03 noiembrie 2015

CÂMPINA ÎN LACRIMI

O tânără câmpineancă a murit în incendiul care a îndoliat România, în timp ce un alt concetăţean de-al nostru este internat în Spitalul Militar

Cumplitul incendiu izbucnit vineri seara, în clubul bucureştean Colectiv, la un concert al trupei de hardmetal-rock "Goodbye to Gravity", a făcut, până în prezent 31 de victime. Printre spectatorii care au murit arşi sau călcaţi în picioare se numără şi Carmen Irina Opriță, o tânără câmpineancă de numai 24 de ani, absolventă a Facultăţii de Informatică din Universitatea Bucureşti. 


Karina, cum îi spuneau prietenii, era în primul an la masterat și lucra într-o importantă companie din Capitală, ca specialist IT. Era în floarea vieţii, era ca o floare a vieţii – frumoasă, inteligentă, cu un suflet minunat, iubită şi apreciată de toţi cei care au cunoscut-o. Marea de lacrimi vărsate de părinţi, de rude şi de numeroşii săi prieteni, care o plâng pe cea care ne-a părăsit atât de tragic, ar putea stinge chiar un incendiu. Din păcate, incendiul izbucnit în Clubul Colectiv nu a putut fi nici stins, nici învins. 
Un alt concetăţean al nostru, Silviu Ciocănelli, student în Bucureşti, prezent şi el în Clubul Morţii, a fost internat la Spitalul Militar. 


Are arsuri de gradul III pe 30 % din suprafaţa corpului şi plămânii compromişi, de aceea este intubat.  Familia are puţine mijloace financiare pentru îngrijirea medicală a acestuia, astfel că face un apel la toţi cei care pot întinde o mână de ajutor, să facă o donaţie, cât de mică, pentru ca Silviu să poată fi tratat corespunzător. Contul în care puteţi dona este deschis la ING: RO18 INGB 5529 9999 0121 2990 (beneficiar Sabin Ovidiu Ciocanelli, cu menţiunea “donaţie Silviu”). 
Răzvan Hicea, un alt câmpinean, a ajuns la Spitalul Universitar cu arsuri pe antebraţe, dar a fost externat duminică. Alți câmpineni - Daniel Conciu, Theodor Iordache și Ștefan Jugănaru, prezenți și ei la concert, au scăpat cu răni superficiale.
Numărul celor morţi s-ar putea dubla în următoarele zile, căci în spitalele bucureştene se mai află 150 de răniţi, dintre care 90 în stare foarte gravă. Karina a murit împreună cu colega ei de apartament, o tânără din Câmpulung, care a însoţit-o la concertul  cu intrarea gratuită, ce ar fi trebuit să fie un triumf al trupei "Goodbye to Gravity", dar care s-a transformat într-un iad, la doar 10 secunde de la declanşarea unui spectacol pirotehnic, la finalul concertului. De la un foc de artificii, s-a aprins unul dintre stâlpii situaţi în vecinătatea scenei, îmbrăcaţi în vată, focul cuprinzând în câteva secunde tot tavanul din lemn şi întreaga sală de spectacole.  
Tragedia de la Colectiv e despre un patron rapace care nu a investit în siguranța clienților, e despre niște funcționari care s-au făcut că nu văd asta şi despre un sistem falimentar şi criminal, incapabil să asigure siguranța unor tineri care au ieșit seara într-un club. Nenorocirea s-ar fi putut întâmpla în oricare dintre cluburile existente în Bucureşti, din cauza dotărilor necorespunzătoare. Dacă patronul clubului Colectiv ar fi investit 10.000 de lei într-un sistem  de stingere a incendiilor cu stropitori în tavan, precum şi în achiziţionarea unor materiale fonoizolante de calitate, ignifuge, atunci tragedia nu s-ar fi întâmplat. 


Criminal este patronul de la Colectiv, dar criminali sunt şi cei care i-au permis să funcţioneze, emiţându-i autorizaţia necesară fără a avea toate avizele cerute de lege, printre care şi cel de la Pompieri. Este strigător la cer faptul că, din cauza unui patron veros, care nu a vrut sa scoata bani din buzunar pentru siguranta clientilor, dar  mai ales pentru că autorităţile corupte şi incompetente nu l-au obligat să respecte legea, au murit 30 de tineri nevinovaţi şi, în următoarele săptămâni, vor mai muri încă pe atât.  Cel puţin. Măcar dacă s-ar învăţa ceva din această tragedie. Dar tare ne este teamă că sutele de cluburi şi discoteci din întreaga ţară, suferind de aceleaşi deficienţe, nu vor intra în legalitate, căci balaurul cu nenumărate capete al sistemului românesc de servicii publice (cu autorităţi corupte până în măduva oaselor), nu va fi stârpit decât prin măsuri radicale şi drastice. Iar forurile competente vor aplica iarăşi, peste câteva luni, metoda punerii batistei pe ţambal. Prin reţelele de socializare şi prin orice alte mijloace, tineretul de azi al României ar trebui să se mobilizeze şi să înceapă o nouă revoluţie (dar fără vărsarea de sânge petrecută la Revoluţia din Decembrie, pe care tot tinerii au făcut-o). Fiindcă dacă nu se vor naşte ample mişcări de stradă şi puternice manifestaţii care să pună presiune pe autorităţile centrale şi pe toate instituţiile statului capabile să asaneze sistemul clientelar în care se fac afaceri în România, atunci tragedia de la Clubul Colectiv nu va constitui un punct de cotitură în viaţa noastră, a tuturor.

“Acesta este nivelul culturii în ţara noastră. Sub pământ şi în ruine se desfăşoară actele artistice”

Printre cei care au reuşit să scape cu viaţă din club se numără şi tânărul muzician câmpinean Alex Teodorescu, care la câteva ore de la incident scria pe blogul personal o scrisoare-manifest ce avea să fie preluată de presa centrală, din care redăm parţial:
“Scriu asta pentru ca nu pot dormi, pentru ca in noaptea asta am simtit ca traiesc o invazie de oameni arsi din cap pana in picioare, fara par ramas pe cap, cerand ajutor si apa.  Oameni plangand in hohote si strigand "Unde e Alina, unde a ramas Alina?". (...) Vad mame plangand si oameni bagati in saci de catre alti oameni cu vesta fosforescenta. (...) Daca m-ar intreba cineva cum arata Apocalipsa, as zice ca arata exact ca aceasta noapte... Si plang... Si-mi doresc doar sa stiu ca toti am supravietuit si ca peste 3 luni ne vom intalni toti aceiasi 400 care am fost in noaptea asta acolo si vom ciocni din nou beri in Colectiv razand si aducandu-ne aminte despre o lansare de albu. Dar n-o sa se intample asta... (...) 
Vineri pe 30, am fost in Club Colectiv la lansarea albumului nr. 2 semnat Goodbye to gravity. De ce? Pentru ca am vrut sa vad cum arata actul artistic al unei formatii din Romania care ne reprezinta afara. (...) NU A FOST NICIUN SPECTACOL PIROTEHNIC, nu a venit niciun fachir, nu a tras nimeni cu tunul, nimic de genul asta. Doar 4 artificii de tort, 2 puse in fata scenei, doua pe 2 stalpi de sustinere ai salii. Nimic prea spectaculos... La fel de bine putea ardea si o sufragerie la aniversarea copilului tau pentru ca in tort i-ai infipt 2 artificii care ard 10-15 secunde. Asta a fost tot spectacolul pirotehnic... (...) De ce au murit admiratorii Goodbye to Gravity in seara asta? Probabil pentru ca au iesit din casa sa vada un concert live al unei formatii si sa nu-si petreaca seara de vineri uitandu-se la televizor la emisiunile spumoase care ni se servesc zilnic. Oamenii care azi au murit, au murit pentru ca sunt cei care au vrut sa vada altceva decat ceea ce le este pus pe tava zilnic... Nu au vrut sa fie leguma controlata a unui playstation, nu au vrut sa fie telespectatorii unor emisiuni pline de fete frumoase (...) au murit pentru ca au vrut sa socializeze pe viu, fara facebook, fara skype si alte retele de interactiune. (...) Vineri in Colectiv o mica bucata de oameni a venit acolo ca sa mai consume arta. Da, ASTA ESTE ADEVARATUL NIVEL AL ARTEI IN ROMANIA. E plin de artisti care canta in toate halelele cu o singura usa de acces, e plin de artisti refuzati de radio si tv si care se mai pot intretine doar din concerte live, e plin de artistii care la concert mai aprind si 4 artificii, numai-numai de s-o mai indrepta si publicul spre actul artistic live, autentic. Credeti ca muzicienii care chiar au ceva de aratat nu ar vrea sa profeseze in teatre sau in localuri amenajate cum trebuie? Credeti ca muzicienilor si ascultatorilor lor le place sa iasa la o bere  numai in subsoluri si in hale parasite? Asta este nivelul concertelor live in Romania. Acesta este nivelul culturii in tara noastră. Sub pamant si in ruine se desfasoara actele artistice. Si prosti suntem noi astia care inca mai vrem sa consumam asa ceva si nu ne multumim cu manele, fufe si caterinca”. 
Trupul neînsufleţit al Karinei Opriţă a fost depus duminică la Biserica Sf. Parascheva, înmormântarea urmând să aibă loc astăzi, 3 noiembrie, la cimitirul de pe strada Bobâlna. 

Editorial. TRAGEDIA TĂCUTĂ

Despre tragedii de felul celei petrecute vineri nu e bine să vorbești. Singura atitudine decentă este tăcerea. De aceea mă mulțumesc să comentez cum s-a reflectat evenimentul în media. Am auzit prima dată de dezastru dimineață la ora 8 la Radio Actualități. O știre din care nu înțelegeai nimic din ce s-a întâmplat, evenimentul a fost cu insistență numit „incident”, ceea ce e vădit inadecvat. Am dat drumul la televizor ca să mă lămuresc. Apoi a început avalanșa comentariilor în media electronică. În care nu tragedia e subiectul, ci „convingerile” noastre ideologice. 
Au venit în primul rând „credincioșii” care au văzut în catastrofa din club pedeapsa divină pentru introducerea la noi a sărbătorii de Halloween. Ca și cum Dumnezeu n-are altă treabă decît această „pedeapsă” directă. În contrapartidă au venit „liber cugetătorii” ca să-i facă pe primii idioți. Numai că oamenii ăștia sunt tot ăia care  de multă vreme țipă că manualele de religie și popii sperie copiii. Mămicile respective (nu știu de ce sunt mai mult mămici) sunt însă ciudat de tăcute cînd e vorba de Halloween. Ăsta nu sperie copiii?! Doamnele educatoare și învățătoare și profe de engleză care de prin 90 s-au grăbit să introducă această „serbare” ca semn de deschidere și aliniere la „valorile Occidentului” n-au găsit decît această celebrare stupidă (cu tradiția, semnificația și rostul ei acolo în America), de ce n-or fi ales de exemplu Thanksgiving Day ca sărbătoare a familiei, de care chiar am avea nevoie. Iară noi, noi epigonii, am golit manualele de Miorița sau Meșterul Manole ca să introducem la capitolul „tradiție” doar o legendă banală și lipsită de fundament istoric cum este Dracula. Plătim acum! 


Trăim într-o cultură a morții (în lumea așa zis civilizată, nu doar la noi). S-au scris rafturi de bibliotecă pe această temă, nu e cazul să o dezvolt în două rînduri. Persoanele revoltate că ne displace Halloweenul l-au citit desigur pe Eliade și știu bine că nu te poți juca nepedepsit cu sacrul, nici cu îngerii, nici cu demonii. Dar mai e ceva… În România sunt uciși anual peste 1 milion și jumătate de indivizi pe care nu-i plînge nimeni. Avem zgomotoși militanți pentru drepturile delfinilor ca „persoane non-umane”, dar care nu scot o șoaptă despre drepturile sărmanilor nenăscuți. Este o evidentă legătură între crima de la club și acest holocaust anonim al avorturilor. Aceeași nepăsare față de viață și față de persoana umană. Același egocentrism, cult al „fericirii” personale: mie să-mi fie bine, cariera, banii înainte de toate, distracție la maxim  etc. 
De astă dată, instituțiile au reacționat la timp și coordonat. Numai că… dacă la un asemenea accident cu vreo 200 de victime s-a petrecut un astfel de blocaj, ce se va întîmpla în cazul lui Big One, cutremurul atît de probabil? Indiferența administrativă, rînjetul cinic al lui Oprescu sau fușăraia primarilor de sector nu vor ține loc nici de rezerve de sînge, nici de locuri în spitale, nici de un număr suficient de medici sau asistente. Ce se întîmpla dacă accidentul avea loc undeva dincolo de Piața Sudului, unde nu se poate ajunge decît foarte greu, fiindcă respectiva intersecție, vitală pentru București, este de mult practic blocată de o „modernizare” întîrziată deja cu mai bine de un an? Să vorbim de vinovăția Ministerului Învățămîntului? Sau a cohortelor de televiziuni? Unde e vina lor? În faptul că au construit generații golite de valori, i-au învățat că valorile tari nu sunt „trendy”, iar acest gol explodează zilnic în România: prin violența din școli și de pe stradă, prin droguri și alcoolism, prin apatia generalizată, prin expatrieri sau prin rata de sinucideri și depresii la vîrsta tînără. 
Muzica de pe scena unor astfel de cluburi exprimă acest urlet al golului interior. Toată această cultură a relativismului moral, a lui „merge și așa”, a lui „ieftin și prost”, a întunecării orizonturilor mîzgălite cu oribile graffitti, a lui „bă, eu sunt mafiot” (care, apropo, tocmai a ieșit din pușcărie pentru că a scris niște cărți, el analfabetul generic al nației), a cocalarismului și hypsterismului, la fel de lipsite de substanță, deși aparent totul le desparte…toată această cultură ucide. Acum a făcut-o violent și cu un impact emoțional teribil. În mod obișnuit o face lent, inobservabil. Mulți clamează: responsabilitate! E cel mai greu de pronunțat cuvînt pentru românul de azi. Pentru că sensul acestui cuvînt presupune respectul autentic al vieții și al persoanei. Ca întotdeauna, au plătit nevinovații. Atrag atenția că rîndurile de mai sus trebuie citite exclusiv în cheie simbolică, moral-istorică și antropologică. Nicidecum politico-ideologică.
Christian CRĂCIUN

În plenul Consiliului Local, primarul şi viceprimarul mai aveau puţin şi ajungeau să se încaiere

La finalul ultimei şedinţe a Consiliului Local, joi seara, edilul-şef şi adjunctul său ne-au arătat, din nou, cât de mult se au la cuţite. Noi, ziariştii, le vedeam (cu ochii minţii) cuţitele ascunse pe sub faldurile costumelor bine croite (de primi demnitari ai oraşului, na, ce mama naibii), dar ne aşteptam să şi le ascută taman la anul, mai spre primăvară, şi să se descarce fizic şi nervos în campania electorală din ajunul viitoarelor alegeri locale din iunie 2016. Dar se pare că, pe principiul “hormonul omoară neuronul”, duşmănia lor fără asemănare nu mai suporta neam vreo programare. Drept pentru care Horică şi Neluţu, ca doi copii răsfăţaţi şi frustraţi (cărora li s-au luat jucăriile, pentru că s-au scuipat în curtea şcolii), au început să se acuze reciproc de toate relele pământului, de favorizarea unor firme pe bani publici, ca şi de pornirea scandalului. Scandalul a început, de fapt, în sala de şedinţe, a continuat pe holul de la primul etaj, apoi în foaierul central, şi nu s-a terminat nici măcar afară, în faţa scărilor de la intrarea în Casa Tineretului. 


Nervi, tată! Nervi la greu, că doar politica la români se face cu multă patimă, cu încrâncenare maximă, cu înjurii şi vorbe spurcate ca la uşa cortului, precum şi cu mulţi draci pe tine (ori dintre cei tocmai primiţi de la adversar, ori dintre cei pe care eşti gata să-i trimiţi acestuia). Conflictul dintre cei doi cocoşi ai politichiei locale nu este de ieri, de alaltăieri. Primarul şi vicele s-au mai certat în plenul legislativului municipal la finalul mandatului trecut, când se acuzau reciproc de lipsă de colaborare pe motiv de neprezentare la serviciu. “Cu cine să colaborez, cu un primar care vine pe la 11.00 la muncă?”, se întreba atunci retoric viceprimarul. “Eu dimineaţa fac teren, iar când ajung la Primărie, dumneata pleci acasă”, îi răspundea, cu aceeaşi ţâfnă, şeful său ierarhic. Scandalul de atunci nu a depăşit însă graniţa unor contre cu vorbe pline de năduf, dar nu indecente. De data aceasta, nervii şi vorbele au scăpat de sub autocontrol, iar domnul primar şi cu domnul viceprimar nu mai aveau mult până la încăierare. Doi domni, foşti tovarăşi, care (am fi tentaţi să credem), conduc oraşul exact cum îşi conduc vorbele din creier până la gură. S-ar putea spune că primarul a început cearta, încercând să-l pună la colţ pe viceprimar, după ce acesta din urmă l-a întrerupt dintr-un lung şir de răspunsuri la problemele ridicate de consilieri, în finalul şedinţei, la capitolul Diverse. De fapt, Dragomir l-a întrerupt brusc pe primar, dar cu permisiunea acestuia, primarul fiind surprins puţin de intervenţia rapidă a adjunctului său. Viceprimarul a criticat unele firme pentru lucrările de proastă calitate executate, firme care, deşi nu lucrează corect, reuşesc să ia în subantrepriză multe lucrări de la firmele câştigătoare ale licitaţiilor. Viceprimarul nu a atacat pe nimeni în mod explicit, dar a vorbit mai mult decât credea antevorbitorul său. Acest lucru l-a iritat pe primar, mai ales că vicele făcuse aluzie la nişte lucrări de mântuială executate de o firmă subcontractantă apropiată primarului (aşa cum avea să susţină ulterior vicele). De aceea, Tiseanu a început să îşi critice tăios subordonatul, reproşându-i că este interesat numai de anumite lucrări, că nu se ocupă de asfaltarea străzilor, aşa cum prevede fişa postului de viceprimar. În acel moment nervii viceprimarului au cedat, iar acesta a început să le spună consilierilor că nu este lăsat să-și facă treaba, că nu are voie să se bage peste firmele agreate de primar, că primarul vine doar când vrea la serviciu, că în Primărie este debandadă. După care vicele şi-a luat calculatorul şi s-a aşezat în spatele sălii, pe unul din scaunele rezervate publicului. Primarul nu a întârziat să-i mai dea o replică viceprimarului, criticându-l pentru că nu se ocupă de reparaţii şi de alte atribuţii pe care le are în Primărie. După care scandalul a atins cote greu de descris în cuvinte, deşi se spune că hârtia nu roşeşte. Dragomir i-a adresat lui Tiseanu injurii şi vorbe grele, pe care nu credeam că le vom putea auzi vreodată în plenul celui mai înalt for de conducere din administraţia locală. Pe hol, vicele şi-a împroşcat şeful ierarhic cu şi mai multe insulte. Nici după ce a părăsit Casa Tineretului, viceprimarul nu a fost mai puţin slobod la gură. 
Peste această şedinţă urâtă se va aşterne cu timpul uitarea, dar între cei doi edili armonie nu va fi niciodată. Iar acest lucru nu poate fi benefic pentru comunitatea câmpineană. De ce nu s-or purta aşa, fraţilor, şi în campania electorală? Că în acest fel i-ar fi şi electoratului câmpinean mai uşor să aleagă. Dar aşa, cu lupi candidând înveşmântaţi în blănuri de oaie, se mai păcăleşte şi bizonul mioritic, mai ales cel imatur politic. Deşi, dacă ar fi ceva mai atent, prea greu nu i-ar fi la alegere, fiindcă sunt aceiaşi lupi cu aceleaşi blănuri de oaie.  

Firma Cast a reziliat contractul cu operatorul de apă Hidro Prahova

Se ştie că programul de extindere şi modernizare a reţelei câmpinene de canalizări, gestionat de operatorul judeţean de apă Hidro Prahova, a fost un adevărat film de groază pentru municipalitate, dar mai mult pentru populaţia municipiului, care a fost nevoită să îndure neajunsurile unor lucrări executate prost şi foarte încet. Pentru numeroasele lor greşeli, au ajuns proverbiali doreii de pe şantierele firmei de construcţii Concivic din Slobozia, care a luat în subantrepriză lucrările de la compania Cast Băneşti - câştigătoarea licitaţiei şi antreprenorul general al investiţiei. De la Uniunea Europeană, pentru reabilitarea infrastructurii de apă-canal, Câmpina a primit circa opt milioane de euro, bani cu care trebuia să se reabiliteze canalizările pluviale şi menajere de pe aproximativ 70 de străzi. Până în prezent, procentul de realizare a lucrărilor este sub 50%. Şi pentru că orice film horror se termină întotdeauna mai rău decât a început, zilele trecute, cea mai importantă investiţie publică a Câmpinei ultimelor decenii  a fost îngropată definitiv prin rezilierea unilaterală de către conducerea Cast SRL a contractului încheiat cu Hidro Prahova SA. 


La sfârşitul lunii trecute, diriguitorii firmei constructoare au înaintat executivului local o adresă prin anunţau încetarea de drept a contractului din cauza neîndeplinirii obligaţiilor contractuale ale beneficiarului, în special, ca urmare a neachitării lucrărilor executate, în valoare de peste 17 milioane de lei. Oricum, şi fără această mutare, programul european era complet compromis, lucrările fiind imposibil de realizat până la sfârşitul anului, situaţie care ar putea duce la sistarea finanţării comunitare, dacă nu chiar la obligarea înapoierii banilor primiţi de la Uniunea Europeană. Pe foarte puţine străzi au fost terminate canalizările, multe străzi au canalizarea introdusă, dar fără realizarea branşamentelor. Pe străzi importante, cum ar fi Calea Doftanei, Bobâlna, Orizontului, nu s-au început lucrările, iar acum este imposibil să se mai intervină. Situaţia este foarte gravă. Chiar dacă lucrările de la Câmpina nu au iz penal (cum au fost cele de la Comarnic), iarna este aproape, iar carosabilul a zeci de străzi este spart şi răscolit, oferind un peisaj de război. O imagine care nu va dispărea probabil decât după căderea  primelor ninsori abundente şi acoperirea gropilor cu un strat gros de zăpadă. Iar gropi sunt o grămadă, căci pe străzile neterminate nu se mai poate interveni, iar din această cauză, circulaţia rutieră în acele zone va deveni de-a dreptul infernală. Au fost canalizate degeaba străzile din Cartierul Voila, deoarece nu s-a realizat magistrala principală de colectare. Simţindu-se întrucâtva răspunzători de nerealizarea proiectului pe care l-au avut în administrare, reprezentanţi ai Consiliului Judeţean au promis conducerii Primăriei Câmpina că finanţarea europeană nu ar fi chiar pierdută, fiindcă s-ar putea face o “fazare”, adică trecerea proiectului pe o nouă axă de finanţare, situaţie în care s-ar putea accesa noi  fonduri comunitare necesare pentru finalizarea lucrărilor. Însă nimeni nu mai crede în această variantă. Nici măcar Moş Crăciun nu mai poate scoate Câmpina din acest impas. Despre ieşirea firmei Cast din programul european şi situaţia gravisimă în care se găsesc lucrările de reabilitare a canalizărilor municipiului, s-a vorbit îndelung la ultima şedinţă a Consiliului Local. Primarul Horia Tiseanu s-a arătat profund nemulţumit de faptul că “societatea Concivic Slobozia nu a finalizat lucările pe multe străzi, cum ar fi Dealului, Rozmarin, Voila etc”. Viceprimarul Ion Dragomir a atras atenţia şi el asupra gravităţii situaţiei, precizând că “tot ce s-a făcut până acum este nefuncționabil, deoarece nu au fost canalizate străzile cu colectoare principale. Din cele 16 stații de pompare care ar fi trebuit realizate, nu s-a făcut nici măcar una.” Consilierul Elena Albu, preşedintele Comisiei de buget-finanţe a legislativului municipal, a propus convocarea conducerii Hidro Prahova la o dezbatere publică la care să participe câţ mai mulţi cetăţeni ai municipiului, propunere care a fost aprobată cu unanimitate de voturi. 

S-a stins din viaţă un cetăţean de onoare al Câmpinei

Săptămâna trecută, s-a stins din viaţă dr.ing. Ştefan Traian Mocuţa, cetăţean de onoare al Câmpinei. Este o mare pierdere pentru oraşul nostru, deoarece am avut toţi multe de învăţat de la marele dispărut. Printre multe lucruri minunate, Traian Mocuţa ne-a învăţat, de-a lungul vieţii sale remarcabile, ce înseamnă cu adevărat profesionalismul şi onoarea. Poate şi de aceea el a fost unul dintre cei mai respectabili locuitori ai Cetăţii Câmpina. Pentru că, din toate funcţiile şi poziţiile pe care le-a ocupat, Traian Mocuţa s-a luptat pentru imaginea cetăţii al cărei fiu a devenit prin adopţie, cetate pe care a îmbogăţit-o mereu, după puterile sale. Cel care ne-a părăsit brusc, cu puţin timp în urmă, s-a remarcat atât în ştiinţă, cât şi în politică. De fapt, s-a remarcat în toate domeniile în care a lucrat, peste tot pe unde l-au purtat paşii. Revista noastră a fost ultima publicaţie în care s-a oglindit viaţa inginerului Mocuţa. Cu numai câteva săptămâni înainte de a muri, în paginile Oglinzii a apărut un articol despre ultimul său mare proiect, cartea vieţii sale, la care lucra de 14 ani: “Bazine şi câmpuri petrolifere pe Terra”. O foarte interesantă lucrare de sinteză din domeniul geologiei zăcămintelor de petrol, bazată pe cursul pe care l-a predat mulţi ani studenţilor de la UPG, o lucrare monumentală care urma să vadă lumina tiparului. Despre viaţa şi activitatea inginerului Ştefan Traian Mocuţa ar fi multe de spus. Multe lucruri bune. De aceea, golul pe care îl lasă în viata comunităţii noastre va fi greu de umplut. Din acest motiv, el este astăzi regretat nu doar de rude şi de prieteni, ci şi de cei care nu i-au fost apropiaţi, dar care au auzit sau au citit despre el.


Ştefan Traian Mocuţa a fost unul dintre cei mai buni specialişti geologi ai Institutului de Cercetări şi Proiectări Tehnologice din Câmpina. S-a născut, la 20 august 1932, în comuna Sf. Paul din judeţul Arad. A absolvit în 1956 Facultatea de Geologie a Institutului de Petrol si Gaze din Bucureşti. A obținut titlul de doctor în geologie în anul 1970, cu o teză din domeniul geologiei petrolului. După absolvirea facultăţii, este repartizat la Institutul de Petrol şi Gaze Câmpina, înfiinţat în 1950. La început a lucrat ca inginer geolog, apoi ca cercetător ştiinţific şi ulterior ca cercetător ştiinţific principal III, II şi I. Aici obţine în timp toate gradele ştiinţifice, reuşind să deţină mai multe funcţii de conducere. Astfel, între anii 1966 şi 1990, a fost şeful Laboratorului de Geologia Zăcămintelor de Petrol, cunoscut ca Secţia 1 de Cercetare a ICPT Câmpina. În 1990 a fost numit director al ICPT Câmpina, poziţie din care a coordonat activitatea întregului institut timp de patru ani. În perioada 1994-1996, în urma vacantării unui post de senator, a făcut parte din Senatul României. În anul 1996, a revenit la ICPT Câmpina, fiind numit consilier. În vara lui 2013 i se acordă titlu de Cetăţean de Onoare al municipiului Câmpina. A fost ales membru al mai multor organizaţii şi societăţi ştiinţifice internaţionale în domeniul geologiei şi petrolului. Astfel, la începutul anilor 1990, ajunge membru al Society of Petroleum Engineers, SPE-ROM, şi face parte din “European Steering Committee” pentru mărirea factorului de recuperare a țițeiului.
A fost trimis în străinătate, de multe ori, ca specialist în probleme de geologie, inginerie de zăcământ, cooperare tehnico-ştiinţifică, pentru a acorda asistenţă tehnică ţărilor solicitante. Timp de 15 ani, cât a deţinut funcţia de cadru didactic asociat al Universitații Petrol-gaze Ploieşti, a pregătit multe promoţii de studenţi.  
Ca membru al Senatului României, printre proiectele susţinute s-a numărat şi proiectul de Lege privind declararea ca municipiu a oraşului Câmpina. 

“Lumea e a mea” – un film despre şi pentru toţi adolescenţii

Miercuri, 28 octombrie, la ora 19:00, Casa de Cultură “Geo Bogza” a găzduit premiera de gală a filmului “Lumea e a mea”, în regia lui Nicolae Constantin Tănase. Filmul este prezent în cinematografele din întreaga ţară începând din data de 23 octombrie.  
Rolul principal îl are o câmpineancă extrem de tânără şi de talentată, actriţa Ana Maria Guran, actualmente studentă la UNATC, secția actorie, anul II. 


Ana Maria, a reuşit un rol memorabil, primul ei rol în cinematografie. În timpul liceului, Ana Maria a făcut parte din trupa de teatru “Zen” a Colegiului Național “Nicolae Grigorescu”. Ana Maria reuşeşte să intre foarte bine în pielea personajului Larisa, o adolescentă care trăieşte periculos, împărţindu-şi existenţa între  o familie dezordonată, în care nu are parte de dragostea părinţilor, şi o poveste de dragoste nefericită, în care iubeşte, dar nu este, la rândul ei, iubită, ci numai înşelată şi folosită. “Lumea e a mea “ (The World is Mine) este o dramă despre generația 2000, un film colorat și amar, viu și strident, despre revolta inutilă a unei generații pentru care notorietatea se măsoară în vizualizări pe Youtube și like-uri pe Facebook. 


Ana Maria Guran, cu care orice câmpinean se va mândri de azi înainte, a reuşit să electrizeze audienţa în mai multe rânduri, anunţându-se de pe acum ca o mare speranţă a cinematografiei româneşti. Filmul a câştigat trofeul celei de-a 12 ediţii a Festivalului Internaţional de Film Independent Anonimul, desfăşurat în perioada 17- 23 august la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării. Înainte de această participare, a câştigat premii la Festivalul de Film de la de la Karlovy Vary, dar şi la TIF de la Cluj. 

Atmosferă de poveste la Balul Bobocilor de la Şcoala "Louis Pasteur"

Atmosferă de poveste la Balul Bobocilor de la Şcoala "Louis Pasteur" din Câmpina, eveniment cu tradiţie pentru unitatea de învăţământ. "Am început să organizăm Balul Bobocilor la doi ani după ce am debutat în Câmpina, pentru că atunci cursurile erau de doi ani. Am reuşit şi acum să aducem peste 200 de oameni, elevi, profesori, colegi, reprezentaţi ai vieţii sociale politice şi câmpinene, care şi-au făcut şi ei, de asemenea, o tradiţie din a participa la acest bal” – ne-a declarat Ciprian Murariu, directorul şcolii. 
Cea de-a XVI-a ediţie a avut loc vineri, 30 octombrie, petrecerea desfăşurându-se în foaierul mare al Casei Tineretului. Şi nu degeaba am spus petrecere, pentru că acest bal iese din tiparele unuia obişnuit. Ca în fiecare an, organizarea a avut un aer festiv. Falduri de material satinat au îmbrăcat pereţii sălii, parcă neîncăpătoare pentru numărul mare de persoane care au onorat invitaţia, mesele au fost decorate cu petale de trandafiri şi sfeşnice argintate. Tot acest decor a fost completat de ţinutele vestimentare ale doamnelor şi domnişoarelor. 


A fost o seară de neuitat, plină de momente speciale, locul fruntaş ocupându-l, bineînţeles, concursul de Miss şi Mister Boboc 2015, jurizat de către cadrele didactice şi reprezentanţi din Comisia de Cultură din cadrul Consiliului Local. Şapte perechi de boboci au participat la probe inedite şi au prezentat un program artistic colorat, cu dans, muzică şi scenete. Patru dintre eleve au defilat în rochii reprezentând anotimpurile, special create pentru tematica aleasă. Elevii s-au implicat cu multă dăruire în organizarea acestor momente, adăugând astfel o filă nouă în jurnalul de amintiri al şcolii. Decernarea premiilor a fost cel mai aşteptat moment al serii, acestea fiind oferite de către sponsorul evenimentului. 


Miss Boboc  a fost aleasă Magdalena Şchiau, care spune că vrea să lucreze în sistemul medical pentru că îi place foarte mult să ajute oamenii: “Îmi place foarte mult să particip la competiţii de acest gen şi de obicei îmi place să câştig. În momentul în care am aflat că am ieşit pe primul loc am foarte foarte emoţionată”. 
Titlul de Mister Boboc i-a revenit elevului Alexandru Cătălin Ghic, care a declarat că a participat la acest concurs pentru că a vrut să se distreze: "Nu m-am aşteptat să câştig, dar norocul a fost de partea mea. Sunt mândru de acest titlu câştigat!” 


De asemenea, a fost acordat şi un premiu special pentru eleva care i-a încântat cu vocea sa atât pe colegi şi profesori, cât şi pe invitaţi.
După concurs şi momentele artistice s-a dat drumul la distracţie. În acordurile formaţiei Elite din Comarnic, elevii şi invitaţii au încins hore tradiţionale româneşti, au dansat pe ritmuri disco sau latino şi au savurat fiecare secundă până la finalul balului. 
Şcoala Postliceală "Louis Pasteur", una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate din judeţ, a fost înfiinţată de Fundaţia AMUS în urmă cu aproape 16 ani. Instituţia oferă cursuri pentru specializările Asistent Medical Generalist şi Asistent Medical de Farmacie, cu o durată de trei ani şi încearcă să asigure locuri de muncă după finalizarea acestora: “Şcoala este printre primele acreditate în România, iar diplomele sunt recunoscute internaţional. Avem noutăţi de bun augur. Am lucrat de data aceasta mai mult în ceea ce priveşte inserţia profesională şi am publicat atât pe pe site-ul Şcolii, cât şi pe al Asociaţiei  Mutuale Frane-Roumanie oferte foarte bune de locuri de muncă. Avem o colaborare excelentă cu una dintre cele mai mari firme de plasare de forţă de muncă, ce ne-a dat posibilitatea ca pentru absolvenţii de anul III să oferim contracte certe de muncă în profesia de asistent medical. Sunt foarte multe locuri de muncă. Dacă ne referim la Germania, oferim şi cursuri de învăţare a limbii, pentru că e o problemă de acomodare ceva mai dificilă datorită limbii germane, obligatorie pentru cel puţin nivel B1 şi B2. Avem oferte pentru asistenţi medicali care au ceva experienţă, cu nişte salarii extraordinare, dar de data aceasta în lumea arabă, ceea ce este iarăşi ceva mai complicat, datorită acomodării profesionale la locul de muncă. Sperăm să facem faţă şi să oferim şanse celor care vin să se specializeze să-şi înceapă carierele încă din anul I de şcoală" – ne-a mai declarat Ciprian Murariu. 
Andreea ŞTEFAN

LANSARE DE CARTE. «Epistolar genevez. Student în Occident»

Vineri, 30 octombrie, într-o superbă după-masă de sfârşit de octombrie a avut loc lansarea cărţii «Epistolar genevez. Student în Occident» scrisă de Codruţ Constantinescu. 
Volmul a apărut la Editura Vremea din Bucureşti iar lansarea de la Casa de Cultură Geo Bogza prefaţează lansarea volumului în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, Carte de Învăţătură, care va avea loc duminică, 22 noiembrie. Despre carte au vorbit publicistul şi scriitorul Christian Crăciun care a făcut o radiografie personală a două secole de istorie românescă în care s-ar fi manifestat atât paşoptismul original cât şi neo-pasoptismul, cu rezultate mult diferite, istoricul Alin Ciupală şi autorul care a afirmat că a fost martorul unei adevărate revoluţii comunicaţionale, a trăit şi s-a format iremediabil în perioada clasică, a scrisului de mâna, a hârtiei, a stiloului (chiar dacă acesta putea fi un amărât de pix chinezesc la 1000 de lei vechi) cu tot ceea ce decurgea de aici « Apoi a venit peste noi era internetului cu tot ceea ce decurge de aici. 


Se plăteşte on-line, se cumpără on-line, se iubeşte on-line, se fac declaraţii de dragoste on-line. Scrisorile ţineau de sfera PRIVATĂ, când scriam cel căruia îi scriam era o imagine interioară, poate în cel mai bun caz o fotografie în portofel sau înrămată. » Volumul reuneşte scrisori pe care Codruţ Constantinescu le-a trimis celor de acasă, din Elveţia, unde a studiat la Institutul European al Universităţii din Geneva în perioada 2001-2003. Codruţ Constantinescu i-a informat pe elevi, viitori studenţi din Câmpina că «Uniunea Europeană prin Comisia Europeană a anunţat că programul Erasmus + va beneficia în 2016 de un buget în valoare de 2,2 miliarde de euro. Aceşti bani sunt destinaţi finanţării de oportunităţi pentru aproximativ 600.000 de tineri care vor participa la programe internaţionale de educaţie, formare, voluntariat şi schimburi de experienţă” La final Codruţ Constantinescu a oferit elevilor din sală şi două sfaturi „1. Să nu ezite să accepte mici slujbe part-time care îi vor ajută atât să-şi rotunjească veniturile dar şi să cunoască în mod direct ţară unde vor ajunge şi studia 2. Să pună accentual serios încă de acum pe studierea limbilor străine care le sunt predate în şcoală. Să cunoşti solid engleză şi franceză reprezintă un atu în orice circumstanţă pentru că trăim într-un prezent dominat de comunicare şi libertatea de mişcare, una din cele 4 libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene din care iată, facem, parte din 2007.” La evenimentul de vineri au luat parte, din partea Comisie de Cultură a Consiliului Local şi consilierii Florin Frăţilă, Marian Dulă şi Viorel Bondoc, directoarea Bibliotecii Municipale Câmpina, Liliana Ene precum şi numeroşi elevi de la Colegiul Naţional N. Grigorescu şi Şcoală Centrală. Oare câţi dintre ei vor ajunge să studieze peste câţiva ani în străinătate, acumulând experienţe noi, care-i vor ajută în cât mai lungul lor parcurs în viaţă? Câţi dintre ei ne vor face mândri?

CÂMPINENI CARE FAC CINSTE ORAŞULUI. Aurel Nestor, un dascăl eminent

In memoriam prof. Aurel Nestor (17 octombrie 1901 – 26 noiembrie 1992), directorul Liceului „Barbu Dimitrie Ştirbey”

Aurel Nestor s-a născut în comuna Tecuci. A rămas de mic orfan de mamă şi a fost crescut de bunicii materni, familia David din Bârlad. Această familie a dat mulţi intelectuali de renume, între care doctorul cardiolog Cornel David (şef de secţie la Spitalul Colţea) şi profesorul univesitar Valeriu Patriciu, geolog şi inventator (tatăl viitorului miliardar Dinu Patriciu).
Aurel Nestor a terminat liceul şef de promoţie, urmând studii superioare la mai multe facultăţi şi institute. A terminat Facultatea de Litere şi Filozofie, primind pentru teza de licenţă punctajul maxim, cinci bile albe şi distincţia „magna cum laudae” (nr. 132/ 1924). Având vocaţie pentru pedagogie, se înscrie la seminarul pedagogic universitar „Titu Maiorescu” unde îşi dă teza de licenţă în pedagogie: „Influenţa lui Alecsandri asupra elevilor” (1924). Între timp, absolvă şi Facultatea de Istorie. Cariera didactică începe în 1924, ca profesor suplinitor la liceul de băieţi din Deva, refuzând să rămână asistent la facultate, deoarece în acea perioadă în tineretul studenţesc ardea flacăra sentimentelor patriotice care au dus la făurirea României Mari. A motivat în faţa profesorilor săi că se duce „să-i înveţe pe românii ardeleni maghiarizaţi forţat, limba română”. 


Între 1924 – 1928 a lucrat la liceul din Deva. Se căsătorise cu Viorica Văleanu, fiica unui mare avocat bucureştean, căreia fiind grav bolnavă de plămâni i s-a recomandat aer de munte. Aşa se face că s-a transferat la Făgăraş, dar medicii i-au spus că, pentru sănătatea soţiei, cel mai bun aer pentru bolile de plămâni este în oraşul Câmpina, atunci o înfloritoare staţiune balneară. La 1 septembrie 1932 este numit prin concurs profesor la catedra de limbă română a Liceului de Băieţi „Barbu Dimitrie Ştirbey” din Câmpina. În această perioadă, liceul avea profesori iluştri: la desen, pictorul Octav Angheluţă, până în 1934; după aceea, alt pictor mare, Mihai Mihalcea-Poiană; la limba română, cunoscutul critic literar Pompiliu Constantinescu; la istorie, prof. Stoica Teodorescu şi prof. Berindei; la religie, preotul Provinceanu, la muzică, Eugen Ionescu. Director era atunci Ştefan Popescu, cel care înfiinţase primul liceu din oraş; alături de alţi profesori a reuşit să o convingă pe contesa Martha de Blome (născută Ştirbey) să doneze casa domnească din centrul oraşului a familiei Ştirbey, în care urma să funcţioneze gimnaziul. 
La 31 august 1938, prin adresa Direcţiunii Învăţământului Secundar din Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, Aurel Nestor este numit, începând cu data de 1 septembrie 1938, director al Liceului de Băieţi din Câmpina. Puternicul cutremur din 10 noiembrie 1940 avea să distrugă o mare parte din oraş. Soţia profesorului Nestor, Viorica, era internată la spitalul din oraş şi datorită şocului provocat de mişcările telurice extraordinar de puternice, a făcut infarct. 
Directorul liceului de băieţi şi directoarea liceului de fete, d-na Ciobanu, făceau parte din comitetul de conducere al I.O.V.R. (invalizi, orfani şi văduve de război), în care activa şi tânăra Georgeta Marinescu, văduvă de război. Soţul ei, maiorul Constantin Marinescu, murise la 33 de ani în cumplita bătălie de la Dalnic, când românii au cucerit Odessa. Regimentul 32 Dorobanţi a fost decimat în această bătălie. Pentru vitejia sa, maiorul a fost decorat post-mortem cu cea mai înaltă distincţie militară acordată numai pentru acte de eroism, Ordinul Mihai Viteazul. A murit la 3 septembrie 1941, lăsând în urmă o tânără văduvă de 27 de ani şi o fetiţă de trei ani, Rodica. Constantin Marinescu are o cruce în Cimitirul Eroilor din Câmpina. 
Prin colaborarea din cadrul IOVR, din munca pe care o făceau împreună pe teren, între Aurel Nestor şi Georgeta Marinescu s-a creat o relaţie solidă, finalizată cu căsătoria acestora la 30 decembrie 1943. Prin această căsătorie, Aurel Nestor s-a integrat în familiile vechilor câmpineni, soţia sa fiind a treia generaţie dintr-o familie bogată şi numeroasă ce provenea din Ardeal.
Familia lui Carol Molnar (bunicul Georgetei) era nemulţumită de politica dusă în timpul dualismului austro-ungar, când Transilvania fusese alipită la Ungaria şi românii erau maghiarizaţi forţat. Numele de familie Moraru fusese transformat în Molnar (în maghiară, morar). Carol Molnar primise prin căsătorie, ca zestre a soţiei, izvoare minerale, pământ arabil şi alte bunuri. A lichidat tot, a trecut munţii în ţară şi s-a stabilit la Câmpina. A cumpărat terenul dintre actuala stradă Cercului şi Calea Doftanei, unde şi-a făcut o casă şi un atelier de rotărie, afacere rentabilă în epoca căruţelor şi a trăsurilor. Familia a avut zece copii, între care Ştefan, născut în 1883 (tatăl Georgetei) şi câteva surori, dintre care câteva au fost mai cunoscute vehilor câmpineni: Victoria Pipernea (mama actorului Iustin Pipernea şi a Creţicăi Breşca); Amalia Langa (mama inginerului Langa); Victoria Ştefănescu (nora primarului Ştefănescu Brânză, proprietarul casei cu ceas de pe centru); Filofteia Beldianu (mama lui Traian Beldianu, montaniard, campion şi antrenor de schi). 
Carol Molnar a cumpărat loturi de casă pentru toţi copiii săi, el locuind toată viaţa în casa de pe strada B.P. Hasdeu, în care a rămas mai târziu familia Pipernea. Ştefan a primit un teren mare pe actuala stradă 1 Mai, la nr. 20, unde a ridicat două case pentru fiicele sale (acolo s-a născut şi nepoata sa, avocat Rodica Cornea, fiica Georgetei), iar pentru el a făcut o casă pe actuala stradă Amurgului. A avut posibilitatea să construiască trei case pentru că era un foarte bun specialist în utilaj petrolifer, meserie nouă în acea perioadă. Terminase o şcoală tehnică în acest domeniu şi se angajase la rafinăria din Câmpina, care pe vremea aceea era cea mai mare din Europa. Rezervoarele de petrol de pe platforma rafinăriei au fost toate construite de el. 
În 1950, Ştefan Molnar a ieşit la pensie (rămăsese văduv, soţia sa, Wilhelmina murind în 1949). Era încă foarte activ şi nu se resemna cu viaţa comodă de pensionar. Plimbându-se prin oraş, a văzut pe strada Plevnei, lângă grădiniţă, o seră ruinată. S-a dus la primarul Ilioiu (fost muncitor la rafinărie, primar care a asfaltat în întregime oraşul) şi i-a propus să refacă sera şi să-l lase să lucreze pentru înfrumuseţarea oraşului, având o mare pasiune pentru flori.  El a făcut parcul Pionierilor, terasând groapa rămasă acolo după bombardamente, parcuri pe strada principală şi s-a ocupat de amenajarea  Bulevardului. Când s-a asfaltat şi strada Amurgului, a insistat să nu se amenajeze trotuare, astfel încât să rămână spaţii libere pentru flori. Pentru aspectul deosebit, această stradă a fost premiată la un concurs. Aurel Nestor va locui în această casă împreună cu soţia sa, Georgeta şi cu Rodica, fiica sa adoptivă. Pentru a ilustra caracterul deosebit al acestui mare profesor, trebuie subliniat că nu şi-a mai dorit alt copil, pentru a nu-i crea fiicei adoptive, pe care o iubea foarte mult, complexul tatălui vitreg, el care avusese mamă vitregă. 
Aurel Nestor a debutat în funcţia de director cu o măsură organizatorică ce nu i-a atras prea multă simpatie din partea colegilor săi profesori. La deschiderea anului şcolar, părinţii obişnuiau să vină cu multe plocoane, curcani şi diverse alimente, pentru domnii profesori. În discursul de deschidere, directorul a mulţumit celor care au considerat să constribuie cu cadourile aduse pentru masa copiilor din internat, desfiinţând astfel un obicei care dura de multă vreme. 
S-a luptat pentru încadrarea şcolii cu profesori de excepţie. La inspecţia pentru activitatea de director, s-a consemnat: „Am găsit o atmosferă foarte bună de colaborare între cadrele didactice”. Avea o grijă deosebită şi pentru elevii săi, pe mulţi salvându-i din situaţii extreme. Un grup de elevi (Machedon, Langa, Balea, Dragomir, care făceau parte din frăţia de cruce „Sf. Gheorghe”), conduşi de Nicolescu Gh. Nicolae, s-au lăsat purtaţi de entuziasmul tinereţii la rebeliunea legionară din 21 – 23 ianuarie 1941, baricadându-se în localul primăriei timp de două nopţi şi o zi. În alte localităţi, pentru asemenea acte, mulţi tineri au plătit cu ani grei de închisoare sau chiar cu viaţa. Prestigiul directorului Aurel Nestor, care a intervenit rapid la toate autorităţile, i-a ferit pe tinerii câmpineni de represalii. 
În perioada războiului, mulţi profesori au fost încorporaţi. Directorul Nestor a promovat în şcoală cadre tinere, între care la catedra de latină pe Traian Marinescu. A ajutat-o, de asemenea, pe soţia acestuia, Maria Marga Marinescu, care îşi întrerupsese studiile pentru creşterea copiilor, să-şi termine facultatea şi a încadrat-o la catedra de limbă română. Un rol important a avut şi în viaţa elevului său, Georgică Stanciu, care terminase Dreptul şi era un avocat fără chemare şi fără clienţi. Întâlnindu-l, directorul Nestor i-a spus: „Măi Georgică, erai bun la matematică. Înscrie-te la facultate şi eu îţi ofer pentru întreţinere postul de econom şi pedagog la internatul şcolii”. Ulterior, când a terminat facultatea, l-a încadrat profesor de matematică. 
În perioada războiului s-a zbătut să salveze bunurile liceului, care fusese mutat într-o veche clădire, fostă cârciumă, din centrul comunei Cornu. Soţia sa, care prin activitatea în IOVR stabilise contacte cu mulţi ofiţeri superiori, a reuşit să procure două camioane de la armată pentru transporturi, cu care a fost mutată mobila elegantă din cancelaria profesorilor şi alte bunurile ale liceului. Camioanele au fost însă retrase rapid, iar mobila familiei Nestor, pregătită şi ea pentru evacuarea la Cornu, a rămas depozitată în subsolul liceului, în aripa de pe actuala stradă Eminescu. Căzută pradă  bombardamentelor, toate cărţile valoroase din biblioteca personală a directorului au fost pierdute. 
În timpul noului regim, Aurel Nestor a fost reclamat chiar de unii dintre cei pe care îi ajutase, că a fost membru în tineretul Partidului Naţional Ţărănesc, condus atunci de Ion Mihalache. În 1950 a fost dat afară, iar la direcţia liceului a fost numit Constantin Drăgulescu, cumnatul lui Ştefan Voitec (mare demnitar în structurile comuniste), rămas în memoria elevilor nu prin calităţile sale de profesor, ci prin frumuseţea soţiei sale, poreclită Dona Alba. 
Aurel Nestor a fost dat afară şi din postul de profesor la Câmpina. I s-a propus un post la Valea Doftanei, însă a refuzat, fiind numit la Văleni profesor suplinitor de geografie (1950 – 1954). Din 1954 – 1964, a activat la Cornu ca profesor de şcoală elementară. Pensionat în 1964, a avut parte de o viaţă lungă (a trăit 91 de ani). Obişnuia să facă plimbări lungi prin natură şi practica yoga pentru sănătate. Zilnic traducea din franceză şi germană pentru exerciţiul minţii sale, traducând integral „Florile răului” de Baudelaire şi aproape toată opera filozofului Bergson. 
Multe bucurii au venit de-a lungul timpului din partea foştiilor săi elevi. Cei doi fraţi Aldea, unul director al Institutului de Petrol, celălalt ministru adjunct la Sănătate, i-au fost recunoscători pentru bursele acordate în timpului liceului. O mare surpriză a avut prin 1968, când la poarta casei sale a oprit o maşină din care a coborât un domn ce s-a prezentat drept Dumitru Mureşan, doctor dermatolog, director în Ministerul Sănătăţii, care i-a spus: „Probabil nu mă mai ţineţi minte. Vreau să amintesc că după dictatul de la Viena, patru elevi clujeni am fugit peste Carpaţi. De la Predeal până la Câmpina, am bătut la uşile tuturor liceelor şi nu am fost admişi. La Câmpina am primit loc de internat, haine, bursă şi datorită dvs. am ajuns ce sunt astăzi”. 
În casa d-lui Nestor de pe strada Amurgului (una dintre cele mai frumoase străzi ale oraşului, care prin eleganţa clădirilor şi frumuseţea grădinilor aminteşte de cartierele luxoase ale vechiului Bucureşti) locuieşte în prezent fiica sa, d-na avocat Rodica Cornea. Odată trecut pragul, păşeşti într-o altă lume, ce te întâmpină cu un interior încărcat de opere de artă şi cu un rafinat mobilier în stilul englezesc Chippendale. D-na Cornea păstrează o mare arhivă de documente legate de familia sa şi este o comoară de informaţii despre vechea Câmpină.
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Sicilia, altfel de cum o ştim noi (1)

Când spunem Sicilia, cei mai mulţi dintre noi ne gândim la mafie, sărăcie, soare, praf, Etna sau Palermo. Toate acestea sunt realităţi, dar Sicilia, acest colţ de lume, reprezintă nu doar atât, ci mult, mult mai mult. Nu degeaba marele scriitor german Goethe, socotit „cea mai mare personalitate a literaturii germane din epoca modernă” (Enciclopedia Britanica), scria în „Călătorie în Italia” (1789): „Să vezi Italia fără să vezi Sicilia, este ca şi cum nu ai văzut Italia deloc, căci Sicilia este cheia întregii ţări”. Aşadar, dragi cititori, haideţi să dăm împreună o „raită” prin această minunată insulă, cea mai mare din Marea Mediterană, cu o suprafaţă de 25.460 km pătraţi şi o populaţie de aproape 5 milioane de locuitori. 

Câteva repere istorice
Cei mai vechi locuitori ai insulei aparţineau tribului Sicano, de origine mediteraneană. În jurul anului 1270 î.Hr., alte popare italice - Siculo - au invadat insula, stabilindu-se în regiunea de est, în timp ce Sicanii s-au retras în regiunea de nord-vest. De la aceste două triburi şi numele de azi al insulei – Sicilia. Mai târziu, prin sec. X î.Hr., Fenicienii au fondat câteva colonii printre care şi Palermo. Situată la intersecţia drumurilor între Europa şi Africa, insula a fost „curtată” de nenumărate valuri de invadatori. Grecii au colonizat-o între sec. VIII – VI î.Hr., cei mai importanţi fiind greco-ionienii şi greco-doricii, care au fondat minunate centre, cum ar fi Catania sau Siracuza. Ocuparea strâmtorii Messina de către romani în 264 î.Hr., războaiele punice, căderea Siracuzei (212 î.Hr.) au adus dominaţia romană în insulă, Sicilia fiind prima provincie condusă de un pretor şi doi chestori cu reşedinţa în Siracuza. Sub romani, Sicilia devine „grânarul Romei”; apar noi oraşe – Taormina, Catania, Marsala sau Palermo. Mulţi romani bogaţi îşi constuiesc aici vile luxoase datorită climei blânde. Prin sec. III începe să se răspândească creştinismul. Romanii sunt urmaţi de bizantini între 535 – 827, ca apoi arabii să cucerească oraş după oraş – Palermo (831) şi Taormina, ultimul cuerit după un lung asediu în 902. În timpul ocupaţiei arabe, Palermo devine capitala insulei. Un secol mai târziu, în 1072, Normanzii intră în Palermo marcând începutul epocii normande. Sicilia prosperă şi apogeul său este sub regele Frederick I. În sec. XII – XIII face parte din cele două Sicilii, căci insula este împărţită între francezi şi spanioli, pentru ca în 1442, Alfonso de Aragon să unifice cele două părţi proclamându-se rege. Sucesiunea spaniolă durează până în 1712. După acest an, Sicilia trece în mâinile Casei de Savoya, ca apoi să fie condusă de Burbonii spanioli. În 1860 este eliberată de sub dinastia Burbonilor de către Giuseppe Garibaldi şi în 1861 este încorporată în Regatul Italiei. Cele două războaie mondiale aduc sărăcie şi suferinţă Siciliei, adâncind prăpastia între nordul industrial şi bogat şi sudul agricol şi sărac. La 26 februarie 1948, Sicilia devină regiune autonomă, ceea ce este şi astăzi. Acest act a însemnat un pas mare în dezvoltarea regiunii, deşi multe mai sunt de făcut. 
Vizitând insula
Ajungem în cea mai mare insulă din Marea Mediterană (urmată de Sardinia) după o lungă călătorie prin Croaţia, cu frumosele sale staţiuni maritime şi printr-o parte a „cizmei” italiene şi poposim câteva zile în Palermo, urmând ca de aici să vizităm în fiecare zi câteva din cele mai importante obiective turistice ale insulei.
Palermo
Capitala insulei şi cel mai important centru administrativ şi industrial este un mare port situat în golful cu acelaşi nume, având o populaţie de peste 650.000 de locutiori, la poalele muntelui Pelegrino. Aşezarea sa l-a determinat pe marele scriitor german Goethe, ajuns aici în primăvara anului 1787, să spună că a văzut aici „cel mai frumos promontoriu din lume”. Istoria oraşului poate fi împărţită în două: perioada de la fondarea sa în sec. VIII î.Hr. de către Fenicieni, până în perioada arabă şi după cucerirea arabă. La începuturile sale s-a numit Ziz (floare), fiind un important centru comercial. După cucerirea sa de către Cartaginezi s-a numit Panormus (port mare). Intră sub stăpânirea română în 254, după războiul cu Cartaginezii. Perioada romană este una de dezvoltare a oraşului, ce va fi invadat mai apoi de către vandali, ostrogoţi sau bizantini. Cucerit de către arabi, devine cel mai important centru al comerţului cu Africa de Nord şi în 1948 este reşedinţa Emirului Siciliei şi implicit capitala insulei. Este confirmat drept capitală de către normanzi, perioada normandă reprezentând apogeul pentru Palermo, căci oraşul se dezvoltă  şi se construiesc minunate monumente.  Aici „a înflorit cea mai dezvoltată civilizaţiei a Europei”, afirma Sandro Chierichetti. În lunga perioadă de dominaţie spaniolă, Palermo decade, deşi construcţii splendide continuă să apară. Pe 27 mai 1860, Palermo este ocupat de voluntarii lui Giuseppe Garbaldi şi integrat Regatului Italiei. Oraşul devine din ce în ce mai mare şi mai frumos până la cel de al doilea război mondial, când a fost grav avariat de bombadamente şi apoi ocupat de trupele aliate în 1943. Cu toate distrugerile suferite, oraşul abundă în monumente importante ce ţi-ar lua câteva zile bune pentru a le vizita, căci fiecare val de invadatori şi-a adus contribuţia la dezvoltarea arhitectonică a oraşului, fiecare stil fiind prezent aici. Spre exemplificare, ajungem într-o stradă destul de liniştită, unde pe partea dreaptă găsim Domul – catedrala, un splendid exemplu de arhitectură normandă, ultimul mare monument normand construit în Sicilia. Construcţia sa a început în 1185. Din structura originală a rămas doar o parte din exterior, interiorul fiind modificat de-a lungul timpului. În exterior, privirea îţi este atrasă de două turnuri clopotniţă de o mare frumuseţe, care se repetă de fiecare parte a faţadei. Unitatea exteriorului este dată mai puţin de stilul arhitectural, cât de culoarea sa gri-roz şi maron auriu. Interiorul, în formă de cruce latină cu trei nave, adăposteşte mormintele regelui normand Roger al II-lea (d. 1154) şi al regelui Swab Frederick al II-lea (d. 1250), precum şi o capodoperă a lui Antonio Gagini, statuile celor 12 apostoli. 


Încântaţi de cele văzute, ne îndreptăm în această atmosferă plăcută, răcorită de briza mării, atmosferă ce îmi aduce aminte de primăvara de la noi, spre parcul central al oraşului ce poartă numele lui Giuseppe Garibaldi. Ştiam din cărţile de istorie că aici se află un bust al unui mare patriot român, scriitor şi om politic paşoptist – Nicolae Bălcescu, cel are a fost în fruntea revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească, cel ce a militat pentru împroprietărirea ţăranilor sau eliberarea robilor ţigani, cel ce a scris „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” (publicat de Alexandru Odobescu în 1878) şi despre care, din păcate, astăzi în România se vorbeşte foarte puţin. Bălcescu a murit de tuberculoză aici în 1852, fiind îngropat în cimitirul săracilor, după ce a fost nevoit să ia calea exilului în urma înăbuşirii revoluţiei de la 1848. Şi într-adevăr, pe una din aleile unui parc curat şi bine întreţinut găsesc bustul său şi rămân impresionat de starea impecabilă în care se află, spre deosebire de unele monumente de pe la noi. Depunem o floare, păstrăm un gând bun în memoria lui şi mergem mai departe spre...
Palatul Normand
Palat-fortăreaţă construit în prima jumătate a sex. XII de către normanzi, a folosit drept închisoare, cazarmă, locuinţă pentru femei şi eunuci sau atelier pentru confecţia textilelor deosebite, iar astăzi este sediul guvernului local. Din lipsă de timp, ne mărginim să vizităm Capela Palatină, considerată un „nestemat” al tuturor timpurilor, construită între 1131 – 1140 şi dedicată Sfântului Petru. Mozaicurile încântătoare de aici rivalizează cu cele pe care le găsim în Galla Placida din Ravenna, cu cele ale Catedralei Sfânta Sofia din Istanbul, cu ale Catedralei din Monreale. 


În Capela Palatină vedem mozaicuri înfăţişându-l pe Iisus binecuvântând din mijlocul îngerilor şi arhanghelilor, intrarea lui Iisus în Ierusalim sau fapte din Vechiul Testament, acestea fiind considerate cele mai frumoase mozaicuri bisericeşti, datorită armoniei între linie şi culoare, dar şi datorită realismului lor. O cupolă maură din lemn, decorată cu mozaicuri bizantine, îmi captează privirea minute în şir. Încântat peste măsură de cele văzute, ies în aerul cald de afară. În stradă, atmosferă tipică sudului Italiei: zgomot, praf, circulaţie ameţitoare cu maşini mici, camioane, taxiuri, scutere şi motociclete. Luăm „în piept” întreg acest vacarm pentru a ajunge la...
Catacombele Capucinilor
Bulevardul ce duce spre Via Pindemonte este mărginit de clădiri cu două sau trei etaje (nu vei găsi clădiri foarte înalte în Palermo) cu diferite stiluri arhitectonice, înghesuite una în alta, având la ferestre nelipsitele obloane specifice zonei. Orice ghid îţi va sugera să vizitezi aceste catacombe, deşi îţi trebuie o mare doză de curaj pentru a face acest lucru. De ce? Pentru că aici, într-o atmosferă macabră, se află 8000 de schelete, mumii sau cadavre în diferite stadii de putrefacţie. 


Metoda de înhumare aparţine călugărilor Capucini, de unde şi denumirea catacombelor. Aceştia luau corpurile neînsufleţite, le ungeau cu oţet şi le expuneau în aer liber la soare. Toate mumiile sunt îmbrăcate în hainele pe care oamenii le purtau în clipa morţii. Ele sunt aşezate în funcţie de rang şi de profesie: preoţi, călugări, oameni importanţi sau oameni de rând. Felul în care arată, cu fire de păr sau bucăţi de piele negre sau îngălbenite de vreme, este destul de neplăcut, aşa că ne grăbim să ieşim în aerul nu tocmai proaspăt de afară. Am văzut suficiente lucruri pentru o zi, aşa că mâine ne permitem o zi de plajă într-un mic sat de pescari.
Mondello
Prezentată în ghidurile insulei drept „cea mai elegantă şi bine echipată plajă”, aceasta se află la aproximativ 10 km de Palermo, lângă satul de pescari Mondello, ce se întinde pe pantele munţilor Pelegrino şi Gallo, ce mărginesc un minunat golf. Odată ajunşi aici, într-un autobuz plin, căutăm un loc pe plaja bine organizată cu şezlonguri, măsuţe şi umbrele, bucurându-ne de nisipul fin şi auriu. 


În afara acestor zone cu taxă, există şi unele în care, fără a plăti nimic, poţi să îţi întinzi cearşaful şi să te bucuri în aceeaşi măsură de soare şi de mare. Peisajul este deosebit! În spatele golfului şi al plajei, despărţite de o şosea, se află grădini de portocali şi de salcâmi, iar în spatele acestora poţi vedea crestele munţilor Pelegrino şi Galla. Pierdute printre aceste zone de verdeaţă găseşti mici pensiuni, case de vacanţă sau restaurante faimoase pentru paleta lor largă de preparate din peşte proaspăt şi pentru vinurile excelente. Nici nu ştiu când a trecut ziua şi e timpul să ne întoarcem la Palermo, pentru că mâine avem de vizitat alte locuri spectaculoase ale acestei insule. 
Alex. BLANCK

Sindromul de tunel carpian

Sindromul de tunel carpian este cea mai frecventă neuropatie de entrapment și, în consecință, una dintre cele mai frecvente cauze care produc dureri și parestezii la nivelul mâinilor. Acest sindrom apare cu precădere la femei, în special la cele cu vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani. Sindromul este dat de compresia nervului median la trecerea lui prin tunelul carpian de la nivelul pumnului. Nervul median coboară pe braț și antebraț pentru a ajunge la nivelul mâinii prin tunelul carpian și asigură sensibilitatea feței palmare a degetelor I-IV, dar și funcția motorie, în special a degetului mare. Factorii de risc implicați în apariția sindromului de tunel carpian și identificați până în prezent sunt: poliartrita reumatoidă, artroza la nivelul articulațiilor pumnului, diabetul zaharat, hipotiroidismul, acromegalia, edemele induse de sarcină. Simptomatologia poate fi agravată de activitățile uzuale ce necesită flexie-extensie repetată a articulației pumnului. De asemenea, afectează frecvent ambele mâini și se manifestă mai intens la mâna dominantă.
Diagnosticul este sugerat de semne si simptome specifice și este confirmat prin evaluarea vitezei de conducere a nervului.


Semne si simptome 
Simptomele includ durere și parestezii în teritoriul de distribuție al nervului median, adică la nivelul degetelor I-IV, mai rar, la nivelul întregii mâini. Uneori, durerea și furnicăturile pot iradia către antebraț, dar nu afectează niciodată zona coloanei cervicale. Pacientul se trezește noaptea cu dureri, senzatie de arsură, parestezii, furnicături și își scutură mâinile sau le introduce sub jet de apă caldă pentru ameliorarea simptomatologiei.
Paresteziile reapar la menținerea pumnului în flexie sau extensie maxima, cum ar fi în activitatile zilnice obișnuite (condus mașina, vorbit la telefon etc) sau în timpul somnului.
În stadiile avansate, simptomatologia de mai sus este însoțită de scăderea forței musculare, în special la nivelul degetului mare, pacienții acuzând scăderea dexterității la încheierea nasturilor sau, de exemplu, deschiderea unui fermoar.

Etiologie
S-au raportat numeroase condiții asociate cu sindromul de tunel carpian, dar cu toate acestea, cauza nu  se poate decela în majoritatea cazurilor. Se presupune că, local, apare o zonă de fibroză cu prinderea nervului median și compresia acestuia.

Diagnostic
Este foarte important ca diagnosticul să fie pus precoce, pentru evitarea cronicizării afecțiunii.
După un examen clinic amănunțit care ridică suspiciunea de afectare a nervului median la nivelul tunelului carpian, se poate pune diagnosticul de certitudine prin examinarea vitezei de conducere motorie la nivelul nervului respectiv (EMG). Investigațiile imagistice nu sunt întotdeauna relevante, deoarece pot arăta doar o modificare a diametrului nervului fără a da informații despre funcționalitatea acestuia.

Tratament
Inițial, se recomandă repaus nocturn cu menținerea pumnului într-o poziție neutră, administrare de medicamente (antiinflamatoare, analgezice injectabile, orale sau locale) și vitamine (B12, B6).
Pacientul trebuie să urmeze obligatoriu și un program fizicalkinetic ce vizează reducerea inflamației, a durerii și a paresteziilor. 
Dacă simptomatologia nu are o remisie după tratamentul conservator sau la examenul EMG apare afectarea severă a nervului, se recomandă intervenția chirurgicală cu eliberarea nervului median din tunelul carpian. După intervenția chirurgicală, se reia programul de recuperare pentru scăderea inflamației, pentru favorizarea cicatrizării plăgii, împiedicarea formării aderențelor, recăpătarea forței și sensibilității, reluându-se, de asemenea, terapia ocupațională.
Dr. Simona Fatulescu, 
BFKT SanConfind