20 octombrie 2015

Bănuielile arheologilor au fost confirmate: în perimetrul Parcului Trandafirilor a funcţionat vechea vamă a Câmpinei

De câteva săptămâni încoace, sub ochii noştri, ai celor care am trecut prin Parcul Trandafirilor, ni s-a dezvelit treptat, aproape fără să ne dăm seama, o bucată din istoria aşezării noastre multiseculare (după unii specialişti, încărcată chiar cu o istorie veche de aproape un mileniu). Este vorba despre două pivniţe ce au aparţinut odinioară vechii vămi Câmpina, care a funcţionat până spre mijlocul secolului al XIX-lea. 

Vestigii multiseculare
Bănuielile echipei de specialişti de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova  conduşi de arheologul Alin Frânculeasa (din echipă mai fac parte arheolog Bianca Preda şi restaurator ceramică arheologică Claudia Dumitrescu), au fost confirmate, iar săpăturile riguroase şi cercetările minuţioase efectuate, de mai bine de o lună, la faţa locului au dat la iveală vestigii istorice extrem de valoroase, care ar putea să ateste că localitatea noastră este mult mai veche decât o arată prima ei atestare decumentară datând din 1503. Concret, au fost descoperite trei pivniţe. Una mai nouă şi două mai vechi. Una a fost realizată cu aproximaţie în secolul al XIX-lea, iar celelalte două, după metoda folosită la înălţarea zidurilor, specifică evului mediu bizantin (piatră de râu încastrată cu cărămizi subţiri), ar putea fi chiar cu câteva secole mai vechi. În mod riguros, vechimea nu se va şti decât după analiza mortarului cu izotopi de carbon, procedeu capabil să determine cu o precizie rezonabilă vechimea materialelor folosite de meşterii timpurilor trecute. 



Vama Câmpina
Se ştie că în 1503, în registrul de vamă al Cetăţii Braşovului, a fost înregistrat un moşnean din Câmpina (Mansul de Kympena), apicultor care venise să le vândă braşovenilor ceară de albine şi miere. Vama Câmpina era bine cunoscută  în secolul al XV-lea, dar mai mult ca sigur ea exista cel puţin de la începuturile statalităţii Ţării Româneşti, adică din jurul anului 1300. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la faptul că că orice stat medieval, cât de mic ar fi fost şi înfiinţat chiar în medievalismul timpuriu, nu putea funcţiona fără o viaţă economică, iar economia unei ţări nici nu îşi avea sensul fără vămi. Or, Vama Câmpina era una dintre cele mai importante vămi ale Munteniei (comerţul cu negustorii braşoveni a fost mereu foarte intens), iar importanţa ei ne îndreptăţeşte să credem că a fost înfiinţată, cel mai târziu, o dată cu întemeierea primului stat medieval de la sud de Carpaţi. Din nefericire, cele mai vechi documente scrise cu denumirea localităţii datează abia din secolul al XVI-lea. Vama Câmpina a funcţionat până pe la 1845, când vămuirea mărfurilor a fost mutată la Predeal. Ca urmarea târgul Câmpinei avea să cunoască un declin al dezvoltării sale economice. Această perioadă de stagnare a durat până la sfârşitul secolului XIX, când descoperirea unor bogate zăcăminte de ţiţei în zonă a dus la o dezvoltare explozivă a Câmpinei.



Săpăturile vor continua la anul
Alin Frânculeasa este mulţumit de rezultatul săpăturilor arheologice, după cum el însuşi ne-a declarat: “Aşa cum anticipam, beciurile descoperite aici aparţin, în opinia mea, vechii vămi a Câmpinei. Vechimea zidurilor ar putea fi determinată mai exact cu ajutorul unor metode speciale. Am descoperit, de asemenea, 11 monede de alamă din timpul monarhiei (nu am putut distinge anul în care au fost bătute, de aceea le-am dat la curăţat). Săpăturile din Parcul Trandafirilor fac parte dintr-o aşa-numită diagnoză arheologică, adică dintr-un şantier arheologic născut pentru a se verifica o ipoteză de lucru. Concluziile finale ale diagnozei noastre sunt următoarele: 1. Am dat peste construcţii ale Vămii Câmpina de acum două veacuri, cel puţin; 2. Trebuie să mai facem alte săpături, mai de detaliu, ca să zic aşa. Trebuie să extindem puţin aria săpăturilor pentru a evidenţia şi zidurile, dar şi drumul care trecea prin dreptul clădirilor de deasupra pivniţelor. Au fost evidenţiate pivniţele, dar nu şi nivelul de la care sunt construite.  Am descoperit pereţi sparţi pentru a se face culoare de trecere. Pentru buna conservare a sitului arheologic, municipalitatea ar trebui să dezafecteze toate conductele care trec acum pe deasupra vechilor beciuri. Apoi, ar mai trebui o campanie arheologică (noi săpături), prin primăvara anului viitor şi, în final, consolidate zidurile evidenţiate prin ultimele săpături. Sunt importante construcţiile dezvelite, dar ele trebuie conservate cum se cuvine. Este un lucru important, de aceea l-am subliniat de două ori. Locul ar trebui acoperit cu o structură metalică pe care să se aşeze măcar tablă, dacă nu se poate sticlă.” Felicia Olteanu, şefa biroului ADPP din cadrul Primăriei ne-a precizat: “Nu s-a decis încă, la nivelul conducerii Primăriei, ce vom face în continuare. Probabil, după ce vom primi constatarea privind rezultatele diagnozei arheologice de la dl Alin Frânculeasa, vom apela la un arhitect care să întocmească un proiect de  punere în valoare a vestigiilor descoperite”. A.N.

Editorial. DEMNITATE ȘI DEMNITARI

Sau „mai rar, băieți!”. Adică mai rar cu legile astea gen Big Brother, apărarea demnității, nediscriminării etc. Care nu duc decît la o însemnată restrîngere a libertăților individuale. Nu știu cum se face, dar, pe măsură ce progresăm spre democrație, asta se face printr-o treptată renunțare la drepturile civice. Modernitatea post-iluministă a început în momentul în care individul a început să-și afirme drepturile inalienabile, în contra-partidă cu tendințele hegemonice ale oricărei alte puteri, nobiliare, ecleziale sau statale. Asta explică formidabilul progres al umanității din ultimele două secole. Numai că, de prin ultimele decenii ale veacului XX, asistăm la o mișcare de recul, prin măsuri insidioase Statul își reatribuie (cel puțin în Europa occidentală) tot mai multe prerogative, asigurîndu-le cetățenilor săi o bunăstare fabuloasă în schimbul controlului tot mai accentuat. 


Ca toate fenomenele (post)modernizării, și acesta a degenerat la noi în caricatură. Așa este cu legea „apărării demnității” propusă de condamnatul penal Liviu Dragnea. În fond, legea este una a apărării demnitarilor. Una dintre accepțiunile cuvîntului demnitate în DEX este „autoritate morală, prestigiu, noblețe”. Este vreunul dintre aceste atribute potrivit pentru liderii noștri? Te apucă rîsul-plînsul. Ca și în cazul „legii antilegionare” despre care scriam cu cîteva săptămîni în urmă, și acum societatea civilă rahitică a reacționat tîrziu, dezlînat și anemic. Legea propusă de dl. Dragnea, au demonstrat comentatori avizați, este și inutilă (prevederile ei sunt acoperite perfect de alte legi) și plină de cuvinte goale – care pot fi interpretate oricum – și concepută să stranguleze și ultimele tresăriri de apetit critic ale societății cetățenești. Pentru că, dacă afirmi că dl Dragnea are o proprietate mult peste ceea ce poate fi justificat printr-un venit decent de politician, că dl. Zgonea sau dna. Grapini sunt analfabeți funcțional, că răposatul Vadim n-a fost un patriot și un om de cultură, ci un cancer al societății românești, că Tăriceanu e o nulitate gonflată etc. vei fi imediat acuzat că ai atentat la onoarea (demnitatea) respectivilor și pac….amenda sau închisoarea. Pentru că de demnitatea cetățeanului de rînd nu se ocupă nimeni. Îi apără cineva demnitatea atunci cînd intră în spital? În contact cu vreo autoritate publică sau o bancă? În școlile cu dotări de secol XIX? Nu este demnitatea lui asasinată seral de programul de imbecilizare televizată? Inutilitatea legii se vede limpede din aceste exemple. Cuplată cu ceea ce s-a numit „legea big brother”, promulgată de președinte, prin care supravegherea cetățenilor devine ceva normal, această lege întărește un regim cu pusee tot mai totalitariste. Gîndirea critică este esența democrației, fără ea votul este o formă goală și periculoasă. Fără gîndire critică, democrația este doar demagogie și, imediat, dictatură. Acesta e traseul pe care-l deschide legea lui Dragnea. Este, în fond, o deloc inocentă fraudă etimologică între „demnitate” și „demnitar”. Legea nu este pentru apărarea demnității, o noțiune suficient de vagă pentru a putea fi legiferată, ci a demnitarilor, a privilegiilor cu care se înconjoară fără răgaz.  Ca să o aperi, demnitatea trebuie să o ai. Mă refer la demnitatea în primul sens amintit aici, de noblețe, nu în sensul de funcție… aflată după mintea privilighenției noastre deasupra analizei critice. Sigur că la recolta asta de toamnă, anormal de bună, de legi împotriva dreptului la opinie contribuie din plin și decăderea morală, intelectuală, profesională și materială a presei românești. Ea ar trebui să creeze contra-greutatea acestor încercări de abuzuri la adresa libertății. Presa noastră este însă o presă de interese, nu principiile îi sunt faruri. Recent s-a publicat o știre de fapt divers. În Vanuatu, prim ministrul condamnat pentru corupție a profitat că președintele era plecat din țară și îi ținea locul și s-a auto-grațiat, împreună cu complicii săi. Iată o tipică situație românească mi-am spus,  parcă reciteam cum o comisie care atesta fără tăgadă plagiatul lui Ponta era desființată de ministrul învățămîntului din guvernul Ponta și înlocuită cu una perfect obedientă. Dar toate astea sunt simple defăimări… 
Christian CRĂCIUN

„Spune DA! Susţine donarea de organe”, o campanie de informare şi conştientizare cu impact

Asociaţia Transplantaţilor din România (ATR) a dat startul campaniei „Spune DA! Susţine donarea de organe” printr-o conferinţă de presă susţinută sâmbătă, 17 octombrie, la Casa de Cultură „Geo Bogza”, care a avut ca temă „Actul donării, transplantul şi starea post-transplant”. 
Doctorul psihiatru Renata Iosifescu a prezentat celor de faţă două cazuri de pacienţi cu transplant şi a pus accentul pe cât de importantă este psihoterapia într-o astfel de situaţie. În ceea ce priveşte medicaţia post-transplant, reprezentantul unui lanţ de farmacii a adus la cunoştinţa publicului faptul că nu sunt probleme din acest punct de vedere, toţi transplantaţii beneficiind de medicamentele necesare. 
La eveniment au mai fost prezenţi pacienţi cu transplant,  bolnavi aflaţi în program de dializă ori simpli susţinători, oameni care recunosc importanţa şi beneficiile donării de organe. 


În cadrul evenimentului s-au făcut referiri şi asupra legislaţiei şi procedurii privind acest gest umanitar. Astfel, am aflat că în România legea prevede posibilitatea prelevării de organe, ţesuturi şi celule de origine umană şi transplantul acestora exclusiv în scop terapeutic şi în mod gratuit, fără foloase materiale. Donator poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, aflată în moarte cerebrală sau donatorul viu, care face parte din familie (până la gradul IV de rudenie) şi care poate să doneze numai rinichi sau o porţiune din ficat.
Sunt multe prejudecăţi şi informaţii eronate despre actul donării, iar această campanie are în vedere şi schimbarea atitudinii publice, conştientizarea oamenilor cu privire la modalitatea în care îşi pot exprima, în timpul vieţii, acordul pentru a deveni donatori. 
“Oamenii nu sunt bine informaţi asupra a ceea ce înseamnă donarea de organe şi am constatat acest lucru din campaniile pe care le desfăşurăm în diverse oraşe. Nici chiar oamenii cu o pregătire superioară nu ştiu ce înseamnă în totalitate şi care este procedura legală în vederea efectuării unui transplant. Iar misiunea noastră tocmai în acest sens este direcţionată, pentru a-i informa corect pe oameni”-  a declarat Gheorghe Tache, preşedintele Asociaţiei Transplantaţilor din România.
Legislaţia în vigoare prevede ca acest acord să fie unul informat, ceea ce înseamnă că este necesar consimţământul rudelor de gradul I pentru prelevare. Familia trebuie să respecte dorinţa defunctului, dacă acesta şi-a exprimat-o. Persoana aflată în moarte cerebrală, având leziuni grave şi ireversibile ale creierului, este considerată decedată, la acest donator, funcţiile cardiacă şi respiratorie fiind menţinute artificial în secţiile de terapie intensivă.
Creşterea numărului de donatori este necesară pentru că oferă şanse la viaţă din ce în ce mai multor oameni care au nevoie de un transplant. “La fiecare câteva minute, pe lista celor care aşteaptă un organ sau un ţesut se mai adaugă un nume. Tu sau cineva apropiat ţie poate fi ultimul nume de pe acea listă. Statisticile arată că zilnic, la nivel mondial, aproximativ 20 de persoane îşi pierd viaţa aşteptând. Opţiunea de a permite să-ţi fie prelevate organele nu te costă absolut nimic. E doar o problemă de etică şi de responsabilitate socială care se materializează în consimţământul dat la notar şi în informarea familiei” – se arată mapa de prezentare a campaniei. 


Alături de cei 15 voluntari ai ATR s-au aflat şi motocicliştii de la Clubul Sportiv “Roata de Foc”, care au defilat în centrul municipiului, fluturând steaguri, în semn de susţinere a iniţiativei umanitare. În cadrul evenimentului  a avut loc şi o expoziţie de desene cu tema „Organe desenate altfel”, lucrările fiind realizate de elevi ai unităţilor de învăţământ gimnazial, în cadrul activităţilor „Şcoala altfel”. 
“Am iniţiat o campanie şi am desenat împreună cu copiii. «Şcoala altfel» a fost, de fapt, «săptămâna altfel», iar noi am fost invitaţi să le vorbim copiilor câte ceva despre donarea de organe. Copiii se exprimă mult mai bine într-o formă plastică, dovadă ca au creat desene extraordinare. Fiecare organ a avut o funcţie: creierul a fost şeful, ficatul - cel care munceşte, inima iubeşte, iar ei au desenat aşa cum au simţit” - a spus Eliza Coman, membru în comitetul director al ATR.
Asociaţia Transplantaţilor din România este o organizaţie neguvernamentală, nonprofit, care grupează şi reprezintă, la nivel naţional, pacienţi în stare post transplant şi pacienţi cu nevoie de transplant. 
Toate aceste activităţi din cadrul campaniei au ca scop creşterea numărului de transplanturi şi diversificarea tipurilor de transplant în România. 
Andreea Ştefan

Mihai Matei, patronul firmei Matero Ama, arestat pentru fraudarea unor fonduri europene

Cu toate că este, în general, cunoscută scrupulozitatea cu care inspectorii Uniunii Europene cercetează folosirea fondurilor comunitare accesate de firmele din România (sau din orice altă ţară beneficiară), încă mai există numeroşi patroni de companii, mai mari sau mai mici, prinşi cu fraudarea unor fonduri europene. Printre ei se numără şi Mihai Matei (foto), un cunoscut om de afaceri câmpinean, patronul firmei de construcţii Matero Ama, notorie pentru numeroasele investiţii cu bani publici realizate pe domeniul municipiului Câmpina. 


Până săptămâna trecută, asupra lui Mihai Matei nu plana nicio bănuială de săvârşire a unor infracţiuni. Marţi, 13 octombrie, maşinile procurorilor DNA au oprit la sediul din Poiana Câmpina al firmei Matero Ama, precum şi la locuinţele din Câmpina ale patronului firmei, ale rudelor şi apropiaţilor acestuia. În urma percheziţiilor, procurorii DNA au cerut reţinerea sa pentru 24 de ore. De asemenea, a fost audiată şi soţia acestuia, Aurelia Matei, procurorii hotărând cercetarea ei sub control judiciar. Matei este acuzat, în principal, de constituirea de grup infracţional organizat şi spălare de bani, prejudiciul estimat fiind de aproape trei milioane de euro. Există şi alte capete de acuzare: instigare la săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri europene, în formă continuată; instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată; instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată. Soţia sa, manager de proiecte europene, este şi ea acuzată de prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri europene, precum şi de constituirea de grup infracţional organizat şi spălare de bani. Pentru infracţiuni asemănătoare mai sunt cercetaţi penal administratorii unor firme partenere: Cătălin Vlădilă, Anghel Avram și Ovidiu Secu. Procurorii au indicii temeinice că Matei controla mai multe firme (înregistrate pe numele unor angajați sau rude), şi că vindea utilaje între aceste societăți, banii fiind obținuți prin finanțare de la Uniunea Europeană. Astfel, Matei reușea să păstreze pentru sine sumele respective de bani. Ulterior, magistrații Secției Penale de la Tribunalul Prahova au admis cererea procurorilor DNA de arestare preventivă, pe o perioadă de 29 de zile, a lui Mihai Matei. Dosarul său, unul clasic de corupţie şi fraudare de fonduri europene, se va judeca pe fond la Tribunalul Prahova.  Din ordonanțele întocmite de procurori a rezultat că în cursul anului 2010, la nivelul societății comerciale S.C. Matero Ama S.R.L. au fost elaborate două proiecte cofinanțate de Uniunea Europeana prin Fondul European de Dezvoltare Regională, respectiv: „Creșterea Eficienței Energetice a Centrului pentru producerea mixturilor asfaltice” și „Centru pentru producerea betoanelor și mortarelor”. Aferent proiectelor depuse, S.C. Matero Ama S.R.L. prin reprezentantul său legal, administrator Matei Mihai, a desemnat ca manager de proiect pe inculpata Matei Aurelia-Liliana, soția sa. La rândul său, acesta a îndeplinit în cadrul proiectelor calitatea de responsabil cu operațiunile financiare. În același context, inculpatul Matei Mihai, în înţelegere cu inculpata Matei Liliana Aurelia și cu suspecții Vlădilă Cătălin, administrator al S.C. Maktub S.R.L. Tecuci – ofertant (societate în care inculpata Matei Liliana Aurelia a deținut anterior funcția de asociat unic și administrator) și Anghel Avram, administrator al S.C. Leasimat S.R.L., au constituit un grup infracțional organizat, având ca scop manipularea procedurii de achiziție, în sensul depunerii de diligențe în scopul pregătirii ofertelor (prin inițierea unor asocieri între societățile acestora cu producătorii utilajelor sau al susținerii ferme din partea acestora) și implicit al stabilirii prețului de ofertare, astfel încât societățile controlate de aceștia să obțină punctajul necesar câștigării selecției de oferte, iar valoarea utilajelor să fie în mod artificial crescută.
În perioada 2010-2012, cu intenție, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul Matei Mihai a determinat-o pe inculpata Matei Liliana Aurelia să accepte depunerea și folosirea unor documente inexacte și false întocmite de ofertanți, la îndemnul soțului său, în scopul creării unei aparente stări de legalitate a procedurii evaluării, selecției de oferte și adjudecării de către ofertanți (societăți controlate de inculpat), precum și a obținerii pe nedrept, de la autoritatea contractantă (Ministerul Economiei – Organismul Intermediar pentru Energie), de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, în sumă de 9.677.326 lei, echivalent a 2.271.672 euro (valoare eligibilă nerambursabilă).
De asemenea, în același scop, suspecții Vlădilă Cătălin și Avram Anghel, cu știință, au depus pentru a fi folosite la autoritatea contractantă (Ministerul Economiei – Organismul Intermediar pentru Energie), declarații pe proprie răspundere, neconforme cu realitatea, din care rezulta că nu sunt angajați în practici prohibite, că nu sunt membri ai niciunui grup sau rețele de operatori economici și că nu se află în situația conflictului de interese, documente întocmite și prezentate în cadrul procedurii organizate de SC Matero Ama SRL.
În cadrul celui de-al doilea proiect, inculpatul Matei Mihai și ceilalți membri ai grupului a beneficiat de sprijinul suspectului Secu Ovidiu care, în calitate de reprezentant al unei firme din Bulgaria, a întocmit și semnat în numele administratorului, fără știința acestuia, documentele necesare participării în calitate de ofertant în cadrul procedurii pentru implementarea proiectului respectiv. În perioada 2011-2013, pentru însușirea sumelor ilicite astfel obținute, după achitarea contravalorii utilajelor ofertanților câștigători (S.C. MAKTUB S.R.L. Tecuci, respectiv S.C. LEASIMAT S.R.L.). Aceştia, la rândul lor, au procedat la achitarea utilajelor către producătorii acestora. Diferența rămasă, în sumă de 4.210.499 lei, la care se adaugă TVA, a fost disimulată de inculpatul Matei Mihai și ceilalți membri ai grupului în vederea ascunderii adevăratei naturi a provenienței, prin încheierea unor contracte comerciale cu aceleași societăți controlate de aceleași persoane. În final, în baza împuternicirilor pe conturile societăților, inculpatul Matei Mihai, alături de soția sa, au procedat în mod repetat la ridicarea sumelor de bani în numerar cu justificări aparent legale. A.N.

Poliţia Locală – cu o nouă conducere şi un nou plan de reorganizare

Marius Vişan, noul director al Poliţiei Locale Câmpina (foto), intenţionează să eficientizeze activitatea instituţiei pe care o conduce de câteva luni. O intenţie lăudabilă, pentru realizarea căreia ar trebui să primească tot sprijinul municipalităţii. Dacă tot nu mai duduie ca altădată economia locală, măcar liniştea publică să nu ne-o pierdem. Câmpina e cunoscută îndeobşte ca o aşezare liniştită, infracţionalitatea la nivelul oraşului situându-se, mai mereu, la cote rezonabile. Şi ar fi foarte bine ca lucrurile să nu se schimbe în această privinţă, iar sirenele amuţite ale multor fabrici şi uzine închise pe fondul prăbuşirii economiei naţionale să nu fie înlocuite de sirenele maşinilor de poliţie gonind după infractori. 


Printre noutăţile pe care Marius Vişan vrea să le aducă activităţii subordonaţilor săi se numără o mai bună colaborare cu Poliţia Naţională, o mai mare patrulare pedestră a echipajelor poliţiştilor locali de ordine publică (pentru ca poliţistul local să acţioneze mai eficient, să fie mai aproape de cetăţean şi de nevoile lui), un site interactiv care să oglindească, dar să şi optimizeze acţiunile pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice. La ultima şedinţă a Consiliului Local, aleşii au primit o informare cu privire la activităţile propuse a fi desfăşurate în cadrul Direcţiei Poliţia Locală, în perioada septembrie-decembrie 2015, precum şi propuneri pentru documentaţia obligatorie în vederea desfăşurării activităţii în conformitate cu prevederile legale: un nou “Plan de ordine şi siguranţă publică”, actualizarea “Regulamentului de organizare şi funcţionare”, implementarea unui sistem de control intern managerial, implementarea unei aplicaţii informatice. În cadrul compartimentului de ordine şi linişte publică, privitor la activitatea de patrulare - elementul cel mai important al prevenirii faptelor antisociale şi al asigurarii siguranţei cetăţeanului -, a fost întocmit un grafic de patrulare ce va fi actualizat şi îmbunătăţit, grafic corelat permanent la situaţiile întâlnite în cadrul operativ. Patrularea se desfăşoară cu două patrule, în trei schimburi. Patrularea se va desfăşura preponderent pedestru în zonele importante, deplasarea între aceste zone efectuându-se cu autoturismele din dotare. Având în vedere efectivul numeric redus, acţiunile vor fi prioritizate zilnic, raportat la importanţa acestora, conform situaţiei operative.
 Teritoriul municipiului a fost împărţit pe 10 zone de competenţă, ţinând cont şi de zonarea întocmită de către Poliţia Naţională (a municipiului Câmpina), pentru ca, pe viitor, să se poată corela activităţile celor două Poliţii, în baza protocoalelor de colaborare existente (ce vor fi actualizate). În cadrul fiecărei zone a fost întocmit graficul orar pentru patrulare (atât pedestră, cât şi auto), prin rotaţie, conform instructajului zilnic, raportat la personalul existent. 
Modul de ocupare a personalului Direcţiei Poliţia Locală din organigrama Primăriei Câmpina evidenţiază imposibilitatea alcătuirii, în cadrul Compartimentului de ordine publică, a mai mult de două patrule, de multe ori existând o patrulă cu un singur poliţist. Astfel, Poliţia Locală Câmpina funcţionează cu 42 de angajaţi, repartizaţi după cum urmează: Director executiv - 1; Dispecerat - 5; Serviciul Control - 8 poliţişti locali, din care 3 poliţişti la circulaţie, 1 poliţist pentru disciplina în construcţii, 1 poliţist la controlul comercial, 1 poliţist la protecţia mediului, 1 poliţist pentru evidenţa populaţiei, plus şeful de serviciu; „Pază obiective” - 8 poliţişti locali, dintre care 5 poliţişti la Primăria Câmpina şi 3 poliţişti la Muzeul „Iulia Hasdeu”; Ordine publică – 20 de poliţişti locali, care asigură şi concediile/liberele personalului din Dispecerat şi de la „Pază obiective”.
În vederea creşterii randamentului compartimentului Ordine publică, cei din compartimentul Control, pe timpul desfăşurării activităţii conform fişei postului, vor avea şi misiunea de a semnala orice eveniment ce ţine de compartimentul Ordine publică, pentru a se putea interveni în timp util. O sinteză statistică arată că, în perioada 10.04.2015 - 24.09.2015,  au fost emise 586 de procese-verbale de constatare a unor contravenţii şi, de asemenea, au fost identificate/verificate în baza de date 186 persoane, respectiv 127 de autovehicule. Totodată, au fost înregistrate 133 de sesizări scrise şi 820 de sesizări telefonice, toate repartizate şi transmise spre soluţionare instituţiilor competente.  A.N.

La prima instanţă, consilierul Marian Nistor a pierdut procesul cu ANI

La începutul acestui an, Agenţia Naţională de Integritate l-a declarat incompatibil pe consilierul municipal Marian Nistor (PNL, pe filieră PDL), pentru că, din anul 2008, a ocupat simultan funcţia de consilier local şi pe cea de director al Serviciului Public de Administrare şi Exploatare a Pieţei Centrale, entitate creată printr-o hotărâre a legislativului municipal. 


Directorul Pieţei Centrale a atacat ulterior decizia ANI la Curtea de Apel din Ploieşti, secţia Contencios- Administrativ, cerând anularea actului administrativ prin care fusese declarat incompatibil.  Dosarul său a fost  înregistrat la mijlocul lunii martie. Recent, instanţa de judecată i-a respins acţiunea (ca neîntemeiată), dar hotărârea judecătorească nu este definitivă, fiindcă decizia Curţii de Apel Ploieşti poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Marian Nistor este la al treilea mandat de consilier municipal, el intrând pentru prima dată în Consiliul Local în vara anului 2004. A.N.

Câmpina îşi îmbogăţeşte patrimoniul artistic şi muzeal

Sunt convins că într-un viitor apropiat, Parohia Sf. Nicolae din cartierul Slobozia va deveni un obiectiv turistic de interes naţional. În incinta parohiei întâlnim clădiri vechi de câteva secole, cu arhitectura munteneasă specifică zonei subcarpatice şi monumentala biserică nouă, cu elemente de stil brâncovenesc, operă pentru care arhitecta Livia Câlţia a fost premiată. Se remarcă aici şi parcul ce încadrează monumentele, lucrare iscusită făcută în totalitate prin munca neobosită a părintelui paroh Petru Moga. În ultima vreme, trezeşte interes şi şantierul arheologic unde s-au găsit morminte vehi de 4000 de ani, aparţinând unei culturi unice în România. 
O atracţie deosebită pentru turişti se anunţă a fi şi pictura cu care împodobeşte biserica nouă marele pictor Grigore Popescu – Muscel. Acesta a mai lucrat şi la biserica Mănăstirii Lainici, lucrare ce l-a consacrat ca unul dintre cei mai mari specialişti în pictură bisericească din Europa. Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Grigore Popescu, am extras câteva date despre domnia sa din revista argeşeană „Restituiri” (nr. 3/2015), 


„Recent la Editura Evenghelismos din Bucureşti a apărut una din cele mai frumoase cărţi de artă din câte au fost publicate la noi în ultimii ani. Este volumul pe care prof. univ. dr. Mihail Diaconescu l-a intitulat «Lainici, capodoperă a artei româneşti şi europene». Sinteză fericită dintre teologia liturgică ortodoxă, erudiţia istorică bisericească, bizantinologie, principiile esteticii şi critica de artă caracterizează acest volum. În paginile cărţii sunt discutate frescele realizate în biserica mare Izvorul Tămăduirii a Sfintei Mănăstiri Lainici de pictorii Grigore Popescu - Muscel şi soţia sa, Maria Popescu – Dragomir, personalităţi ilustre ale artei româneşti şi europene. Dl. academician Răzvan Theodorescu, cunoscător profund al picturii româneşti de inspiraţie sacră, face următorul comentariu: «Cu ani în urmă, la semimileniul morţii lui Ştefan cel Mare, ca ministru al culturii, am sprijinit pictarea interiorului unei bijuterii a arhitecturii medievale, biserica de la Borzeşti. Am realizat – întâlnindu-mă în gânduri cu regretatul patriarh Teoctist – că în acest demers îndrăzneţ era nevoie de cel mai bun pictor bisericesc al României. El era şi este cu siguranţă maestrul Grigore Popescu. (...) G. Popescu este probabil cel mai important pictor al Ortodoxiei europene. Mă întăreşte în această reflecţie vasta sa realizare de un deceniu, încheiată în 2010, care este ansamblul de pictură murală din noua biserică a mănăstirii de la Lainici. (...) Avem acum o pictură murală de o acută modernitate, unde desenul precis al vremurilor noi şi culorile «de majestate» ale tradiţiei Bizanţului îşi dau mâna într-o sinteză iconografică unică (...). Cartea d-lui prof. Mihail Diaconescu despre pictorul de excepţie care este Grigore Popescu – Muscel înseamnă o contribuţie de preţ la cunoaşterea unui tezaur pe lângă care trecem, adesea, prea grăbiţi. Cel al Ortodoxiei naţionale»”.


Alt specialist, Narcis Zărnescu, în articolul „Despre divina comedie de la Lainici”, ne spune: „Stilul lui Grigore Popescu – Muscel caligrafiază o viziune picturală, pe care aş numi-o bizantinism postmodern. Un amestec de Giotto acolo unde jocul geometric al faldurilor întâlneşte sculpturalul frust al reliefului şi De Chirico, pictorul străzilor pustii şi al caselor goale, bântuite doar de fiinţe invizibile. Privindu-i frescele am simţit câteodată jocul umbrelor aruncate de Rugul Aprins şi de şoaptele celor din Grupul de la Antim: Sandu Tudor, devenit călugărul Agaton, părintele Benedict Ghiuş, Paul Sterian, Alexandru Mironescu, compozitorul de geniu Paul Constantinescu, Mihai Avramescu, romancierul Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, cel mai important istoric al logicii din întreaga evoluţie a culturii europene, Alexandru Eliad, marele bizantinolog, Vasile Voiculescu, poet şi dramaturg. (...) Dar, ca şi André Scrima, Grigore Popescu – Muscel este un cosmopolit discret, un ortodox cu o anume aromă occidentalizată, inspirată de Giotto din Bondone”.
D-na Tereza Lili Ştiube, în articolul „Tradiţie şi înnoire” publicat în revista „Cronica fundaţiilor” (nr. 40) îl prezintă şi ea pe marele pictor: „Volumul «Lainici, capodoperă a artei româneşti şi europene», ilustrează admirabil afirmaţiile părintelui profesor Dumitru Radu. Este un volum dedicat analizei, interpretării şi valorizării picturii murale create de Grigore Popescu – Muscel, una dintre marile personalităţi ale culturii noastre. Dl. Mihail Diaconescu dedică unul din cele mai ample capitole ale noii sale cărţi pentru a explica originalitatea profundă, noutatea şi caracterul revelator al picturii murale a lui Grigore Popescu – Muscel. O firească dar şi uimitoare îmbinare între tradiţie şi inovaţie caracterizează această pictură”.  Un studiu prefaţă intitulat „Binecuvântare”, semnat de I.P.S. Dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, vorbeşte de cei doi „mari titani ai culturii româneşti”, respectiv despre esteticianul, istoricul, romancierul şi criticul de artă Mihail Diaconescu şi despre marele pictor muralist Grigore Popescu-Muscel. „Coordonator iconografic al volumului a fost d-na Maria Popescu Dragomir, ea însăşi pictoriţă de strălucită vocaţie, cea mai devotată colaboratoare a maestrului Grigore Popescu. Volumul despre Lainici ne oferă bucurii intelectuale şi artistice, pe care numai alianţa dintre erudiţie, sensibilitate şi calmul contemplaţiei estetice le poate oferi”. 
După părerea mea de umil truditor pe tărâmul istoriei, odată terminate frescele bisericii din Slobozia, această nouă lucrare a sa, la care munceşte de ani buni, va rivaliza sau poate chiar o va depăşi pe cea de la Lainici. Această capodoperă a picturii religioase, care îmbină tradiţia românească cu elementele moderne ale picturii europene, va atrage cu siguranţă un mare flux de turişti spre oraşul nostru. 
Alin CIUPALĂ

ROATA NOROCULUI. John Filcea, o viaţă de la capăt

În anii ’60 ai secolului trecut, în scurta perioadă de destindere care a urmat după declaraţia din aprilie, când Gheorghe Gheorghiu Dej a ieşit de sub tutela Moscovei, au început să se organizeze de către ONT excursii în ţările capitaliste. La un preţ convenabil, cam un sfert din salariul mediu de atunci, puteai să faci lejer o călătorie la Constantinopol sau la Viena. Acest început de liberalizare a călătoriilor în străinătate a deschis însă o poartă şi pentru cei care, atraşi de mirajul occidentului, doreau să fugă din ţară. Au fost cazuri când dintr-un grup de 40 de excursionişti, plecaţi cu autocarul la Viena, se mai întorcea în ţară doar şoferul. 
În acea perioadă aveam doi prieteni apropiaţi, care au pus la cale o astfel de evadare. Unul era Nelu Filcea, un tânăr atletic şi viril, bine cunoscut în tot oraşul pentru ţinuta sa elegantă şi năzbâtiile pe care le făcea. Celălalt, Florin Anton, poreclit de prieteni Alfonse, avea delicateţea şi trăsăturile unui actor de cinema celebru în acea vreme, Gérard Philipe şi  era proaspăt absolvent al Facultăţii de Stomatologie, fiind repartizat la dispensarul Rafinăriei. Fără să spună nimănui din cercul lor mare de prieteni câmpineni, cei doi s-au înscris pentru o excursie la Istanbul şi după ce au petrecut toată noaptea la nunta unui amic, dimineaţa au plecat de la Ploieşti cu autocarul Oficiului Judeţean de Turism, pe un drum care pentru ei era fără întoarcere. Amândoi aveau motive destul de întemeiate să plece din România. Cei care au revenit în ţară spuneau că în autocar au fost de o veselie nebună, distrând cu glumele lor tot grupul de turişti. Ajunşi la Istanbul, au dispărut imediat, cerând azil politic. 
Azilanţii, cum erau numiţi, erau dirijaţi de autorităţile de acolo spre lagărul din localitatea Latina, în apropiere de Roma. Alfonse a putut să mai rămână în Turcia, unde a lucrat ca stomatolog un an de zile, câştigând bine şi pregătindu-se pentru emigrarea în America. Nelu Filcea a ajuns însă în lagărul de lângă Roma, unde a stat o perioadă destul de lungă. 
Nelu provenea dintr-o familie bogată. Tatăl său, Ionică Filcea, avea o cârciumă pe strada Griviţei, la intersecţie cu strada Castanilor, unde poposeau, la ieşirea din serviciu, toţi funcţionarii societăţilor petrolifere ce aveau sediile în apropiere. Ionică Filcea îşi dorea să extindă afacerea şi construise un mare imobil pe strada Kogălniceanu (cunoscută azi cu numele de Bolta Rece), unde voia să deschidă un restaurant modern şi unde la etaj avea şi apartamente pentru familia sa. Nu au apucat să locuiască nici măcar o zi în casa pentru care munciseră o viaţă, deoarece le-a fost confiscată prin legea naţionalizării din 1949. Li s-a repartizat pentru familia lor, părinţii, Nelu şi sora lui, o singură cameră, în casa inginerului Chira (închis atunci pentru motive politice şi cu averea confiscată). 


Gospodari şi cu simţul afacerilor, părinţii lui Nelu nu s-au lăsat doborâţi de vitregia vremurilor; se ocupau cu achiziţii de sticle şi borcane, reuşind în zece ani să strângă bani şi să-şi cumpere o casă pe strada Heliade Rădulescu, unde aveau acum condiţii de viaţă civilizată. Nelu s-a descurcat bine ca fiu de negustor; a avut probleme să-şi termine studiile, însă a făcut liceul la seral şi s-a angajat merceolog la combinatul de industrie locală „23 August”. Ca mulţi tineri de vârsta lui, visa să-şi poată cumpăra o motocicletă şi a reuşit să-şi ia una din cele mai bune motociclete de atunci, o Java, cu capacitate cilindrică mare, fiind un foarte abil conducător, demn de a concura la orice motocros. De la motocicletă a trecut la maşină şi a luat-o pe cea mai ieftină de atunci, un Trabant. Dar Nelu avea ambiţii mai mari, iar când a mai strâns ceva bani a vândut Trabantul şi a pus toţi banii pe un carnet de CEC, aşteptând să găsească o maşină de ocazie mai bună. Neşansa a făcut ca, în timp ce se afla pe litoral, din camera de hotel să i se fure atât cecul, cât şi buletinul. A anunţat imediat miliţia, dar reclamaţia a rămas nerezolvată. De la diferite agenţii din ţară, hoţul care avea buletinul lui, dar cu poza schimbată, i-a retras toţi banii. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul pentru Nelu Filcea.
Alfonse (porecla îi devenise un al doilea nume) rămăsese de mic orfan de mamă. Fusese crescut cu multă dragoste de sora lui cea mare, la care ţinea enorm, dar care fiind bolnavă de inimă, a murit de tânără. Îndurerat de pierderea fiinţei care-i era cea mai apropiată şi nemulţumit de condiţiile de la locul de muncă, s-a înţeles cu Nelu şi au pus la cale fuga din ţară. 
Începuturile au fost grele pentru amândoi. Nelu a stat în lagăr până când s-a format un lot din cei care cereau azil politic în SUA. Fiind destul de numeroşi, umpluseră un avion, care a plecat din Roma cu destinaţia New York. Mai târziu, când a revenit în ţară, îmi povestea că majoritatea aveau studii superioare, fiind ingineri, economişti ori medici. În avion îi auzea cum îşi făceau planuri ambiţioase să-şi deschidă firme, cabinete, să înceapă afaceri în domeniul în care erau pregătiţi. Auzindu-i, prietenul meu bombănea: „Fir-aţi ai dracului. Poate ne pun ăştia, când ajungem, să săpăm nişte şanţuri!” Auzise el câte ceva în lagăr. Aproape că aşa a fost. Odată ajunşi acolo, n-a contat pregătirea. De la biroul de emigrări, după formalităţile legate de azilul politic, au fost repartizaţi la locuri de muncă modeste. Cu francheţe, Nelu mi-a mărturisit că l-au trimis să lucreze ca muncitor necalificat la căile ferate. 
El, care la Câmpina schimba serviciu după serviciu, fiind un tip rebel şi nonconformist, a trebuit să se alinieze rapid stilului de viaţă american. În acea perioadă, i-a trimis o ilustrată fostului său şef din Câmpina, cu un text scurt: „Succes în construirea socialismului”, cu o specificare lângă adresă: „La coadă la pâine”. Câţiva ani buni s-a întors la pasiunea lui pentru motocicletă, voiajând prin toate statele americane. A avut un accident grav, în urma căruia i s-au făcut nişte analize extrem de scumpe şi ne povestea că a avut noroc cu asigurarea socială, pe care în America dacă nu o ai, mori pe şanţ, nu se uită nimeni la tine. Nelu a călătorit mult şi în străinătate. Trimitea prietenilor câmpineni ilustrate cu stadionul Marakana din Brazilia sau din alte locuri exotice. A cunoscut lume deosebită, chiar din cercuri înalte, între alţii şi pe John Lenon, unul dintre membrii Beatles. 
A muncit din greu, ajungând în timp, aşa cum spunea chiar el, pe un post „între şef şi muncitor” şi a rămas în serviciul căilor ferate până la pensionare. Câştigând bine, şi-a închiriat o garsonieră confortabilă în centrul New York-ului, lângă celebrul Central Park din Manhattan. Se plimba pe aleile parcului folosind rolele, care în America era un sport foarte practicat. Norocul care l-a însoţit întotdeauna l-a ajutat să-şi găsească şi o soţie deosebită. Tânără, frumoasă, îngăduitoare la toate nebuniile lui, Cristina i-a rămas până astăzi o soţie devotată. După ce s-a căsătorit, un văr de-al său, inginerul Niculescu din Câmpina, ajuns şi el în America, ne spunea că îl vedea mereu împreună cu soţia făcând ture cu bicicleta pe aleile parcului, fiind o pereche foarte reuşită care atrăgea atenţia turiştilor. Mai târziu, Nelu a găzduit în locuinţa sa mulţi câmpineni care l-au vizitat şi mărturiseau că trăieşte pe picior mare. 
Pentru a-şi spori veniturile, în weekend se angajase la o firmă de taximetre de lux, unde era bine plătit. Odată, ne-a relatat o întâmplare extraordinară petrecută în acea perioadă. Era o zi urâtă de sfârşit de noiembrie, când peste New York cădea o burniţă rece. În weekend, centrul oraşului era gol. Neavând clienţi, pe când se retrăgea cu maşina spre garajul firmei, a observat doi bătrânei încărcaţi de valize, care stăteau pe trotuar aşteptând disperaţi un taxi. S-a apropiat de bordură, a deschis uşa şi a strigat plin de entuziasm: „Hello, Câmpina! Ce mai face Muchi?” Cei doi erau apreciatul medic câmpinean Tică Ionescu şi soţia lui. Pe când era student la Cluj, dl. Ionescu a stat în gazdă la o familie de evrei bogaţi. În timpul dictatului de la Viena, când evreii din nordul Ardealului erau deportaţi de unguri în lagărul de la Auschwitz, s-a căsătorit cu fiica gazdei, salvând astfel familia de la deportare. Neavând copii, s-au ataşat de un frumos câine de rasă pe care îl ştia tot oraşul, Muchi, un fel de celebritate locală. Familia Ionescu emigrase în Italia, dar pentru că nu reuşiseră să se acomodeze acolo, au plecat la New York. Când i-a întâlnit Nelu, erau în prima lor zi pe pământ american. Atunci când au auzit salutul lui – „Hello Câmpina”, le-au căzut valizele din mână. 
Nelu şi-a luat cetăţenie americană, devenind John şi astfel, având paşaport american, a putut să revină în România. În 1971 a fost primul câmpinean fugit care s-a întors ţară. Îşi impresiona prietenii, aruncând pur şi simplu cu banii. Moştenise casa părintească şi aici îşi invita amicii la nişte chefuri care se prelungeau până târziu. Era foarte bine păstrat pentru un pensionar, părând cu mult mai tânăr faţă de vârsta sa reală. Ne uluia la petreceri când deschidea sticlele de bere cu dinţii, bucurându-se de o dantură perfectă. 
În prezent a plecat din New York, cumpărându-şi o vilă spaţioasă în Florida, unde îşi tot invită adesea prietenii câmpineni. 
Florin Anton, ajuns şi el la New York, a trebuit să dea multe examene pentru a-şi echivala studiile de medic stomatolog. Fiind foarte bun dentist, a prosperat repede. Făcea implanturi, care în vremea aceea erau o noutate. Şi-a deschis o clinică cu mulţi angajaţi, frecventată de bogătaşii New York-ului. După ’90, mulţi prieteni câmpineni l-au vizitat în America, rămânând impresionaţi de reuşita lui în ţara tuturor posibilităţilor. Nelu povestea că amicul nostru comun lua micul dejun la un restaurant ultraelegant, unde pentru două ouă şi o cafea plătea 100 de dolari, fiind înconjurat de societatea înaltă a marelui oraş din care făcea acum parte. Având un cont respectabil în bancă, Alfonse şi-a făcut o vilă deosebită într-o staţiune alpină, încărcată cu multe lucruri de valoare. O boală cumplită însă l-a măcinat, secătuindu-l de toate puterile. În cel mai greu moment al vieţii, a fost îngrijit cu devotament de prietenul lui câmpinean, căruia i-a lăsat ca amintire toate diplomele sale de medic stomatolog obţinute la universităţi de prestigiu americane, precum şi câteva cărţi şi albume valoroase, pe care am avut ocazia să le admir. 
Alin CIUPALĂ

Câmpina - o istorie în date

1936, ianuarie, sfârşit. Are loc la Câmpina premiera filmului german „Die Herrin von Câmpina”/ „Stăpâna Câmpinei”, producţia casei de filme „N.D.F.” din Berlin. În rolurile principale: Dorothea Wiek (în film Ileana Mănescu) şi Gustav Fröhlich (în film inginer chimist).


În ziarul „Gazeta Câmpinei” (an. II, nr. 53/ 5 ianurie 1936, p. 1) apare articolul cu titlul „Filmul «Stăpâna Câmpinei» a fost terminat. Interesantele lămuriri date de domnul regizor Haig Acterian”. 
„(...) Majoritatea acţiunei se petrece în Câmpina. S-au recurs şi la unele trucuri cinematografice absolut indispensabile unui cât mai mare efect artistic. Aşa bunăoară un cartier care în film este în Câmpina, în realitate este în Moreni, «Rafinăria Câmpina» unde s-au turnat un număr foarte mare de scene, este rafinăria «Astra Română» din Ploieşti. Casa mare, boierească, a Ilenei Mănescu este construită în «studio». Este o casă în stil pur românesc, în genul Palatului Bibescu de la Mogoşoaia. Filmul este gata complet la 25 ianuarie şi la 29 ianuarie va juca în premieră la Bucureşti. «Stăpâna Câmpinei» este o supraproducţie a casei «Cine-Aliance» Berlin înregistrat pe aparatura «Tobis Film». La Câmpina filmul va sosi la sfârţitul lunei şi se va programa la cinema «Casa Poporului»”.
Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

CĂLĂTOR PRIN LUME. Strasbourg, oraşul din inima Europei

Bine v-am regăsit, stimaţi cititori ai acestei rubrici! A venit toamna şi odată cu ea a venit timpul să ne continuăm călătoriile prin lume. Pentru astăzi, vă propun să vizităm împreună oraşul „tuturor drumurilor” – Strasbourg – metropola Alsaciei, situat în apropierea Rinului, pe râul Ill, pe marile intinerarii ce unesc Mediterana, Renania, Europa Centrală, Marea Nordului şi Marea Baltică. 
Puţină istorie
În sec. XII î.Hr., găsim aici o tabără romană numită Argentoratum, ca mai târziu, în anul 451 d.Hr., teritoriul să fie invadat de Alemani şi devastat de hunii lui Atilla. În anul 496, Clovis (481 – 511), regele ce a pus bazele statului Franc, după ce-i învinge pe Alemani la Tolbiac, ocupă cetatea pe care o numeşte Stratebourgum – oraşul drumurilor. Câteva secole mai târziu, în 842, doi dintre nepoţii lui Carol cel Mare, Ludovic şi Carol, îşi jură fidelitate şi iau hotărârea de a lupta împotriva fratelui lor mai mare, Lothar. Acest jurământ, cunoscut în istorie drept Jurământul de la Strasbourg, a fost scris într-o limbă care să fie înţeleasă de anturajul celuilalt şi au făcut-o aşa de bine, încât este socotit de filologi drept cel mai vechi text de limbă romanică, o încercare de limbă franceză şi respectiv germană. Prin acest tratat, ei îşi împart Regatul Carolingian între ei. În 870, Ludovic Germanul obţine Alsacia, pe care o integrează în Sfântul Imperiu Romano-German şi Strasbourg devine oraş episcopal. În 974 are voie să-şi bată monedă proprie. În sec. XIV devine oraş imperial, pentru ca prin pacea de la Westphalia (1648), oraşul să devină francez la 30 septembrie 1681, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, punându-se astfel capăt războiului de 30 de ani. Între 1806 – 1808, Napoleon stă în Strasbourg. În 1870, după un asediu de şapte săptămâni, oraşul capitulează şi este încorporat în Imperiul German, Strasbourg devenind capitala regiunii Alsacia Lorena. În 1918, după abdicarea lui Wilhelm al II-lea, trupele franceze ocupă oraşul, pentru ca pe 18 iunie 1940, Strasbourg şi Alsacia să fie anexate din nou Germaniei. „Ping-pong-ul” cu această regiune atât de frământată se va termina în noiembrie 1944, când oraşul este eliberat de trupele franceze conduse de generalul Leclerc. După cel de-al doilea război mondial, Strasbourg devine un important centru al vieţii politice europene. În 1949 ia fiinţă aici Consiliul Europei, urmat de Parlamentul Europei în 1979, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi altele. Din 1988, Strasbourg se află pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. 
Povestea Marseillezei
Dacă printr-un sondaj aţi întreba care este cel mai cunoscut imn naţional al unei ţări, probabil că cel mai mulţi vor răspunde „Marseilleza”, imnul naţional al Franţei, dar puţini vor fi aceia care vor şti legătura între imnul naţional al Franţei şi Strasbourg. Povestea începe pe 26 aprilie 1792, când primul primar constituţional al oraşului, Frederic Dietrich, ales în 1790, oferă în propria casă un dineu de adio pentru voluntarii Armatei Rinului. În timpul mesei, printre alte discuţii, se vorbeşte şi despre necesitatea ca aceşti voluntari să fie animaţi şi printr-un cântec demn de entuziasmul lor. La un moment dat, primarul îl roagă pe Rouget de L’Isle, poet şi compozitor, să compună ceva. 


Toată noaptea, acesta scrie versuri şi cântă la vioară, pentru ca a doua zi, acompaniat la pian de nepoata lui Dietrich, să-şi prezinte al său „Cântec de război” pentru Armata Rinului. La scurt timp după aceasta, batalionul de marseillezi chemat în sprijinul Parisului revoluţionar, adoptă cântecul şi îl lansează la Paris, devenind Marseilleza. Versiunea oficială datează din 1887, când este decretat imn naţional al Franţei, în timpul celei de a treia republici (1870 – 1905). Datorită muzicalităţii şi versurilor sale, s-a răspândit în întreaga Europă ca un simbol al libertăţii. 
La plimbare prin Strasbourg
Strasbourg este al şaselea oraş ca mărime din Franţa, cu o populaţie de peste 300.000 de locuitori. Acest oraş splendid poate fi vizitat pe jos sau printr-o plimbare pe râul Ill, afluent al Rinului. Ideal este le combini, dar astăzi vă propun să-l străbatem la pas şi să pornim dintr-un punct central de mare atracţie: Piaţa Catedralei Notre Damme, situată în cel mai înalt punct al oraşului, la 144 metri. În trecut, o zonă în care se vindeau cireşe, pâine, covoare, legume şi fructe, astăzi piaţa îţi taie respiraţia prin frumuseţea clădirilor ce o înconjoară. 


Stând cu faţa spre catedrală, avem în stânga noastră Kammerzell House (casa comerianţilor), o clădire pe jumătate din lemn cum rar poţi vedea, având faţada compusă din 75 de ferestre înrămate, asemănătoare unui tablou în rame, ce înfăţişează diferite personaje din Biblie, din mitologie, semne zodiacale şi o serie de muzicieni. Pe colţurile clădirii se văd sculpturile reprezentând Mila, însoţită de doi copii şi un pelican, iar la celelalte etaje, Speranţa reprezentată de o pasăre Phoenix şi Credinţa reprezentată de un grifon (făptură cu cap şi aripi de vultur şi trup de leu).  Nu departe de această casă, o altă clădire îţi atrage atenţia prin frumuseţea sa: Pharmacie du Cerf, considerată a fi cea mai veche farmacie din Franţa, datând din sec. XV. Arcadele sale, de la parterul din piatră, sunt decorate cu ramuri şi şerpi, iar etajele sale construite în 1567 sunt pe jumătate din lemn. Acestea sunt doar două din clădirile ce îţi încântă ochiul, dar toate celelalte din piaţă sunt la fel de spectaculoase. Bineînţeles că principalul obiectiv turistic cunoscut în întreaga lume este...
Catedrala Notre Damme
Stând în faţa catedralei, rămâi uimit de magnifica broderie din piatră a faţadei şi de înălţimea singurei sale turle, ce se înalţă până la 142 de metri în partea stângă, cea mai înaltă din lumea creştină până în sec. XIX. Fascinat de frumuseţea acestei catedrale, nu poţi să nu îi dai dreptate marelui scriitor Victor Hugo, care spunea că este „o delicată minune gigantică”. Ridicarea ei a început în 1176, pe temelia unei foste bazilici din 1015, care fusese distrusă de un incendiu, construcţia durând aproape trei secole până la terminarea ei în 1439. 


Faţada principală, o adevărată dantelărie în piatră, este dedicată vieţii lui Iisus şi Judecăţii de Apoi. Pe canatul portalului din dreapta se poate vedea Ispita, înconjurată de Înţelepciune şi de Fecioarele Nesăbuite, iar pe portalul din stânga se pot vedea Virtuţile înjunghiind Viciile cu suliţele lor. Fiecare portal are deasupra sa un fronton dublu. În partea centrală, deasupra intrării, se află fereastra rozetă (1284) înconjurată de 16 petale. În stânga şi în dreapta sunt două turnuri-clopotniţă cu o platformă la 66 de metri. Dacă te ţin puterile să urci cele 329 de trepte, de pe această platformă ţi se oferă o splendidă panoramă a oraşului. Interiorul catedralei, înalt de 32 de metri şi lat de 34, a fost construit între 1240 – 1275. Păşind în interior, vizitatorul poate admira splendidele vitralii în nuanţe aurii, culoare preferată de meşterii sticlari din Strasbourg. Cele mai vechi aparţin secolului XIII şi reprezintă împăraţi ai Sfântului Imperiu Romano – Geman. Trecem pe lângă un grup statuar reprezentând Muntele Măslinilor şi ne îndeptăm paşii spre acea minune a ştiinţei şi tehnologiei...
Ceasul Astronomic
Acesta a fost construit în jurul anului 1570 de către un matematician din Strasbourg, Conrad Dasypodius şi de o echipă de ceasornicari elveţieni. Ceasul nu a funcţionat din 1789 (Revoluţia franeză) până în 1842, când Jean Baptiste Schwillinger i-a adăugat sistemul planetar al lui Copernic pe un minunat fond albastru, deasupra unui calendar zodiacal. Ceasul măsoară 18 metri. 


Este ora 12.30 şi ne facem cu greu loc printre sutele de turişti ce aşteaptă ca figurinele ceasului astronomic să se pună în mişcare. Şi iată cum, deodată, cei 12 apostoli ies printr-o fereastră şi trec prin faţa lui Iisus Hristos, care le dă binecuvântarea de trei ori înainte de a binecuvânta mulţimea. Negarea lui Hristos de către apostolul Petre este redată de bătăile din aripi ale unui cocoş care cântă cucurigu. La fiecare sfert de oră, cele patru vârste ale omului, reprezentate de un copil, un adolesent, un adult şi un om bătrân, trec la un nivel mai jos prin faţa Morţii, în timp ce un înger întoarce o clepsidră pentru a marca trecerea timpului. Uimiţi de succesiunea de imagini, avem o altă surpriză văzând zei din antichitate defilând în caleşti ce reprezintă zilele săptămânii. Privirea ne este atrasă apoi în faţa ceasului, de Stâlpul Îngerilor, datând din anul 1225, o alegorie a Judecăţii de Apoi, care îi grupează pe Hristos, Judecătorul, cei patru evanghelişti şi îngerii judecăţii sunând din trompetă. Această sculptură în piatră completează în mod fericit acest colţ fantastic din catedrală. Părăsim cu părere de rău catedrala şi pentru că stomacul dă semne de nerăbdare, intrăm într-un winstube – un mic bar prietenos, vesel, asemănător unui pub britanic. 
Câteva specialităţi alsaciene
Dacă nu intri într-un winstube, spun localnicii, nu ai văzut adevărata viaţă a Strasbourgului. Prietenii noştri ne sugerează faimosul „pate de gâscă în crustă” sau varza acră, preparată în diferite feluri. O alternativă ar fi „cocoş în sos de riesling” sau „stomac de porc umplut”. 


Pentru amatorii de peşte există „Matelote”, un fel de mâncare cu ştiucă, crap, biban şi lin. La capitolul brânzeturi, este recomandată picanta brânză Munster, cu sau fără chimen. Vinurile cele mai cunoscute sunt albe, roşii sau roze, Riesling, Pinot, Sylvaner (vin uşor, alb şi răcoritor) sau Gewurztraminer (vin puternic şi parfumat cu buchet fructat), vinuri fiind servite în cană. Dacă vorbim de vinuri, să amintim că aici, în Alsacia, există un Drum al Vinului, cum avem şi noi în Prahova şi pe acest drum, la Riquewihr, se află cel mai vechi butoi de vin din lume (1715). Din multitudinea de specialităţi, ne hotărâm să alegem o tartă flambée cu smântână, cuburi de şuncă şi ceapă pe un strat de aluat şi un „Maennerstolz” (mândria bărbatului), un cârnat mare cu un gust de hotdog. 
Cu problema stomacului rezolvată, ieşim în atmosfera plăcută a oraşului şi ne îndreptăm spre alte obiective turistice despre care vom vorbi săptămâna viitoare. 

Alex. BLANCK
În nr. viitor: Strasbourg, Palatul Rohan, Mica Europă şi Cartierul European

PARALIZIA CEREBRALĂ INFANTILĂ

(INFIRMITATEA MOTORIE DE ORIGINE CEREBRALĂ)

În 1862, William Little, ortoped din Londra, a făcut prima descriere medicală a unei afecțiuni dificile care afectează copiiiîn primii ani de viață. Observațiile sale au fost făcute asupra unui grup de copii cu anomalii ale tonusului muscular și ale dezvoltării.

Tetraplegie spastică sau boala Little
Mulți dintre copii s-au născut în urma unui travaliu prelungit sau au fost născuți prematur.Alții au prezentat infecții perinatale (sepsis sau infecții la nivelul sistemului nervos central). Un alt grup de copii a prezentat,în primii ani de viață afecțiuni ca meningita, traumatisme craniocerebrale, axfixia prin înec, accidente vasculare, intoxicații (cu plumb). Afecțiunea denumită mult timp boala Little (după numele ortopedului), corespunde termenului actual de paraplegie sau tetraplegie spastică. Autorii anglo-saxoni folosesc termenul de paralizie cerebrală (cerebralparalysis), pe când cei francezi preferă termenul de infirmitate motorie de origine cerebrală (IOMC).

Paralizia cerebrala nu este ereditară
Paralizia cerebrală este o encefalopatie nonprogresivă și neereditară, apărutăîn perioada pre- sau perinatală, caracterizată prin alterarea în grade variabile a funcțiilor motorii, senzitive și intelectuale. Simptomele paraliziei cerebrale nu corespund unui tipar, ci se regasesc într-un spectru cu  severitate variabilă. Simptomele diferă de la un copil la altul și se pot schimba chiar la același copil de-a lungul timpului, acest lucru depinzând, în mare măsură, de vârsta la care a debutat afecțiunea, de localizarea și de gradul de afectare apărute la nivelul sistemului nervos central (creier, cerebel, mezencefal). Exista trei  tipuri majore de paralizii cerebrale: spastice, diskinetice, ataxice.Unii copii pot avea dificultăți la efectuarea mișcărilor fine (desenatul pe o carte de colorat), alții pot avea probleme de echilibru, unii pot avea mișcări involuntare, alții pot prezenta tremor la inițierea unei miscări, unii pot merge cu dificultate (membrele inferioare atingându-se la nivelul genunchilor- mers „forfecat”), alții pot prezenta grimase și hipersalivație.



Paralizia cerebrală nu determină mereu un handicap
Paralizia cerebrală nu determinăîntodeauna un handicap. Dacă un copil cu paralizie cerebrală severă este incapabil să meargăși are nevoie de îngrijire și suport toată viața, un copil cu o formă moderată poate fi doar un neîndemanatic.Paralizia cerebrală nu este contagioasă, dar poate fi urmarea unei boli contagioase cum ar fi rubeola (mame care au avut rubeolăîn timpul sarcinii).Paralizia cerebrală nu se moștenește genetic, dar poate fi prezentă la un copil alcărui mamă este dependentă de acool sau de droguri. Diagnosticul este pus în urma unui examen clinic care cuprinde urmărirea atitudinii și activității spontane a copilului, studierea reacțiilor posturale de susținere, redresare sau echilibru , examinarea reflexelor. Diagnosticul clinic este completat de cel paraclinic (CT–tomografia computerizată, RMN , ecografie transfontanelară).

Echipa de tratament
Echipa de tratament include: medic pediatru, neurolog, psihiatru, ortoped, medic de recuperare, kinetoterapeut, specialist în terapie ocupațională, logoped, asistent social, psiholog.Tratamentul este medicamentos (anticonvulsivante, neurotrofice, toxină botulinică – injectată în musculatura afectată, aceasta reduce spasticitatea și creează premisele unei recuperări eficace), ortopedic (vizează corectarea pozițiilor anormale ale membrelor, ex. tenotomii) și de recuperare.
Programul de recuperare trebuie început cât mai precoce, înaintea vârstei de 2 ani . Scopul este prevenirea atrofiei musculare, îmbunătațirea dezvoltării motorii a copilului, relaxarea musculaturii contracturate, prevenirea retracțiilor musculo-tendinoase, inhibarea hipertoniei musculare, îmbunătățirea echilibrului, reeducarea mersului și a prehensiunii. 
Dr. Loredana Paul