15 decembrie 2015

A apărut volumul “Pacienţii politici” semnat de publicistul Florin Frăţilă

La trei ani distanţă de la debutul său editorial cu volumul “Rămân să disper printre ai mei”, publicistul Florin Frăţilă îşi continuă activitatea scriitoricească publicând un nou volum, apărut zilele trecute - “Pacienţii politici”, o carte document ce îşi propune, potrivit autorului, “să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului”.


Fără doar şi poate, “Pacienţii politici”, cea mai recentă apariţie editorială a lui Florin Frăţilă, este o carte surprinzătoare, care merită citită. Lansarea volumului va avea loc, cel mai probabil, în data de 15 ianuarie 2016, la Casa de Cultură “Geo Bogza”. Pentru cei interesaţi să intre în posesia unui exemplar, el poate fi achiziţionat momentan de la redacţia săptămânalului “Oglinda de azi” (tel. 0244-336382), iar începând mijlocul lunii ianuarie 2016, de la chioşcurile de difuzare presă şi carte şi în librării.

Şcoala Goleşti, deşi veche, poate găzdui corespunzător procesul de învăţământ

Am primit la redacţie o scrisoare de la o cititoare, nemulţumită de condiţiile în care învaţă şcolarii din clasele I-IV de la Şcoala Goleşti (situată pe strada Fraţii Goleşti), şcoală care aparţine de Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”. Cititoarea noastră ne scrie următoarele: “Şcoala are patru săli de clasă meschine (aprox. 20mp), unde învaţă/ respiră, privaţi de oxygen, 36 elevi/clasă, plus învăţătorul. Grupurile sanitare sunt infecte (turceşti), focare de infecţie. Şcoala are o singură uşă de acces, foarte îngustă, utilizată de cei 140 de elevi şi de cadrele didactice. Aşa că aviz ISU nu cred că poate obţine în veci. Este o ruşine de clădire de şcoală pentru Câmpina! Curtea şcolii, bineînţeles neasfaltată, este pe alocuri pietruită de curând. Nici vorbă de sală de sport, copiii alergând prin pietre prăfuite, care mai servesc, în pauze, drept muniţie pentru spart capete. Holul şcolii, cu miros pestilenţial de WC nespălat, ţine loc, când şi când, de sală de sport... Nu înţeleg cum Primăria Câmpina dă avize de funcţionare unei asemenea locaţii?”. 


Am vizitat Şcoala Goleşti şi am stat de vorbă cu directoarea liceului, profesoara Roxana Stan, care ne-a convins, cu argumente şi documente, că şcoala primară din subordinea sa poate găzdui corespunzător procesul de învăţământ. “Nu mă deranjează criticile aduse, fiindcă ştiu că sunt mânate de intenţii bune. Cu toate micile răutăţi strecurate insiduos printre cuvinte, cum ar fi afirmaţiile legate de pietrele din curte care servesc drept muniţie pentru spart capete, sau de mirosul pestilenţial al holului. Numai că noi nu am stat cu mâinile în sân şi ne-am preocupat cu înlăturarea tuturor deficienţelor. Aşa că pot spune că astăzi unele aspecte negative din trecut au fost rezolvate, iar altele sunt în curs de rezolvare. De fapt, sesizarea ne-a fost trimisă şi nouă. Încerc să demontez punctual toate acuzele. În primul rând, clasele nu au suprafeţe de 20 mp, ci de aproximativ 38 mp. În clase învaţă 32-33 de elevi, iar părinţii au ştiut de acest numeric şi l-au acceptat. Grupurile sanitare, se spune în sesizare, sunt infecte, lucru care nu este adevărat, deoarece s-au făcut toate dezinfecţiile şi dezinsecţiile necesare. Grupurile sanitare sunt turceşti, dar pentru şcoli, şi acestea sunt recomandate, dacă sunt igienizate corespunzător. Şcoala are avize de funcţionare de la autorităţile sanitare şi de mediu. Unitatea are, într-adevăr, o singură uşă de acces pentru cei 140 de elevi, dar mai avem două uşi spre strada Fraţii Goleşti, care se pot folosi pentru evacuarea elevilor în caz de incendiu şi în caz de cutremur. Am şi făcut, de altfel, simulări ale unor exerciţii de evacuare în astfel de situaţii de urgenţă. Spaţiul din zona uşilor duble îl vom reabilita în vacanţa de iarnă. În ceea ce priveşte avizul ISU, toate clădirile date în folosinţă înainte de anul 2006 nu au nevoie de un aviz special de la ISU. Aşa este legea. Noi am angajat un evaluator care ne va face un scenariu pentru incendii. Am avut şi un control ISU pe data de 1 octombrie 2015, care ne-a găsit că suntem în regulă. Aşa cum v-am spus mai devreme, sunt multe acţiuni în derulare. Planul de pază este făcut, am pus şi un buton de panică şi suntem conectaţi la o firmă de intervenţii. Am montat şi camere video pentru supravegherea activităţii de pe holuri. Am avut şi control ARACIP, care realizează activitatea de evaluare şi acreditare a furnizorilor de educaţie din învăţământul preuniversitar. Şi la acest control, din octombrie, am ieşit bine. Iar evaluarea ARACIP este o evaluare complexă, fiindcă te ia de la baza materială până la ultima infrastructură a unităţii. Holul nu miroase pestilenţial, dar a persistat un timp scurt mirosul de WC, pentru că am avut o problemă cu o toaletă înfundată cu şerveţele umede. Însă problema a fost remediată.  Tot legat de sesizare, vă mai pot spune că avem un proiect pentru asfaltarea curţii şi reparaţii interioare şi exterioare. Deci, în concluzie, la Şcoala Goleşti, procesul de învăţământ nu este afectat” 

Editorial. CUMINȚENIA PĂMÎNTULUI

Acum două săptămîni, de Ziua Națională, Parlamentul a ținut morțiș să organizeze o așa-zisă „sesiune festivă”, plină de discursuri gongorice, demagogice, șiruri de perle lucind de o negustorie sfruntată și vorbe goale. Nici un discurs, de exemplu, despre cîți dintre făuritorii Marii Uniri au pierit în temnițele comuniste. Dar nu despre asta e vorba acum… Cît de falși sunt „patrioții” din deal s-a văzut repede. Zilele astea cînd, la discuțiile despre buget, Ministerul Culturii a cerut o sumă specială pentru achiziționarea unei dintre cele mai importante sculpturi ale lui Constantin Brâncuși: Cumințenia Pămîntului. 


Ei bine, comisia parlamentară plină de patrioți s-a opus cu 14 – 13 voturi. Noi suntem cei mai mari patrioți cîtă vreme e vorba numai de cuvinte, cum ni se cer fapte o dăm pe după salcîm. Să fim serioși: Brâncuși nu este deloc  asimilat în cultura română. Nu avem operele lui, dacă eram deștepți Târgu Jiu ar fi fost construit în jurul Ansamblului. Mă întrebam acum ceva vreme: ce s-ar întîmpla dacă 10.000 de turiști chinezi sau japonezi ar veni într-o zi să fotografieze Coloana, unde ar fi infrastructura care să-i primească? Începînd cu lipsa posibilității de parcare a autocarelor. Înțelepciunea (nu filozofia) lui Brâncuși este străină manelo-românului. Ca să nu mai vorbesc de estetica lui. Nu poți să-l înțelegi pe Brâncuși cînd cultura ta se hrănește din Guță și  Cristi din Banat. Ce i-a apucat pe parlamentari, altfel extrem de generoși cu cheltuirea banului public, să devină brusc zgîrciți? Sunt, sigur, și explicații conjuncturale, dar există și una mai de profunzime. Eu cred că se percepe în acest gest sfruntat un resentiment străvechi, venit din același impuls resentimentar care îi făcea pe unii să tragă cu Kirovul de coloană. Ura împotriva artei burgheze neaccesibilă „maselor largi populare” a răsunat clar în replicile domnului căruia nu m-am obosit să-i rețin numele și care era îngrijorat că, dacă dă banii, aceștia se vor duce cine știe în ce direcție. Ca și cum sculptura miraculoasă a lui Brâncuși n-ar fi vizibilă  după ce a fost achiziționată. Iar dacă n-ar fi, cum ar putea cineva pleca cu banii în buzunar? Îmi amintesc, fără să mai am timp să verific acum amănuntele, cum prin anii 90 (cred că Andrei Pleșu era ministrul culturii) se organizase o expoziție în America și că izbucnise o adevărată isterie că sculpturile trimise acolo (cred că era și Cumințenia..) vor fi falsificate „cu laserul” și ne vor fi înapoiate copiile. Transcriu dintr-un articol de specialitate, ca să vedeți „istoria” acestei receptări. „Partidul a trimis la Paris o delegație (..) Constanța Crăciun, Ministrul Culturii, de profesie țesătoare. De la Ministrul de Interne, Teoharie Georgescu. Și Leonte Răutu, care era viitorul ideolog al partidului. Cei trei delegați, care n-aveau nimic de a face cu arta, s-au întors în țară și i-au spus lui Gheorghiu Dej că orice țăran neinstruit putea face sculpturi ca ale lui Brâncuși (..).Dej a pus următoarea rezoluție: “Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România, refuzăm”. 
Propunerea lui Gheorghiu Dej a ajuns și la prezidiul Academiei Române pentru un verdict final. Mihail Sadoveanu care era președintele secției, a spus: “Va țineți de fleacuri”, a zis, “Luați  rușinea asta și aruncați-o la coș”. Am evoluat cu ceva de atunci? Un idealist periculos am înțeles că vrea aducerea în țară a osemintelor lui Brâncuși. Ce să facem cu ele? O idee stupidă de moaște, câtă vreme Opera sculptorului ne este străină. Faceți un sondaj pe stradă sau printre elevii de liceu cîți au auzit de sculptor. Să nu mai spun cîți îi înțeleg la nivel elementar opera. Uitați-vă la hidoșeniile plastice care, sub hărnicia unor primari atoate pricepuți, umplu de o vreme urbele noastre sub denumirea de grupuri statuare. Credeți că dacă sculptorul din Impasse Ronsin ar veni azi să propună un monument dedicat, să zicem, Eroilor Revoluției din 1989 și care ar arăta fix precum acela de la Tg. Jiu ar exista o singură municipalitate din România care să accepte bugetarea unei asemenea „aberații”. Am mai încheiat odată un articol cu vorbele marelui om, la una din întoarceri în țară. Le reiau pentru că se adresează în egală măsură și parlamentarilor de azi: „V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și mai proști”.

A fost stabilit programul de ridicare a deşeurilor menajere în perioada sărbătorilor de iarnă

Floricon Salub anunţă cetăţenii că deşeurile menajere de pe raza municipiului Câmpina vor fi ridicate în zilele de 26 decembrie 2015 şi 2 ianuarie 2016, în contul zilelor de 25 decembrie 2015, respectiv 1 ianuarie 2016.

Începe colectarea deşeurilor de echipamente electrice şi electrocasnice

Primăria Câmpina, Floricon Salub SRL şi CCR Logistic Syste organizează sâmbătă, 19 decembrie, campania trimestrială de colectare a deşeurilor de echipamente electrice şi electronice. 
Astfel, cine doreşte să se debaraseze de echipamentele electronice nefuncţionale sau depăşite tehnic, le poate aduce direct la Centrul de colectare din str. Milcovului FN (fosta CT6) sau pentru deşeurile voluminoase (frigidere, maşini de spălat, televizoare) poate solicita telefonic ridicarea acestora de către autovehiculele Floricon Salub SRL la numărul de telefon 0754-03.99.28. 


Cei care predau deşeuri de echipamente electrice şi electronice în data de 19 decembrie au posibilitatea de a participa la o tombolă, în urma căreia, prin tragere la sorţi, va fi câştigat un aparat electrocasnic nou!

Ca să nu pierdem banii europeni, aleşii locali au aprobat prelungirea finanţării Policlinicii cu banii Câmpinei

Miercuri, 9 decembrie, a avut loc o şedinţă extraordinară în care aleşii câmpinenilor au fost solicitaţi de către primarul Horia Tiseanu, iniţiatorul proiectului de hotărâre, să voteze prelungirea finanţării lucrărilor de reabilitare şi modernizare a Policlinicii Spitalului Municipal cu fonduri de la bugetul local. În caz contrar, s-ar fi  pierdut toată finanţarea din partea UE, aproximativ 11 milioane de lei (lucrări de construcţii şi achiziţii de mobilier şi aparatură medicală). La şedinţă au participat iniţial 11 consilieri, dar după discuţii aprinse Adrian Piţigoi a ales să părăsească sala, aşa că au mai votat doar 10 aleşi. Şapte dintre ei (Gena Preda, Viorica Stănică, Marian Dulă, Viorel Bondoc, Daniel Telegescu, Rodica Papuc și Dragomir Enache) au votat pentru, mergând pe mâna primarului, iar trei consilieri (Florin Frățilă, Daniel Ioniță și Livia Lupu) s-au abţinut. 
Primarul le-a explicat consilierilor că firma executantă nu reuşeşte să finalizeze investiţia până la finalul anului 2015, iar fondurile europene alocate nu mai sunt virate pentru lucrările care depăşesc această dată limită. Iniţial, cele mai multe nemulţumiri ale consilierilor erau legate de faptul că proiectul le-a fost trimis cu o zi înainte de şedinţă, răstimp în care nu au avut timp să îl studieze. 


Ulterior, nemulţumirile aveau să cunoască şi alte nuanţe. “Lucrarea e întârziată pentru că s-a semnat contractul abia în 2014, iar licitaţia a durat un an. Lucrările au început efectiv în luna martie 2015, iar termenul final al acestui program cu fonduri europene era sfârşitul anului 2015. Firma General Service 98 ne-a spus de la început că va fi greu, mai ales că vor fi făcute lucrări complexe. Avem numeroase scrisori şi adrese pe care Primaria le-a făcut încă din vară către această firmă, în care îi avertizam să lucreze mai repede, că nu vor termina. Am primit mereu asigurări că se va rezolva. Una dintre problemele pe care ni le-au ridicat a fost că ei au depus cereri de plată pentru lucrări efectuate în valoare de 1.110.000 lei, dar au primit doar 250.000 lei. Nu suntem singura localitate unde se întamplă aşa ceva”, le-a spus Tiseanu consilierilor. 
Suma ce va fi alocată acestei finanţări este 900.000 de lei, iar toate lucrările vor trebui finalizate până pe 30 iunie 2016. Aşadar, tot ce se va cheltui în 2016 va fi decontat de la bugetul local. Dincolo de nemulţumirea că încă un proiect european cîştigat de Câmpina nu a fost finalizat corespunzător (la pasajul suprateran de la DN1, municipalitatea nu a mai primit multe milioane de lei, din cauza unor corecţii aplicate de inspectorii Uniunii Europene; despre canalizările din programul european gestionat de Hidro Prahova, ce să mai vorbim…), consilierii cei mai neîncrezători în îndemnurile edilului-şef (“Nu înţeleg de ce atâtea discuţii, până la urmă, nu e o sumă atât de mare, şi decat să pierdem toţi banii europeni…”), şi-au pus problema legalităţii, ori s-au întrebat de ce nu s-a acţionat din timp pentru prevenirea acestei situaţii, deoarece împotmolirea lucrărilor era previzibilă. Şi de ce trebuie să plătească mereu municipalitatea pentru greşelile altora? Primarul a explicat întârzierea prin faptul că Agenția de Devoltare Regională (ADR) a trimis târziu adrese tuturor primăriilor aflate în situația de a rămâne cu proiecte europene nefinalizate, prin care le-a înștiințat că, dacă nu aprobă continuarea lor, în 2016, cu bani proprii, cu trimiterea dosarului până pe 9 decembrie 2015, există riscul major de reziliere a contractelor cu returnarea sumelor virate de UE, adică pierderea întregii finanțări europene. Managerului de proiect, Dana Hoitan, a pus întârzierea pe corespondenţa îndelungată cu constructorul şi pe faptul că au fost multe discuţii în conducerea Primăriei pentru a se stabili suma ce va trebui cheltuită. Primarul Horia Tiseanu a propus 900.000 de lei, dar suma ar putea fi mult mai mică. Secretarul municipiului Paul Moldoveanu și consilierul juridic Laurențiu Olărașu au dat asigurări că totul este legal (Consiliul Local Ploieşti va plăti 104,5 milioane de lei, pentru 11 proiecte europene nefinalizate, ce vor fi continuate în 2016). De altfel, ADR a recomandat acest lucru mai multor orașe din țară, bazându-se pe legislaţia existentă. Ramâne de văzut dacă şi termenul 30 iunie 2016 va fi respectat de către cei care trebuie să finalizeze această investiţie aşteptată de peste 100.000 de locuitori ai zonei Câmpina. 

Scenă de coşmar în cartierul Turnătorie

Un microbuz a fost vandalizat, iar şoferul molestat

Câmpina are aerul unui orăşel patriarhal, dar mai primeşte uneori (arareori, dar se mai întâmplă), câte un puseu de criminalitate. Cum ar fi atacul banditesc asupra unui microbuz care transporta persoane pe ruta Ploieşti – Azuga, eveniment petrecut acum două zile. Atacatorii, trei bărbați mascați, înarmați cu bâte, s-au urcat duminică seara într-un microbuz al companiei de transport, la staţia Turnătorie din Câmpina. 


Imediat după urcarea în autovehicul, au început să lovească cu bâtele în pereţii maşinii şi în geamurile ei. Spre norocul celor câţiva călători prezenţi, loviturile nu i-au vizat pe aceştia. De asemenea, atacatorii nu erau acolo nici pentru că voiau să se răzbune pe patronii firmei de transport respective, ci pentru a se răzbuna pe şoferul microbuzului. În acest scop, ei l-au luat la pumni pe şofer, încercând să-l tragă afară din autovehicul. Nu au reuşit, dar tot au izbutit să-i zmulgă cheile din contact şi să fugă cu maşina din care coborâseră, cu numere de Bulgaria. 


Şoferul a sunat la Poliţie, declarând poliţiştilor care anchetează cazul că l-a recunoscut pe unul dintre  atacatori ca fiind un prieten al unui șofer de la o altă firmă locală de transport persoane. Prima concluzie a anchetatorilor a fost că atacul a constituit o reglare de conturi între cei doi şoferi. A doua zi, cei trei bătăuşi au fost prinşi şi urmează să suporte rigorile legii penale pentru fapta lor reprobabilă. 

Să nu uităm să ne cinstim eroii

Sucursala Câmpina a Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Ministerul Afacerilor  Interne - Prahova 1993, împreună cu Inspectoratul de Jandarmi al Judeţului Prahova, cu sprijinul Şcolii de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” şi al Centrului de Pregătire şi Perfecţionare a Cadrelor Jandarmi Montan Sinaia, organizează ceremonialul de comemorare a Eroilor Jandarmi căzuţi la datorie în Decembrie 1989 la Otopeni.


Activitatea se desfăşoară marţi 22 decembrie, începând cu ora 11.00, la Monumentul Eroilor Jandarmi din incinta  fostei unităţi de jandarmi din Câmpina.

Livia Lupu a depus jurământul de consilier municipal

La ultima şedinţă extraordinară a Consiliului Local, Livia Lupu, vicepreşedinte al organizaţiei PSD Câmpina, a depus jurământul de membru al legislativului câmpinean. Ea a fost astfel validată pe locul devenit vacant prin demisia colegului ei de partid, Horațiu Zăgan, pe care ANI, nu cu mult timp în urmă, l-a acuzat că ar fi încălcat legea, deoarece s-ar fi aflat în conflict administrativ de interese în timpul unor şedinţe ale Consiliului Local. Cei trei consilieri PSD, Ion Dragomir, Gheorghe Tudor și Mihaela Petrovici, au lipsit de la validarea  noului coleg de consiliu. Așa se face că Livia Lupu a fost validată doar de consilierii prezenţi, reprezentanţi ai celorlalte partide miniparlamentare. De profesie, Livia Lupu este consilier juridic al Spitalului de Psihiatrie Voila.

Ozonoterapia, tema principală a simpozionului medical organizat de Fundaţia Medi's

”Locul ozonoterapiei în contextul medical actual” a fost tema simpozionului medical desfăşurat la finele săptămânii trecute în sala mică a Casei Tineretului. La evenimentul  organizat de Fundaţia Medi's, aflat la a XV-a ediţie, au participat peste o sută de medici, atât din Câmpina cât şi din localităţile din jur, interesaţi să-şi satisfacă nevoia de formare şi informare continuă din diferite domenii medicale, să fie la curent cu ultimele tehnologii şi metode care îmbunătăţesc calitatea actului medical. 
"A fost un moment prielnic pentru diseminarea informaţiilor medicale, principalul subiect fiind ozonoterapia, o metodă care îşi face loc pe piaţa serviciilor medicale şi la noi în ţară şi despre care marea majoritate a medicilor cunoaşte foarte puţine lucruri. Din acest motiv am considerat utilă întâlnirea dintre practicieni şi nepracticieni" - a declarat dr. Călin Tiu, managerul Fundaţiei Medi's.


Profesorul Dan Florin Ungureanu, de Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti, care ţine cursuri despre ozonoterapie, le-a vorbit celor prezenţi în sală despre „Indicaţii, tehnici şi rezultate”: „Ozonul medical administrat fie pe cale sanguină, fie pe cale topică, locală, fie prin infiltraţii, injecţii subcutanate, are un efect revitalizant foarte important prin reducerea vâscozităţii sângelui şi oxigenarea ţesuturilor. Este un antibiotic cu ocapacitate antibacteriană şi antivirotică extrem de importantă. De fapt, este considerat un antibiotic care nu dezvoltă rezistenţa germenilor. De asemenea, ozonul revitalizează toate funcţiile organismului şi, în special, funcţiile deteriorate. Indicaţiile principale ar fi în ischemie, în şocul septic, în bolile reumatice, în o serie de tulburări inflamatorii ale organismului, în tratamentul traumatismelor sportive sau al unor traume mari, cum ar fi arsurile. Există o paletă de boli extrem de largă în care ozonul poate să fie benefic”.
Dr. Lidia Râjnoveanu, de la Spitalul Orăşenesc Azuga, care are deja o experienţă destul de îndelungată în aplicarea acestei metode, a ţinut un discurs depre aplicaţiile clinice ale ozonoterapiei. 
Au prezentat şi au susţinut lucrări şi din alte domenii medicale specialişti de la Centrul Medical Sanconfind, de la Centrul Medical Medi's ori de la Spitalul Sinaia. Dr. Loredana Paul  a prezentat „Mijloace de recuperare medicală la un pacient cu TVM”; "Durerea toracică la copil - expunere de protocol şi studii de caz" a fost unul dintre subiectele din sfera pediatriei, susţinut de către dr. Minerva Stanciu; au mai vorbit dr. Ramona Codresi şi dr. Mihaela Ciobanu, ambele de la Spitalul Sinaia. O prezenţă notabilă a fost dr. Ioana Lacău, unul dintre puţinii medici specializaţi pe imagistică cardiacă prin CT şi RMN. Tot în zona anumitor patologii întâlnite la copii au vorbit dr. C. Oana, despre „Vechi şi nou în ortopedia pediatrică” şi dr. Ana Miron, despre „Manifestările paroxistice neepileptice vs. epileptice”.
Simpozionul a fost încheiat de dr. Călin Tiu, cu un discurs referitor la „Particularităţi ecografice ale circulaţiei hepato-portale în insuficienţa cardiacă". 
Evenimentul a fost urmat de un cocktail desfăşurat într-un cadru mai restrâns decât în alte ocazii. De obicei, simpozionul era urmat de Balul Halatelor Albe, care anul acesta nu a mai avut loc, din respect pentru victimele din clubul Colectiv. 
Andreea Ştefan

Un regal muzical oferit de Societatea Filarmonică din Câmpina

La finalul săptămânii trecute, sâmbătă, la Sala Mare a Casei Tineretului “Geo Bogza” a avut loc un regal de muzică bună oferit de Societatea Filarmonică din Câmpina. Nu este prima colaborare a acestui lăudabil ong local promovator al muzicii culte cu cea mai veche instituţie de cultură a oraşului. De altfel, sediul oficial (nu cel de lucru), se află chiar într-una din încăperile Casei de Cultură. 


Spectacolul urmărit cu interes de publicul din sală a constat dintr-un recital extraordinar de pian şi oboi, cu participarea a doi instrumentişti de valoare, profesori la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Este vorba despre Florin Ionoaia (oboi) şi Cristina Popescu-Stăneşti (pian). Evenimentul a fost organizat în memoria lui Dan Rădulescu, odinioară, mulţi ani, muzeograf la Muzeul Peleş, de la a cărui dispariţie din această lume au trecut 25 de ani. Ar mai fi de precizat că spectacolul a reprezentat a 201-a manifestare (de aleasă ţinută, la fel ca şi precedentele), organizată de Societatea Filarmonică din Câmpina, care, anul acesta, a împlinit 25 de ani de existenţă. 

Au fost decernate premiile Concursului “Cartea Anului 2014”

Sâmbătă, la Sala Mică a Casei Tineretului, au fost decernate premiile Concursului “Cartea Anului 2014”. Juriul a fost prezidat de dr. Radu Voinescu (poet, scriitor, publicist și critic literar, doctor în ştiinţe filologice, membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedintele Filialei Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară), în compunerea sa intrând, de asemenea, încă doi membri: criticii Aureliu Goci şi Gelu Negrea – membri ai Uniunii Scriitorilor din România. 


În cuvântul său de la începutul manifestării, Radu Voinescu a făcut o “radiografie” a literaturii române contemporane, care “este valoroasă şi absolut exportabilă”, susţinând că românii încă mai citesc literatură şi ţinând să sublinieze, în acelaşi timp, că  “avem astăzi multe casandre, profesori univesitari care se plâng că studenţii lor nu citesc, deşi, în acest caz, ar fi bine să se întrebe dacă nu au şi ei o vină”. Preşedintele juriului a avut, de asemenea, aprecieri pozitive la adresa scriitorilor câmpineni. El a lăudat, totodată, eforturile municipalităţii câmpinene de a încuraja actul de cultură, în general, precizând că printre aceste eforturi lăudabile se află şi cele ale publicistului Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură a Consiliului Local Câmpina, care s-a implicat în susţinerea financiară a multor manifestări culturale desfăşurate în ultimii ani în oraşul nostru. Criticul literar Constantin Trandafir a ţinut să-şi exprime dezacordul în legătură cu una dintre susţinerile lui Radu Voinescu, declarând sentenţios: “În România de azi nu se citeşte carte.” Intervenţia celui mai cunoscut critic literar câmpinean a dovedit, dacă mai era nevoie, că orice critic îşi are criticii săi, lucru adevărat nu doar în literatură, ci şi în viaţa de toate zilele. Juriul a acordat premii pentru poezie, proză, dar şi pentru traduceri (un premiu special). 


Premiul pentru nonficţiune nu s-a acordat. Au fost jurizate numai volume ale unor autori câmpineni publicate în 2014. De aceea, cărţi şi traduceri valoroase (cum este cea realizată de Jenica Tabacu, căreia, anul acesta, i-a vazut lumina tiparului traducerea unei fecunde corespondenţe între Hasdeu şi fiica sa, Julia), nu au intrat în vederile juriului. Premiul pentru POEZIE a fost acordat unei tinere sperenţe, studenta Anastasia Tache, pentru volumul ”Arbore de gânduri”, apărut Fundaţia Culturală Libra, 2014. Juriul i-a acordat acest premiu  pentru lirismul direct, reprezentativ pentru maniera de a transpune poetic sensibilitatea proprie generaţiei de azi. 
La secţiunea PROZĂ au fost acordate două premii ex-aequo (la egalitate). Unul dintre ele îi revine lui Iulian Moreanu, autorul romanului “Năvala norilor” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014), pentru acuitatea observaţiei şi construcţiei caracterelor şi pentru credibilitatea reconstituirii unui mediu social şi a unui timp revolut. În egală măsură, al doilea premiu pentru proză i-a fost acordat poetei Diana Trandafir, al cărei condei se arată dornic de a lăsa în urma sa nu doar versuri sensibile, ci şi interesante texte de proză. Diana Trandafir a câştigat acest premiu pentru volumul său de proză scurtă “Anonima” (Fundaţia Culturală Libra, 2014), pentru modul ingenios în care experimentul literar se conjugă cu observaţiile asupra faptului de viaţă. 
Premiul SPECIAL (traduceri) a fost câştigat de către Florin Dochia, Liliana Ene, Elena Dinu, Alexandra Irimia, pentru volumul “Ars Amandi Poesis”, o Antologie de tălmăciri româneşti din poezia universal, publicată în revista „Urmuz”, Fundaţia Culturală Libra, 2014. Motivaţia juriului a fost următoarea: Pentru reuşita de a reda în limba română vibraţia încărcată de umanism a unor eşantioane din ceea ce are mai bun marea poezie a lumii. Este o nouă recunoaştere a talentului de excepţie ce poartă numele fostului director al Casei de Cultură, poetul, publicistul, graficianul, criticul literar Florin Dochia, care a ieşit de curând din postul amintit direct la pensie, dar care nu va putea ieşi multă vreme din inimile câmpinenilor iubitori de cultură şi de frumos.

Irma Mărgăriţoiu, pictor: “Provocările ne ajută să evoluăm şi să ne dăm seama de menirea noastră”

Irma Mărgăriţoiu s-a născut la Câmpina în 1987. Este absolventă a Liceului de Artă „Carmen Sylva” Ploieşti şi a Facultăţii de Artă din Bucureşti. Este un artist plastic care, pe zi ce trece, mai face câte un pas care să o aducă în rândul pictorilor câmpineni consacraţi. Recent a vernisat o expoziţie personală – „Primii paşi”, tablourile fiind expuse pe simezele Casei de Cultură „Geo Bogza”. Irma este şi profesoară, preocupându-se să îi înveţe pe cei mici să deseneze în propriul atelier de pictură ce-i poartă numele. 



- Când ţi-ai dat seama că poţi să faci o carieră din pictură?
- Fiecare dintre noi are un talent, iar pentru mine pictura reprezintă cel mai frumos mod de exprimare. Cochetez cu pictura de mică. Îmi amintesc şi acum pereţii casei mele, care trebuiau mereu zugrăviţi pentru că aveam o nestăpânită pornire pentru culoare. Mi-am dat seama că ar trebui să-mi îndrept atenţia spre această latură după terminarea facultăţii, moment care a venit la pachet cu decizia de a reveni acasă, la Câmpina.
- Respecţi anumiţi paşi atunci când pictezi? 
- Tehnic vorbind, doar atunci când doresc să dau viaţă unui portret sau când am în faţa mea o natură statică. Nu îmi plac şabloanele, care sunt create de oameni, considerându-le o lipsă de îngrădire a personalităţii. Fiecare trebuie să aibă un mod personal de exprimare, indiferent de pasiune.
- Ai anumite culori preferate, pe care le alegi mai des atunci când pictezi?
- Culorile pe care îmi plac să le etalez pe pânză sunt vii, pline de viaţă. Consider că lumea poate căpăta o altă notă atunci când avem în faţă un tablou care prin culorile sale reuşeşte să te binedispună,  să te încarce cu energie pozitivă. Îmi place roşul, simbolul dragostei, care este o culoare puternică şi captează uşor atenţia oricărui privitor. Galbenul, portocaliul, verdele deschis, toate aceste culori se regăsesc în toate picturile mele. 
- Ai un stil de pictură preferat?
- Cubismul, care este caracterizat de prezenţa formelor abstracte, este cel mai aproape de stilul meu. Mă atrag foarte mult elementele abstracte, nonfigurative. Îmi place prezentarea unui obiect în mai multe forme, din unghiuri diferite şi la momente diferite, multiperspectivismul fiind o tehnică frecvent folosită de către artiştii adepţi ai acestui curent.
- Ce te inspiră în momentul în care creezi?
- În general, atunci când pictez, sursa de inspiraţie vine din propriile mele trăiri şi stări de spirit, din convingerile mele şi din imboldul de a lăsa mintea să găsească tot felul de idei pe care apoi le pun în aplicare cu pensula. Dar mă pot adapta şi la sugestii, putând să fiu  infuenţată de o o poveste, de o trăire sau de o experienţă.


- Ce crezi că delimitează un kitsch de un lucru de valoare?
- Calitatea, pe care am ales-o întotdeauna, fiind educată pe principiul că e mai bine mai puţin şi de calitate. Valoarea unui obiect nu e neapărat reflectată de preţul acestuia, ci mai mult de material, finisaj, textura din care este făcut. Educaţia primită de la părinţi m-a ajutat să-mi dezvolt un simţ estetic care mă ajută să fac uşor diferenţa între un kitsch şi un lucru de calitate. Îmi place în general simplitatea în toate formele ei: de la oamenii simpli, dar cu visuri măreţe, până la un stil vestimentar simplu. Cred că simplitatea face parte din stilul autentic pe care încercăm să-l mai păstrăm în lumea de azi.
- Ai avut parte de provocări profesionale? 
- Cred că provocările ne ajută să evoluăm şi să ne dăm seama de menirea noastră. Una din  provocările profesionale a fost să încerc să ies din tipare, atât prin stilul meu în pictură, cât şi prin alegerea materialelor de calitate, care dau valoare lucrărilor mele.
- Ce te-a determinat să înfiinţezi Atelierul „Irma”?
- Atelierul de pictură ce îmi poartă numele l-am înfiinţat la terminarea Facultăţii de Artă, atunci când am decis să mă întorc acasă. A fost o idee foarta bună, deoarece sunt foarte mulţi copilaşi talentaţi în oraşul nostru, care doresc să se exprime şi să îşi găsească un drum artistic. Paşii pe care i-am urmat eu au fost generala, liceul şi facultatea, iar  toate s-au învârtit în acest cerc, al artei. Mi-am spus că acest atelier de pictură poate să fie o şansă pentru toţi copiii care vor să lucreze, să înveţe şi descopere frumosul prin culoare. Cursurile de pictură se desfăşoară la Şcoala „Alexandru Ioan Cuza” din Câmpina. 
- Ce înseamnă această experienţă pentru tine?
- Când am păşit pe acest drum, aveam deja acasă un mentor care m-a îndrumat şi m-a învăţat să fiu un om bun înainte de a fi un bun pedagog. Răbdarea a fost cea pe care a trebuit să o cultiv atunci când am început să lucrez cu cei mici. Experienţa a venit din mers şi acum pot spune că am căpătat toate abilităţile necesare pentru lucrul cu copiii. A fost şi pentru mine o modalitate de cunoaştere personală, mi-am dat seama că am potenţial.
- Care este povestea ultimei tale expoziţii, „Primii paşi”? 
- Această expoziţie a fost pentru mine ca o renaştere şi mă bucur mult că am putut transpune în lucrări această poveste, simplă şi complexă în acelaşi timp. Este vorba despre procesul vieţii fiecărui om, evoluţia noastră, ciclul vieţii. Din ziua în care facem cunoştinţă cu viaţa, copilăria şi inocenţa, maturitatea, căutările, motivaţiile, experienţele, trăirile, emoţiile, amintirile şi… epilogul, toate armonizate într-un număr de 20 de lucrări.
- Cum ai descrie atelierul în care lucrezi?
- Atelierul meu de pictură este special gândit pentru timpul îndelungat petrecut acolo. O încăpere decorată cu foarte multe lucrări ale copiilor, care transformă spaţiul într-o expoziţie permanentă. Materialele de lucru, şevaletele şi toate elementele conferă un aer primitor pentru copilaşii care păşesc în acest univers al meu.

Andreea ŞTEFAN
Pentru înscrieri la cursul de pictură, Irma poate fi contactată la numărul de telefon: 0735.530.226.

CÂMPINENI CARE FAC CINSTE ORAŞULUI

III. Mentorii unei generaţii

Îi evocam într-un episod anterior pe eminenţii dascăli câmpineni din perioada interbelică. Am găsit recent o fotografie de grup care îi înfăţişează pe toţi profesorii Liceului „Nicolae Grigorescu” la începutul anilor ’50, imagine ce mi-a răscolit multe nostalgii. La distanţă de mai mult de o jumătate de secol, păstrez vie amintirea valoroaselor cadre didactice ale acelor vremuri ce au avut un rol important în formarea tinerilor din generaţia mea, care îi cuprinde pe cei născuţi în anii marii conflagraţii mondiale şi pe cei din anii imediat următori. 


Noi am început şcoala la 1 septembrie 1947, când sistemul de învăţământ funcţiona încă după legile date de marele savant şi ministru al învăţământului Spiru Haret. Din nefericire, în 1948, una din primele legi date de regimul comunist a distrus solida şi eficienta şcoală românească. În septembrie 1947 am început anul şcolar cu portretul regelui pe perete, iar  dimineaţa se cânta imnul regal. Încă din clasa I aveam în programă şi ora de religie, predată de părintele Săvulescu, un adevărat cărturar, care în apropierea sărbătorilor ne chema pe rând la catedră, ne spovedea şi apoi ne împărtăşea. Sfârşitul anului şcolar ne-a adus în clasă portretul liderilor comunişti şi imnul Republicii Populare Române. Sistemul de învăţământ preuniversitar fusese copiat după modelul sovietic: şcoala primară de patru ani, şcoala elementară de trei ani, iar liceul fusese înlocuit de şcoala medie cu durata de trei ani. 
Ciclul primar l-am făcut la una din cele mai bune şcoli ale oraşului, fondată şi condusă ani de zile de marele institutor Ansastasie Scripcă. Acesta făcuse din Şcoala de Băieţi nr. 1 un adevărat focar de cultură. Pe lângă clasele primare funcţionau o şcoală pentru adulţi şi una profesională; existau, de asemenea, un muzeu şi o mare bibliotecă donată oraşului de savantul Constantin Istrati. Pe când eram în clasa I, director era distinsul domn Răvoianu, sever cu elevii, dar foarte bun învăţător, îmbrăcat mereu impecabil într-un costum sobru. La cele patru clase erau atunci încadrate unele din cele mai bune învăţătoare din oraş: d-na Răvoianu, d-na Botez, d-na Georgescu (soţia profesorului de geografie al aceluiaşi liceu, Nae Georgescu şi soră a directorului Liceului de Băieţi, Georgică Stanciu) şi renumita învăţătoare Florica Alanchi. Am avut norocul să fiu la clasa acesteia din urmă, o învăţătoare foarte căutată de părinţii elevilor câmpineni. Era o doamnă micuţă de statură, foarte energică şi devotată meseriei. Exigentă, strunea copiii năbădăioşi folosind o metodă mai puţin indicată în pedagogie, dar extrem de eficace: bătutul cu linia la palmă atunci când ne obrăzniceam. Aveam în clasă colegi străluciţi, de care mamele lor se ocupau cu multă atenţie, dar şi copii săraci care, nefiind sprijiniţi de părinţi, mai şchiopătau la învăţătură. Îmi amintesc cât eram de impresionat văzându-i pe unii dintre ei mâncând în pauză mămăligă cu magiun din pacheţelul adus de acasă. Spre norocul lor, în perioada aceea începuseră să se distribuie în şcoli, în recreaţia mare, nişte ajutoare venite de la americani: o cană de lapte (făcut din lapte praf) şi pâine cu margarină. În clasele primare se preda citirea, aritmetica, caligrafia, muzica, desenul, iar spre sfârşitul ciclului erau introduse ore de ştiinţe naturale, geografie, istorie. Se dădea examen la fiecare sfârşit de an la materiile principale şi un examen mai amplu la sfârşitul clasei a IV-a. 
Rememorez cu tristeţe un episod petrecut în perioada şcolii primare. În clasa noastră se afla biblioteca, aranjată în nişte dulapuri imense care ocupau toţi pereţii, deasupra cărora stăteau înrămate portretele donatorilor, începând cu cel al doctorului C. I. Istrati. În 1948, biblioteca a fost epurată. Având în mână listele cu cărţile supuse cenzurii, cele patru învăţătoare alegeau din rafturi volumele şi le aruncau în mijlocul clasei, unde se făcuse un morman enorm. Odată strânse, erau duse în gara Câmpiniţa, de unde plecau la retopit. În acea perioadă au fost strânse în Câmpina vagoane întregi cu cărţi interzise. Directorul nostru, dl. Răvoianu, a avut de suferit datorită atitudinii sale anticomuniste, făcând mulţi ani de închisoare ca deţinut politic. 
Şcoala elementară am făcut-o tot în localul Şcolii de Băieţi nr. 1. Mi-au rămas în memorie câţiva profesori de excepţie, între care şi d-na Negoescu, sub a cărei îndrumare m-am îmbolnăvit pe viaţă de dragostea pentru istorie. Preda excepţional, îmbinând materia uneori aridă cu povestirea unor legende şi fapte eroice. Te fascina când preda episoadele din istoria antică sau din istoria veche a românilor. Profesori de matematică au fost mai mulţi. Dintre toţi, ne-am ataşat mai mult de dl. Conciu, un om de o mare bunătate sufletească, darnic la note şi bun pedagog, înzestrat cu darul de a cânta la vioară şi de a povesti frumos. De multe ori, pentru a înfrumuseţa orele, făcea digresiuni şi ne povestea amintiri din viaţa lui de elev. Deosebită era şi profesoara de ştiinţe naturale, d-na Lucia Popescu, cu care am făcut întâi botanica şi apoi zoologia. La aceste lecţii îmi amintesc că ne punea să facem multe experimente, desene şi planşe. La chimie am avut o tânără profesoara, Felicia Bărbuceanu, care ne atrăgea mai mult prin drăgălăşenia ei decât prin stilul de predare. La limba română erau două profesoare: d-na Rodica Popescu, pe care noi, de acum adolescenţi, o admiram pentru frumuseţea ei răpitoare şi d-na Constantinescu, foarte bună la lecţiile de gramatică şi de compunere care, poate fiindcă era mai plinuţă, fusese poreclită de elevii răutăcioşi „doamna Prună”. Orele de sport le făceam în curte sau iarna în marea sală din centrul şcolii, cu o doamnă care în perioada aceea, când lipseau cadrele calificate, făcuse o facultate muncitorească de câteva luni. Nu se remarca nici ca sportivă, nici ca pedagog, nici prin eleganţa pe care o aveau colegele ei. La finalul ciclului am dat examen de absolvire şi ni s-a dat o diplomă în care era trecută şi media obţinută în timpul şcolarizării. Se trecuse deja la sistemul sovietic, cu note până la 5. A fost singura mea diplomă de şcolar când am avut pe toată linia media maximă. 
În 1954 am dat admitere pentru şcoala medie, pe care continuam să o numim, între noi, liceu. Examen dur, deoarece în ceea ce se numea atunci raionul Câmpina (începea de la Predeal şi se întindea până la Moreni) existau doar două licee: unul la Câmpina şi unul la Sinaia. Locuri erau puţine şi candidaţi destul de mulţi. Liceul de Băieţi „Dimitrie Barbu Ştirbey” devenise acum Şcoala Medie Mixtă nr. 1. În 1954 s-au format, cu elevii admişi, patru clase: a VIII-a A şi a B de fete, a VIII-a C mixtă şi a VIII-a D, clasă de băieţi. Veniserăm bine pregătiţi de profesorii noştri din şcoala elementară, dar aici era altceva. Liceul avea mari profesori, rămaşi din perioada interbelică. Unii dintre ei ar fi putut preda cu succes în învăţământul superior. La liceul nostru se făcea carte serioasă. Elevii erau motivaţi să înveţe bine ca să-şi facă un rost în viaţă. Pentru majoritatea, scopul suprem era reuşita la facultate. Era singura posibilitate de a avea, în era comunistă, o carieră menită să te ferească de viaţa grea din uzine sau din întreprinderile agricole de stat, astfel că profesorii ne îndemnau să mergem spre facultăţile la care aveam înclinaţii. 
Făcând apel la memorie, încerc să schiţez portretele câtorva profesori şi pedagogi de excepţie din această perioadă, începând cu directorii. Director principal în 1950, Georgică Stanciu avea două licenţe: în drept şi matematică. Nouă ne preda astronomia, făcând nişte lecţii deosebite. Ca director, era foarte respectat şi în aceeaşi măsură temut de elevi, care pentru autoritatea sa îl porecliseră Ştabul. Dacă te chema la el în cabinet să răspunzi pentru vreo abatere de la disciplina foarte strictă de atunci, ieşeai destul de mototolit. Director adjunct era un tânăr profesor care preda istoria: Mihai Apostolescu. Foarte cultivat, genul poetului romantic (scria versuri şi iubea muzica), elegant şi chipeş, înnebunea liceenele. Cu una din colegele noastre, Metodia, a înfiripat o idilă pe când era în ultima clasă de liceu. Îndrăgostită de el, s-a transferat la seral şi s-au căsătorit. Lecţiile cu el erau o încântare, captivându-ne prin erudiţia şi tactul său. Te simţeai obligat să înveţi din respect şi nu de frica notei. Ajuns lector la catedra de italiană a Universităţii din Bucureşti, a sfârşit tragic în urma unui incident petrecut în Câmpina, pe când era încă foarte tânăr. 
În memoria elevilor au rămas şi cei doi profesori de limbă română, soţii Marinescu. Traian Marinescu avea licenţă în latină, dar era încadrat ca profesor de română, deoarece latina nu se mai preda în liceu. Lecţiile cu el erau o încântare. Ne povestea episoade din viaţa sa de ofiţer care a făcut campania pe frontul de vest în al doilea război mondial sau din cariera  de antrenor al echipei câmpinene de box. Dl. Marinescu a fost un antrenor care a impus în acest sport tineri câmpineni deveniţi campioni naţionali, balcanici sau vicecampioni olimpici, fiind înzestrat şi cu un mare talent pedagogic. În liceu se făcuse remarcat şi prin faptul că organiza concursuri de şah şi formase o orchestră cu elevi şi profesori. Într-o perioadă în care nu existau manuale pentru literatura română, soţia sa, Maria Marinescu, ţinea în liceu adevărate cursuri, ca la universitate. Lecţiile despre Eminescu şi poeţii simbolişti erau excepţionale, având uneori  îndrăzneala să ne prezinte la orele de lectură scrieri ale unor autori interzişi. D-na Marinescu avea o ţinută deosebită. Venea la lecţii îmbrăcată într-un sarafan din satin negru, cu guler şi manşete din danteluţă albă impecabil scrobită. 
Şi profesorii de franceză au lăsat elevilor lor amintiri de neuitat. D-ra Chirţoiu (celibatară până la sfârşitul vieţii), absolventă a celebrei universităţi pariziene de la Sorbona, avea de asemenea o ţinută deosebită: purta un deux-piece sobru şi la bluză un element şic parizian, un fel de cravată aproape bărbătească. O dată pe trimestru întrerupea şirul lecţiilor şi ne răspundea la diverse întrebări legate de cultura franceză. Atunci ne făcea şi adevărate cronici cinematografice despre marii actori francezi ai timpului şi filmele lor. Alt profesor de franceză, Mişu Ştefănescu, ajuns şi el cadru universitar în Bucureşti, se remarca prin umorul şi ironiile cu care îşi punea la punct elevii mai obraznici. Îmi amintesc şi acum o replică dată de acesta la o insolenţă a prietenului meu, Paul Petrache. Ca să dea un exemplu la gramatică, acesta şi-a atacat un coleg poreclit Turcu (ajuns ulterior un strălucit chirurg), dând exemplul: „prost ca turcu”. Arătând cu degetul spre Paul, prompt, profesorul a replicat: „Cum e turcul şi pistolul”. 
Nu pot, de asemenea, să o uit pe profesoara de fizică, d-na Dimulescu, care făcuse din cercul de fizică, ţinut în laborator o dată pe lună, o atracţie pentru toţi liceenii. Avea drept laborant un fost avocat, care deşi era în vârstă, fusese angajat de directorul Stanciu ca să-l scape de mizerie. Dl. Pandrea împodobise laboratorul cu dictoane latine scrie pe hârtie albastră cu litere albe, de genul „Labor omnia, vincit improbus” („Munca stăruitoare biruie toate”). Nu prea se vedeau lozinci comuniste la noi în liceu. 
Un sentiment de admiraţie am păstrat d-nei profesoare de desen, Niculina Stanciu (soţia directorului), nepoata marelui pictor Nicolae Grigorescu, care a devenit cadru universitar. Delicată şi blândă, era foarte apropiată sufleteşte de elevii săi. Profesor de sport am avut un fost fotbalist al echipei câmpinene, dl. Onicel şi un alt profesor ardelean, Henegaru, care a reuşit să scoată din elevii săi câţiva campioni de atletism: Olga Borangic la alergări, Niki Popovschi la săritura în lungime, Cornel Ciochină la triplu salt. Mi le amintesc cu drag şi pe profesoarele de chimie, frumoasa d-ra Ianopol, poreclită de elevi Porumbiţa şi d-na Ghinea, care fusese studenta marelui savant Horia Hulubei. 
Alt director adjunct pe care aş vrea să îl menţionez, dl. Măiţă, era un învăţător excepţional. Ne povestea adeseori de campania lui pe frontul de est când, comandant de pluton de mitralieră fiind, a participat la strălucita victorie a armatei române care a cucerit Crimeea. Mai sunt de amintit profesorul de matematică Tudose, mare iubitor de literatură, profesorul de istorie Măinescu, care înşira pe tablă o schemă rezumat a lecţiei foarte ordonată şi care primise de la ingraţii elevi, pentru asemănarea sa cu împăratul Japoniei, porecla Mikado sau mai pe scurt Madoul. Se lipeau poreclele de profesori în aşa fel încât îi urmăreau toată viaţa!. Profesorul de rusă era Gogoşarul, un profesor de sport era Murătură, o profesoară de desen era numită Epura, iar profesorului de anatomie i se spunea Stăpânul. 
Multe ar mai fi de spus despre profesorii noştri, care ne-au desăvârşit educaţia şi ne-au făcut oameni. Marea majoritate a elevilor lor au făcut studii superioare şi le-au rămas recunoscători pe viaţă eminenţilor lor dascăli. Din nefericire aceştia s-au dus cu toţii şi mai trist este că au început să dispară şi foarte mulţi din elevii lor. 

Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Parisul şi bulevardele sale (2)

În numărul trecut ne-am despărţit după traversarea celui mai împodobit pod al Parisului – Alexandru al III-lea. În faţa noastră putem vedea acum o largă esplanadă ce duce spre...
Hotelul Invalizilor şi Domnul Invalizilor
Îndată ce ai trecut pe malul celălalt al Senei, te întâmpină un bulevard larg, mărginit de încântătoare spaţii verzi şi curând ajungi în faţa Hotelului Invalizilor. Această clădire monumentală a fost construită la ordinul lui Ludovic al XIV-lea – Regele Soare, ca semn de preţuire faţă de veteranii de război întorşi în Franţa răniţi, bolnavi sau cu vreun handicap, săraci sau rămaşi fără un adăpost. Clădirea cu o impresionantă faţadă lungă de 195 metri a fost începută în 1671 şi terminată în 1676, mulţi considerând-o o capodoperă arhitectonică a secolului al XVII-lea. 


Intrarea principală este flancată de patru stâlpi ionici cu un portal ce are deasupra lui o statuie a lui Ludovic al XIV-lea. De ambele părţi sunt alegorii reprezentând Prudenţa şi Justiţia. Pe pajiştea din faţa hotelului se află vechi tunuri capturate în secolele XVII şi XVIII de către armata franceză. Piesa de rezistenţă este însă Domul Invalizilor, cel care adăposteşte mormântul lui Napoleon. În 1676, Ludovic al XIV-lea îi cere arhitectului Mansard să adauge clădirii o biserică a soldaţilor, căreia acesta din urmă îi adaugă un dom înalt de 102 metri, care mai târziu va fi aurit şi va reprezenta unul din reperele pariziene. Ocolim Hotelul Invalizilor, trecem pe lângă Muzeul Armatei şi ajungem în Piaţa Vauband, unde se află intrarea principală în Domul construit între 1679 – 1706, care astăzi adăposteşte...
Mormântul lui Napoleon I
Păşim în biserica în formă de cruce greacă, în care la o adâncime de 6 metri se află mormântul lui Napoleon. Intrarea este făcută special în acest fel, pentru a te apleca să îl vezi şi felul acesta să aduci un omagiu acestui mare împărat. Într-o criptă cu un diametru de 15 metri şi adâncă de 6 metri se află un enorm sarcofag din porfir roşu de Finlanda, aşezat pe un piedestal de granit verde, care la rândul lui este aşezat exact în centrul criptei, sub cupolă. Napoleon a murit pe insula Sfânta Elena la 5 mai 1821. 


Rămăşiţele marelui împărat au fost aduse în Franţa abia în 1840, în cadrul unei memorabile ceremonii, trupul neînsufleţit fiind trecut pe sub Arcul de Triumf, construcţie ridicată la comanda sa, pe care însă nu a mai apucat să o vadă. Trupul său este închis în şase sicrie, unul în altul, asemenea păpuşilor ruseşti Matroşka sau celebrului sarcofag al lui Tutankamon. Primul sicriu este învelit în staniu, al doilea este făcut din mahon, al treilea şi al patrulea din plumb, al cincilea din abanos, iar al şaselea din stejar. Cripta rotundă are pe margini 12 statui mari reprezentând victoriile sale. Atmosfera solemnă este întregită de basoreliefurile de pe pereţii reprezentând scene ale aducerii trupului său aici. Impresionaţi de cele văzute, ne continuăm drumul printr-un cartier de blocuri cu 4-6 etaje, cartier tipic parizian şi ne îndreptăm spre...
Şcoala Militară 
Şcoala (Academia Militară) a fost ridicată între 1751 – 1773 la ordinul lui Ludovic al XV-lea care, sfătuit de celebra Doamnă de Pompadour, a decis construcţia unei şcoli militare pentru 500 de copii săraci ai ofiţerilor francezi. Clădirea, încredinţată arhitectului Jacques Ange Gabriel, trebuia să rivalizeze cu Hotelul Invalizilor al lui Ludovic al XIV-lea şi este într-adevăr un excelent exemplu al clasicismului francez. Pavilionul central, cu zece coloane corintice, are o cupolă mai mult dreptunghiulară, având în părţi statui reprezentând: Franţa, Victoria, Forţa şi Pacea. 


Intrările laterale au înscrise deasupra lor vechile denumiri: Şcoala de Artilerie şi Şcoala de Infanterie. De remarcat faptul că printre cadeţi s-a numărat şi Napoleon, între 1784 – 1785, care a absolvit Şcoala Militară cu gradul de locotenent de artilerie. În faţa academiei, care funcţionează şi astăzi, vedem statuia ecvestră a mareşalului Joffre şi ne întrebăm amuzaţi dacă ar putea exista o legătură între numele mareşalului şi delicioasa prăjitură din cofetăriile noastre. În spatele statuii se întinde...
Câmpul lui Marte
Această enormă grădină ocupă întreaga suprafaţă dintre Şcoala Militară şi Turnul Eiffel. Iniţial, aici a fost un teren de defilare pentru cadeţi, pentru ca apoi să fie folosit pentru curse de cai, lansări de baloane cu aer cald sau pentru aniversarea revoluţiei franceze (14 iulie 1790), care astăzi se sărbătoreşte pe Champs Elysées. 


Tot aici a avut loc şi Expoziţia Universală din 1900. Astăzi este o zonă verde încântătoare, cu fântâni arteziene şi mici lacuri. La capătul dinspre Şcoala Militară vedem un panou enorm din sticlă, pe care e scris în toate limbile pământului cuvântul „pace”. Admirăm panorama care se deschide în faţa noastră şi plecăm mai departe spre...
Turnul Eiffel
Turnul este cu siguranţă cel mai cunoscut obiectiv turistic din Paris. Un adevărat simbol al capitalei, a fost construit în 1889 pentru a sărbători centenarul revoluţiei franceze şi pentru Expoziţia Mondială din 1889. A fost ideea inginerului Gustave Eiffel (1832 – 1923), care împreună cu o echipă de 300 de muncitori şi ingineri a reuşit să ridice această construcţie metalică într-un timp record de numai doi ani (ianuarie 1887 – martie 1889). Situat pe malul Senei, între Câmpul lui Marte şi Palatul Trocadero (construit pentru Expoziţia Universală din 1937), Turnul este alcătuit din 15.000 de părţi metalice legate între ele cu peste 2.500.000 de şuruburi despre care ni se spune, spre mândria noastră, că au fost făcute în România. 


Turnul are o greutate de 7000 de tone, o înălţime de 320 de metri şi este sprijinit pe patru picioare uriaşe. Iniţial, trebuia să aibă 300 de metri, dar i s-a mai adăugat o antenă de 20 de metri pentru un post de telecomunicaţii. Sunt trei nivele ce pot fi vizitate, folosind liftul sau treptele: primul la 57 de metri, urcând 360 de trepte, al doilea urcând 700 de trepte până la 115 metri, aici aflându-se şi restaurantul Jules Verne şi cel de-al treilea nivel, la 274 de metri sau 1585 trepte, de un priveliştea este fantastică, putându-se vedea, când vremea este bună, până la peste 70 de kilometri. Turnul trebuia să fie demolat în 1909, dar fiind vital pentru telecomunicaţii şi datorită succesului la vizitatori, a fost menţinut până astăzi. Până în 1931, când s-a constuit Empire State Building din New York, a fost cea mai înaltă clădire din lume. Este interesant că alte două mari construcţii din Europa ar fi trebuit să aibă aceeaşi soartă ca a Turnului Eiffel: „Atomul” de la Bruxelles, ridicat pentru Expoziţia Mondială din 1958 şi London Eye (Roata Londrei), construită pentru a marca trecerea în noul mileniu. Amândouă trebuiau dărâmate după un an, însă datorită succesului lor în rândul turiştilor, au fost menţinute şi au devenit, ca şi Turnul Eiffel, simboluri ale oraşelor lor. Ajungând în zona turnului, atmosfera este asemănătoare cu cea din bâlciurile noastre: lume multă, cozi enorme la lifturi, praf, vânzători ambulanţi, chioşcuri cu suveniruri, poliţie, gălăgie. Pentru că turul nostru prin Paris este lung şi timpul de aşteptare pentru a urca în turn este extrem de mare, amânăm vizitarea lui pentru o zi mai liberă. Facem în schimb tradiţionalele poze, cumpărăm mici turnuri din metal de la vânzătorii ambulanţi şi ne continuăm călătoria întorcându-ne pe Champs Elysées, în acea parte a marelui bulevard care este de fapt un întins parc. Aici, în apropierea Palatului Elysées, reşedinţa preşedintelui Franţei, se desfăşoară în fiecare an pe 14 iulie – Ziua Naţională a Franţei – parada militară şi tot aici are loc sosirea din celebra competiţie ciclistă Turul Franţei. Şi acum, străbătând bulevardul, putem vedea tribunele ridicate pentru aceste două evenimente. Curând ajungem într-un alt punct de mare interes turistic...
Piaţa Concorde – Place de la Concorde
Aflaţi în acest punct, avem în spatele nostru Grădinile Tuileries şi puţin mai departe Luvrul. Considerată, pe drept cuvânt, una dintre cele mai frumoase din Europa, piaţa este probabil una dintre cele mai aglomerate zone din Paris, căci pentru a o traversa cu maşina şi a ajunge pe calea regală (Roue Royale) îţi trebuie cel puţin 15 minute. Întinsă pe mai mult de opt hectare şi împânzită de foarte multe monumente ce o recomandă ca un adevărat muzeu în aer liber, piaţa are şi o istorie sângeroasă, aici fiind decapitaţi în timpul revoluţei franceze peste 1300 de oameni în frunte cu Ludovic al XVI-lea, soţia sa Marie Antoinette, Danton, Robespierre sau St. Just. 


Iniţial, aici era un teren mlăştinos, până în 1775, când regele Ludovic al XV-lea i-a încredinţat „desenarea” unei pieţe destinată amplasării unei statui ecvestre a sa, arhitectului Jacques Ange Gabriel. Din acest motiv, piaţa a purtat iniţial numele de Ludovic al XV-lea. În timpul revoluţiei franceze şi-a schimbat numele în Piaţa Revoluţiei, aici fiind decapitaţi la data de 21 ianuarie 1793 Ludovic şi cei amintiţi anterior, statuia acestuia fiind înlocuită cu celebra ghilotină numită de parizieni „văduva neagră”.  În 1795, după încetarea acelei perioade sângeroase, piaţa a fost numită „La Concorde” în semn de reconciliere naţională, nume pe care îl poartă şi astăzi. O fântână arteziană de o mare frumuseţe împrospătează aerul în această forfotă continuă de maşini, autocare şi turişti grăbiţi. În mijlocul pieţei se află Obeliscul Egiptean, o columnă înaltă de aproximativ 23 de metri, asemănătoare „Acului Cleopatrei” de pe malul Tamisei din Londra. Acesta i-a fost oferit în dar, de către viceregele Egiptului, Mehmet Ali, regelui Ludovic Filip în 1831, care i-a oferit la rându-i un orologiu din marmură albă ce poate fi văzut pe terasa marei moschei de alabastru din Cairo. Obeliscul, parte a templului de la Luxor (dacă ajungeţi acolo veţi observa că la intrarea în templu există doar un obelisc în dreapta, celălalt fiind tăiat şi adus în Franţa), prezintă scene din viaţa faraonului Ramses al II-lea. Piaţa este înconjurată de opt statui cu chipuri de femei, în mărime naturală, reprezentând cele mai importante oraşe ale Franţei. Din poziţia în care ne aflăm, avem în faţă bulevardul Champs Elyséees, în stânga râul Sena şi peste podul Concorde, în Palatul Bourbon, sediul Adunării Naţionale Franceze, camera inferioară a Parlamentului. În dreapta putem vedea Galeriile Jeu de Paume şi Muzeul Orangerie. 
Părăsim piaţa, traversăm cu greu Rue de Rivoli şi printre două clădiri splendide, Ministerul Marinei şi Hotelul Crillon, intrăm pe Rue Royale, renumită pentru magazinele sale de lux ce vând parfumuri, bijuterii sau confecţii ale celor mai renumite firme. Pe partea stângă, drapat în roşu, vedem celebrul club de noapte Maxim’s şi ne oprim în capătul acestui bulevard pentru a admira...
Catedrala Madeleine
Vă mărturisesc că ori de câte ori ajung la Paris nu pierd ocazia de a revedea cu aceeaşi plăcere acest templu dedicat Mariei Magdalena. Construcţia bisericii a început în 1764 şi cu întreruperi a fost terminată în 1842. Faţada are aspectul unui templu grec cu coloane corintice şi o friză deasupra intrării cu scene reprezentând Judecata de Apoi. 


O pasarelă cu 28 de trepte duce spre masivele uşi din bronz de la intrare. Este o reală încântare să zăboveşti un timp pe aceste trepte şi să priveşti linia dreaptă ce se deschide în faţă până la clădirea Adunării Naţionale. Templul, lung de 108 metri, este înconjurat de 52 de coloane ce măsoară 20 de metri înălţime. 
De aici, mergem mai departe pe Bulevardul Capucinilor, unde poţi vedea tot ceea ce este caracteristic Parisului:  aglomeraţie, terase, magazine, cafenele celebre, iar la nr. 28, Sala Olympia, care reprezintă pentru cântăreţii de muzică uşoară ceea ce este La Scala sau Metropolitan pentru cântăreţii de operă Ne strecurăm prin furnicarul de oameni şi ajungem într-o intersecţie, unde putem admira în stânga noastră o splendidă construcţie, Opera Garnier.
Alex. BLANCK