o pregătise. În finalul recitalului micilor artişti, dl. Moisin a anunţat o surpriză, o bucată cântată la patru mâini, cu mult elan, de Rafael şi Andra. 


Tudor Moisin a menţionat în prezentarea tinerilor pianişti că sunt în clasa a II-a a şcolii de muzică, fetiţele la curs de zi, iar la Rafael la cursul seral. Pentru a oferi facilităţi elevilor înscrişi la lecţiile de pian, şcoala câmpineană funcţionează având atât cursuri de zi, cât de seral. Lecţiile sunt gratuite, profesorul Tudor Moisin refuzând să primească măcar o atenţie simbolică pentru străduinţele domniei sale. Dânsul a anunţat că din toamnă, Filarmonica va aduce şi un profesor de vioară de la Ploieşti, ca să-şi diversifice cursurile. 
În partea a doua a urmat un program în memoria mamei fraţilor Moisin, dispărută la 19 septembrie 2007. Tudor Moisin a susţinut un recital de pian, cântând că un adevărat virtuos bucăţi din Fr. Chopin (Trei preludii pentru pian), D. Scarlatti (Sonata Re minor), Fr. Schubert (Impromptu op 90), Beethoven (Sonata op 90) şi în final o bucată a unui mare compozitor spaniol, I. Albeniz Granada din Suita Spaniolă, în care la pian se aud ecourile cântecelor de chitară spaniolă. 
Evenimentul s-a încheiat cu premierea micilor interpreţi şi un bufet frumos asortat, pregătit de doamnele Maria Cristina Moisin şi Olimpia Frăţilă, membre în conducerea Filarmonicii.
Alin CIUPALĂ

ROATA NOROCULUI. O viaţă între cacealma şi quinta royală

Am făcut facultatea de Filologie - Istorie – Filozofie la Iaşi, între anii 1959 – 1964, rămânând din acea perioadă cu mulţi prieteni foarte apropiaţi. Am păstrat cu mulţi dintre ei relaţii strânse şi din când în când, vreme de 50 de ani, când ne întâlneam, evocam amintiri din cei cinci ani de studenţie care ne umpluseră viaţa cu fapte şi evenimente ieşite din comun.
Uneori ne întâlneam în Iaşi, alteori la Câmpina. În oraşul nostru am avut plăcerea să regăsesc un moldovean din perioada studenţiei, care se stabilise aici. Nicolae Stadoleanu făcuse studii pedagogice şi profesa meseria de învăţător în şcolile din Proviţa şi ulterior în oraş. Era un băiat de o mare delicateţe, sfios ca o fată, excelent învăţător şi foarte bun familist. Un om liniştit, prea liniştit poate, pe care viaţa nu l-a cruţat de o serie de necazuri. Când ne vedem, rar, vorbim despre fratele său mai mare, Virgil, a cărui viaţă a fost o continuă aventură. 
Virgil Stadoleanu era un personaj fabulos, demn de un roman picaresc, provenit dintr-o familie numeroasă şi înstărită din Ţara de Sus a Moldovei. Tatăl, un gospodar fruntaş, s-a ambiţionat să-şi trimită toţi copiii, băieţi şi fete, să facă studii superioare. Virgil, de care am devenit ulterior foarte apropiat, avea o minte foarte iscusită. A dat exemen la Facultatea de Matematică a universităţii ieşene, facultate grea, cu examen de admitere dificil, pe care l-a trecut cu brio. Nu a trecut însă examenele dificile de la sfârşitul anului. Venit în Iaşiul care mai păstra încă multe urme din epoca lui de glorie, tânărul s-a aruncat în vârtejul vieţii mondene. Trecea tot mai rar pe la cursuri şi cum cu matematica nu te joci, a rămas repetent. În acea perioadă studenţii care nu promovau anul I erau exmatriculaţi şi obligaţi să dea din nou examen de admitere. 
În perioada scurtei sale studenţii, Virgil a beneficiat de o importantă subvenţie de la familia sa. Tatăl, care îşi cunoştea bine odrasla, i-a spus: „Virgile, dacă în zece ani reuşeşti să termini facultatea, îţi dau o mie de lei pe lună”, în condiţiile în care o bursă studenţească era atunci de 330 de lei. Bătrânul prevăzuse că Virgil va întârzia mult pe băncile facultăţile ieşene atunci când îi oferise aceste subsidii pentru un deceniu. 
La cursuri se ducea foarte rar, dar căpătase patima jocurilor de noroc. Aşa a cunoscut un evreu, pe conu’ Alecu, fost stâlp de cafenea şi mare jucător de poker. Mia de lei venită de acasă o pierdea regulat la partidele ţinute în casa lui Alecu, unde se întâlneau jucători versaţi. Ajuns repetent, a rămas şi fără banii trimişi de acasă, aşa că a început să aducă el însuşi partenerului care îl jupuise, alţi amatori să-şi încerce norocul la masa verde. Alecu, care era un trişor versat, şi l-a făcut asociat, pentru ca împreună să-i poată devaliza mai uşor pe clienţii racolaţi. Pas cu pas, i-a arătat toate secretele meseriei de trişor la jocurile de cărţi sau de zaruri. Cărţile erau însemnate cu un punct aproape invizibil, erau grandate cum se spunea în termenii lor, existând şi multe procedee prin care, atunci când se distribuiau cărţile, să-i pasezi coechipierului figurile cele mai avantajoase. Zarurile se măsluiau schimbându-le centrul de greutate cu un bob de mercur, astfel încât atunci când ştiai cum să arunci, scoteai dublele cele mai mari. Pare o banalitate, dar în realitate îţi trebuia îndemânarea măiastră a unui adevăr prestidigitator. 


Virgil şi Alecu au devenit un cuplu care a străbătut multe oraşe din Moldova şi a făcut prăpăd în capitală, unde existau încă cercuri de mari jucători. La un moment dat, Alecu a emigrat în Israel. În drum, a poposit la Monte Carlo şi în celebrul casino de acolo a dat lovitura. I-a scris lui Virgil, spunându-i că a ajuns la Tel Aviv şi că acum are bani ca să facă de o sută de ori drumul cu avionul România – Israel. Mai târziu a fost propulsat de o reţea mafiotă care l-a plimbat prin toate cazinourile din Europa şi America de Sud. A revenit târziu în Iaşi, ocupându-se acum şi de trafic de diamante. 
Virgil şi-a depăşit însă maestrul. Avea ambiţia să facă studii de drept, pentru a se putea apăra dacă dădea de vreun necaz. Admiterea la drept era extrem de dură, zeci de candidaţi bătându-se pe un singur loc. Posibil să fi trişat şi la examen, la care a obţinut o notă mare, ceea ce i-a permis să devină student.  Cei care nu aveau loc la drept, dar aveau medii foarte bune, erau repartizaţi la alte facultăţi umaniste. Aşa a ajuns Virgil în amfiteatrul nostru, al studenţilor la istorie. Noi, câţiva colegi care terminaserăm liceul la 16 ani, eram fascinaţi de acest bărbat elegant, frumos, şarmant, plin de umor, care ne-a tolerat în anturajul lui. Asta nu-l împiedica să ne jupoaie de bani când luam bursa, la partidele de poker de care studenţii ieşeni erau foarte atraşi. 
Unul dintre colegii noştri, Georgică Hulub, stătea la gazdă în subsolul unei case bătrâneşti de pe străduţa Abrahamfi, unde se crease un fel de club, în care toată boema studenţească se aduna în serile în care nu avea bani să meargă la elegantul Restaurant Moldova. Îşi petreceau timpul cu jocul de cărţi la mize mici. Într-o seară ploioasă, târziu, ne-am trezit la uşă cu un tânăr înalt, care s-a prezentat inginer Adrian Rusu, venit de la Combinatul Săvineşti. Şi-a făcut intrarea cu fraza: „Domnilor, am auzit că aici se poate juca un poker!” 
Am sărit pe el cu mare entuziasm, crezându-l bun de jumulit. Rusu, însă, era un jucător cu o intuiţie formidabilă şi deşi noi trişam (învăţaserăm câte ceva de la Virgil), ne-a jupuit în câteva ceasuri pe toţi. Disperaţi că ne luase aproape toţi banii din bursă, am plecat rapid să îl căutăm în oraş pe salvatorul nostru, care era la o partidă cu actorii Teatrului Naţional. Virgil şi-a lăsat partenerii, a luat un taxi şi a venit să ne salveze. Atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat jocul de noroc. Inginerul Rusu juca făcând cele mai fantastice combinaţii, dar n-a putut întrece măiestria amicului nostru, astfel că după o partidă ce s-a lungit toată noaptea, a rămas fără bani, lăsându-şi gaj ceasul şi un inel masiv din aur. 
A doua seară a revenit cu bursa soţiei, care era studentă la chimie şi cu inelul pe care aceasta îl primise în dar de la naşa sa, o mare boieroaică moldavă. Era un inel cu un safir mare cât o alună, într-o montură de platină în care erau încrustate mici diamante. Bineînţeles că a pierdut din nou. Şi-a lăsat până şi elegantul fulgarin de nylon fumuriu din Cehoslovacia, care atunci era foarte la modă. Dimineaţa, ca într-o scenă de film, i-am văzut pe Virgil şi Rusu plecând împreună, primul îmbrăcat în fulgarinul fumuriu, care-l apăra de o ploaie măruntă de toamnă, iar Rusu cu gulerul sacoului ridicat, mergând zgribulit pe lângă el. 
Am avut atunci bani să petrecem mai multe seri în Restaurantul Moldova, fostul Hotel Traian, restaurant în care venea crema Iaşului. Bucuria n-a durat însă mult, iar explozia a venit de unde nu ne aşteptam. Soţia lui Adrian Rusu, care-i tolerase multe, nu a acceptat să piardă acel valoros inel, pe care Rusu îl lăsase la masa de joc pentru o sumă derizorie, aşa că ne-a reclamat la şeful de cadre al universităţii ieşene, tovarăşul Batcu. Acesta era un muncitor simplu, fost mare comunist în ilegalitate în grupul CFR-iştilor ieşeni condus de Ilie Pintilie. Era un tip modest, îmbrăcat muncitoreşte, dar cu o  putere de decizie mai mare decât a rectorului universităţii. Pentru el era de neconceput ca nişte tineri studenţi, trimişi de partid cu bursă să înveţe şi să formeze pătura de intelectuali devotaţi principiilor moralei comuniste, să fie mai înrăiţi în năravuri decât elementele burgheze împotriva cărora luptase în tinereţe. Nu putea să conceapă că existau asemenea cercuri în rândul fiilor clasei muncitoare, trimişi de partid la studii. 
Adrian Rusu a dovedit atunci un mare fair-play. Nu a recunoscut nimic, iar când a fost întrebat cu cine a jucat, a răspuns cu tupeu că a jucat singur în oglindă. Lui nu avea ce să-i facă, în schimb nouă, eram vreo şase, ni se înmuiaseră picioarele în timpul anchetei. Tovarăşul Batcu cerea insistent explicaţii. Între noi, cel mai în vârstă era Tibi, poreclit Crapul, student la drept de vreo zece ani, fără să fi reuşit să-şi încheie studiile. În calitatea lui de viitor avocat a luat cuvântul. „Tovarăşul Batcu, aţi văzut vreodată câinii trăgând de un hoit? Ei bine, noi eram câinii!” Surprins de francheţea Crapului nostru, Batcu a fost dezarmat. Eram prea mulţi ca să fim exmatriculaţi şi am fi făcut de râs tineretul studios, aşa că ne-a iertat. 
Virgil avea harul să iasă din toate afacerile necinstite cu faţa curată. Una din isprăvile lui a distrat societatea ieşeană ani şi ani de zile, fiind povestită şi repovestită la toate chefurile studenţeşti. Era în perioada când studenţii din ţările africane, cei din familii înstărite, făceau studii la noi plătind taxe mari. Aşa se face că doi studenţi de culoare, care primiseră la aeroportul din Otopeni două baxuri cu caruşe de Kent, mai preţioase decât valuta pe vremea aceea, l-au solicitat pe Virgil, care avea de acum maşină, să-i ducă la aeroport să îşi ridice marfa. Acesta s-a executat cu cea mai mare plăcere. Ajuns la aeroport a încărcat baxurile în portbagaj, apoi a scos din buzunar o sumă măricică şi s-a adresat clienţilor săi: „Măi băieţi, luaţi banii ăştia şi veniţi la Iaşi cu trenul, pentru că dacă merg cu voi pe drum, miliţia vă vede negri, ne opreşte, ne controlează şi vă confiscă ţigările!” Considerând că are dreptate, aceştia s-au conformat. 
Ajuns cu maşina în marginea Iaşului, Virgil s-a oprit la postul de control. S-a dus cu tupeu la miliţianul care dirija circulaţia şi i-a cerut insistent să-i dea o amendă, motivând că trebuie să se justifice faţă de soţie pentru că lipsise o noapte de acasă, urmând să-i pretexteze acesteia un accident de maşină. Înţelegător, miliţianul i-a făcut pe plac. 
Odată rezolvată această problemă, Virgil a intrat într-o toaletă publică, şi-a rupt gulerul cămăşii, s-a zgâriat pe obraji şi s-a prezentat apoi la întâlnirea cu clienţii săi, ce îl aşteptau nerăbdători. Nu i-a lăsat nici măcar să deschidă gura. Furbind a început să-i înjure: „Nenorociţilor, din cauza voastră m-au luat la miliţie! M-au bătut toată noaptea, mi-au dat amendă şi au confiscat şi ţigările. Aveţi noroc că nu v-am turnat. O păţeaţi mai rău decât mine! Să îmi plătiţi amenda şi hainele şi rupte şi să vă duceţi dracului să nu vă mai văd!”
Povestea ne-o spunea cu mare haz unul din profesorii noştri, Agrigoroaie, care ajunsese acum decan şi era invitat la revederile organizate din cinci în cinci ani de studenţii din anul nostru. 
După revoluţie, cu talentele sale, Virgil s-a ocupat câţiva ani de contrabandă aducând mărfuri din Rusia şi din Turcia. Un avocat câmpinean, prezent într-un grup de turişti întorşi în ţară de la Constantinopol, mi-a povestit şi el o întâmplare hazlie cu amicul meu, care făcând mereu cursele Turcia – România, era cunoscut la vamă ca un cal breaz. Aşa se face că avocatul a fost martorul unui dialog între vameş şi Virgil, care a făcut întregul grup să se prăpădească de râs:
- V-am spus domnule profesor să nu mai veniţi decât cu un singur aparat video?
- Păi nu vezi că nu am decât unul?
Vameşul siderat îi mai arată încă unul, la care Virgila, furios, exclamă:
- Mă tâmpitule, ăsta e al tău, nu vezi că ăsta e al tău?! 
Virgil şi-a făcut o situaţie înfloritoare şi a cumpărat multe proprietăţi. Avea o tavernă în centrul Iaşiului, un adevărat cuib în care mafioţii veneau cu genţi diplomat pline de dolari. Norocul, care i-a fost favorabil atâta vreme, l-a părăsit. Grav bolnav de cancer, i-a spus frumoasei sale soţii, Zâna, care i-a tolerat viaţa plină de peripeţii, că nu vrea s-o lase încurcată. Şi-a vândut toate proprietăţile şi a cumpărat o casă elegantă pe unul din bulevardele centrale ale Iaşiului, unde şi-a instalat soţia şi pe fiul său, Ovidiu, un băiat cuminte, care a făcut carieră universitară. Pe patul de spital a fost vizitat de cei mai apropiaţi prieteni din vremea boemei studenţeşti, Miki Zaim (prieten bun cu Florin Piersic) şi Călin Catargiu, cărora le-a mulţumit pentru vizită şi cu umorul ce nu îl părăsise nici pe patul morţii le-a spus: „Să nu mă lăsaţi să vă aştept prea mult!” 
Alin CIUPALĂ

Dorsalgia (“durerea de spate”)

V-a durut vreodată spatele?  Aproape că nu există om pe care să nu-l fi durut spatele. În spatele unui simptom aparent banal pot fi numeroase cauze. Unele benigne, uşoare, cum ar fi: poziţionări deficitare ale corpului, menţinerea timp îndelungat a unei poziţii fixe a coloanei vertebrale, a unei suprasolicitări fizice sau chiar un traumatism vertebral minor fără fractură. Însă alte cauze ale dorsalgiei, cum se numeşte în termeni medicali durerea de spate, pot fi deosebit de grave. În ceea ce priveste localizarea lor, dorsalgiile pot fi de cauze rahidiene (cu punct de plecare la nivelul coloanei vertebrale), extrarahidiene (de origine viscerală, adică având la origine afecţiuni severe ale organelor interne), endorahidiene, dar mai pot fi de cauze psihosomatice .

Dorsalgia de cauză rahidiană
Dorsalgia de cauză rahidiană (cuvântul rahidian provine din franţuzescul rachis = măduva spinării), poate avea localizarea la nivelul oaselor, al aparatului musculo-ligamentar sau al discului intervertebral. De asemenea, durerea poate fi iradiată de la o suferinţă a coloanei vertebrale cervicale. 
A. Durerea la nivelul oaselor poate îmbrăca multiple forme: 
- tulburări de statică vertebrală (cifoze sau scolioze);
- spondiloza (gr.spondylos = vertebră), care este o modificare de tip degenerativ (“îmbătrânire”) a coloanei vertebrale;
- fracturi vertebrale posttraumatice (urmarea unei lovituri);
- tasări vertebrale din cauza unui os fragil (osteoporoza sau tumora osoasă primară sau metastaza vertebrală având ca punct de plecare un cancer de prostată, sân, plămân, glandă tiroidă);
- cauze mai rare: boala Paget, maladia Scheuermann, spondilita anchilozantă, spondiloza hiperostozantă Forestier. 
B. Dorsalgia în cadrul aparatului musculo-ligamentar:
- insuficienţa vertebrală dureroasă a tinerelor longiline (maladia Schantz-Denuce);
- sindromul trofostatic determină lombosacralgie, în special la femei in jurul vârstei de 45 de ani. Cauza: accentuarea lordozei lombare prin relaxarea musculaturii abdominale (de obicei, in timpul acumulării excesive de ţesut adipos pe abdomen).  Hiperlordoza lombară solicită articulaţiile interapofizare.
C. Dorsalgia de la nivelul discului intervertebral:
- spondilodiscita infecţioasă tuberculoasă (morbul Pott) sau netuberculoasă;
- spondilodiscita inflamatorie din spondilita anchilozantă sau poliartrita reumatoidă; 
- hernia de disc dorsală (foarte rar). 
Spondilodiscita este o inflamaţie simultană a unui disc intervertebral şi a vertebrelor adiacente.

Dorsalgia de cauză extrarahidiană (de origine viscerală) poate fi expresia uneia din următoarele boli: pneumonie, pleurezie, cancer pulmonar, infarct miocardic, ulcer, cancer de pancreas.

Dorsalgia de cauză endorahidiană se manifestă din cauza unor tumori intramedulare, neurinoame, meningioame, scleroză în plăci.
Diagnosticul diferenţiat între durerea dorsală vertebrală şi cea de origine extravertebrală se face în urma unui examen clinic amănunţit. Apoi, pe baza acestuia, se vor orienta explorările paraclinice: imagistice (radiografii, examen CT sau RMN), de laborator  sau consultul  interdisciplinar.
Dr. Loredana Paul  
www.sanconfind.ro