17 noiembrie 2015

După un an de întrerupere, a fost reluat Festivalul Teatrelor de Proiect din Câmpina

Asociaţia Teatrul Proiect Câmpina şi-a început activitatea pe 16 ianuarie 2012. Fondatorii ei au fost omul de afaceri câmpinean Adrian Dochia, marele maestru al scenei româneşti Mircea Albulescu şi actorul şi regizorul Dan Tudor. Ulterior, Dan Tudor s-a retras din asociaţie, iar locul său a fost luat de poetul Florin Dochia, mulţi ani director al Casei de Cultură  “Geo Bogza”.  


Asociaţia Culturală “Teatrul Proiect” Câmpina a înfiinţat în oraşul nostru teatrul profesionist cu acelaşi nume. Spre deosebire de teatrul clasic, numit şi de stagiune, teatrul proiect este o formă modernă de a face teatru, răspândită din ce în ce mai mult, prin care un teatru profesionist (dar în care pot fi colaboratori şi actori amatori), funcţionează pe baza unor proiecte, fiecare dintre acestea constituind o piesă de teatru montată în regie proprie. Din sponsorizări şi din banii încasaţi pe biletele vândute, se plătesc regizorii, actorii şi toţi cei care contribuie la punerea în scenă a piesei respective. Aşa cum Teatrul Proiect Buzău are o colaborare cu Teatrul “Constantin Nottara” din Capitală, Teatrul Proiect Câmpina şi-a desfăşurat activitatea colaborând foarte mult şi foarte bine cu Teatrul Naţional Bucureşti, unde sunt angajaţi Mircea Albulescu, Dan Tudor şi mulţi dintre actorii bucureşteni care au jucat, în ultimii ani, pe scena Casei de Cultură. Imediat după înfiinţare, Asociaţia Culturală “Teatrul Proiect” Câmpina a organizat un festival al teatrelor de proiect. Ediţia a 2-a, din 2013, a fost cea mai reuşită, deoarece şi sprijinul financiar a fost cel mai important. Ediţia respectivă a fost finanţată atît de legislativul municipal, cît şi de Ministerul Culturii. 


Fiind mai mulţi bani la dispoziţia organizatorilor, s-au jucat mai multe piese, ba chiar festivalul a avut şi o participare din afara graniţelor ţării, cea a Teatrului Proiect din Ruse, oraşul de peste Dunăre învecinat cu Giurgiu, unde funcţionează un valoros teatru de proiecte. Anul trecut, din lipsă de fonduri, în condiţiile în care sprijinul Ministerului Culturii a lipsit cu desăvîrşire, nu a mai fost posibil să se organizeze a treia ediţie. Anul acesta, cu un buget de criză (30.000 lei alocaţi de la bugetul local), s-a încercat şi s-a reuşit o ediţie a treia, cu destulă valoare şi o mai mult decât rezonabilă strălucire. Despre filmul festivalului şi însemnătatea acestei ediţii am stat de vorbă cu Adrian Dochia, preşedintele Teatrului Proiect Câmpina, care ne-a declarat următoarele: “Anul trecut, în lipsa finanţării din partea Ministerului Culturii, nu am putut organiza ediţia a treia, dar cu banii primiţi de la municipalitatea câmpineană, am adus la Câmpina câteva teatre proiect cu piese importante. Anul acesta, am reuşit o ediţie de criză, pe care o numesc aşa fiindcă bugetul a fost de criză, suma totală pe care am avut-o la dispoziţie fiind mult mai mică decât cea din 2013, de la a doua ediţie, şi cea mai reuşită dpână în prezent. Spectacolele au fost valoroase şi anul acesta, dar piesele au fost mai puţine: numai patru faţă de şapte, câte am avut în 2013. 


Consiliul Local ne-a dat mai mulţi bani decât altădată, iar aici trebuie să-i mulţumesc şi pe această cale consilierului Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de Cultură din cadrul legislativului municipal, care s-a zbătut să ne obţină o suplimentare de fonduri la ultima rectificare bugetară. Aşa că, pe lângă finanţarea iniţială, de 25.000 de lei, am mai obţinut 5000 de lei de la bugetul local.  Noi, organizatorii festivalului, am făcut tot ce s-a putut pentru revitalizarea evenimentului. Şi cred că am reuşit. Spectacolele au fost bine primite de public, care a venit în număr însemnat la teatru. Anul acesta, chiar fără sprijinul Ministerului Culturii, care se pare că ne-a uitat cu desăvârşire, am reuşit să refacem tradiţia Festivalului, care s-a desfăşurat în perioada 13 – 16 noiembrie 2015. Am avut un juriu mai puţin numeros, dar competent, format din Monica Davidescu, Ovidiu Cuncea şi Florin Dochia. Au fost patru seri de spectacole. În prima seară, pe 13 noiembrie, s-a jucat piesa “Doi pe-o bancă”, a Teatrului Metropolis Bucureşti (cu Florin Zamfirescu şi Tania Filip). Sâmbătă, pe 14 noiembrie, spectatorii au putut vedea“Amadeus” (Sebastian Papaiani, Ion Dichiseanu, Tomi Cristin ş.a.). Pe 15 noiembrie a fost o seară studenţească de teatru, un coupe format din două piese mai scurte oferită de studenţii Universităţii Nationale de Artă Teatrală şi Cinematrografică. Luni, 16 noiembrie, spectacolul s-a numit “Filarmonica de comedie”, în care au jucat, printre alţii, membri ai grupului Vouă (Radu Gabriel şi Marius Vizante). A fost prezent şi maestrul Mircea Albulescu, preşedintele de onoare al teatrului câmpinean.“ 
Cu tot istoricul vitregit al festivalului câmpinean, putem spune că Teatrul Proiect Câmpina moare, din lipsă de finanţare, dar nu se predă. (A.N.)

Editorial. MALPRAXIS

Ca și dezastrul din Clubul de rock, asasinatele teroriste de la Paris ne pun la încercare limitele înțelegerii. Cu deosebirea că la noi este vorba de o gîndire despre istorie și despre oameni, percepție deformată care ne-a făcut să ne înecăm în corupție, indiferență și să alegem pentru a ne  conduce indivizi ignobili și tarați intelectual și moral. Pentru Franța (și pentru Occident în genere) atentatele pun problema filosofiei în care s-a instalat. Toți caută acum „soluții”. Mai ales la nivel armat. Pentru a fi cu adevărat eficiente, ele trebuie să meargă mai în adînc: spre sistemul de valori pe care se bazează actualmente Occidentul. Elitele sale universitare, intelectuale, din media și din lumea politică ar trebui să aibă o conștiință vinovată. Ele sunt vinovate într-o mare măsură de acest carnagiu. Prin impunerea ideologiilor acaparatoare ale multiculturalismului, anti-creștinismului, hedonismului, post-colonialismului șamd. Au deschis drumul unei forțe a răului pe care (urmăriți televiziunile occidentale, dar și pe unii, mult mai insipizi, de pe la noi) nici măcar nu vor să o numească. Paralizia gîndirii. Nu veți auzi cuvîntul „teroriști” ci „militanți”. 


Din acest malpraxis al corecților politic survine crima. Eram morți, spiritualmente, cu mult înainte de a se întîmpla 11 septembrie, atentatele de la Londra, Madrid sau, acum, Paris. Pentru că războiul acesta este, ne atrăgea de acum cîteva decenii atenția un politolog, o ciocnire a culturilor. Și aici ateul Occident nu a mai avut ce opune unui Islam în plină perioadă de expansiune. Imediat au sărit paraliticii gîndirii: să nu facem acuzații globale, nu toți arabii sunt teroriști. Firește. Ce om cu mintea întreagă ar susține asemenea blasfemie? Dar raționamentul corect este așa: zdrobitoarea majoritate a teroriștilor sunt nutriți de Islam. De o anume parte a lui, mă rog, să fim nuanțați. Iar între „filosofia” lor și democrație este incompatibilitate totală. De la acest adevăr simplu ar trebuie să plece elitele decidente pentru a găsi o soluție. Cîtă vreme UE a avut mai multe comisii de anchetă despre deținuții din Guantanamo decît despre atentatele din metroul madrilean, nu putem spera la o descîlcire a situației. Cei care ne amenințau că nu vrem să primim „cotele” de refugiați vor mărșălui, iar, mîine, cu mutre ipocrite, „în semn de solidaritate”, precum în iarnă cu CH. Apropo: „cote”, „comisar”… oamenii de la Bruxelles, care altminteri au o imaginație  lingvistică în domeniul limbii de salcîm excepțională, n-au fost prea atenți că anumite cuvinte au niște rezonanțe istorice tare neplăcute pentru jumătatea estică a Europei. Pentru că nu le pasă. Am mai scris aceste lucruri și după atentatul de la CH. Și, din nou, magicianul Houellebeck pare a fi avut o premoniție teribilă. În romanul său Supunerea partidul islamist ajunge să conducă Franța, în alianță cu stînga socialistă, de frică să nu vină la putere dreapta lepenistă. Or, ce exclamă imediat după noile atentate liderii de opinie, și papagalii de la noi, firește: aoleu, vin alegerile să vedeți că vom asista la o victorie a dreptei. Întreb și eu ca prostul: și nu ar fi mai bine un partid care se înscrie, totuși, în jocul democratic, decît oameni cu kolejnikoave și bombe în sala de spectacole și pe stadion? Nu e nici relevant că unii dintre făptuitori sunt cu siguranță născuți pe teritoriul Franței (sau Angliei în alte cazuri). Pentru că acela deja NU mai era teritoriul Franței sau al Angliei. De vreme ce statele respective au acceptat de bună voie, sub același ser ideologic paralizant injectat de elitele politico mediatice, să nu-și exercite puterea legală în anume banlieuri, care au devenit stat în stat. Ce repede ne trimiteau francezii țiganii înapoi, fiecare însoțit de un „manual” de cum ar trebui noi să ne străduim să-i integrăm, și ce înapoiați suntem că nu „le creăm toate condițiile”. Despre integrarea unei minorități devenită majoritate în anumite spații este vorba. O reformă radicală a scării de valori, o revenire la mîndria de a fi continuatorul gîndirii Greciei Antice, a Scolasticii, a Renașterii și Iluminismului și a Creștinismului, iată o bază fără de care orice „soluție” militară este inutilă. Dar cine să gîndească o asemenea kehre (răsturnare valorică) între orbii care conduc azi TGV-ul Europei?

P.S. În mod normal, aș fi scris despre acest fenomen straniu: înainte chiar de a-și alcătui guvernul sau de face un singur gest politic semnificativ, dl. Cioloș a fost copleșit pe FB și în presă de o Niagară de scîrboșenii. N-am mai avut asemenea revărsare ură de pe vremea referendumlui pentru suspendarea lui Băsescu. Postacii au lucrat stahanovist. După ce m-a intrigat, fenomenul m-a bucurat. Înseamnă că „ăștia” se tem de Cioloș. Semn bun.
Christian CRĂCIUN

Julia Hasdeu in Memoriam (146 de ani de la naşterea poetei)

La Castelul Julia Hasdeu, într-o atmosferă culturală de un discret elitism popular, un oximoron fără de care e greu să încerci a descrie această atmosferă deosebită, numai bună de încălzit sufletele participanţilor iubitori de frumos proveniţi din diverse pături sociale (o caracteristică a unor astfel de întâlniri), a fost omagiată din nou geniala fiică a marelui savant B.P. Hasdeu. La a 146-a aniversare a naşterii celei care a reprezentat atât de frumos poezia romantică de la finele secolului XIX, s-au întâlnit iarăşi câţiva dintre cei mai reputaţi haşdeologi ai momentului. 


Cu acest prilej a fost lansat volumul “Iulia Hasdeu. Epistole către tatăl său, B.P. Hasdeu”, o carte îngrijită, tradusă şi prefaţată de Jenica Tabacu, cercetător ştiinţific principal II, responsabilul Muzeului Memorial “B.P. Hasdeu”.  Meritul Jenicăi Tabacu este de a fi tradus toate cele 157 de scrisori pe care Iulia le-a scris în franceză tatălui ei din Paris, unde a însoţit-o pe mama sa între anii 1881 şi 1888, perioadă în care aceasta din urmă l-a părăsit pe Hasdeu, după ce a primit o scrisoare care o anunţa de infidelitatea soţului. Toate aceste scrisori mai fuseseră publicate în urmă cu câteva decenii de Paul Cornea, dar ele au apărut la vremea respectivă doar în limba franceză, aşa cum le scrisese Iulia. 


Traducerea Jenicăi Tabacu a fost cu atât mai lăudabilă cu cât demersul ei a venit din inimă şi dintr-un voluntariat curat pe care traducătoarea l-a aşezat jertfelnic pe altarul omagierilor Iuliei Hasdeu. “Nu am cerut bani pentru traducere, fiindcă ar fi însemnat să cer bani pe un dar sincer, venit din inimă, pentru o persoană foarte dragă mie. Darul pe care am vrut să-l fac Juliei la 146 de ani de la naşterea sa.” Cartea a apărut la Editura Vestala din Bucureşti şi are o mare însemnătate nu doar pentru hasdeologi, ci şi pentru toţi iubitorii de cultură. Volumul a fost prezentat de prof. dr. I. Oprişan, fragmente din el fiind lecturate de actrița Monica Davidescu de la Teatrul Național din Bucureşti. Au mai fost şi alte lansări de carte. Astfel, “I. L. Caragiale. Opere”, vol. I, II, III, ediție îngrijită, adnotată, cu studiu introductiv de Stancu Ilin şi Nicolae Bârna, apărută la Chişinău, la Editura Ştiința, a fost prezentată de prof. dr. Stancu Ilin. De asemenea, volumul de poezii “Adolescentine”, apărut la Bucureşti, Editura Asociației “Iulia Hasdeu”, 2015, a fost prezentat de Crina Bocşan. Înaintea lansărilor de carte, au ţinut prelegeri prof. dr. I. Oprişan (“Materia Magică”), prof. dr. Stancu Ilin – “Caragiale, un Molière al României” (B. P. Hasdeu), prof. dr. Crina Bocşan – “Julia Hasdeu, lumină şi speranță”. Evenimentul a continuat cu festivitatea de premiere a tinerilor participanţi la a XIII-a ediție a Concursului Național de Poezie “Iulia Hasdeu”, organizat de Casa de Cultură “I. L. Caragiale” a municipiului Ploieşti. Prezentator a fost  prof. Gelu Ionescu, coordonatorul concursului. În cadrul evenimentului, a avut loc şi un recital muzical susținut de Alina Gabriela Danciu (harpă) şi Cristina Răducan (flaut), dar şi o expoziţie de arte vizuale (pictură, grafică, fotografie). 

Municipalitatea câmpineană, ironizată şi umilită de RADEF

Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor RomâniaFilm (RADEF) este o companie de stat şi de tot păcatul. Şi din acest ultim motiv, este vrednică de dispreţ. Mai ales atunci când îşi bate joc de administraţiile publice locale. Fiindcă în ultimul deceniu al comunismului românesc televiziunea naţională (nu exista pe atunci decât TVR 1), avea o lungime impresionantă a programelor difuzate (două ore în fiecare seară a săptămânii de lucru, adică de luni până sâmbătă), cinematograful era o instituţie apreciată de români. Chiar dacă multe filme erau pline de propagandă comunistă. Până în 1990, RADEF deținea 600 de săli de cinema și avea 5.000 salariați. În anul 2002, RADEF mai avea în administrare doar 415 cinematografe. În anul 2006, RADEF administra 317 săli și grădini de spectacole cinematografice, proprietate privată a statului.  Dintre acestea, 160 erau închiriate către diverse persoane juridice, 118 săli erau închise, iar 39 erau utilizate de către Regie pentru difuzarea de filme. În noiembrie 2007, RADEF administra 282 de cinematografe, din care 100 erau închiriate. În februarie 2008, RADEF mai avea 300 de angajați. După anul 2008, întrucât Legea nr. 303 din 2008 permitea acest lucru, nu mai puţin de 107 săli și grădini de proiecție cinematografică au trecut în administrarea unor autorități locale. Prin acea perioadă, după apariţia ordonanţei de guvern care prevedea normele metodologice de aplicare a Legii nr. 303,  a încercat şi municipalitatea câmpineană să reintre în posesia clădirii construite prin 1960. S-au făcut toate demersurile pentru ca imobilul să intre în proprietatea privată a oraşului, dar fără sorţi de izbândă. Iniţial, conducerea RADEF a comunicat Primăriei că o să trimită la Câmpina o echipă pentru realizarea transferului, dar ulterior, invocându-se faptul că municipalitatea nu s-a ocupat de întreţinerea imobilului (care fusese închiriat unei firme private ce a reabilitat clădirea), diriguitorii RADEF s-au răzgândit, anunţând că transferul nu mai era posibil. Primăria Câmpina a continuat totuşi să trimită adrese de solicitare a clădirii. 


Luna trecută, prin ultima adresă de răspuns, cei de la RADEF recunosc că legislaţia permite transferul clădirii către municipalitatea câmpineană, dar se scuză că instituţia nu are banii necesari pentru asigurarea cheltuielilor necesare acestei operaţii (documentaţia tehnico-economică, deplasările echipelor pentru realizarea efectivă a transferului etc). Prin urmare, Câmpina să mai aştepte, deoarece transferul Cinematografului se va realiza în funcţie de disponibilităţile băneşti ale Regiei. Adică, la Sfântul Aşteaptă. O atitudine plină de aroganţă la adresa Câmpinei, umilită de o mână de conţopişti birocraţi şi incapabili, cărora le e frică să nu li se ia obiectul muncii, ca să nu ajungă pe drumuri. La ultima şedinţă ordinară a Consiliului Local, primarul Horia Tiseanu a făcut o scurtă prezentare a situaţiei şi a nefericitei corespondenţe purtate cu cei de la RADEF, subliniind totodată că ”cineva a vrut să-și bată joc de noi prin această adresă. Noi am făcut toate demersurile necesare și le vom face în continuare”. Consilierul municipal Elena Albu, preşedintele Comisiei de buget-finanţe, a considerat că ultima adresă a RADEF  ”a fost un răspuns la mişto. Eu mă angajez să fac o chetă pe Facebook de la câmpinenii care scriu că-și doresc cinematograful înapoi. O să dăm noi bani pentru a-i aduce pe cei de la Regie din București în Câmpina și pentru a plăti toate documentele necesare transferului”.

Duelul baschetbalistic al generaţiilor Liceului Energetic

Sâmbătă, în Sala sporturilor de la Liceul Tehnologic Energetic, a avut loc ediţia a şasea a ”Duelului generaţiilor”, o interesantă competiţie de baschet care a reunit jucători de vârste foarte diferite, de la şcolari până la absolvenţi ai liceului cu peste două decenii în spinarea vârstei. Cei 60 de copii s-au întrecut în mai multe meciuri de baby-baschet, finalele categoriilor de vârste desfăşurându-se după marea partidă în care s-au înfruntat foşti elevi şi foste eleve ale liceului. Marele meci al competiţiei, supranumit ”Duelul generaţiilor”, a fost un meci demonstrativ spectaculos, între o selecţionată a fetelor (care au terminat Energeticul pe la începutul anilor 1990) şi o echipă a băieţilor (foşti absolvenţi ai liceului, prin anii 1992-1993). 


Fetele au jucat în diverse loturi divizionare, dar au început toate în  lotul echipei Clubului Sportiv Şcolar Câmpina, antrenată pe vremuri de Liviu Dochia, un baschetbalist şi antrenor celebru în urmă cu 20-30 de ani, stabilit astăzi pe continentul american. Din echipa fetelor a făcut parte şi fiul antrenorului de altădată, Mihai, cel care a crescut odată cu aceste foste mari jucătoare de baschet. De altfel, Mihai Dochia a ajuns el însuşi antrenor, căci îi iniţiază pe copiii câmpineni, de mulţi ani, în tainele sportului la panou. În prezent, el predă cursuri de baschet în cadrul Clubului sportiv GRC, organizatorul competiţiei. Clubului sportiv GRC (iniţialele membrilor fondatori dau numele clubului), al cărui preşedinte este prof. Cătălin Botoacă, are mai multe secţii sportive, dar rezultatele cele mai bune le-a obţinut la înot şi baschet. 


Meciul demonstrativ (al cărui scor final nu are rost să-l amintim, fiindcă nu s-a jucat cu încrâncenare, la câştig, ci doar pentru a oferi publicului spectator o partidă-pledoarie pentru sport, în general, ca şi pentru frumuseţea baschetului, în particular), a avut şi un scop caritabil, deoarece toţi participanţii şi spectatorii au fost invitaţi să aducă rechizite, manuale şcolare şi cărţi pentru copiii de la Centrul ”Sfânta Filofteia”. Acţiunea caritabilă a fost un mare succes, întrucât, la finalul evenimentului, au fost strânse sute de rechizite şi cărţi. Despre a şasea ediţie şi a şasea reuşită ne-a vorbit prof. Cătălin Botoacă, preşedintele Clubului sportiv GRC: ”Competiţia este la a şasea ediţie. Clubul nostru are patru ramuri de sport: nataţie, baschet, tenis şi schi, cu patru profesori instructori, câte unul pentru fiecare ramură de sport. Competiţia face parte dintr-un proiect mai amplu realizat cu sprijinul Primăriei Câmpina şi al Consiliului Local, de la care am primit şi un ajutor financiar de mare folos. În acest proiect derulat cu sprijinul financiar al municipalităţii sunt incluse competiţii din mai multe discipline sportive, dar nu mai insist acum asupra acestui aspect. În fiecare an am avut un meci între generaţii, adică între fetele care au jucat cândva în lotul CSŞ şi foşti elevi ai Energeticului, absolvenţi ai unor promoţii din urmă cu două decenii”. 

Sondele abandonate, un mare pericol pentru oraş

Recenta tragedie din capitală, care a făcut zeci de victime, ne arată că nu învăţăm nimic din istorie. Într-un oraş mic cum era Câmpina, cinematograful din Sala Monovici avea patru ieşiri şi deasupra uşilor lămpi cu lumină roşie, care nu se stingeau în timpul proiecţiilor şi semnalizau publicului ieşirea rapidă în caz de incendiu. În perioada interbelică s-au luat astfel de măsuri pentru toate sălile de spectacol din ţară, deoarece se petrecuse şi atunci o catastrofă care a zguduit opinia publică. La biserica argeşeană din Costeşti, în timpul slujbei de Paşte, a izbucnit un incendiu de la nişte lumânări. Cuprinsă de panică, mulţimea a năvălit spre ieşire. Din nefericire, uşile se deshideau spre interior. Cuprinşi de groază, credincioşii au blocat uşile, primii fiind striviţi de cei din spate, care îi călcau în picioare. Nimeni nu a scăpat, toţi au fost făcuţi scrum. Patriarhia a dat atunci o dispoziţie ca la toate bisericile, uşile să se deschisă spre exterior. 


Am amintit de aceste dureroase evenimente, deoarece şi în Câmpina se poate produce o astfel de nenorocire. Pe platoul din partea de sud a oraşului sunt zeci de sonde abandonate. Marele zăcământ de petrol din schelele câmpinene Bucea şi Gafiţa a fost aproape epuizat. Sondele vechi, unele chiar mai vechi de o sută de ani, au fost părăsite. Ele aveau instalaţii rudimentare, potrivit tehnicii de atunci, coloane bătute până la adâncimea de 150 de metri, care în timp s-au corodat şi au prins fisuri. Pentru a se evita un accident, gurile de sondă au fost astupate cu dopuri de ciment. Din zăcământ (care cu metodele de extracţie de atunci nu a fost exploatat decât parţial) au început să se adune gazele de sondă (deosebite de gazul metan, acestea fiind mai grele). Treptat, golurile subterane s-au umplut de aceste gaze. Multe blocuri de pe străzile Schelelor şi Sondei sunt construite deasupra unor astfel de guri de sonde astupate, în care gazele se regenerează şi se acumulează lent. Cu ani în urmă, la o schelă din Moldova, acest fenomen a provocat un mare accident. Prin autoaprindere, gazele au luat foc şi explozia care a urmat a făcut praf un bloc de locuinţe de la suprafaţă. La Câmpina, pe undeva pe lângă fosta groapă de gunoi din cartierul Păcuri, câteva familii de tineri rromi şi-au improvizat nişte locuinţe mizere şi au găsit o metodă originală de încălzire: băgau o ţeavă în pământ şi după un timp dădeau foc la gura ţevii, putând astfel să-şi pregătească mâncarea sau să se încălzească. Acest lucru ne semnalează că platoul din sudul oraşului, în subteran, e plin de gazele de sondă, care continuă să se acumuleze. 
După părerea unor specialişti geologi, care au lucrat o viaţă la schela Câmpina, sondele abandonate ar trebui verificate şi luate măsuri de urgenţă pentru evacuarea gazelor din subteran. 
Alin CIUPALĂ

ETICA INDIGNĂRII. Cum stau românii la capitolul spitale?

"Vrem spitale, nu biserici" e strigătul unui nor gros de protestatari conaționali, care au găsit țapul ispășitor în incendiul de la Colectiv: Biserica! Nu comentez dacă Biserica a greșit ori ba vis- a-vis de enoriași. O fac deja în fiecare săptămană! Nu comentez nici declarațiile enoriașilor. Au dreptul la opinie. Dar vreau să elucidăm o enigmă...
Ne lamentăm că avem prea puține spitale, că s-au închis jumătate, că ar trebui construite mai multe (nu știu de ce vrem să fim bolnavi!), că în străinătate...
Ce e în străinătate? În Irlanda, Suedia, Danemarca ori prin nordul bogat al continentului nostru, dacă ești pensionar, nici nu se mai uită medicii la tine! Consumi prea mult pe asigurări. Dacă nu știați, întrebați bătrânii din țările nordice care se internează în Germania sau Austria. De frică...
Suedia, al cărei model îl tot lăuda domnul Iliescu, are numai 97 de spitale! La peste 9,56 milioane de locuitori (conform recensământului realizat de portalul specializat în informații de prim ajutor, Oturen.se). Adică 1 spital la 106.000 locuitori! În schimb, Suedia are circa 3500 de biserici (de 35 de ori mai multe decât spitalele), adică o biserică la 2733 de inși!


SUA, țara la care oamenii visează mai mult decât la Cer, a depășit 310 milioane de locuitori, dar are numai 5586 spitale, în scădere dramatică față de anul 1975, când se înregistrau 7.165. Da, se-nchid spitale și în USA!  În ceea ce privește lăcașurile de cult, studiul realizat de Institutul Hartford, pentru cercetare religioasă în 2011, arată că în USA sunt aproximativ 350.000, din care 314.000 protestante, 24.000 catolice, restul aparținând celorlalte religii. Adica o biserică la 885 de persoane! Privind analiza, constatăm că în USA există 1 spital la fiecare 62 de biserici și 1 spital la cca 56.000 locuitori.
Franța, aceast pilon care face ce vrea cu Uniunea Europeană, are o populație de 66 milioane de locuitori și 2698 de spitale (în anul 2013, conform hope.be). Adică 1 spital la peste 24.000 locuitori. Tot Franța are peste 100.000 de lăcașe de cult (din care 45.000 catolice, 3000 biserici protestante, 2200 moschei, 500 de sinagogi). Asta ar însemna 1 lăcaș de cult la 660 de persoane. Sau 1 spital la 37 de biserici.
În România, țară cu mai puțin de 19 milioane de locuitori în 2015, funcționează 18.436 de lăcașuri de cult, ale tuturor religiilor oficiale (18). Dintre ele, spune activenews.ro, 14.765 sunt biserici, 359 de capele, 1096 case de rugăciune, 47 de catedrale, 2 episcopii, 2 moschei, 76 de geamii, 286 de mănăstiri și 89 de sinagogi. (În cifra de 18.436 sunt incluse și bisericile dezafectate, distruse parțial). Adică o biserică la 1030 de inși!
România, scria Wall Street Journal în 2013, ar avea 453 de spitale (numai 25 fiind private). Adică 1 spital la 40,6 lăcașe de cult. Mai puțin decât în Suedia ori în USA! Iar ca număr de enoriași per biserică, mai mult ca în Franța!
Avem spitale suficiente? Nu. Dar biserici? Nici atât. Nu toată populația României e bolnavă. Dar păcătoasă...
Cei ce vor spitale fără biserici, vor vindecare fără Dumnezeu. Însă în timp ce tehnologia medicală a atins apogeul ştiinţific, puşcăriile sunt mai îndesate decât mall-urile în Ajunul Crăciunului, tinerii şi-au piedut doza de moralitate, avorturile sunt mai numeroase decât naşterile, parlamentarii fură “legal” ca în Vestul Sălbatic, economiştii ecluzionează inginerii financiare, cârciumile socializează mai abitir ca Facebook-ul, ziariştii devin mai profesori decât profesorii! Peste tot se promovează urâtul. 
Momentan, nu mă tem de urât. Câtă vreme avem Biserică, iubiţi-o, sprijiniţi-o, frecventaţi-o! Şi vă asigur: nu vom mai avea mulţi bolnavi!
Nicolae GEANTĂ

Concurs: “Cartea anului 2014”

Casa Tineretului Câmpina, în conformitate cu HCL nr. 31 / 26 martie 2015 şi nr. 104 / 25 septembrie 2015, anexa 1, anunţă organizarea Concursului “Cartea anului 2014”. 
Premiile se acordă autorilor de literatură cu domiciliul în municipiul Câmpina şi vizează punerea în valoare a creativităţii locuitorilor cu preocupări culturale, dezvoltarea gustului pentru lectură, în beneficiul creşterii nivelului de educaţie. 


Autorii trebuie să depună la Casa Tineretului Câmpina 3 exemplare din volumul apărut în anul 2014 propus pentru concurs, până la data de 29 noiembrie 2015. Rezultatele concursului vor fi anunţate pe 5 decembrie 2015, în cadrul unei întâlniri speciale. 
Stabilirea câştigătorilor premiilor „Cartea anului” se va face independent de către trei evaluatori externi (din alte localităţi decât participanţii la concurs) remuneraţi, cu activitate recunoscută în domeniul literaturii (critici literari), membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
Se pot premia cărţi din patru domenii: 1. ficţiune (poezie); 2. ficţiune (proză); 3. nonficţiune (eseu, critică literară, folcloristică, etnografie, publicistică, monografii, memorii-jurnale, istorie); 4. Special (antologii, traduceri) apărute în anul 2014 la edituri de pe teritoriul României, cu ISBN (International Standard Book Number) şi deţinătoare a descrierii CIP (Catalogarea Înaintea Publicării) de la Biblioteca Naţională a României, cf. Legii 186/2003.

CĂLĂTOR PRIN LUME. Sicilia, altfel de cum o ştim (3)

Agrigento şi Valea Templelor
Astăzi vom părăsi Palermo pentru o excursie de o zi la Agrigento şi în Valea Templelor.
Cineva a spus în timpurile vechi:„dacă vrei să vezi Grecia, mergi în Sicilia”. Afirmaţia este exagerată, dar conţine un sâmbure de adevăr, căci aici şi în special în Valea Templelor de lângă Agrigento, poţi simţi fiorul Atenei, Efesului sau Olimpiei, plimbându-te pe lângă rămăşiţele acestor minunate temple dorice. Acest sit arheologic se află pe locul în care coloniştii dorici din Gela au fondat, în 581 î.Hr., metropola grecească Akragas, pe care poetul grec Pindar o numea „cel mai frumos oraş al muritorilor” şi care şi-a atins apogeul în sec. V î.Hr., după ce i-au învins pe cartaginezi la Imera în 480 î.Hr. Oraşul devine foarte bogat, dens populat, însă această perioadă fastă se termină brusc în 406 î.Hr., când Akragas este zdrobită de cartaginezi. Oraşul îşi revine, în special în epoca bizantină, când devine Agrigentum, ca apoi arabii să mute – probabil din motive strategice – populaţia oraşului, numit acum Gergent, pe locul în care se află şi astăzi. În timpurile prospere din Evul Mediu se numeşte Girgenti, dar vechea splendoare nu şi-a mai recăpătat-o niciodată. Vechile morminte aflate la poalele noii aşezări, majoritatea din sec. V î.Hr., au fost parţial distruse de cutremure (foarte dese în această zonă) sau vandalizate. Zona este împărţită în două: cea de est şi cea de vest, prima fiind împânzită cu cele mai vechi temple. 


Suntem la 120 metri deasupra nivelului mării, iar în punctul cel mai înalt tronează solitar Templul lui Juno Lacinia, construit în sec. V î.Hr. şi care iniţial avea 6 coloane în faţă şi 13 de fiecare parte, dintre care au suprevieţuit numai 25, pereţii sanctuarului purtând încă urmele focului dat de cartaginezi în 406 î.Hr. Nu departe de acesta se află cel mai bine conservat dintre templele antice – Templul Concordiei, singurul care nu a fost vandalizat datorită faptului că a fost transformat în biserică creştină în sec. VI. Frumuseţea sa l-a determinat pe Ferdinand Gregorovius să scrie: „Dacă s-ar avea doar Templul Concordiei şi Catedrala din Monreale, tot ar fi întotdeauna o ţară minunată”. Templul, puţin mai mare decât Juno Lacinia, are 6 coloane în faţă şi 13 laterale, sanctuarul având coloane atât în faţă, cât şi în spate. Ne oprim puţin în faţa Templului Hercule, cu 8 coloane, cel mai vechi, construit la sfârşitul sec. VI î.Hr., apoi ajugem în faţa Templului lui Zeus Olimpianul, rămas neterminat, a cărui construcţie a fost întreruptă în 406 î.Hr. de invazia cartaginezilor. Dacă ar fi fost terminat, acesta ar fi fost cel mai mare templu din Grecia sau Roma Antică. Are o construcţie atipică, având în loc de coloane un zid cu semicoloane ridicate la intervale regulate; probabil că aici existau nişte statui uriaşe. Cu părere de rău că nu înţelegem prea mult din rămăşiţele împrăştiate peste tot (norocul cu ghidul nostru), admirăm ceea ce a mai rămas din Templul lui Castor şi Pollux, care are deasupra celor 4 coloane rămase un bloc de piatră din vechea intrare ce îmi aminteşte de forma calului troian. Şi gata! Suficiente vestigii! Înapoi în contemporaneitate.
Agrigento este cunoscut şi pentru faptul că este oraşul lui Luigi Pirandello (1867 – 1936). Din păcate ajungem prea târziu la casa memorială, aşezată într-o zonă foarte frumoasă şi liniştită şi nu o mai putem vizita, dar admirăm grădina ce o înconjoară, apoi ne înapoiem la Palermo.
Monreale şi minunata sa catedrală
Dumnezeu m-a ajutat să văd multe lucruri frumoase în cele peste 50 de ţări pe care le-am vizitat, dar una dintre cele mai frumoase imagini ce mi-au rămas pe retină şi în suflet este lăsată de ceea ce am văzut în catedrala din Monreale, în care am zăbovit multe minute mut de uimire. Situată la periferia oraşului Palermo, aceasta este considerată o magnifică creaţie artistică, „un monument închinat artei arabe, normande şi bizantine, o capodoperă arhitecturală, cea mai de preţ comoară a Siciliei şi mozaicurile ei în special” (Tim Jepson – „Italia”). A fost ridicată la cerinţa lui William al II-lea cel Bun în jurul anului 1172 şi terminată în 1189, împreună cu mănăstirea din apropiere şi cu un palat regal care astăzi nu mai există. Lăsăm autocarul undeva mai jos de catedrală şi urcăm o pantă lină, în serpentine, către grădina catedralei, plină de flori multicolore. Admirăm faţada, o combinaţie de motive normande, arabe şi bizantine, a cărei frumuseţe nu ne surprinde ştiind că William al II-lea Normandul a angajat arhitecţi şi decoratori francezi, islamici şi bizantini. Intrarea în catedrală se face prin două portaluri cu uşi având sculpturi în bronz. 


Cele două uşi ale portalului din faţă sunt opera lui Bonanno Pisano (1186) şi prezintă în 42 de panouri mici, asemănătoare cu cele ale Baptistierului din Florenţa (Andrea Pisano, 1328 – 1336), scene din Vechiul şi Noul Testament, de la „Crearea lui Adam” până la „Iisus binecuvântând lumea”. Uşile portalului de nord au doar 28 de panouri şi sunt opera lui Barisano din Trani (1186 – 1190). Păşind în interior, nu ştim ce să admirăm mai întâi: expresivitatea figurilor sau coloritul excepţional al mozaicurilor. Catedrala are forma unui bazilici cu trei nave, cea din mijloc fiind mai mare şi mai înaltă decât celelalte două, navele fiind separate prin 18 coloane ce susţin tavanul din lemn bogat ornamentat, având grinzi aurii şi frumos sculptate cu motive arabe. 


Totul este acoperit cu marmură viu colorată, foiţă de aur sau mozaicuri strălucitoare ce scânteiază în lumina soarelui ce pătrunde prin ferestre, mozaicuri ce acoperă aproximativ 10.000 de metri pătraţi, acest uluitor tablou fiind fără egal în Europa. Mozaicurile au fost concepute conform cu religia ortodoxă bizantină, fiecare scenă biblică având un anumit loc, potrivit cu semnificaţia sa teologică. Sunt descrise atât fapte din Vechiul şi Noul Testament, cât şi faptele apostolilor. Ridic privirea spre peretele din spate şi în punctul cel mai înalt se află portretul lui Iisus Atotputernicul şi sub el Fecioara Maria cu Pruncul, între doi arhangheli şi apostoli, toate într-un semicerc, având pe pereţii laterali pe Sfinţii Petru şi Pavel şi povestiri din vieţile lor. Pe pereţii laterali sunt mozaicurile reprezentând povestiri din Vechiul Testament: Crearea cerului şi pământului, Lupta lui Iacob cu îngerul, Dumnezeu dojenindu-i pe Adam şi Eva, Izgonirea din Rai. Uluitoare şi greu de exprimat în cuvinte întreagă această lucrare. Specialiştii nu s-au putut pune de acord asupra perioadei în care mozaicurile au fost terminate, unii dând sfârşitul anului 1100 şi ca fiind opera artiştilor bizantini, alţii dau a doua jumătate a sec. XIII, operă a meşterilor veneţieni, în timp ce alţii susţin că au fost concepute de bizantini şi continuate de veneţieni. Acest aspect este mai puţin relevant acum, important este ceea ce vedem. 


Aş putea sta o zi întreagă să le privesc, dar cu multă greutate mă hotărăsc să ies şi „să dau ochii” cu o altă frumuseţe: Grădina Mănăstirii Benedictine, care şi-a păstrat în mare parte aspectul original. Cu o suprafaţă de 47 de metri lungime, străjuită de 228 de coloane cu arcuri maure şi diferite sculpturi arabe, seamănă cu o curte interioară hispano-arabă. Mintea şi inima sunt prea pline de cele văzute pentru a mai încăpea ceva astăzi, aşa că revenim mai bogaţi sufleteşte la hotelul nostru din Palermo. 
Mafia
Dacă le spui prietenilor că ai fost în Sicilia, cu siguranţă că una dintre întrebările lor va fi „cum este cu Mafia”? Este greu de explicat acest fenomen dacă ai petrecut doar câteva zile în Sicilia. Oamenii nu discută despre aşa ceva şi nici noi nu întrebăm, deşi ştim că această organizaţie există şi că a apărut pe fondul sărăciei şi al nevoii de protecţie. 
Citesc într-o carte despre Sicilia că acest cuvânt, „mafia”, a apărut prin anii 1860, în limba italiană, fiind  folosit de consulul britanic din Sicilia. Dar atât cuvântul, cât şi organizaţia, au rădăcini mult mai vechi. Cuvântul „mafia” provine  - spun lingviştii – din cuvântul arab „mu’afah”, care are mai multe sensuri: protecţie, dibăcie, frumuseţe, abilitate sau siguranţă. Organizaţia a apărut pe la începutul sec. XII, când au fost create nişte societăţi secrete ce se opuneau Sfântului Imperiu Roman; mai există o teorie, care îi dă drept fondatori pe aşa-numiţii gabellotti, cei ce erau intermediari între ţărani şi latifundiari în colectarea taxelor şi care, odată îmbogăţiţi, au început să-i intimideze pe cei cu venituri reduse şi să intermedieze pentru cei bogaţi. Teorii sunt mai multe, dar în privinţa unui lucru toată lumea e  de acord şi anume că prăpastia dintre sicilieni şi autorităţi şi succesiunea de străini exploatatori au dus la apariţia mafiei, care încet – încet a devenit „arbitru” în insulă, pe fondul lipsei de justiţie, prin aşa-numiţii „amicii” sau „uomini d’onore”. Despre ei, scriitorul  britanic Patrick Brydone scria în 1771: „Aceştia sunt cei mai respectaţi în insulă şi au cele mai înalte şi mai romantice noţiuni despre codul onoarei”. 
Statul italian a încercat să pună capăt activităţilor mafiote.  În 1920, conducătorul fascist al Italiei, Benito Mussolini,  a reuşit să aresteze majoritatea capilor organizaţiei, însă eforturile sale şi ale şefului poliţiei, Cesare Mori, au fost zădărnicite de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când americanii, pregătind debarcarea în Sicilia din 1943, s-au folosit de sprijinul logistic şi informativ al mafiei, intermediari fiind mafioţii americani. După cel de-al doilea război mondial, mafia a ajuns în cele mai înalte sfere ale politicului şi administraţiei italiene, întinderea fiind atât de mare încât italienii au numit-o „la piovra” (caracatiţa). 
Nu putem avea certitudinea că în drumurile noastre prin Sicilia am întâlnit astfel de personaje, pentru că nu scrie pe nimeni mafiot, dar o întâmplare petrecută într-o seară în grădina parfumată a hotelului din mica localitate Pozzallo, de unde a doua zi trebuia să plecăm spre Malta, m-a făcut să cred că ne-am aflat în apropierea unor familii mafiote. 
Înainte de masa de seară, ni s-a adus la cunoştinţă că o parte a grădinii este rezervată unor persoane deosebite, lucru pe care l-am observat şi noi după aceea, privind felul în care fusese decorată şi pregătită. Aveam să aflăm mai târziu că era o petrecere ocazionată de un botez. În jurul orei 19.00, un şir de maşini lungi şi negre s-a oprit în faţa hotelului; din ele au coborât pe rând câţiva bărbaţi îmbrăcaţi impecabil, în negru, aparţinând a trei generaţii, femei îmbrăcate sobru şi într-un coş un copilaş. Fiecare dintre cei aflaţi în jurul mesei a aşteptat în dreptul scaunului până când cel ce părea mai în vârstă s-a aşezat, pentru ca mai apoi să ia loc. Atmosfera era rece, înţepenită şi până şi noi, veseli şi exuberanţi până atunci, păream să fi înţepenit. Au mâncat în linişte, iar când noi, românii, am început să dansăm, ne-au privit cu interes, dar nu ni s-au alăturat. Ei bine, aşa ne-am gândit noi că trebuie să arate o familie de mafioţi. 
Nici nu ştiu când a trecut săptămâna petrecută în Sicilia şi mintea, retina şi sufletul îmi sunt pline de cele văzute aici, în patria siturilor arheologice, a vulcanilor, a plajelor şi a minunatelor mozaicuri. Revenim la „casa noastră pe roţi” – autocarul şi pornim spre Bari, de unde un feribot ne va duce printre stâncile monştrilor Scylla şi Caribda, în strâmtoarea Messina şi de aici spre Insula Corfu din Grecia. 
Mulţumim, Sicilia, pentru tot ceea ce ne-ai oferit în aceste zile însorite.
Alex. BLANCK

Departamentul de Imagistică al Centrului Medical SanConfind

- Imagistică prin rezonanță magnetică (IRM)
- Tomografie computerizată (CT)
- Osteodensitometrie (DEXA)
- Mamografie cu tomosinteză și puncție stereotaxică
- Radiologie standard digitală
- Ecografie

Centrul Medical SANCONFIND dispune de un Departament de Imagistică dotat cu echipamente noi, cu tehnologie de înaltă calitate, ce acoperă toate domeniile radiologiei şi imagisticii medicale: IRM, CT, osteodensitometrie (DEXA), ecografie, mamografie cu tomosinteză și puncție stereotaxică, radiologie digitală.
În Centrul Medical SANCONFIND  folosim un aparat RM, SIEMENS MAGNETOM Aera 1.5 Tesla. Acest RM permite  obținerea de imagini de înaltă calitate, cu antene corespunzătoare, dedicate, într-un timp mult mai scurt. Aparatul RM permite efectuare unei game largi de investigații: mâna, articulație pumn, cot, umăr, antebraț, braț, șold, coapsă, genunchi, gleznă, picior, gambă, coloană, abdomen, pelvis, cap etc. 
Greutatea maximă susținută de masa de RM este de 190 kg.


Aparatul de osteodensitometrie (DEXA)  a devenit standardul de aur în măsurarea densității osoase.  
Acesta utilizează o doză redusă de raze X și depistează demineralizarea osului până la osteoporoză. Densitometria osoasă are un rol important în evaluarea osteoporozei. Cele mai bune  rezultate se obțin prin examinarea șoldului și coloanei vertebrale. Este o procedură simplă, nedureroasă și neinvazivă.
Greutatea maxima susținută de masa aparatului de osteodensitometrie  este de 159 kg.
Ecograful GE Logiq S8 este un aparat modern de ultrasonografie cu ajutorul căruia se pot efectua ecografii ale organelor abdomino-pelvine, ale părților moi, ale glandei tiroide, ale sânilor, etc. Aparatul de radiologie digitală Siemens Luminous Fusion este ideal atât pentru radiografiile standard (articulații, membre, coloană, torace, abdomen), cât și pentru examinările tractului digestiv (tranzit baritateso-gastro-duodenal, irigografie).
Greutatea maximă susținută de masa aparatului de radiologie  este de 200 kg.


Mamograful GE, cu tomosinteză și puncție stereotaxică din clinica SANCONFIND este un aparat modern, nou, ce poate efectua mamografii digitale și tomosinteza sânului.
Mamografia este o radiografie a sânului, cu doză redusa. Aceasta reprezintă „standardul de aur” în detectarea precoce a anomaliilor țesutului mamar.
Tomosinteza sânului reprezintă o tehnologie nouă, folosită în lupta împotriva cancerului de sân. Aceasta efectuează o serie de imagini digitale, ce pot fi prelucrate cu ajutorul calculatorului,  permit medicului să examineze straturile țesutului mamar și să departajeze leziunile de țesuturile adiacente.
Aparatul CT SIEMENS Somatom Definition AS cu 64 slice-uri oferă posibilitatea scanării într-un timp mai scurt și reducerea dozei de iradiere.
Se pot efectua investigații CT la nivelul capului, gâtului, sinusurilor, orbitelor, toracelui, abdomenului, pelvisului, membrelor și coloanei vertebrale.
Greutatea maximă susținută de masa de CT este de 227 kg.
Dr. Gabriela Toma