29 decembrie 2015

Centrul de Informare şi Promovare Turistică sau primul pas spre Câmpina - staţiune turistică

Joi, 24 decembrie, Primăria Câmpina a organizat Conferinţa de închidere a proiectului “Construcţie Centru Naţional de Informare şi Promovare Turistică”, întâlnire la care au participat atât reprezentanţii proiectanţilor, consultanţilor şi colaboratorilor angrenaţi în derularea proiectului, cât şi reprezentanţi ai Prefecturii Prahova, ai Ministerului de resort şi ai administraţiei publice câmpinene. Singurul absent a fost constructorul (acelaşi care se ocupă şi de renovarea Policlinicii), a cărui lipsă ar putea fi pusă pe seama întârzierii lucrărilor de execuţie pentru care, în mod normal, ar fi trebuit să se justifice în faţa autorităţilor. 
În lipsa antreprenorului, managerul de proiect european Gabriela Barbu a dat ca termen de recepţie finală a lucrării data de 29 decembrie, chiar dacă dirigintele de şantier, prezent şi el la conferinţă, nu părea prea convins. 


Noul edificiu din imediata vecinătate a Băncii Comerciale Române şi a ANAF a fost construit cu fonduri europene în proporţie de 98% şi contribuţie de la Consiliul Local de 2%. Amplasarea în zona centrală a oraşului a fost una dintre cerinţele de bază, fără de care proiectul nu ar fi fost desemnat eligibil de autorităţile naţionale şi europene. 
Centrul de Informare şi Promovare Turistică ar trebui să devină funcţional în cel mult 60 de zile, va avea doi angajaţi care se vor ocupa de întreţinerea site-ului de promovare turistică (www.campinaturism.ro) şi vor sta la dispoziţia turiştilor cu informaţii utile despre punctele de atracţie din zonă.
Prezent la conferinţa de închidere a proiectului, primarul Horia Tiseanu a declarat, între altele: “Câmpina a fost şi poate să rămână în continuare un punct de plecare către multe destinaţii turistice din comunele şi oraşele învecinate. Avem şi noi muzee şi multe spaţii de agrement care ar putea constitui o atracţie turistică. Vrem ca acest Centru de Informare Turistică să fie un prim pas pentru declararea Câmpinei drept staţiune turistică. Vom face demersuri în acest sens începând de anul viitor şi sper că vom putea accesa şi mai multe fonduri europene”. 

Editorial. PORNIND DE LA O BANALĂ URARE…

Printre simptomele de paralizie, de abolire a gîndirii, specifice erei PC (personal computers sau political correctness, cum doriți) am observat anul acesta ceva nou, nu-mi amintesc să mai fi întîlnit formula în anii trecuți. În fluviul de urări de pe Rețea, anumiți cetățeni corecți au lansat următoare urare: Doresc prietenilor mei creștini… așa și pe dincolo. 
Mai multe concluzii se ivesc moromețian din această stranie formulare: cei care au adoptat-o, deși se cred creștini (luminați, cred ei, voi reveni) au scris o prostie absolut necreștină. Fiind vorba de o urare de împărtășire a bucuriei, această dedicație se trimite, fără discriminare, tuturor. Idiotizați de corectitudinea politică (sub forma ei anti-creștină evidentă), urătorii ăștia își închipuie că apără sensibilitatea religioasă a nu știu cui. Dimpotrivă, îi discriminează vădit. Orice antropologie elementară a darului spune că dăruiești ceea ce prețuiești mai mult. Pentru noi, creștinii, Pruncul divino-uman este darul cel mai prețios și ne bucurăm să-l împărtășim cu prietenii noștri de orice religie și confesiune. Asta este esența Crăciunului. Așa cum și eu mă pot bucura și de Hanuka și de Bairam și de nu știu care sărbătoare budistă, lamaistă, hinduistă, zoroastriană sau mai știu eu care. În al doilea rând, chestia asta cu „să nu jignesc pe cel de altă religie” este o fandoseală stupidă. Nu pentru că ei ne-au „jignit” cu ceva bombe și decapitări. Ci pentru că un om cu adevărat religios, indiferent de zeul căruia i se închină, știe că acesta face parte dintr-un alt plan al existenței, acolo unde se află esența umanului. De cinci secole omenirea evoluată a depășit epoca războaielor religioase. În realitate, această „urare” fals smerit creștină, face parte din tropăiala cu bocancii ateismului militant, așa zicînd demofil, peste una dintre ultimele libertăți ce ne-au mai rămas: libertatea individuală a credinței. 


Legat de asta: detașamentul ateist de serviciu pe garnizoană a preluat un titlu cretin de la o televiziune așijderea: „propunere halucinantă… mitropolitul Banatului vrea să schimbe definiția familiei”. De fapt, „definiția familiei” vor să o schimbe tocmai cei care insistă să recunoaștem familia ca unire homosexuală. În fața acestui asalt, înaltul ierarh a cerut ceva firesc: specificarea expresis verbis în Constituție a faptului că familia este uniune între un bărbat și o femeie. Aici băieții și fetele aprigi apărători ai „dreptului la diferență” dau iar cu logica-n gard. Ei ne iau cu istoria, cu „homosexualitatea e la fel de veche ca omenirea” etc. O fi, ca legătură sexuală, dar familie homoerotică nu a existat pînă la modernitatea recentă. Sunt chestii clar diferite. Apoi, oamenii ăștia, mari predicatori ai toleranței (il y a des maisons pour ça – Clemenceau) vor să impună bisericii pur și simplu să nu mai fie religioasă, susținînd puncte de vedere „iluministe”, „umaniste”, „științifice”, „democratice”, „tolerante”, „egalitariste” etc. Ați face bine să le susțineți voi, cu toată flotila mediatică pe care o controlați, lăsați biserica în pustietatea ei să susțină puncte de vedere anacronice, verticale, incorecte ideologic. Tolerați-o! 
Fantoma gîndirii unice bîntuie iar Europa. Franța își dărîmă vechile catedrale, Moș Crăciun a înlocuit aproape complet imaginea pruncului născut în condiții de „refugiat” sărman, cu părinții alungați de peste tot, urările cu trimitere la sfînta Naștere sunt prohibite, nu trebuie să-i vexăm pe cei de altă religie. Altă prăpastie logică, de fapt pentru acest soi de ateism care nu are nimic de-a face cu cel Iluminist de la care fraudulos se revendică (acela identifica o Lumină a Spiritului generos, enciclopedic, cultural din care, împărtășindu-se, omul devenea om) orice religie e acceptabilă, cu o singură excepție: creștinismul. Nici măcar ca atei oamenii ăștia nu sunt împliniți, ei sunt atei parțiali. Ei au ce au cu religia creștină, nu îi oripilează celelalte. 
Mă întorc la urarea făcută exclusiv creștinilor: nici măcar corectă nu este, oamenii ăștia vor să ne separe, ei cultivă un apartheid subtil, ne închid pe fiecare în cutiuța (celula?) lui, ca într-un muzeu, cu etichetă pe vitrină: aici e un creștin, aici un musulman, aici un luteran sau un adventist etc. Numai că viața e mai diversă și nu suportă separările, noi ăștia anonimii vrem să comunicăm liberi între noi, să ne împărtășim fiecare bietele și trecătoarele noastre bucurii. Ideologiile ne propun o lume tristă, întunecată, fără bucurii. 
De aceea veste bună vă dau, cine vrea să se bucure, bucură-se: S-a născut Hristos!
Christian CRĂCIUN

8 ianuarie 2016. Dublă lansare de carte la Casa de Cultură «Geo Bogza»

Cu ocazia împlinirii a 513 ani de la prima atestare documentară a Câmpinei, administraţia publică locală organizează vineri, 8 ianuarie 2016, la Casa de Cultură "Geo Bogza", o serie de manifestări dedicate Zilei Oraşului. 


Printre acestea se numără şi dubla lansare de carte a volumelor semnate de Daniel Alin Ciupală  - "Câmpina, file de cronică" şi Ion T. Şovăială - "Câmpina, pagini dintr-o istorie în date". Ambele lucrări fac parte din colecţia "Cultură scrisă - patrimoniu cultural", proiect iniţiat de Comisia de cultură din Consiliul Local şi finanţat din fonduri publice.
Pe 8 ianuarie, iubitorii de cultură şi istorie au, aşadar, un motiv în plus să fie prezenţi la manifestările dedicate Zilei Oraşului. 

Spiriduşii lui Moş Crăciun, în vizită la preşcolarii din Şotrile

La Câmpina s-au desfăşurat în acest sfârşit de an mai multe acţiuni caritabile care au pus în valoare spiritul sărbătorii sfinte a Crăciunului, care îndeamnă la gesturi menite să aducă bucurie în sufletele celor din jur. Între acestea s-a aflat şi proiectul  „Fără daruri, Crăciunul nu este Crăciun!", organizat de o întreagă echipă de la Şcoala Centrală din oraşul nostru.  Cadre didactice, elevi din clasele primare şi părinţi au jucat rolurile spiriduşilor lui Moş Crăciun şi au strâns daruri pentru copiii de la Şcoala Gimnazială, clasa pregătitoare şi Grădiniţa din comuna Şotrile.
"Este o onoare să fii voluntar în comunitatea în care trăieşti. Ştiut fiind faptul că apropierea Crăciunului reprezintă unul din acele momente din an când oamenii se simt mai buni, mai darnici, mai generoşi, atât eu, cât şi colega şi partenera mea în acest proiect, prof. înv. primar Marieta Necula, am găsit o mulţime de voluntari, şi mai mici, şi mai mari, pentru realizarea acestuia. Ne-am propus ca în luna decembrie să strângem cărţi, rechizite, hăinuţe şi jucării pentru a le dona unor şcolari şi preşcolari. În perioada 3-14 decembrie am strâns aceste daruri, le-am ambalat şi în ultima săptămână de şcoală le-am dăruit copiilor de la şcoală şi grădiniţă" - a declarat profesor învăţător primar Laura Iordache.


Darurile nu au fost numai materiale, ci şi muzicale, elevii de la Şcoala Centrală pregătind cu temeinicie un moment artistic din care nu au lipsit colindele.
Copiii din comuna Şotrile s-au pregătit, de asemenea, să-şi întâmpine oaspeţii în straie de sărbătoare, purtând cu mândrie costume  tradiţionale populare. "Ne bucurăm că ne-au ales pe noi, ca şcoală şi că astfel le putem oferi o surpriză micilor noştri elevi de la grădiniţă şi de la clasa pregătitoare. Sper ca această colaborare să fie de lungă durată şi să avem şi alte proiecte prin care să îi învăţăm pe copii că, într-adevăr, de sărbători trebuie să fim mai buni şi să păstrăm tradiţiile şi obiceiurile" – ne-a mărturisit Maria Dobrescu, profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Şotrile. 
Din echipa Şcolii Centrale din Câmpina a mai făcut parte şi prof. înv. primar Simona Dinu, iar din partea instituţiilor de învăţământ din Şotrile, sprijinul a fost acordat şi de către prof. înv. primar Raluca Mihalache şi Oana Dumitraşcu.
Principalul scop al proiectului a fost acela de a trezi şi a dezvolta spiritul voluntariatului la copii, de a  cultiva valorile lui, activitatea putându-se constitui într-una dintre sarcinile de seamă ale educatorilor, aceea de a transforma valorile sociale în principii de conduită personală.
Proiectul va continua şi în anul care urmează, însă de această dată micuţii de la Şotrile vor veni în vizită la Câmpina. În cadrul programului Săptămâna Altfel, şcolăriţele din comună, însoţite de mamele lor, vor oferi câteva lecţii de artă populară elevilor de la Şcoala Centrală.
Andreea Ştefan

În 2016, SC Family Security Focşani va păzi obiectivele administraţiei publice locale

La sfârşitul fiecărui an, Primăria Câmpina organizează licitaţie pentru asigurarea serviciului de pază şi protecţie a obiectivelor aflate în proprietatea administraţiei publice locale. 
Săptămâna trecută, opt societăţi comerciale au participat la această licitaţie pentru a obţine contractul plătit din bani publici, printre care: Safety Security SRL (societatea care a deţinut contractul în anul 2015), SC Cerber Protecţie şi Pază SRL, SC Tasan Guard SRL şi SC Family Security Company din Focşani, societate care a şi câştigat, oferind preţul cel mai mic, respectiv 297.986 lei (fără TVA). Un preţ ce depăşeşte cu aproximativ 63.000 lei contractul de anul trecut, câştigat de Safety Security SRL cu 235.352 lei.


Înfiinţată în anul 2010, cu un istoric destul de modest în branşă, societatea focăşneană îşi va începe activitatea pe teritoriul Câmpinei începând cu 1 ianuarie 2016 şi va avea în grijă următoarele obiective: Casa Căsătoriilor, zona Pieţei Centrale, terenul sintetic de la căminele Petrol, Muzeul Hasdeu, baza de producţie (fosta CPGC) din strada Petrolistului, Direcţia Economică.

O denumire pentru parcul central

Pe vremuri, în spatele fostei primării se afla „grădina publică”, cu tei şi arbori bătrâni, cu o fântână arteziană, un chioşc în care cânta fanfara militară şi alei mărginite de bănci, pentru cei care se plimbau pe acolo. Denumirea actuală de parc pentru spaţiul verde din centrul oraşului e oarecum nepotrivită. Parcurile, în toate oraşele din ţară şi din străinătate, sunt în zonele mărginaşe şi se întind pe suprafeţe mari, cum era pe vremuri în oraşul nostru parcul amenajat de savantul C. I. Istrati pe domeniul său din cartierul Câmpiniţa. Pentru zona aceasta din centru, impropriu numită Milia, eu aş propune denumirea de Grădina Publică Barbu Ştirbey. 


Domnitorul Barbu Ştirbey a avut o reşedinţă la Câmpina, o curte domnească, în incinta actualului Colegiu Nicolae Grigorescu. Zona dintre piaţă, liceu şi strada principală făcea parte din moşia acestuia. Unul din fiii lui, Dimitrie Barbu Ştirbey, a ridicat pe moşia de la Voila frumosul castel de vânătoare asemănător prin arhitectură cu cele normande din Franţa. Fiica prinţului Dimitrie Barbu Ştirbey, contesa Martha de Blöme, a donat casa familiei şi o suprafaţă mare de teren din centrul oraşului pentru amenajarea unui lăcaş de învăţământ, un gimnaziu transformat ulterior în liceu. A condiţionat însă această generoasă donaţie, făcută la solicitarea profesorilor câmpineni, de dorinţa ca viitorul liceu să poarte numele tatălui ei. Aşa s-a numit până când, la începuturile perioadei comuniste, liceul după modelul sovietic a fost transformat în „Şcoala Medie Mixtă nr. 1” (o instituţie liceală cu numai zece clase). Până în zilele noastre, familiei Ştirbey nu i s-a acordat în Câmpina vreo atenţie, cu excepţia străzii de la piaţă, care pe vremuri se numea Ştirbey. În alte oraşe întâlnim la Craiova Parcul Ştirbey, în capitală Calea Ştirbey Vodă, la Buftea parcul şi palatul Barbu Ştirbey. Ar fi fost normal ca liceul să poarte denumirea veche de Dimitrie Barbu Ştirbey, de care îşi mai amintesc generaţiile vârstnice care au făcut şcoala acolo. Din raţiuni pe care nu le cunosc, acest lucru nu s-a înfăptuit. Nu ar fi fost o nedreptate pentru pictorul Nicolae Grigorescu, care este reprezentat în oraşul nostru de valorosul muzeu memorial. Pentru cinstirea memoriei familiei Ştirbey şi ca o reparaţie morală pentru nerespectarea dorinţei contesei Martha, ar putea fi adoptat, pentru această zonă verde din centru care, repet, nu este un parc, numele de Grădina Publică Barbu Ştirbey. 
Barbu Dimitrie Ştirbey a domnit din iunie 1849 până la 25 iunie 1856 cu o întrerupere, când în timpul războiului Crimeei (1853 – 1854) ţara a fost sub ocupaţie străină. S-a născut la Craiova în 1799 şi a murit la 12 aprilie 1869 la Nisa, fiind adus de familie şi înmormântat în capela familiei de la Buftea. Era frate bun cu domnitorul Gheorghe Bibescu, dar a fost adoptat în copilărie de unchiul său, Ştirbey, bogat boier oltean care nu avea urmaşi. A făcut studii temeinice de istorie şi ştiinţe politice la Paris, între 1817 – 1821. Ca domnitor s-a remarcat printr-o foarte bună politică financiară, făcând mari economii, care au scăzut datoria statului cu două treimi.  Sub ocupaţia austriacă a fost silit să nu aprobe revenirea din exil a revoluţionarilor paşoptişti. 
Domnitorul Barbu Ştirbey a avut cinci copii: George Ştirbey - fost ministru de externe, Alexandru Ştirbey - de mai multe ori ministru, tatăl prinţului Barbu Ştirbey, prim ministru în 1927; Dimitrie Ştirbey, fost senator, cel care locuia vara în casa de la Câmpina; Elena Ştirbey, măritată cu contele Larisch şi Alina Ştirbey, măritată cu generalul I. M. Florescu, fost prim ministru. 
Moştenirea domnitorului, care era foarte bogat, s-a împărţit între fiii săi. Prinţul Dimitrie a primit toată moşia Câmpinei, iar fiica acestuia, contesa de Blome, a moştenit în oraş şi la Voila o parte din domeniul familiei. Martha de Blöme a murit într-un accident de circulaţie pe şoseaua naţională pe lângă Băneşti. Averea s-a transmis fiicei sale, Josephine, căsătorită cu contele von Thun, care au fost prezenţi în oraş până la instalarea regimului comunist. 
În acest context, ilustra familie a Ştirbeylor, cu numeroase legături în aristocraţia europeană şi română, ar merita să fie pomenită în oraşul în care au trăit patru generaţii, prin acordarea numelui de Grădina Publică Barbu Ştirbey spaţiului verde din centrul municipiului. 
Alin CIUPALĂ

Câmpineni şi rudele lor ilustre.

II. Familia medicilor Mircea, doctori pentru trup şi suflet 

Ajuns în casa familiei Mircea nu ştii ce să admiri mai întâi, eleganţa rafinată a interiorului, mobila în stilul somptuosului baroc transilvan, tablourile, statuetele din bronz, covoarele veritabile persane sau distincţia, manierele, amabilitatea şi frumuseţea trăsăturilor celor doi nonagenari, excelenţi amfitrioni.
Doamna Ana Ileana s-a născut pe 7 martie 1924 în Banatul Sârbesc, în comuna Grebenaţ, de lângă Vârşeţ, locuită în majoritate de români. Tatăl d-sale, Vasile Dărăbanţiu, a urmat Facultatea de Drept în Cluj, fiind ulterior avocat la Timişoara şi din 1939 magistrat la Alba Iulia. Mama, Ana, a venit de mică la Timişoara din Banatul Sârbesc şi a urmat cursurile Şcolii Normale din Sfântu Gheorghe, devenind o bună învăţătoare. La această şcoală a fost colegă cu soţia chestorului Pulca (şeful Poliţiei) din Cluj, unchiul celebrului Ion Dacian (al cărui nume real era Pulca), directorul Teatrului de Operetă din Bucureşti, cu care soţii Mircea au avut legături de prietenie. 
Fiica soţilor Vasile şi Ana Dărăbanţiu, Ana Ileana, a urmat şcoala primară la Timişoara şi Liceul Carmen Sylva, rămânând prietenă pe viaţă cu unele dintre colegele sale: Simona Naghel Ottescu, soţia compozitorului Nona Ottescu, scrimera campioană Ioana Dobrin, Sanda Petrescu, soţia marelui chirurg prof. Mandache. Ultimele clase de liceu le-a făcut la Alba Iulia, unde s-a împrietenit cu Lucia Maior Negruţiu, soţia rectorului Institutului Agronomic din Cluj. În 1943, devine studentă la Facultatea de Medicină din Cluj. În cursul studenţiei a participat la un eveniment care i-a marcat viaţa. De ziua Regelui Mihai, pe 25 octombrie, studenţii din Cluj au organizat o defilare pe străzile oraşului. Extremiştii maghiari din Cluj au atacat atunci, într-o contramanifestaţie, căminul studenţesc „Avram Iancu”, strigând „Vrem sânge de valah!”, producând astfel o ciocnire în faţa fabricii de încălţăminte „Dermata”, soldată cu lupte de stradă. Clujul se afla atunci, ca şi nordul Ardealului, sub ocupaţie rusească. O patrulă de militari ruşi a început să tragă focuri de avertisment, reuşind să restabilească ordinea. Studenţii clujeni au decis să declare o grevă care a paralizat viaţa universitară timp de cinci luni. 
Alarmat de proporţiile protestului, liderul comunist Gheorghiu Dej l-a trimis la Cluj pe ministrul de interne Teoharie Georgescu, care într-un discurs vehement a recurs la ameninţări. Huiduit însă de studenţi, s-a retras speriat. A fost trimis ulterior ministrul de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, diplomat, scriitor, care provenea dintr-o familie de intelectuali ieşeni (era fiul scriitorului D. Pătrăşcanu). Acesta le-a explicat studenţilor că la Conferinţa de Pace de la Paris, care se desfăşura atunci, se discutau graniţele României şi le-a atras atenţia că orice incident cu maghiarii punea în pericol viitoarele frontiere. Acesta a ţinut atunci un discurs vibrant, din care studentul la medicină pe atunci Virgil Mircea a reţinut următoarele cuvinte: „Înainte de a fi comunist, sunt român!”, vorbe care l-au costat scump mai târziu, când după un proces sumar, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat. 
Liderii grevei studenţeşti, despre care istoria noastră contemporană nu prea vorbeşte, au fost Bartolomeu Anania şi George Rednic. Anania s-a ascuns în cartierul românesc Mânăştur. Pe George Rednic şi pe colegul său, Scrob, băiat de preot din satul Vadul Moţilor de pe Valea Arieşului, colegii (între care şi Ana Ileana) i-au dus la Cabana Vedeana, unde veneau şi partizanii din munii Apuseni. Acolo au fost arestaţi. 
Ana Ileana a fost confruntată cu ei în timpul anchetei de la securitate. Rednic a murit în închisoare după doi ani de detenţie, iar Scrob a fost eliberat în 1964, când deţinuţii politici au fost amnistiaţi. Datorită grevei de cinci luni, d-na Ana Ileana a pierdut un an, ajungând în acest fel colegă de an cu viitorul ei soţ, Virgil Mircea, pe care l-a cunoscut în 1948, la examenul de chirurgie din sesiunea de toamnă. A fost o dragoste la prima vedere care a rămas înscrisă în filele timpului cu data de 29 septembrie 1948. 


Cei doi tineri s-au căsătorit la 1 aprilie 1950 (bună glumă de ziua păcălelilor), pentru a fi repartizaţi împreună. Buna glumă a durat 65 de ani, o căsnicie fericită şi armonioasă cum rar se mai întâlneşte.
Studenţi fiind, au locuit într-un subsol oferit de un croitor ungur, Komradi, om de omenie, care le-a organizat după cununia civilă o petrecere cu tortul miresei. Cununia religioasă s-a petrecut la Timişoara, în casa părinţilor miresei. Tatăl, epitrop la Catedrala din Timişoara, a adus preotul acasă pentru a oficia slujba, lucru prohibit în acele vremuri. 
Virgil Mircea s-a născut la 1 septembrie 1925 la Braşov. Tatăl său, Virgil Mircea, doctor în drept la Budapesta, a fost mai întâi avocatul Băncii Albina, bancă românească puternică. Trimis la Brăila pentru a rezolva un litigiu cu fabrica de piatră cubică din Măcin, care furniza materiale pentru pavarea Braşovului, s-a oprit la un vechi prieten din Săcele, Nae Dima, ajuns negustor cu un mare magazin de stofe în Brăila. Au mers împreună în vizită la Nistor Constantinescu, starostele breslei negustorilor brăileni, care avea o familie numeroasă: trei fete şi trei băieţi. Primele două fete erau văduve de război. Marioara Constantinescu fusese căsătorită cu locotenentul erou Toma Constantinescu, fiul generalului cu acelaşi nume. (În monumentala „Istorie a Primului Război Mondial”, C. Kiriţescu i-a închinat acestuia o pagină întreagă). Toma a plecat pe front împreună cu camarazii săi, Alexandru Ioaniţiu şi D. Avramescu. În bătălia de la Turtucaia, aceştia doi s-au predat (armata română fusese zdrobită de armatele germană, bulgară şi turcească). Toma, fiu de general, ca să apere onoarea familiei sale de vechi militari, n-a acceptat să se predea, preferând să lupte într-un atacat disperat la baionetă, în urma căruia a murit, fără să ştie că soţia sa aştepta un copil. Marioara, fată de familie bogată, crescută la pension, franţuzită, elegantă, văduvă de 7 ani, l-a fermecat pe sobrul avocat ardelean Virgil Mircea şi a acceptat să îl ia în căsătorie. Avocatul l-a crescut pe Tomiţă, fiul eroului de la Turtucaia, cu multă dragoste, ca pe propriul său fiu. 
În 1925 vine pe lume şi cel care avea să devină doctorul Virgil Mircea. Familia se mută la Rupea, unde tatăl devine notar. Aici a lăsat localnicilor frumoase amintiri, ajund mulţi oameni nevoiaşi. Seniorul Virgil Mircea nu a urmărit să facă avere; nu avea nici măcar casă şi locuia cu chirie. Fiul cel mare, Tomiţă, elev strălucit, a terminat şcoala militară ca şef de promoţie, ţinând cu tărie să urmeze cariera militară a tatălui şi bunicului său, pe care îi cunoştea din povestirile părintelui adoptiv. În marele război, pe frontul din Caucaz, unde armata română a obţinut strălucite victorii (s-au remarcat în special vânătorii de munte), Tomiţă a fost rănit foarte grav la picior. Adus cu avionul la spital în ţară, a fost operat de marele chirug Toma Ionescu (fratele politicianului Tache Ionescu), care i-a salvat piciorul de la amputare. După război, a devenit ca şi alţi ofiţeri din armata regală, inginer topometru şi ani de zile şi-a petrecut vacanţa cu familia în casa fratelui său, Virgil Mircea, devenit medic al spitalului din Câmpina.   
Virgil Mircea a făcut şcoala primară la Rupea între 1932 – 1936, apoi a fost înscris la liceul românesc cu tradiţie mare din Braşov „Andrei Şaguna”. Devine student la medicină şi participă la protestele studenţeşti de la Cluj. În anul VI, după o lungă logodnă, s-a căsătorit cu Ana Ileana. Au fost repartizaţi la Moineşti. Ileana la dispensarul Sovrompetrol din oraş, iar Virgil medic la schela Zemeş. După doi ani de practică, a profitat că în oraş se înfiinţase Centrul Sanitar Antiepidemic, care avea şi un spital de boli infecţioase, a făcut un curs de specializare la Bucureşti şi a devenit şeful unui spital cu 50 de paturi din Moineşti. În 1958 a fost organizat primul concurs naţional pentru locuri vacante în ţară. Virgil s-a calificat printre primii şi a ales oraşul Câmpina, pe care l-a preferat deoarece era mai aproape de capitală. În anii petrecuţi la Moineşti, familia s-a mărit cu doi băieţi: Şerban (născut în 1951, devenit mai târziu medic stomatolog în Câmpina) şi Sorin (născut în 1953, şef de secţie la spitalul Oberhausen din Germania). 
Veniţi la Câmpina, cei din familia Mircea au prins puternice rădăcini în oraşul nostru, unde locuiesc de mai bine de jumătate de veac. Doctorul Virgil Mircea a fost încadrat la spitalul de boli infecţioase de pe bulevard, condus atunci de un doctor înzestrat cu multă bunătate sufletească, Dumitru Ionescu. Familia locuia într-o casă veche de pe strada principală, formată din două camere cu baie şi bucătărie comună. Primul secretar al raionului Câmpina, un ardelean omenos, Rusan, l-a căutat într-o zi acasă pe doctorul Mircea, pentru a-l duce la un activist bolnav. În urma vizitei, a făcut o remarcă: „Doctore, stai foarte rău”. 
În perioada aceea, biblioteca orăşenească din casa Honet, de pe strada Griviţei, fusese evacuată, iar clădirea renovată era pregătită pentru un activist de partid, care fiind reclamat pentru abuz la Colegiul Central de partid, a fost sancţionat şi mutat disciplinar în altă localitate. 
Rusan şi-a adus aminte de condiţiile grele în care locuiau soţii Mircea şi le-a repartizat în casa aceasta un mic apartament cu două camere şi anexe. După unele informaţii, dentistul Honet cumpărase casa de la Pache Protopopescu, unul din cei mai eficienţi primari pe care i-a avut capitala (mai are în Câmpina o descendentă, pe d-na profesoară Delia Brătianu), care îşi amenajase în beci o mare cramă. Fiica dentistului, Adriana Honet, mare voleibalistă, a rămas în Franţa după un campionat. S-a căsătorit la Paris şi este mama celebrului tenisment Cedric Pioline. Fiind fugită din ţară, ea a pierdut drepturile de moştenire asupra casei. Fratele acesteia, rămas în România, n-a plătit ani de zile impozitele şi prin penalizări şi dobânzi s-a acumulat o mare datorie la Fisc, astfel că pentru a scăpa de povară a donat-o statului. Ulterior, casa a fost vândută chiriaşilor, Dorel Gheorghiu şi familia Mircea. Restaurată de noii proprietari, este acum cea mai frumoasă casă de pe strada Griviţei, o vilă în stil neoromânesc. 
D-na doctor Ana Ileana Mircea şi-a urmat soţul la Câmpina şi a lucrat la Dispensarul Shelei de petrol şi la Policlinica oraşului. A ieşit la pensie mai devreme pentru a-şi creşte nepoatele: pe Alexandra, care a ales profesia tatălui său Şerban, aceea de medic stomatolog şi lucrează în Bucureşti şi pe Adina, care a terminat dreptul şi este căsătorită cu Ionuţ Popa, notar la Cluj, fiul inginerului Augustin Popa, directorul ICPT Câmpina şi al distinsei Doina Popa, profesoară la Liceul Energetic.
În vizită la familia Mircea, poveştile curg şuvoi, ca apele unui râu de munte; se răsfiră în şuviţe, apoi se reîmpletesc formând o adevărată Sagă a familiei. Aşa am aflat de înrudirile lor ilustre. Bunica d-nei Ana Ileana, Ana Buga, a avut o soră Paraschiva, care a fost bunica marelui poet român din Serbia, Vascko (Vasile) Popa (1922 – 1991), născut la Grebenaţ (Serbia), fiul Emiliei şi al lui Vasile Popa. Acesta urmează cursuri de filozofie la Belgrad şi de medicină la Bucureşti. La Bucureşti s-a apropiat de poeţii avangardei: Ilarie Voronca, Barbu Fundoianu, George Roll, Saşa Pană, Tristan Tzara şi a rămas pe viaţă prieten cu Gelu Naum, unul din marii poeţi ai suprarealismului românesc. A fost tradus în mai multe limbi europene. Prieten cu Nichita Stănescu şi cu poetul sârb Adam Puslovici, care avea o mamă româncă, a tradus mult din autorii români în sârbă. Venea în vizită la verii săi, Ileana şi Virgil Mircea şi cu harul său poetic evoca amintiri din copilărie: „Dunărea îngheţată acoperită de neguri şi traversată de care încărcate cu sare ce veneau din România”. Sora lui Vascko, împreună cu soţul ei, Cudomir Starsici, au fost partizani în trupele lui Tito, luptând pentru eliberarea Iugoslaviei de Germania. După război, Tito şi-a numit tovarăşii de arme în diplomaţie, Cudomir fiind şeful Agenţiei Economice din Cairo şi apoi din Bucureşti. Veneau şi îşi petreceau vacanţele în casa verilor lor din Câmpina, pe care i-au recompensat pentru ospitalitatea lor luându-i, în 1968, într-o lungă excursie pe Coasta Dalmată. 
Tatăl Anei Ileana, Vasile Dorobanţiu, a participat, ca delegat al comunei Seciaşu, la marea adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Era atunci un tânăr soldat din fosta armată austro-ungară când la 19 ani, îndrumat de Vasile Goldiş, şi-a condus sătenii, care purtau toţi pe braţ brasarda tricoloră. Din Banatul Sârbesc au mai avut o rudă, director la liceul din Făget, Păuncu, profesor de limbă română şi scriitor, animator important al culturii ardelene. 
Neamul Mirceştilor era un neam de preoţi din comuna Caţa de lângă Rupea. Tatăl, Virgil, era fiul cel mic al protopopului Nicolae Mircea şi prin mamă era stră-strănepotul episcopului Vasile Moga (1774 – 1845). 


Vasile Moga, preot la Sebeş şi ulterior episcop ortodox, a fost un mare luptător pentru drepturile românilor. Era prieten apropiat al lui Petru Maior, fruntaşul Şcolii Ardelene, căruia i-a tipărit şi răspândit predicile. A organizat un seminar ortodox angajându-l profesor pe Gheorghe Lazăr. A trimis la Viena Memorii între 1834 – 1842, cerând pentru români mai multe libertăţi. A întreţinut pe cheltuiala sa patru studenţi care studiau teologia la Viena. A lăsat Mitropoliei din Sibiu fonduri pentru înfiinţarea unei burse destinate celor mai silitori urmaşi ai săi. Tatăl doctorului Virgil Mircea a fost ultimul bursier Moga. Fratele acestuia, student şi el în drept la Budapesta, a fost unul din semnatarii Memorandumului, marea acţiune revendicativă a românilor ardeleni. Pentru aceasta a fost exmatriculat şi mai târziu a terminat facultatea de teologie din Sibiu. Popa Miţă, cum a rămas cunoscut în familie, avea o mare pasiune pentru descoperirile ştiinţifice ale epocii. Bunica maternă era soră cu bunica poetului Şt. O. Iosif. A rămas în casa familiei Mircea un frumos portret al acesteia, sfâşiat de o lovitură de sabie dată în timpul revoluţiei din 1848 de către un honovez maghiar, iritat de costumul naţional pe care îl purta tânăra fată. 
În casa doctorului Mircea există şi o fotografie a nefericitului poet care a fost Ştefan Octavian Iosif (1875 – 1913). Tatăl poetului fusese directorul gimnaziului ortodox din Braşov. Familia s-a mutat în România, iar tânărul Iosif s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Nu a terminat însă studiile universitare şi s-a căsătorit cu o colegă, frumoasa poetă Natalia Negru. Prietenul şi colaboratorul său, Dimitrie Anghel, cu care a scris împreună „Satirile din Caleidoscopul lui A. Mirea” (A. Mirea era pseudonimul lor) şi piesa de teatru „Legenda funigeilor”, i-a sedus soţia. Nici Anghel, poetul florilor (avea pseudonimul Mitif) nu a fost fericit în căsnicia care urmat cu Natalia. Împins de o gelozie nebunească, s-a sinucis.  Natalia a trăit în timpul războiului drama de a-şi piardă fiica pe care a avut-o cu Iosif, Cornelia, ucisă în braţele sale atunci  când o schijă a intrat pe fereastra adăpostului şi i-a curmat viaţa la numai 13 ani. 
În familia doctorului Mircea s-au păstrat şi scrisori ale lui Şt. O. Iosif în care se plângea de lipsa banilor cuveniţi pentru plata traducerilor sale. De la el a rămas de asemenea o operă destul de întinsă. În 1901 şi-a strâns poeziile în volumul „Patriarhale”. Iosif a fost cântăreţul trecutului nostru. Poezia sa nu atinge adâncimi filozofice ca la Eminescu, dar se impune prin armonia, frumuseţea, subtilitatea versurilor sale. El ne-a lăsat şi cel mai frumos marş scris pentru armata română: „La arme”, a cărui muzică a fost compusă de Alfonse Castaldi, italian, şeful muzicii militare din Bucureşti şi al cărui refrenul era: „La arme pentru neam şi pentru lege/ La arme pentru ţară, pentru rege”. Destinul i-a adus un ultim omagiu nefericitului poet. S-a stins după o lungă suferinţă în spitalul Colţea. Cortegiul mortuar a fost acompaniat de armata română, care pleca din Bucureşti să intervină în Bulgaria în cel de-al doilea război balcanic. Şeful fanfarei, recunoscându-l pe Iosif, a oprit coloana militară, trupa a dat onorul şi fanfara i-a cântat pentru ultima dată marşul. 
Mirceştii au intrat şi în comerţ. Doi dintre ei au fost în Germania şi au lucrat ca băieţi de prăvălie la mai multe berării. Au venit cu bani în ţară şi au deschis două localuri care au devenit celebre în Bucureştiul interbelic. Nicolae Mircea este cel care a întemeiat pitorescul local în stil german „Carul cu Bere”, iar Ignat, fratele său, a deschis „Bodega Mircea”, celebră pentru grătarul şi preparetele ei culinare. 
Tatăl lui Virgil Mircea, notarul de la Rupea, era văr primar cu d-na Ciortea. Ciorteştii clujeni au fost Tudor Ciortea, compozitor şi Marin, inginer chimist la ICPT, un intelectual cu o cultură vastă, care era bun prieten cu Lucian Blaga şi cu pictorul Dimitrie Ghiaţă. Bunica doctorului Mircea, care va deveni soţia marelui negustor brăilean Nistor Constantinescu, a fost crescută în casa primarului ploieştean Stamatian, care are un bust pe bulevardul din Ploieşti. În casa primarului Stamatian s-a căsătorit marele negustor cu bunica d-lui doctor Mircea.
Poveştile acestui neam al Mirceştilor, care are rădăcini puternice şi în Câmpina, curg una după alta evocând o lume dispărută, dar care nu trebuie uitată!
Alin CIUPALĂ