10 noiembrie 2015

Pe Hidro Prahova o doare în cot de Câmpina. Pe executanţii lucrărilor îi doare ceva mai jos!

La şedinţa extraordinară a Consiliului Local, organizată cu invitarea operatorului judeţean de apă Hidro Prahova şi a executanţilor lucrărilor de extindere şi reabilitare a canalizărilor oraşului, ar fi trebuit să se discute şi să se rezolve marile probleme ale canalizărilor neterminate şi a celor neîncepute. Lucrările fac parte din programul european de modernizare a infrastructurii municipiului câmpinean, program gestionat de Hidro Prahova SA, care ar fi trebuit finalizat în iulie 2015, şi care mai primeşte finanţare (cu aferente penalităţi de întârziere), până la sfârşitul acestui an. De discutat s-a tot discutat, dar de rezolvat, nu s-a rezolvat nimic. Nicio problemă. Au fost avansate - mai direct, mai pe ocolite, mai cu tărie, mai cu jumătate de gură - doar soluţii ipotetice şi teoretice pentru un oraş care, practic, arată ca după un bombardament. Nici cei invitaţi nu s-au înghesuit să participe. Aşa că au catadicsit să vină la această importantă întâlnire doar reprezentanţi ai Hidro Prahova (preşedintele Adrian Semcu şi trei subalterni). 


În afară de aceştia, au mai fost prezenţi primarul, viceprimarul, consilierii municipali, trei cetăţeni şi aproape toată presa locală. Nimeni de la antreprenorul general, Cast SRL Băneşti. Nimeni de la Concivic, firma subcontractantă de lucrări, conducerea Cast fiind, din acest punct de vedere, extrem de darnică (o dărnicie având un ciudat iz de politic), cu darea în subantrepriză a lucrărilor acestei investiţii care i-au revenit în urma câştigării unei licitaţii publice. S-a vrut a se organiza o dezbatere publică, dar, până la urmă, nu s-a reuşit decât o zbatere publică. Cei de la Hidro se zbăteau să răspundă evaziv întrebărilor ce le-au fost adresate de aleşii câmpinenilor, în faţa unui public care ar fi trebuit să fie lăsat să-şi spună şi el păsul.  
Cu câteva zile înainte de această şedinţă, Cast a reziliat contractul cu Hidro Prahova, motivul fiind neplata unor lucrări deja efectuate, în valoare de 17 milioane lei. Întrebat despre acest incident, Adrian Semcu a susţinut că nu e adevărat motivul invocat de Cast, că au fost plătite toate facturile care au fost însoţite de avizele şi documentele cerute de lege. Astfel, conducerea HidroPrahova arată cu degetul spre firma Cast, acuzând-o că este de vină pentru lucrările neterminate de la Câmpina. Au fost aduse indirect acuze celor de la Cast şi pentru că s-au grăbit să subcontracteze multe dintre lucrările de la Câmpina (92%), unei firme, Concivic, care nu era capabilă să le realizeze. 


Tot programul european accesat de Hidro Prahova, de reabilitare şi extindere a reţelelor de apă-canal din localităţile prahovene asociate, a avut o finanţare de la UE de circa 200 de milioane de euro. La o asemenea sumă, nu e de mirare că şi interesele participanţilor au fost pe măsură. În prezent, la Câmpina, lucrările au fost realizate în în proporție de doar 45%. Conform contractului, ar fi trebuit să se reabiliteze sistemul de canalizare menajeră pe o lungime de 2113 metri. De asemenea, să se extindă reţeaua de canalizare menajeră pe o lungime de 26.721 metri, să se realizeze 764 de cămine de vizitare şi 16 staţii de pompare. Nicio staţie de pompare nu s-a realizat. Lucrările au început în aprilie 2014. În prezent, nu a fost reabilitată reţeaua de canalizare menajeră pe tronsoane importante de pe străzile Calea Doftanei, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Orizontului, Republicii.  Nu a fost extinsă canalizarea menajeră pe următoarele străzi: aleile Cerbului, Fagului, Rândunicii, străzile Salciei, Bobâlna, Buciumului, Calea Doftanei, Conductelor, Dealului, Grindului, În Luncă, Ltcol Oprescu, Muscelului, Petre Liciu, Pictor Grigorescu, Plevnei, Podului, Privighetorii, Rahovei, Redutei, Reyervoarelor, Salcamului, Sondei, Tg Mureş, Târnava Mare, Târnava Mică, Victor Babeş, Voila. La întrebările consilierilor, numai Adrian Semcu a răspuns, dar răspunsurile sale nu au mulţumit niciun reprezentant al administraţiei publice locale. Aşa că nu se ştie nici acum cine trebuie tras la răspundere pentru lipsa continuă a unui grafic de execuţie a lucrărilor, pentru soluţiile tehnice greşite ale proiectantului, pentru gropile şi şanţurile din carosabil rămase în urma canalizărilor realizate etc. Adrian Semcu susţinea că se poate obţine o nouă finanţare europenă (în cadrul unei viitoare axe de finanţare europeană), procedură care se numeşte fazare, dar a cărei documentaţie nu este finalizată. Nemaivorbind de faptul că şi dacă se aprobă, fazarea va fi posibilă doar pentru perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2016. Aşadar numai pe şase luni, dintre care două vor fi luni de iarnă, în care nu se va putea lucra. O altă soluţie, realizabilă tot în 2016, ar fi  organizarea unei noi licitații, în cazul în care nu se ajunge la o înțelegere cu Cast. Conducerea companiei Cast, care susţine că lucrările de canalizare efectuate până în prezent în municipiul Câmpina reprezintă 52% din totalul lucrărilor proiectului (un procent sensibil diferit faţă de cel avansat de Hidro Prahova), consideră că la baza nerealizărilor programului derulat la Câmpina stau mai mulţi factori, dintre care cel mai important îl reprezintă lipsa soluțiilor tehnice solicitate, la propunerea SC Concivic, pentru neconcordanțele dintre realităţile din teren şi soluţiile din proiectul tehnic. Aşadar, Hidro Prahova şi Cast se învinovăţesc reciproc, niciuneia nu-i pasă de câmpineni, niciuna dintre cele două firme nu consideră că este vinovată, iar din acest joc perfid de-a aruncatul vinei în curtea celuilalt, Câmpina este singura care pierde. Cetăţenii municipiului acuză conducerea Primăriei pentru eşecul acestor investiţii, pentru că orice câmpinean crede că cel care îi colectează taxele şi impozitele trebuie să îi asigure condiţii decente de trai (utilităţile publice, infrastructura stradală etc). Adevărul este că în contractual dintre Hidro Prahova şi Cast, Câmpina este terţ, deci nu i se pot opune clauzele contractuale. Conducerea Primăriei nu a a vut pârghii legale pentru a influenţa mersul lucrărilor. La toate întâlnirile cu Hidro Prahova şi Cast, Primăria a cerut mereu un grafic de realizare a lucrărilor, care niciodată acesta nu i-a fost prezentat. Eşecul programului european gestionat de Hidro Prahova la Câmpina va şubrezi, fără îndoială, încrederea românilor în beneficiile programelor finanţate de Uniunea Europeană. 

Editorial. NOTE DE SCEPTIC

Sunt printre cei, puțini, care nu aderă la acest entuziasm bezmetic. Mă bucur, firește, că a picat Ponta. Sunt singurul om din presa română care a cerut mai bine de un an, în fiecare articol, demisia acestui pericol național. Împotriva curentului. Mulți mă credeau caraghios. Acum o scandează zeci de mii de oameni. Care au asistat nepăsători la nesfîrșitul șir de abuzuri și minciuni ale ipochimenului, dar îl găseau simpatic și îi mulțumeau că le-a mărit salariile. Tîrziu, prea tîrziu, trebuia reacționat așa încă de la dovedirea plagiatului! Mă întreb cîți dintre cei care au aprins pioși  lumînări la Colectiv l-au votat pe Piedone, sau restul cohortei de primari penali ai Bucureștilor. Vorbim de responsabilitate? De aici trebuie să înceapă responsabilitatea. Ca să ajungă mai apoi și la politicieni. Lumea nu s-a revoltat cînd Ponta a fost dovedit plagiator, o chestie „mică”, „nesemnificativă”, nici cînd a fost desființată abuziv comisia  care a dat verdictul. Acum, e prea tîrziu pentru victime și pentru noi. De atunci trebuia să se umple străzile. Cerem acum demisia lui Ciorbea? Dar ce reacție a fost cînd fostul avocat al poporului a fost demis complet abuziv în vara lui 2012? Lumea jubila că vin Ponta și Antonescu la putere. Nu-i interesa legea, cum nu interesează nici acum. Nu-mi place nici grețoasa gudureală a televiziunilor pe lîngă „tineri”. Nicio asemănare dintre Piața Universității din 1990 și cea de acum. Cei de atunci aveau un set destul de clar de revendicări. Acum? Un ghiveci. Adică exact chipul nearticulat al unei societăți cu abilitate destructurate de un sfert de veac. 


Unul dintre cei mai triști idioți ai micului ecran, Banciu parcă îl cheamă, proclamă un fel de non-guvernare, cu o anarhie totală. Tocmai ăsta este pericolul, anarhia, rîvnită de politruci ca Banciu and șleahta. Lipsa de articulare a „Pieței” a putut fi un avantaj în prima etapă, cea a dărîmării, în etapa a doua, a construcției, e nevoie de oameni și de idei. Ideea președintelui de a se consulta cu „societatea civilă” e la fel de populistă. Pentru că aceasta nu are o structură unitară, ea reprezintă Diversitatea însăși. De ce nu s-a consultat președintele cu societatea civilă atunci cînd și-a numit consilierii? Da, e un moment de cumpănă cînd totul poate ieși foarte bine sau foarte rău. Capacitatea de refacere a hidrei pluri-partinice e formidabilă. Ați perceput mîrîielile din teritoriu cum că Ponta nu trebuia să demisioneze? Ați auzit vreun cuvînt de iertare, de regret din partea acestuia la ultima ședință de guvern? Nu! Doar aceeași prezentare triumfalistă a succeselor ca la Congresul PSD. Credeți că ăstora le pasă de tragedia petrecută? Ei o socotesc mai degrabă un accident nefericit pentru ei personal, le-a stopat afacerile. Parlamentul este, după părerea mea, sediul principal al răului, face legi proaste sau direct ticăloase. Vezi legea cu votul diasporei, o porcărie morală și juridică. Reacția societății trebuia să fie mult mai vehementă încă de cînd au început discuțiile pe această lege. Alegerile anticipate cu aceste legi proaste nu-și au rostul. Nu mi-e clar apoi de ce dl. președinte l-a numit interimar tocmai pe ministrul învățămîntului. Adică pe omul care  făcut tot ce a putut ca să-i „albească” pe demnitarii acuzați de plagiat. Pentru oamenii distruși în dezastrul de la un club cu un nume foarte simbolic e prea tîrziu. Pentru copiii de azi, poate nu. S-a văzut, apoi, dinspre ochelarii mei de sceptic lipsa de consistență a unei generații crescute în spiritul non-istoriei și a nivelării valorice. Să-l propui ca reprezentant pe Marian Munteanu, care a încetat de mult a mai fi un simbol, membru al partidului lui Măgureanu, arată exact această lipsă de perspectivă valorică și de conștiință istorică. Virarea protestelor de la critica guvernării la critica BOR iar arată supunerea la niște sloganuri corecte specifice momentului. Nu-mi fac nicio iluzie că mișcările din piață ar însemna libertate. Principiul: îl votăm pe primarul acesta deși știm că e hoț, dar măcar mai face ceva și ne mai dă și nouă niște ajutoare….va rămîne cu siguranță valabil și la viitoarele alegeri. Și care este partidul ultra-specializat în acest tip de guvernare națională și locală? Uitați-vă la cererile străzii! Parlament de 300, vot în două tururi pentru primari, vot electronic cu rata de reprezentare constituțională pentru diaspora, abolirea privilegiilor demnitarilor etc. Dar toate aceste puncte erau coloana vertebrală a unui politician care avea și abilitatea și forța de a le impune. N-ar fi fost mai simplu pentru „stradă” să-l susțină pe antipaticul Băsescu dacă tot iubea atît aceste idei incontestabil valabile și generoase? Ele ar fi fost literă de evanghelie de ceva ani. Nu cred în filosofia străzii, cred în două calități: profesionalism și onestitate. Care nu pot fi impuse de psihologia labilă a mulțimilor. Tragedia înseamnă purificare. Ne va purifica acest holocaust al nevinovaților de toată mizeria din noi? Doliu general, steaua neagră sub care trebuie începută schimbarea. 
Christian CRĂCIUN

Gabriel Ciprian Magda, absolvent de Teologie, rocker: “Generaţia mea începe să îşi piardă răbdarea şi de-aia iese tot mai des în stradă şi trage după ea şi generaţiile care vin din urmă”

În urma tragediei din clubul Colectiv au murit mulţi tineri, iar alţii se zbat încă între viaţă şi moarte pe paturile spitalelor. Tineri frumoşi, educaţi, dornici să asiste la un act cultural de calitate: un concert de muzică rock al trupei Goodbye to Gravity, cunoscută şi apreciată chiar şi peste graniţele ţării. Însă, pe toţi aceşti oameni deosebiţi, s-au găsit destui care să-i judece şi să-i numească “satanişti” sau să afirme că Dumnezeu “le-a venit de hac” pentru că sunt... rockeri. De aceea, din respect pentru aceşti tineri şi ca un omagiu adus celor care nu mai sunt printre noi, am stat de vorbă cu tânărul câmpinean Ciprian Gabriel Magda, absolvent de Teologie şi rocker în acelaşi timp. Ce înseamnă muzica rock, rockerii, legătura cu credinţa, ce înseamnă să fii om, să fii tânăr cu dorinţe şi aspiraţii într-o societate tranchilizată de nonvaloare, hrănită cu incultură şi transformată într-o turmă de animale sacrificate după bunul plac al celor care o conduc, veţi afla citind interviul următor. 

Moto: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15:13). În memoria lui Adrian Rugină şi Claudiu Petre, care au murit în încercarea de a salva alţi oameni din clubul Colectiv.



- Aş vrea să le spui cititorilor noştri câteva cuvinte despre tine.
- Mă numesc Ciprian. Sau Gabriel. Sau pentru majoritatea celor care mă cunosc, Muscă. Sunt absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi sunt şi ascultător de muzică rock, fără însă a fi satanist. Sunt ortodox practicant. De ani buni lucrez în domeniul IT, sunt graphic/ web designer. Mulţi se întreabă care e legătura, cum am ajuns aici? Aşa mi-a fost rânduit. Imediat după facultate, nefiind căsătorit, m-am angajat în domeniul ăsta, unde am şi rămas. Nu este musai să te faci popă dacă ai terminat Facultatea de Teologie. În plus, când m-am hotărât să studiez teologia, nu am făcut-o pentru a mă preoţi, ci fix pentru asta: pentru a studia! Şi nu regret. Nu cred că aveam vocaţie pentru a fi preot.
- Care au fost primii tăi paşi în lumea rock-ului?
- Primii paşi în lumea rock-ului... Păi, cred că totul a început imediat după revoluţie, pe la începutul anilor ‘90. Eram puşti, prin şcoala generală şi atunci, toţi cei de vârsta mea îşi căutau identitatea. Ţin minte că aveam un vecin de bloc căruia noi îi spuneam Zico. Numele lui este Florin Bîlbîie, acum un prestigios profesor de economie prin Paris, dacă nu mă înşel, sau Italia, nu mai ştiu exact. Cert este că era un tip deschis la minte care, deşi a ajuns ce a ajuns, nu mi-l amintesc să fi fost un tocilar. Era rocker. La el am auzit prima dată „Obituary”. Stătea cumva vis-a-vis de mine şi am auzit de la balcon. Am fost fascinat! Am zis că aia vreau şi eu să ascult şi că aia vreau să fiu: rocker! Am început să-mi copiez casete, să citesc ziarele de muzică rock (erau nişte fiţuici din astea, pop rock and show şi altele, nu mi le mai amintesc), să ascult emisiunile de rock de la radio... Am pătruns în lumea asta a rockerilor şi acolo mi-am construit identitatea mea de adolescent. Apoi, când am intrat la liceu, ne-am format un nucleu de rockeri şi am pus şi bazele unei trupe de death metal: „Diagnostic”. A fost o perioadă foarte faină. Ne strângeam zi de zi, seară de seară, ascultam muzică aproape încontinuu! Numai despre asta vorbeam. A fost foarte mişto. E mult de povestit, aşa că nu o să o fac acum şi aici, dar cam aşa am pătruns în fenomenul ăsta.
- Ce definiţie îi atribui acestui gen muzical?
- Nu pot vorbi de o definiţie. Mai ales că sunt atât de multe sub genuri ale rockului. Şi existau (probabil încă mai există, nu ştiu) animozităţi chiar între diferitele grupuri de ascultători de rock. Ţin minte că noi aveam o mare problemă cu punkerii, care erau extrem de violenţi. Ne feream de ei. Erau un fel de Bau-Bau. Deci nu pot vorbi de o definiţie.
- Muzica rock este o alternativă a libertăţii de exprimare; este nevoie de o educaţie pentru a înţelege mesajele şi valoarea acestora? 
- Nu. Muzica, în general, este un mod de a te exprima liber. Au existat curente revoluţionare care au avut ca motor muzica. Anii ‘60 sunt un bun exemplu. Oamenii au format atunci un curent de opinie extrem de puternic, mai ales în Statele Unite şi toţi gravitau în jurul fenomenului muzical. Muzica îi unea şi le oferea un fel de identitate. Şi tot prin muzică au creat un curent foarte influent, care a contribuit decisiv la încheierea războiului din Vietnam. 
- Care consideri că sunt principalele trăsături ale personalităţii unui rocker?
- Nu cred că poţi vorbi de trăsături de personalitate. Nu ştiu dacă au ceva în comun din punctul ăsta de vedere. Poate reflexul de a fi altfel. Un fel de intoleranţă faţă de norme. Cam atât văd. În rest sunt oameni şi oameni, au personalităţi şi idei diferite. Şi e bine că e aşa!
- Plete, tricouri cu imprimeuri mai mult sau mai puţin ciudate, cercei, lanţuri, bocanci. De asemenea, alcool, droguri, sex, perverşi, psihopaţi, paranoici. În mentalul oamenilor obişnuiţi, sunt poate cele mai elocvente elemente care descriu rockerii. De fapt, care este realitatea?
- În mentalul oamenilor obişuiţi? Ce-i face pe ascultătorii de rock neobişuiţi? Sau cum definim acest „oameni obişuiţi”? Mama mea este un om obişuit. La fel şi vecinii mei sau rudele mele. Nu cred că m-au privit niciodată ca pe un ciudat, ci ca pe un om obişnuit. Şi asta am fost mereu: un om obişnuit. Nu poţi să-i judeci la grămadă. Dependenţa de droguri sau bolile psihice nu sunt generate de muzica pe care o asculţi. Au cauze diverse. Nu e ok să judeci un om după tricoul pe care-l poartă, fără a lua contact cu personalitatea lui. 
- Mai mult, a fi rocker înseamnă a fi satanist? După tragedia din “Colectiv” au apărut tot felul de interpretări. Crezi că dacă erau rapperi, manelişti sau orice altceva, se vorbea la fel? Alte voci au dat vina pe Dumnezeu...
- Astea sunt nişte aberaţii generate de o ignoranţă strigătoare la cer. Nu poţi pretinde că eşti creştin şi să vorbeşti despre „pedeapsa divină” în cazul unei astfel de tragedii. Nu ştiu unde merg oamenii ăştia la biserică, dacă merg, sau în ce Dumnezeu cred ei, dar eu le spun că nu l-am cunoscut pe acest Dumnezeu al răzbunării şi al pedepsei. Eu cred într-un Dumnezeu al iertării, al iubirii, al toleranţei, care nu-l pedepseste pe fiul risipitor când acesta face ce-l taie capul. Ba din contră: îl aşteaptă răbdător, se roagă pentru el şi când se întoarce îl primeşte cu braţele deschise, îl tratează ca pe un oaspete de vază, chiar cu riscul de a-l sminti pe fiul cel cuminte, care nu i-a ieşit din cuvânt! Ăsta-i Dumnezeul creştinilor! Cunosc şi eu câţiva oameni care au fost la Colectiv în seara aia nenorocită. Sunt nişte tineri excepţionali! Sunt oameni veseli, plini de viaţă, cu bun simţ, oameni care au trecut prin nişte spaime cumplite. Sunt speriaţi, tulburaţi. Nu par deloc satanişti. L-am cunoscut pe un baiat care a murit în seara tragediei, am stat de câteva ori la masă, am băut bere, am schimbat idei, iar apoi am aflat că a pierit în iadul ăla. Am fost îngrozit. Era un băiat vesel, tăcut, care-şi vedea de treaba lui. Dacă aşa arată sataniştii, înseamnă că şi eu sunt satanist. Şi majoritatea celor pe care-i cunosc. Şi i-aş invita pe cei care fac astfel de afirmaţii, să meargă să privească o mamă sfâşiată de durere, care şi-a pierdut copilul în infernul ăla! Să privească în ochi durerea sfăşietoare a unei mame de „satanist”!
După cum spuneam şi mai sus, nu cunosc astfel de dumnezei. Nu-i nici Dumnezeu de vină, la fel cum nu este nici Halloweenul sau mai ştiu eu ce. E momentul să facem un exerciţiu de sinceritate şi să privim adevărul cu răceală şi echidistanţă: neglijenţa este de vină! Noi, toţi cei care girăm penali şi-i trimitem să dea autorizaţii pentru locuri în care ne ard copiii de vii! Ne alegem drept lideri oameni dubioşi, care nu ştiu să facă nimic şi ne mirăm că se întâmplă tragedii de asemenea amploare?!
- Putem vorbi de compatibilitate în ce priveşte acest gen muzical, cu tot ceea ce înseamnă el şi religie?
- Pot să îţi spun cu certitudine că nu există neapărat o incompatibilitate. La noi în cămin la teologie se asculta multa muzică, inclusiv rock. Nu e nici un raport tensionat între ele, nici un raport de cauzalitate între genul ăsta de muzică şi anumite comportamente sau situaţii. Biblia ne spune că „Duhul suflă unde voieşte”. Deci cine sunt eu să mă pronunţ dacă un gen muzical este ok sau nu? Ah! Că există melodii care au un mesaj vădit anticreştin sau care îndeamnă la un anumit tip de atitudine faţă de o religie sau orice altceva? Atunci eu am o problemă cu melodia respectivă sau cu artistul respectiv! Şi cred că orice om de bun simţ ar trebuie să o aibă: nu îmi place când cineva încearcă să mă înveţe cum să gândesc, ce trebuie să iubesc sau ce trebuie să urăsc. Prefer să decid singur.
- Ca absolvent de Teologie, cum crezi că ar fi trebui să reacţioneze Biserica Ortodoxă Română în contextul unei drame, în speţă al traumei colective născute în urma infernului din clubul bucureştean?
- Oricum altcumva decât a facut-o! BOR are un purtător de cuvânt care trebuie schimbat urgent! Este nevoie imperativă de reformă în Biserică. Sper că ierarhii au înţeles lucrul ăsta. Trebuie să analizeze bine lumea în care trăiesc, să o înţeleagă şi să i se adreseze adecvat. Să comunice mult mai eficient. Biserica are o operă caritabilă imensă, de care lumea nu are habar. Mulţi preoţi şi ierarhi se expun obscen în maşini de lux, sunt obraznici, infatuaţi, expeditivi. Evenimentele din ultimii ani ne-au arătat că românii nu prea mai au răbdare cu astfel de comportamente. Iar ei trebuie să înţeleagă că nu fac altceva decât să smintească prin astfel de comportamente. Şi au fost preveniţi: „vai de cel prin care vine ispita!” Poate că ar trebui să ia exemplul lui Hristos şi al mucenicilor şi să primească ocările cu bucurie şi să se mai şi smerească.
- După trei zile de doliu, oamenii au ieşit în stradă pentru a cere schimbarea. Ai participat şi tu. Ai vreo teorie pentru ce va fi pe viitor?
- Da, am fost şi eu în piaţă pentru că şi eu vreau o schimbare. Eu vreau şi spitale şi catedrale! Viitorul? E greu de spus, dar lucrurile se vor schimba. Asta este clar. Doar că trebuie să avem puţină răbdare. Schimbările nu se pot produce brusc, abrupt. Schimbările se fac gradual, trebuie să ardem etapele, nu să le sărim, chiar dacă la noi ritmul a fost tare lent. Generaţia mea începe să îşi piardă răbdarea şi de-aia iese tot mai des în stradă şi trage după ea şi generaţiile care vin din urmă. Ne deprindem împreună cu acest exerciţiu al responsabilităţii faţă de cetate. Un lucru este cert: “The day we give in is the day we die” (Ziua în care vom renunţa, este ziua în care vom muri), după cum spune una dintre melodiile celor de la Goodbye to Gravity, trupa care cânta în acea seară în Colectiv.
Andreea Ştefan

Un marș al tăcerii s-a transformat într-un miting de protest

Vineri seara, centrul orașului nostru a răsunat de glasuri tinere, dar puternice de protestatari care strigau împotriva guvernanților și a tuturor partidelor care s-au perindat pe la conducerea țării în ultimii 25 de ani. La baza Ceasului, în locul unde toată săptămâna fuseseră aprinse lumânări în memoria Karinei Opriță şi a tuturor victimelor provocate de cumplitul incendiu din clubul bucureștean  Colectiv, se strânseseră 30-40 de tineri câmpineni, majoritatea elevi de liceu. Au început să strige și să sară pe loc (”Cine nu sare nu vrea schimbare!”), dovedind suficientă maturitate și inspirație, cât să nu se lase atrași de un agitator din public, care voia sa deturneze mișcarea de protest, încercând să o canalizeze împotriva președintelui țării, împotriva oricui, numai împotriva actualilor guvernanți, nu. 


Practic, puteau fi auzite cam aceleași lozinci care erau strigate în București de către miile de demonstranți adunați în Piața Universității. Dacă la București se poate, de ce nu s-ar putea și la Câmpina?, și-or fi zis tinerii protestatari, mobilizați pe rețelele de socializare, cu o zi înainte. Calea de comunicare folosită de generația 2.0, atotputernicul Facebook, îsi dovedise și de data aceasta eficiența. Inițial, pe Facebook, o elevă de liceu, Anastasia Ştefan, anunțase organizarea, pentru ora 17.00, a unui marș al tăcerii, cu plecare de la Primăria Câmpina spre Ceas. “Am ales Primăria ca punct de pornire al marșului, deoarece este o clădire-simbol a orașului. Noi nu vrem să protestăm, doar să mărșăluim în tăcere. Nu cerem demisii. Iesim într-un mars al tăcerii pentru victimele din Colectiv”, ne-a declarat Anastasia pe la ora 19.00. La cîteva minute după aceea, un grup de tineri au venit în fața Primăriei să-i invite pe toți cei adunați aici la Ceas, unde se strânseseră mai mulți protestatari. Mai mulți și mai vocali. După ce s-au unit toți într-o singură grupare, au plecat pe Bulevardul Carol I, până în zona notariatelor, de unde s-au întors, mărșăluind pînă în Parcul Milia (unde s-au oprit preț de cîteva minute) și, apoi, spre benzinăria OMV Petrom. 


Au ajuns și la blocul Karinei, după care s-au întors în Centrul Civic.  Coloana de manifestanți s-a mai îngroșat puțin, în prima parte a marșului de protest, dar în total, au fost aproximativ 180-200 de manifestanți. O cifră deloc impresionantă, chiar și pentru un orășel, cum este al nostru. Dacă la București, ”strada” avea destule persoane mature sau chiar mai în vârstă, la Câmpina, acțiunea de protest  a avut un slab ecou în rândurile localnicilor trecuți de vârsta a doua. Marșul s-a desfășurat civilizat, cu excepția unui singur incident, regretabil, atunci când un preot oprit lângă mașina sa, parcată pe Bulevardul Carol I, a fost huiduit. Un gest singular, dar deloc lăudabil. Câmpina nu a ieșit la proteste vineri seara. Poate și pentru că noi, provincialii, locuitori ai acestui oraș liniștit, așteptăm prea mult ca deciziile si lucrurile importante să se întâmple în Capitală. 

Ajutor umanitar pentru Silviu Ciocănelli, un tânăr câmpinean cu suflet mare

Cumplitul incendiu izbucnit vineri, 30 octombrie, în clubul bucureştean Colectiv, la un concert al trupei "Goodbye to Gravity", a facut, până în prezent, zeci de victime. Întrega ţară este în doliu chiar şi după cele trei zile de doliu naţional decretate de Guvernul României imediat după sinistrul eveniment. Alte zeci de tineri sunt în stare gravă sau critică. Până ieri după-amiază, la ora închiderii redacţiei, numărătoarea Morţii ajunsese la cifra 46. Weekendul trecut a fost extrem de negru: 13 persoane au pierit, rând pe rând, iar numărul deceselor continuă să crească, confirmând presupunerile sumbre ale medicilor. Karina Opriţă a plecat dintre noi într-o lume mai bună. Singura fată din Câmpina prezentă în acel loc blestemat a avut ghinionul de a se afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. În afară de ea, în Clubul Groazei s-au mai aflat şase câmpineni. Din fericire, cinci dintre ei au suferit răni şi arsuri superficiale şi sunt astăzi în afara oricărui pericol. 


Al şaselea, însă, Silviu Ciocănelli, a suferit arsuri pe 30% din suprafaţa corpului şi are nevoie de îngrijiri speciale. Nu este în stare critică, dar arsurile sunt grave şi mai are de îndurat mult chin până la vindecarea completă. El a fost internat iniţial la Spitalul Floreasca, de unde a fost transferat apoi la Spitalul Militar, unde a primit îngrijiri dintre cele mai atente. La finalul săptămânii trecute, medicii au decis să îl trimită în Belgia (Bruxelles), la un spital de arşi, dar, până la urmă s-a hotărât trimiterea lui la un spital din Rotterdam (Olanda). Fratele lui Silviu, Sabin, este şi el în Olanda, pentru a-i sta aproape.  
Ziele trecute, la solicitarea prietenilor, Sabin, student la Universitatea Marină din Constanța, a făcut public un cont unde câmpinenii pot dona bani pentru susținerea familiei lui Silviu, care nu are posibilităţi financiare suficient de mari pentru a suporta toate cheltuielile ce se vor  face pentru recuperarea concetăţeanului nostru. Contul, deschis pe numele Sabin Ovidiu Ciocanelli, la banca ING, este următorul: RO18INGB5529999901212990. Orice binevoitor trebuie să menţioneze la comentariu ”donație Silviu”. Din informaţiile nostre de ultimă oră, Silviu a fost stabilizat, iar medicii olandezi speră într-o evoluţie favorabilă a pacientului lor. Doamne, ajută. 

Karina Opriţă a fost condusă pe ultimul drum de sute de câmpineni

Tragedia victimelor din incendiul care a îndoliat România, izbucnit pe 30 octombrie 2015 în clubul bucureştean Colectiv, la un concert al trupei de blackmetal-rock "Goodbye to Gravity", a atins un dramatism şi mai greu de suportat la începutul săptămânii trecute, atunci când părinţii acelor tineri nevinovaţi şi-au îngropat copiii, după toate rânduielile creştineşti. Printre victime s-a numărat şi Carmen Irina Opriță, o tânără câmpineancă de numai 24 de ani, absolventă a Facultăţii de Informatică din Universitatea Bucureşti. Karina, cum îi spuneau prietenii, era în primul an la masterat şi avea toată viaţa înainte. O viaţă frumoasă, aşa cum era şi Karina, o viaţă curmată nedrept, cu mult înainte de a ajunge la soroc, de un sistem criminal patronat de autorităţi corupte până în măduva oaselor, împotriva căruia s-au ridicat toţi românii din ţară prin ample manifestaţii de stradă. 


Trupul neînsufleţit al Karinei a fost depus la Biserica de Lemn de lângă Autogară, acolo unde un sobor de preoţi au săvârşit slujba de înmormântare. Au venit să o conducă pe ultimul drum sute de câmpineni, impresionaţi de tragicul ei sfârşit. Mai ales pentru părinţi a fost un eveniment cumplit, sfâşietor, greu de descris în cuvinte, care a probat încă o dată adevărul vorbelor din popor: “Vai de părinţii care îşi îngroapă copiii” şi “Să nu dea Dumnezeu ce poate duce omul”. Au fost foarte mulţi elevi, în special de la Liceul Tehnologic Energetic, unde a învăţat şi Karina. Câţiva dintre ei au fost foarte activi în ajutorarea familiei îndoliate, alergând prin tot oraşul pentru a strange bani din diferite donaţii, de la cetăţeni sau diverşi agenţi economici. Au fost prezenţi participanţi de toate vârstele, unii care nu au cunoscut-o, dar care au dorit să o vadă acum şi să o conducă pe ultimul drum pe această fiică a Câmpinei după care au plâns şi pietrele. A fost prezent la eveniment şi prefectul județului Prahova, Rodica Paraschiv, care a aprins o lumânare și a depus un buchet de flori. O coroană de flori au depus și câţiva reprezentanți ai Administraţiei Prezidenţiale de la Cotroceni, din partea preşedintelui României, Klaus Iohannis. Când a fost scoasă din biserică, îmbrăcată în rochie albă de mireasă, toţi participanţii la funeralii au simţit cum li se strâng sufletele, căutând să umple golul lăsat, copleşite de o mare compasiune pentru dispariţia fulgerătoare a Karinei din această lume nedreaptă. La Cerurile spre care te-ai ridicat, iubita noastră, nu vei mai avea parte niciodată de flăcări şi fum. Nu te vor mai învălui limbi de foc, ci numai cântece de îngeri. Iar tu, înger devenind, de te vei uita spre noi, pământenii păcătoşi care nu ţi-am dăruit tot ce meritai, să ne ierţi, te rugăm. Dormi în pace, Karina. Nu te vom uita niciodată. 

Administraţia locală organizează concurs pentru ocuparea funcţiei de preşedinte la CS Câmpina

După încheierea demersurilor de autorizare, vă reamintim că Clubul Sportiv Câmpina a primit Certificatul de Identitate Sportivă de la ministerul de resort, administraţia locală face următorul pas, organizând concurs pentru ocuparea funcţiei de preşedinte, cea mai importantă poziţie din club conform actului constitutiv aprobat de Consiliul Local. Care sunt criteriile şi sub ce auspicii se va desfăşura concursul am aflat de la iniţiatorul proiectului CS Câmpina, Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei Sport-Cultură din Consiliul Local: „Alegerea preşedintelui este un moment foarte important, ce se leagă fundamental de bunul mers al acestui club în viitor. Încă de la început am cerut neimplicarea politicului în acest club şi vă mărturisesc că n-a fost uşor să obţin această minimă decenţă din partea unora care se şi vedeau la cârma clubului. Inclusiv la şedinţele în care am stabilit criteriile pentru concurs au existat presiuni politice pentru a se lăsa cale liberă veleitarilor. Nu am acceptat sub nicio formă şi tocmai de aceea am propus criterii restrictive ce pot fi îndeplinite numai de oameni de specialitate, considerate de unii destul de greu de îndeplinit. Trebuie să fim serioşi şi să construim o instituţie sportivă durabilă, care să le dea încredere sportivilor şi iubitorilor de sport. Sper ca la acest concurs să se prezinte cât mai mulţi profesionişti şi să fie ales cel mai bun”.
Aşadar, la concurs sunt aşteptaţi cât mai mulţi profesionişti, care să îndeplineasă cerinţele angajatorului. Publicăm mai jos condiţiile de participare, programul concursului şi lista actelor necesare pentru înscriere. 


Juriştii Primăriei au trimis la timp recursul împotriva firmei Erin

După ce Consiliul Local a decis renunţarea la serviciile juridice oferite municipalităţii de avocatul Constantin Pănoiu în procesul cu Erin SRL, firma care deţine blocul-schelet din vecinătatea notariatelor, tot consilierii municipali au hotărât ca cererea de recurs să fie redactată de către juriştii Primăriei. Până în prezent, Erin a câştigat toate etapele procesului, desfăşurat în două cicluri procesuale, după o casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond. 
Zilele trecute, după o muncă istovitoare, juriştii Primăriei au reuşit să preia dosarul de la avocatul Pănoiu şi să redacteze, în termen legal, mai multe motive de recurs bine întemeiate. Până acum, instanțele de judecată au respins solicitările administrației locale de a-i obliga pe cei de la Erin să demoleze clădirea și să readucă terenul la starea inițială, pe motiv că nu au fost respectate toate autorizațiile cerute de lege. Despre blocul-schelet, care reprezintă cea mai neagră pată din peisajul citadin al Câmpinei, au curs valuri de cerneală în presa locală. Se pare că cei de la Erin au reuşit să negocieze cu conducerea Primăriei din 1997 încheierea unui contract foarte favorabil lor, care acum atârnă greu în procesul aflat pe rolul instanţei. În 1997, firma Rodan (predecesoarea lui Erin) a  concesionat de la Primărie un teren pe care a început să construiască un bloc cu patru etaje. Ulterior, a mai adăugat încă trei etaje, încărcând nepermis fundaţia clădirii şi periclitând grav structura de rezistenţă a imobilului. În 2009, la expirarea contractul de concesiune, Primăria a dat în judecată firma Erin, proprietara clădirii. Au urmat două procese, cu multe amânări, câșigate toate de pârâta Erin.  Până acum s-a ocupat de dosar doar avocatul Constantin Pănoiu, care a pierdut, pe rând, toate etapele procesului, şi pe care consilierii îl bănuiesc că nu a depus toate diligenţele pentru apărarea cauzei municipalităţii. 

CĂLĂTOR PRIN LUME. Sicilia, altfel de cum o ştim (2)

Din multe puncte de vedere, partea de sud a Italiei este considerată o zonă săracă, dar ea este bogată în vulcani, existând aici nu mai puţin de trei vulcani: Vezuviu în apropiere de Napoli (şi cel mai cunoscut datorită şi distrugerii oraşului Pompei în anul 79 î.Hr., când cenuşa sa a acoperit în întregime acest oraş, precum şi Herculaneum Ercolano), Etna (socotit cel mai interesant din Sicilia) şi Stromboli, situat pe insuliţa cu acelaşi nume din Insulele Eolie, unde legenda spune că era locul lui Eol, zeul vânturilor.
Vremea frumoasă şi curiozitatea ne fac să urcăm în autocarul cu care străbătuserăm o bună parte din Europa şi pornim la drum spre...

Etna
Este cel mai înalt vulcan din Europa, cu o înălţime de peste 3200 m, care variază între 3263 – 3326 metri, având un perimetru de 202 km. Este un vulcan activ care mai erupe din când în când, de referinţă fiind catastrofala erupţie din 1669, atunci când lava a curs timp de 122 zile, atingând şi oraşul Catania. Mult mai târziu, după 1971, a fost activ timp de zece ani; în 1983 erupţia a durat patru luni, iar ultima sa erupţie a avut loc în 2001. 


Datorită dimensiunilor sale enorme, arabii îl numeau „Muntele Munţilor”, iar pentru navigatorii greci era „Aipho” (eu ard). Pentru a ajunge aici, am preferat autocarul, dar se poate ajunge şi cu trenul sau cu microbuzele ce pleacă din Catania, Taormina ori alte localităţi învecinate. Drumul urcă în serpentine largi printr-o zonă extrem de fertilă datorată lavei vechi de secole, cu o vegetaţie luxuriantă ce se întinde la poalele vulcanului. Admirăm casele mici şi cochete ale fermierilor, dar şi livezile de peri, palmieri, eucalipt, măslini, migdali sau citrice (localnicii spun că ei produc „cele mai zemoase portocale din Europa”). Pe măsură ce urcăm pantele muntelui, peisajul se schimbă. Dispar livezile, iar pământul capătă nuanţe de cenuşiu, care pe parcurs se transformă în negru închis. Ne oprim în apropierea staţiei teleferice, de unde telecabina urcă până la 2507 m. 


Totul în jur este negru, ca într-o zonă de exploatare a cărbunelui – este crusta vulcanică veche de secole. În apropiere vedem două mici cratere uitate de vreme, de mărimea unor gropi ceva mai mari, cauzate de o explozie puternică. Luăm câteva bucăţi din crusta aceasta neagră şi  zgrunţuroasă, iar de la unul din numeroasele buticuri ce împânzesc locul, cumpăr o iconiţă cu chipul Fecioarei Maria, încadrată într-o ramă din tuf vulcanic negru, iconiţă ce mă priveşte acum când scriu. Ne-am putea continua drumul cu telecabina până la 2507 metri, spre Grand Hotel Etna (1730 m) sau Refugio Sapienza (1910 m), dar având atât de multe de văzut, preferăm să coborâm spre...

Catania
Situat în golful cu acelaşi nume, oraşul se află la aproximativ 34 km de Etna, fiind al doilea oraş ca mărime şi importanţă din Sicilia, cu o populaţie de peste 300.000 de locuitori. A fost fondat în anul 729 î.Hr. de către greci. În 263 î.Hr. este cucerit de romani şi transformat în colonie romană sub Octavian Augustus. În 251, Sf. Agatha, cea care va deveni patroana spirituală a oraşului, a fost martirizată aici într-o perioadă în care creştinii erau persecutaţi. Aşezarea este cucerită pe rând de vandali, vizigoţi, ostrogoţi, bizantini (535) şi arabi (882). Odată cu venirea normanzilor (1071), oraşul se dezvoltă, în ciuda cutremurului înregistrat în 1169. Câteva secole mai târziu, în 1434, este fondată prima univesitate din insulă. 


Dezvoltarea şi creşterea în importanţă a oraşului sunt curmate brusc de două evenimente dezastruoase din istoria sa: erupţia vulcanului Etna din 1669 a cărui lavă a ajuns până aici şi cutremurul din 1693, care a distrus oraşul aproape în întregime. Dar asemenea păsării Phoenix, oraşul renaşte din cenuşă la propriu şi la figurat, apărând o nouă Catania, cu clădiri în stil baroc sau rococo ce pot fi văzute şi astăzi. În timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul a fost grav avariat, dar din nou şi-a revenit şi a devenit ceea ce este şi astăzi, un important centru industrial, agricol, de transport şi turistic, cel mai populat oraş din Sicilia, după Palermo.
Ne oprim în piaţa centrală de formă circulară, dominată de clădirea catedralei, construită pe locul unei vechi catedrale normande (1091), restaurată în 1169 şi apoi parţial între 1730 – 1736. În interior, în capela Sf. Agatha, bogat împodobită, găsim o relicvă sfântă sicilienilor, vălul Sf. Agatha, care este sărbătorită în fiecare an între 3 şi 5 februarie, printr-o mare procesiune ce străbate întregul oraş. Tot aici se află casa memorială şi mormântul marelui compozitor Vicenzo Bellini, autorul celebrei opere „Norma”, cetăţean de vază al oraşului, a cărui statuie a fost ridicată în 1882. Numele lui Bellini este purtat şi de teatrul oraşului, inaugurat în 1890 chiar cu opera „Norma”. 


În mijlocul pieţei, într-un scuar verde, se află „Fântâna Elefant”, un bazin cu apă deasupra căruia tronează un elefant făcut din lava vulanului Etna (acesta fiind şi emblema oraşului).
Părăsim Catania şi ne continuăm drumul de-a lungul mării spre un alt oraş, o frumoasă staţiune turistică aşezată pe pantele muntelui Tauro, la o altitudine de 250 metri...

Taormina
Oraş fondat în anul 358 î.Hr. sub numele de Tauromenion, într-o stânsă legătură cu Naxos, prima colonie greceasă fondată în Sicilia şi cu Siracusa. Cu o istorie mult frământată de numeroasele triburi ce au trecut pe aici, devine încet-încet una dintre cele mai importante centre turistice din Italia, datorită climei sale blânde, peisajelor deosebite, de o rară frumuseţe, facilităţilor hoteliere, dar şi datorită splendidului său teatru grec din sec. al III-lea, de unde se deschide o vastă panoramă atât asupra golfului situat în Marea Ionică, cât şi spre Etna şi despre care scriitorul german Goethe scria: „Amplasarea acestui teatru este cea mai desăvârşită operă de artă a omului şi a naturii” („Călătorie în Italia”, 1789).


Lăsăm în urmă plajele aurii şi cu marea la picioare, urcăm în serpentine spre oraş, îndreptându-ne spre Piaţa 9 Aprilie, zona pietonală a oraşului. Casele mici şi cochete, căţărate pe pantele domoale ale oraşului, cu „valuri” de flori la ferestre, soarele cald şi clima blândă, toate te îndeamnă să parcurgi drumul agale şi să te opreşti la una din numeroasele terase-cafenea pentru a admira oraşul, într-un scurt popas pe care îl facem şi noi, bucurându-ne de tot ce ne înconjoară. Deşi timpul ne împinge de la spate, nu putem să părăsim acest loc fără să vedem, măcar din exterior, catedrala din Piaţa Municipală, cu faţada ei din piatră şi fântâna cu „femeia centaur”, emblema oraşului. Pornim din nou la drum spre o fostă glorie a insulei, oraşul lui Arhimede...

Siracusa
Acest oraş port situat pe coasta de est a Siciliei care numără astăzi peste 120.000 de locuitori, a fost cândva unul dintre cele mai importante oraşe ale Europei şi sub Dyonisos I, cel mai puternic oraş grecesc. A fost întemeiat în 734 î.Hr. de către grecii din Corint şi de-a lungul vremii a fost cucerit de Gelone din Gela; singurii ei rivali au fost etruscii şi cartaginezii, cu aceştia din urmă purtând trei războaie. A fost cucerit de romani în 211 î.Hr. şi capturat de arabi în 879. Sub romani şi bizantini îşi păstrează supremaţia în Sicilia, dar sub arabi înregistrează o perioadă de sărăcie. Prosperă apoi sub aragonezi şi spanioli până la începutul sec. XVI, pentru ca în sec. XVII şi XVIII să fie lovit de o serie de nenorociri, cea mai mare fiind cutremurul din 1693. Oraşul este plin de monumente cu arhitectură barocă şi medievală şi din multitudinea lor alegem să vedem azi doar câteva.


Catedrala este un minunat exemplu de arhitectură barocă. La începutul sec. V î.Hr. a fost construit un templu doric dedicat zeiţei Atena, cu 6 coloane în faţă şi 14 pe părţile laterale. În sec. VII, templul păgân a fost transformat în catedrală. După cutremurul din 1693, fosta faţadă a fost înlocuită cu una barocă, o structură animată de elemente de umbră şi lumină. În interior, o statuie în argint a Sf. Lucia (patroana spirituală a oraşului), o pictură a Sf. Zosimo (episcopul ce a transformat templul păgân în catedrală) şi crucifixul din lemn în stil bizantin sunt printre cele mai importante exponate de aici. 
Ne continuăm drumul spre „Grotta dei Cordari” (Peştera Frânghierilor), parţial acoperită, o adevărată seră în aer liber. Aici au fost ţinuţi prizonierii atenieni după înfrângerea lor în anul 413 î.Hr. Alături de această peşteră se află „Urechea lui Dionysos”, numită aşa prima dată de marele pictor Caravaggio, care a observat forma de ureche a despicăturii de la intrarea în peşteră, cât şi acustica sa extraordinară, despre care se spune că l-ar fi ajutat pe Dionysos I cel Bătrân să asculte ce discutau sau complotau prizonierii săi. Unul din cele mai importante obiective turistice din Siracusa îl reprezintă Teatrul Greco-Roman, cel mai mare din Sicilia şi din Grecia Antică. Cu o capacitate de aproximativ 15.000 de locuri şi cu un diametru de 138,60 m, acest teatru ce poartă urmele vieţii culturale din Siracusa este folosit şi astăzi pentru spectacole. 


Când spui Siracusa spui Arhimede, pentru că aici, pe când se afla în baie, a descoperit acesta celebra lege a fizicii fluidelor. Tot el este cel care a ajutat Siracusa să se apere în anul 213 împotriva romanilor, construind maşini de război şi tot aici a fost omorât de aceştia în 212 î.Hr. Aşa că nu putem pleca mai departe fără a vedea ceea ce ni se spune că ar fi mormântul său. Într-o necropolă cu morminte ni se indică o gaură mare în stâncă, cu un frontispiciu doric la intrare. Deşi nici ghidul nu este sigur că acest mormânt îi aparţine, păstrăm un moment de reculegere,  cu gândul la cele nouă tratate lăsate şi la toate invenţiie sale.
Sfătuiţi să nu părăsim Sicilia până nu mergem la Agrigento să vedem „Valea Templelor”, nu am regretat îndemnul ghidului nostru, căci aici am văzut ruinele celor nouă temple „cele mai frumoase vestigii greceşti din afara Greciei”, cum spunea cineva.
Dar despre acestea în numărul viitor.
Alex. BLANCK