19 ianuarie 2016

Ziua Culturii Naţionale, aniversată la Câmpina prin lansări de carte, expoziţii şi piese de teatru

Ziua Culturii Naţionale a fost marcată la Câmpina prin două evenimente cu mare impact la public, organizate de recent înfiinţata Societate a Scriitorilor Prahoveni, care şi-a făcut cu acest prilej debutul în spaţiul cultural. Manifestările au cuprins lansări de carte, expoziţii şi piese de teatru.
Astfel, joi 14 ianuarie,  la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu”, poetul Florin Dochia a adus în faţa iubitorilor de poezie noul său volum intitulat  „Cântece pentru Inanna”, ilustrat grafic de pictoriţa Lidia Nicolae. Toate lucrările acesteia au fost aşezate într-o expoziţie  vernisată în aceeaşi zi. 
În cadrul manifestării s-au recitat poezii din volum, atât în limba română cât şi în limba franceză, toate poemele fiind traduse de către Laura Şerban. 


Cel de-al doilea eveniment a avut loc vineri, 15 ianuarie, începând cu ora 16.00, la Casa de Cultură „Geo Bogza”. Manifestarea a debutat cu un omagiu închinat marelui poet Mihai Eminescu, mai apoi fiind citite poezii şi fragmente din diferite scrieri ale acestuia.
Programul a continuat cu o lansare de cărţi. La masa de prezidiu s-au aflat scriitorul Florin Dochia, gazetarul şi omul politic Florin Frăţilă însoţit de fiul său, criticul literar Constantin Trandafir şi istoricul Alin Ciupală. 


Prima carte lansată a fost cea a lui Florin Frăţilă, „Pacienţii politici”, ce are la bază impresiile şi cugetările politice notate de autor într-o perioadă destul de tulbure a societăţii româneşti. Florin Dochia spune despre carte că „poate fi o terapeutică. Genul proxim al acestei cărţi ar fi «real fiction», cum se numeşte o asemenea literatură, în general, în lume. Cartea este bună pentru că este o carte rea. Adică nu iartă de multe ori. Ceea ce eu am apreciat cel mai mult la acest volum, încercând să mă detaşez de mine însumi, câmpinean, este că poate fi valabilă oriunde în ţara noastră”.


A doua carte lansată, „Fenomenul K şi alte privelişti literare”, semnat de Florin Dochia, este o relectură şi revizitare continuă a textelor esenţiale din secolul al XX-lea şi înseamnă descoperirea unor grile de judecată critică noi, aspecte şi valori adesea lipsite de vizibilitate la vremea apariţiei lor sau mai târziu. Cartea conţine eseuri despre Kafka, reflecţiile autorului despre un scriitor care şi-a pus amprenta asupra întregii literaturi din secolul XX până astăzi. “Este o carte care îi face multă onoare domnului Dochia, întrucât spune lucruri bine informate” -  spune criticul literar Constantin Trandafir.
Ediţia anastatică a revistei „Urmuz” (1928) a fost prezentată de Maria Dobrescu şi Florin Dochia. Răsfoind cele cinci numere ale acesteia, se poate observa că revista împletea elemente de dadaism şi constructivism. Printre autorii prezenţi prin texte şi ilustraţii se numără Stephan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, Marc Chagall, Filippo Tommaso Marinetti si Paul Éluard. 


În cadrul evenimentului a fost organizată o expoziţie intitulată, „Anul editorial 2015 la Câmpina”, organizată de Biblioteca Municipală şi prezentată de Liliana Ene, directorul instituţiei, în care au fost expuse toate cărţile autorilor autohtoni apărute anul trecut. Nelipsit de la astfel de acţiuni, epigramistul Ştefan Al. Sasa a delectat invitaţii cu versurile sale pline de umor.



Manifestarea culturală s-a încheiat cu două piese de teatru. “Profu' de franceză” - ultima piesă pusă în scenă de Teatrul “Mircea Albulescu” din Câmpina, o adaptare după Tudor Muşatescu (regizori fiind Ovidiu Cuncea şi Tomi Cristin) şi “Cuibul artiştilor” (Bucureşti), care a fost reprezentaţia surpriză a serii.
Andreea Ştefan

Editorial. CEALALTĂ ȚARĂ

Se dedică minunaților copii din Călinești Cuparencu

Nu sunt adeptul existenței a „două Românii”, nu cred în fantasma unei „Românii profunde”, cred că țara este una și singură, cu toate bunele și relele ei, cu toți bunii, nebunii și răii ei. Trist este că diferitele „etaje” sociale (cum e firesc să aibă o națiune) nu comunică între ele, se ignoră reciproc, sunt autarhice. Iar sîngele care ar trebui să le unească printr-o bună circulație este Cultura (cu majusculă). De ani de zile deplîng, în preajma lui 15 ianuarie, formalismul și superficialitatea de tip „am bifat-o și pe-asta”, inflația de discursuri găunoase cu care ziua poetului, respectiv ziua culturii române, sunt celebrate. 


Anul acesta am avut norocul, mulțumită unor oameni deosebiți din zona Sucevei să mă bucur pur și simplu de ziua poetului. Și asta, dincolo de sesiunile și cuvîntările specialiștilor, s-a datorat în special copiilor. Scepticul nevindecat din mine a fost biruit! Am văzut deci în Călinești Cuparencu, iar apoi la Putna, copii și adolescenți trăindu-l firesc pe poet prin cîntec și recitare. În satul din care se trag Eminovicii, în costume tradiționale evident și minunat vechi, cu telefoanele ițindu-se firesc de sub brîu, copiii ăștia erau departe de disputele noastre „intelectuale” – ăla e detractor al lui Eminescu, ălălalt e idolatru, jos cu ei! – doar se bucurau să-l recite (chiar și în limbi străine) și să-l cînte pe poet. Fără ifose „spectaculoase”, fără cabotinisme juvenile, curat. Locuri în care nu numai aerul este curat, ci și sufletele oamenilor. Și asta e cea mai bună veste pentru posteritatea lui Eminescu. Nu avem ediții critice actualizate, nu avem o predare cumsecade a poetului în școală, nu avem exegeze suficiente, suferim, cum spuneam cîndva, de o „anxietate Eminescu”. Și Ziua Culturii exhibă dureros această infirmitate, acest complex cultural. Din fericire, copiii din Cuparencu n-au auzit de toate astea și se pot bucura direct de cuminecătura Eminescu. De aceea ei ne sunt un neprețuit izvor de speranță. Poetul scria cîndva că destinul României este „să fie un stat de cultură la gurile Dunării”. Poate ar trebui pus acest citat la intrarea în Ministerul Culturii. Dar și al Învățămîntului. Fiindcă, vă spun un secret acum de 15 ianuarie: cultura este, încet, încet expurgată din învățămîntul nostru, în favoarea altor chestii numite abilități, competențe, informație și tot așa. Copiii ăștia respiră cultural pentru că-l respiră pe poet. E, sigur, și meritul dascălilor pe care-i au și care au înțeles comoara peste care au fost puși stăpîni. La Ipotești am auzit pe cîțiva dintre marii poeți de azi spunîndu-și cîteva poeme. Literatura română supraviețuiește, și încă bine. Suferă doar de o scleroză a arterelor. Adică de o proastă difuzare „în jos”. Revistele literare nu există practic în chioșcuri, librării sunt puține și doar în orașe mari, cinematografe mai sunt cîteva în toată țara, teatrele nu-și mai permit turnee „în provincie” unde nu sunt sedii permanente, monumentele se prăbușesc sau sunt distruse din prostie sau nepăsare…lista e nesfîrșită. Televiziunile nu sunt doar a-culturale ci de-a dreptul anti-culturale. Mă gîndeam de ce TVR, care transmite ore în șir tot felul de concerte de „muzică populară” kitsch, n-a găsit două ore în program pentru a transmite în direct acest regal poetic, sau Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu, Opera Omnia, decernat în aceeași zi la Botoșani. Silentium lugubru, vorba amicului antagonic lui Eminescu. Așa am ajuns la întrebarea cutremurătoare pe care mi-a pus-o o elevă acum cîțiva ani: Domnule profesor, azi mai trăiesc scriitori? Uneori, mi se pare că scriitorii înșiși sunt periculos de indiferenți în a răspunde la această întrebare. Dar cîtă vreme mai sunt copii în Bucovina, parcă nu-i totul pierdut. Mi-am dat seama privindu-i că Eminescu nu este numai temelia indestructibilă a culturii române, ci și justificarea ei viitoare de a fi. Un bun prieten mi-a propus aici un „blestem”: "Bată-vă nevoia de Eminescu". Da, de data asta de ziua culturii mi s-a deschis o fereastră, dar în altă parte decît o căutăm noi îndeobște. Le mulțumesc pentru seninul ivit de la această fereastră spre viitor copiilor din Bucovina!
Christian CRĂCIUN

Jurnalul mizeriei politice

Cel de al doilea volum semnat de Florin Frăţilă - “Pacienţii politici” - lansat în mod oficial de Ziua Naţională a Culturii, la Casă de Cultură a Municipiului Câmpina, reprezintă o radiografie necruţătoare a mediului politic dintr-un mic oraş colinar în perioada 2011-2015, dar reflexiile şi reverberaţiile politice naţionale nu aveau cum să lipsească. Cartea se încadrează clar în registrul politic de esenţă carageliană, regăsim aceleaşi intrigi mărunte, aceleaşi orgolii care intră în coliziune fiind favorizate şi de „îngustimea” târgului, aceeaşi atmosfera în care parcă nimic nu este luat în serios şi totul este derizoriu. 


Portretele subiective (nici nu aveau cum să fie altfel!) abundă şi trebuie să recunoaştem că Florin Frăţilă are mult curaj oferind publicului imaginea unor personaje care mai de care mai pitoreşti, de la oameni de cultură din micul târg, până la parlamentari de vază, care probabil vor face totul să candideze şi la viitoarele alegeri. Mica elită politică parlamentară locală mai degrabă moare decât să se predea! Celor care (mai) urmăresc fenomenul politic, atât pe plan naţional cât şi pe plan local-comunitar, volumul nu le furnizează mari surprize, miza lui fiind posteritatea mai degrabă decât actualitatea. Ne-au interesat mai mult notele de viaţa cotidiană care poate că ar fi trebuit să fie mai multe (poate chiar sunt!) şi care conferă umanitate şi-l pot face pe cititorul mai puţin interesat de politică să ducă lectura până la capăt. Miza volumului este însă alta decât micile intrigi locale care probabil pot fi regăsite în toate orăşelele, municipiile sau chiar sate din România. Din alt unghi, merită să ne întrebăm dacă actualul sistem democratic, care are influenţe oligarhice atât de evidente (mai ales la nivel local unde banii dictează evoluţia politicii), bine condimentat cu nepotism ( fii/ fiice promovaţi/ promovate în cele mai bune poziţii), este atins iremediabil de cancer sau mai poate fi salvat. O altă întrebare, la fel de legitimă, este dacă acest sistem/ cadru/ format este preferabil sau nu liniştii şi dictatului comunist, când doar în mod aparent era linişte şi pace. Liniştea dată de aşternerea unei lungi nopţi peste România. Probabil că răspunsurile sunt subiective, fiecare om are dreptul de a se exprima diferit şi de a vedea lucrurile diferit - şi chiar aici este marele câştigă al societăţii româneşti de după 1989. Gândim diferit, scriem diferit, susţinem în discursuri sau postări puncte de vedere inconfortabile precum o face Florin Frăţilă, dar ştim că nu vom fi deranjaţi la 5 dimineaţă de vreun echipaj al „patrioticei şi bunei” Securităţi. Să nu uităm asta. 
Simpatică şi plin de simbolism a fost prezenţa fiului autorului pe baricadele lansării. Nu cred că i-a fost uşor să înfrunte atâtea priviri ale unor oameni mari. Nu ştiu dacă a fost voită, dar a fost binevenită. Pentru că aduce în discuţie întrebarea ce Românie lăsăm în urmă noastră, copiilor noştri? Numai cineva cu o mare doză de rea-credinţă poate nega faptul că actuala Românie, aşa cum este ea, cu oamenii politici la nivel local, dar care pleacă spre nivel central, ce pot fi încadraţi de multe ori în categoria pacienţilor politici, e drept, beneficiind şi de conjucturi politice internaţionale favorabile (dar România Mare nu a apărut exact la fel? sau Unirea Principatelor?) este într-o situaţie incomparabil mai bună decât România stalinist-ceauşistă din 1989. Am uitat frigul din apartamente, întunericul lugubru care domnea pe străzi, cozile la orice aliment cât de cât comestibil şi cele două ore de propagandă televizată. Dar este în natură umană să uite. Iar la nivel securitar, România este în aliaţa cu colosul american. Pentru că ceea ce sperau bunicii noştri după 1945 s-a adeverit: americanii au venit şi nu par a pleca prea devreme! (o lecţie bună predată de America este şi de felul lent de gâtuire economică a iresponsabilei şi agresivei Rusii a lui Putin). 
În continuare, societatea românească are mare nevoie de anticorpi ai uitării, categorie din care face parte cu brio şi Florin Frăţilă, un om de dreapta. Suntem siguri că şi pentru Florin Frăţilă, ca şi pentru mulţi alţi români, combinaţia fericită între justiţie şi meritocraţie ar putea salva din punct de vedere moral România. Dacă se va întâmpla aceasta, rămâne să vedem (protestele Colectiv au demonstrat cu vârf şi îndesat că societatea românească are anticorpii necesari unei evoluţii viitoare în care interesul public să predomine). 
Codruţ Constantinescu 

Atenţie, câmpineni! Escrocii mişună printre noi!

Metoda accidentul a făcut multe victime în Câmpina şi continuă să facă. Vineri, 15 ianuarie, la ora 10.00, am primit un telefon suspect. O voce autoritară s-a prezentat ca fiind comisarul Ionescu de la Poliţia Ploieşti şi m-a întrebat dacă ştiu unde este fiul meu. După ce m-a ţinut în tensiune câteva minute, mi-a comunicat că băiatul a făcut un accident foarte grav, lovind pe o trecerere de pietoni, în comuna Udrişte, doi copii. S-a oferit să mi-l dea la telefon, dar mi-a atras atenţia că e grav lovit, are maxilarul rupt şi vorbeşte foarte greu. Mi-am dat seama că ceva nu se potrivea, aşa că am refuzat să vorbesc la telefon şi i-am cerut insistent să îmi spună numele băiatului meu. Răspunsul a fost o înjurătură grosolană, urmată de închiderea telefonului. Probabil că urma să ceară o sumă mare de bani pentru a muşamaliza accidentul. 


În aceeaşi zi, poştăriţa mi-a adus un aviz pentru a ridica de la Poştă un colet venit ramburs. Deşi am fost surprins de suma destul de mare (70 de lei) şi de faptul că nu cunoşteam persoana care era trecută la expeditor (Necula Cornelia, strada Nămăeşti nr. 42, sector 1, Bucureşti), am plătit şi am ridicat un plic. Acesta conţinea o cutiuţă de bomboane, în care era o cravată veche şi murdară. După cum am aflat, din păcate prea târziu, aceasta este o escrocherie veche ce se practică de câţiva ani buni şi prin care unii au câştigat miliarde de lei.  
Fiţi aşadar atenţi, dragi câmpineni, pentru că asemenea tentative se vor mai repeta. 
Alin CIUPALĂ

Închisoare pentru mită electorală

Doi aleşi locali din Brebu au primit câte un an cu suspendare

Fostul viceprimar, Briscan Gabriel (PSD) şi un conslier local, Nicolae Stoica (PLR – ALDE) din Brebu au fost condamnaţi la un an de închisoare cu suspendare pentru mită electorală. Cei doi aleşi sunt acuzaţi de instigare la coruperea alegătorilor, respectiv de coruperea alegătorilor înaintea alegerilor europarlamentare din 2014. În acelaşi dosar, instanţa de judecată a mai condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare şi alţi doi brebeni, Buzăţoiu Constantin şi Dăneasă Gheorghe, acuzaţi de coruperea alegătorilor. 


Toţi cei patru au mai primit şi pedepse complementare de interzicere a drepturilor de a fi aleşi în autorităţile publice locale sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică executiv autorităţi de stat pe o perioadă de doi ani (în cazurile Briscan şi Stoica), respectiv un an în cazul celorlalţi doi. Hotărârea instanţei nu este definitivă, cei patru condamnaţi având la dispoziţie termenul legal pentru a face apel. 

Marin Tudorică, fostul şef al Poliţiei Câmpina, a fost reţinut de DNA

Săptămâna trecută, şeful Poliţiei Sinaia, Marin Tudorică, care în anii 90 a condus şi Poliţia Câmpina, a fost reţinut de DNA într-un dosar în care este acuzat de trafic de influenţă. Conform anchetatorilor, Marin Tudorică este acuzat că începând din iulie 2013 a pretins şi primit în mod direct de la omul de afaceri Cristian Bogdan Simion un folos material constând în utilizarea unui autoturism Mercedes în valoare de 60.000 de dolari, în baza unui contract de comodat având ca obiect folosinţa cu titlu gratuit a autovehiculului respectiv, proprietate a firmei pe care omul de afaceri o administra. Potrivit DNA, în schimbul folosirii maşinii, şeful Poliţiei Sinaia l-a asigurat pe omul de afaceri că are influenţă asupra unor funcţionari publici şi i-a promis acestuia că, în eventualitatea unor controale privind activitatea economică a firmei sale, îi va influenţa pe funcţionarii statului în favoarea acestuia. 


Conform comunicatelor DNA, acest lucru s-ar fi materializat în data de 12 decembrie 2015, atunci când prin intermediul lui Ionuţ Roşca, adjunctul şefului Poliţiei Sinaia, Tudorică ar fi intervenit la inspectorii antifraudă care efectuau un control la firma omului de afaceri, în scopul influenţării funcţionarilor respectivi. 
În urma acestor fapte, atât Marin Tudorică, cât şi Cristian Bogdan Simion, au fost prezentaţi Tribunalului Prahova, care a decis arestarea lor preventivă pentru 30 de zile. În acelaşi dosar, adjunctul şefului Poliţiei Sinaia, comisarul Ionuţ Roşca, a fost pus sub control judiciar.

Clubul Femina a început anul cu o vizită la fabrica de frumuseţe

Modul în care arată şi se prezintă în faţa lumii a fost din toate timpurile o grijă permanentă a femeilor, fiecare având propriile norme de îngrijire personală şi, bineînţeles, propriile ei trucuri de înfrumuseţare. Vine însă un moment, dorit de orice reprezentată a sexului frumos, când decide să se lase pe mâna specialiştilor, a profesioniştilor în arta machiajului ori a coafatului, a esteticienilor şi a tuturor celor care ştiu să-i pună cel mai bine în valoare fiecare trăsătură.
Deşi se spune că frumuseţea este trecătoare, acest lucru nu este valabil în cazul femeilor care iubesc şi care cu sensibilitate şi gingăşie îşi ajută semenii să-şi împlinească visurile, îi susţin să învingă greutăţile şi îi provoacă să-şi depăşească limitele. 
Astfel de femei fac parte din Clubul Femina, ale cărei membre au avut parte sâmbătă, 16 ianuarie, de câteva binemeritate ore de răsfăţ într-un spaţiu modern şi cochet, unic în Câmpina, o adevărată fabrică de frumuseţe: salonul „Coaforul Tău”. Responsabile de organizarea acţiunii, care constituie debutul seriilor de întâlniri ale Clubului Femina, au fost Gabriela Rândaşu şi Irinel Dumitraşcu. 


Într-o atmosferă distinsă, parfumată de aromele produselor de foarte bună calitate şi de aburii cafelelor oferite de gazde, talentatele specialiste ale acestei „fabrici de înfrumuseţare” au făcut demonstraţii de make-up şi hair-styling, dezvăluind doamnelor şi domnişoarelor cele mai noi tendinţe în domeniu.
Mariana Suruparu, Cătălina Ioana Tăbăraş, Andra Ana-Maria şi Ana-Maria Dimache au fost cele care au desăvârşit, prin experienţă şi profesionalism, înfrumuseţarea a trei dintre membrele Clubului, rezultatele incredibile stârnind multe exclamaţii admirative. 
Andreea Ştefan

Licitaţie pentru amenajarea Parcului Durbac din cartierul Câmpiniţa

Sfârşitul acestei luni, mai exact data de 28 ianuarie curent, este termenul limită de depunere a ofertelor pentru proiectul “Amenajare Parc Durbac”, aflat în cartierul Câmpiniţa. La fel ca şi Parcul Curiacul, viitorul loc de joacă se doreşte a fi în acelaşi timp centru public de recreere. 


În acest sens, lucrările propuse pentru realizarea parcului sunt de mai multe tipuri: structură alei, amenajări teren şi vegetaţie şi instalaţii. Aleile vor fi executate din dale de beton, delimitate de borduri de beton vibropresate. Mobilierul urban amplasat în lungul aleilor va fi din elemente produse de furnizori specializaţi. Viitorul parc va fi dotat cu bănci, coşuri de gunoi, spaţii de fitness şi spaţii de joacă. Pardoseala din incinta locurilor de joacă va fi din covor de cauciuc. În incinta parcului vor fi realizate, de asemenea, garduri de delimitare, dar şi un gard metalic ce va separa circulaţia pietonală de cea rutieră. 
Procedura de selecţie se face online prin Sistemul Electronic de Achizitii Publice (SEAP), criteriul de atribuire fiind preţul cel mai scăzut. 

S-a dat startul concursului “Umbrela Verde”

Concursul naţional de creaţie plastică „Umbrela Verde”, organizat de Școala “Ion Câmpineanu”, cu sprijinul Primăriei Câmpina și al unor sponsori, a ajuns la cea de-a VII-a ediţie. 
Concursul se adresează elevilor din clasele 0 - XII din întreaga ţară şi vizează implicarea acestora în acţiuni de promovare a dezvoltării durabile, prin lucrări de desen, pictură, grafică și fotografie pe teme de protecția mediului. Creaţiile acestora pot fi trimise până la data de 15 februarie curent. 


După evaluarea lucrărilor de către specialişti şi organizatori, va fi organizată o expoziţie pe 22 martie, de Ziua Mondială a Apei. 
Toţi cei înscrişi în concurs vor primi diplome de participare, iar premianţilor li se vor oferi cărţi şi materiale necesare pentru pictură. 

De la un proiect de palat la construirea unei închisori

Prima vizită a Domnitorului Carol I în ţară – august 1866

La 10 mai 1866 intra în ţară pe la Turnu-Severin, după o călătorie cu peripeţii, un tânăr care avea un paşaport elveţian, Carol Heltingen, particular din Thal, plecat la Odessa pentru afaceri. Călătorise cu trenul prin Viena, Pesta, Seghedin, Timişoara. La 6 mai ajunsese în micul port dunărean Baziaş, aglomerat de trupele chezaro-crăieşti chemate sub arme. Se pregătea războiul între Împărăţia Austriacă şi Prusia, război în care va interveni şi Italia.
Ofiţer în armata Prusiei, plecând din Berlin fără să aibă răgaz să facă formalităţile pentru demisia din armată, Carol I a călătorit cu bagaje puţine, însoţit numai de Ion Brătianu şi locotenentul Sergiu Lens. A călătorit cu discreţie, ca să nu atragă atenţia jandarmeriei austriece care l-ar fi reţinut. Sosise într-o ţară pe care puţini europeni o cunoşteau; hotarele ei nu erau cele fireşti, multe provincii locuite de români fiind sub stăpânirea imperiilor vecine. Dunărea era o arteră europeană de comunicaţie la care românii aveau puţine porturi, de la Turnu-Severin la Chitila şi mai departe, la mare, Cetatea Albă, pe unde plecau în străinătate bogăţiile ţării, mai ales cereale şi cherestea.
Din micul oraş dunărean, populat de târgoveţi care mai purtau costume asiatice şi de ţărani desculţi, cu portul lor care amintea de dacii de pe vremuri, principele domnitor a luat poştalionul care-l aştepta în port, plecând spre capitală. Trăsura deschisă, trasă de opt căluţi sprinteni, mânaţi de surugii valahi cu pocnete de harapnic şi chipote, a străbătut rapid hârtoapele Bărăganului. Popasurile scurte la Craiova şi la Goleşti nu i-au arătat prea mult din ţara pe care era chemat să o conducă. Satele mici şi rare, cu biserici albe, arătau o viaţă veche şi patriarhală venită parcă din adânc de timpuri. A remarcat, în drum, şi ţinuta soldaţilor, care l-a nemulţumit prin uniformele încărcate, pline de fireturi, dar cu arme depăşite de vremuri. 
Intrarea în Bucureşti, prin Băneasa, l-a surprins prin pavajul de lemn desfundat, prin casele modeste şi prin clădirea scundă, cu un singur cat, pe care fâlfâia un steag şi în care nu a recunoscut cadrul potrivit unei reşedinţe princiare. În faţa domnescului palat se lăţea o mlaştină în care se răcoreau câţiva râmători, iar în stânga şi în dreapta se înălţau semeţe palatele vechilor boieri.
Salve de tun, dangăt de clopot, muzici militare, mulţime entuziasmatăşi slujba Mitropolitului Nifon au dat solemnitate primirii. În cuvântarea de răspuns, Carol I a jurat să respecte legile ţării şi în final a afirmat: „În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ, am devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu românii şi soarta cea bună şi soarta cea rea”.
Primele luni au fost dramatice. Ruşii ameninţau cu o intervenţie armată, făceau presiuni şi asupra sultanului Abdul-Aziz să intervină, iar Austria era ostilă. Hotărât să reziste cu orice preţ, Carol strânge batalioanele româneşti, dar rămâne nemulţumit de starea proastă a armatei, lipsa muniţiilor, nepotrivirea armelor, slăbiciunea comenzilor.
Ion Ghica este trimis la Constantinopol pentru tratative diplomatice. Războiul european între Austria şi Prusia i-a acordat lui Carol timpul necesar să-şi consolideze poziţia. Erau semne că puterea suzerană va accepta domnitorul ales de români. 
În momentele de răgaz, tânărul prinţ încearcă să-şi cunoască ţara, în zilele de sărbătoare se repezea călare la mănăstirile din preajma Bucureştilor. În vara toridă care începuse în Bucureşti s-a mutat de la Palatul Domnesc, pe care începuse să-l renoveze, în chiliile Mănăstirii Cotroceni. 
La începutul lui august, porneşte într-o lungă călătorie spre munţi ca să cunoască şi această parte a ţării. Trece prin Târgovişte, cetate căzută în părăsire şi ruină şi pe drumuri desfundate şi barbare ajunge în judeţul Prahova, unde-l primesc cârmuitorii locali, prefectul Theodor Constantin Văcărescu şi preşedintele Consiliului General de Prahova, boierul George Grigore Cantacuzino.
Nici capitala judeţului, oraşul înfiinţat de Mihai Viteazul, nu putea să impresioneze pe tânărul prinţ crescut în Elveţia şi Germania şi călătorit prin toate capitalele regatelor europene.


Industria petrolului era la început. Pe Valea Prahovei puţurile se săpau cu mâna şi păcura scoasă era cărată cu sacale de lemn. Prahova şi Ploieştiul nu ajunseseră la renumele mondial pe care-l vor avea mai târziu.
Întovărăşit de cei doi demnitari, Carol va continua drumul pe Valea Prahovei, spre munţii Bucegi, vizitând în trece palatele Cantacuzinilor din zona Filipeştilor. Între 5-10 august se va odihni la Mănăstirea Sinaia, după un drum obositor, mai mult o potecă care trecea de la Comarnic pe lângă Schitul Lespezi şi urma firul Prahovei. Mai mult ca sigur a poposit şi în micul conac al Brâncovenilor de la Breaza şi, poate, pe moşia Bibeştilor de la Posada. 
La întoarcere s-a oprit la Câmpina, unde G.G. Cantacuzino avea o casă frumoasă şi a vizitat împrejurimile oraşului. La Telega a ajuns trecând pe lângă Mănăstirea Mislea, ctitoria lui Radu Paisie Vodă, înzestrată şi de Petru Cercel şi Mihai Viteazul. Despre vizita în Telega se ştiu multe detalii şi a avut un rezultat cu consecinţe neprevăzute în viitor.
Bogăţia Ţărilor Române în acea epocă era sarea. Ţinuturile de la poalele Carpaţilor, peste care în erele preistorice se agitau valurile Mării Sarmatice, cuprind imense depozite de sare. Munca la saline n-a fost niciodată uşoară şi de aceea în locurile unde zăcămintele erau aproape de suprafaţă, Târgu Ocna, Ocnele Mari şi Telega, s-au folosit la lucru, din cele mai vechi timpuri, deţinuţi-ocnaşi. 


Ocnele de sare din Telega, menţionate în documente încă din sec. al XVI-lea, au intrat în legendă şi în folclor pentru condiţiile dure în care trăiau deţinuţii. Curios, domnitorul, care în călătoriile din tinereţe prin Maghreb văzuse deţinuţi legaţi în lanţuri cerşind în pieţele oraşelor ca să-şi asigure traiul, a vrut să cunoască şi o închisoare care se bucura de o tristă reputaţie în acea perioadă.
Ocna Telega fusese folosită în vremea fanarioţilor împotriva haiducilor care erau închişi în salinele părăsite. Iancu Jianu a stat în ocna din Telega în 1813. O domnişoară de onoare din suita viitoarei regine Elisabeta, Fanny Seculici, cunoscută mai târziu sub pseudonimul Bucura Dumbravă, într-unul din cele mai frumoase romane istorice din literatura noastră, povesteşte evadarea lui Jianu din salinele Telegii. Şi alţi haiduci care au intrat în literatura populară – Radu Anghel, Tunsu, Nicolae Grozea din Brebu (care la sfârşitul vieţii s-a călugărit la Mănăstirea Sinaia) – au fost închişi în ocnele din Telega. Nu numai în folclor, dar şi în literatura noastră cultă se fac referiri la ocnele din Telega, şi-l amintim aici numai pe Nicolae Filimon, care-l trimitea pe Dinu Păturică să-şi ispăşească păcatele tăind sare la Telega. Mai menţionăm şi grupul conspiratorilor care, conduşi de căminarul Dimitrie Filipescu, primul român cu studii de drept la Paris, au încercat să-l răstoarne pe domnitorul Dimitrie Alexandru Ghica în 1840. Dintre conspiratori, Ion Telegescu şi Marin Serghiescu-Naţionalu au fost trimişi la Telega, iar tânărul iunker Bălcescu a fost închis la Mănăstirea Mărgineni, toţi trei fiind ofiţeri în proaspăt înfiinţata Miliţie Naţională. N. Bălcescu şi Telegescu vor mai reveni în localitate în 1848 ca să ridice la luptă şi să-i ducă în Bucureşti pe ţăranii care lucrau în minele de sare, numiţi atunci „ciocănaşi” şi „malgaşi”.
În jurul ocnelor se aşezase o populaţie numeroasă: unii foşti ocnaşi eliberaţi, iar alţii ţărani fugiţi de pe moşiile din jur ca să scape de iobăgie. Telega, cu populaţia ei de ţărani liberi care locuiau şi în cătunele din jur Meliceşti, Buştenari, Tonteşti şi Valea Telegii, forma o insulă în marea de moşii boiereşti care se întindeau din câmpie până în vârful munţilor. Cantacuzinii stăpâneau domenii imense între Prahova şi Cricov, boierii din familiile Câmpineanu şi Băicoianu aveau mari proprietăţi între care Târgul Câmpinii, unde era vechea vamă cu Transilvania; Ştirbeii aveau satele de pe Valea Doftanei, iar Bibeştii, Posada şi valea superioară a Prahovei.
Încântat de frumuseţea locurilor, tânărul principe şi suita sa îşi prelungesc traseul de la salinele din centrul localităţii în micul cătun Meliceşti, gândindu-se că în acest locm cu păduri nesfârşite de fag şi stejar şi cu dealuri care ating înălţimi de 900 m, ar fi cadrul potrivit pentru un loc în care să ridice un mic castel de vânătoare pentru odihna sa. Moşnenii din Meliceşti, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, i-au făcut o primire festivă. Strămoşii lor aveau urice pe pergament cu sigiliile marilor voievozi Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, care le întăreau drepturile din vechime pentru pământurile lor de ţărani liberi. Încântaţi de această vizită domnească, ţăranii conduşi de fruntaşul satului, Tănase Cosmineanu, au întins o masă sărbătorească pe înălţimea numită Prunii Mitrului. Şi astăzi nepoţii lor îşi amintesc cum au tăiat cel mai frumos juncan din cireadă, au pregătit mâncare în vase mari de aramă şi domnitorul le-a făcut cinstea să stea cu ei la masă. S-a discutat şi despre vânzarea pădurilor din jurul poienii, tănârul principe gândindu-se în mod serios să-şi construiască acolo o reşedinţă personală. Moşnenii care-şi iubeau moşia moştenită din bătrâni, au respins cu politeţe, dar ferm, oferta domnitorului. Întâmplarea a intrat în folclorul local care menţionează şi faptul că în drum, calul domnitorului şi-a pierdut potcoava şi a început să şchiopăteze, iar tânărul prinţ a considerat aceasta un semn rău.
Onoraţi de această vizită domnească, sătenii Meliceştilor au nemurit evenimentul ridicând un frumos monument în poiana Prunii Mitrului, o cruce monumentală comandată sculptorului Paul Focşeneanu. Avariată la cutremurul din 1940, Crucea Domnitorului, cum i s-a spus mereu, va fi distrusă la următorul mare seism din 1977. Nimeni în epoca comunistă nu s-a gândit să restaureze acest preţios monument local şi astăzi se mai văd numai câteva pietre acoperite de bălării. 


Eminentul profesor de istorie din localitate Mihai Cosmineanu, strănepotul celui care l-a primit pe ilustrul oaspete în 1866, a copiat ceea ce s-a mai păstrat din inscripţiile rămase pe pietre presărate prin poiană. Acesta este singurul text care mai există şi pe care îl vom reda în continuare. 
Pe partea de Nord a Crucii Domnitorului se află într-un frumos chenar în piatră următoarea inscripţie: „Consiliul General al Judeţului Prahova, în şedinţa sa din 12 noiembrie, anul 1866, a hotărât în unanimitate a ridica acestu monumentu în onoarea Domnului Românilor Carol I dreptu semnu de credinţă ce are pentru preaiubitul său Domnitor, întregu Judeţu Prahova fiind Preşedintele Consiliului General de Prahova George Grigore Cantacuzino şi Prefect al Judeţului Prahova Theodor Constantin Văcărescu. // Sculptor, Paul Focşeneanu”.
Pe partea de Sud a crucii, o altă inscripţie frumos încadrată: „Aceasta sfântu cruce s-a ridicatu spre pomenire fericitei călătorii a Măriei Sale Domnului Românilor Carol I Principe de Hohenzollern, prin acestu Judeţu Prahova şi a trecerii în călătorie a Înălţimei Sale peste acestu piscu de la Meliceşti în ziua de 11 august 1866 mergându de la Telega la...”, restul cuvintelor nemaiputând fi citite.
La întoarcere, deoarece dorise să viziteze temniţa se lângă saline, s-a oprit la închisoarea înfiinţată pe timpul domnitorului Barbu Ştirbei. Ispravnicul Ocnelor avusese timp să schimbe straiele deţinuţilor, care aveau dreptul la două perechi de opinci, de izmene şi două cămăşi de aba pe an şi să facă „oleacă de ordine”. Deţinuţii trăiau într-o adevărată hrubă de piatră, cu priciuri de lemn aşternute cu rogojini şi cu tinete de stejar care făceau aerul irespirabil. De aceea, pedeapsa la ocnă era socotită mai rea decât cea cu moartea. Numai criminalii periculoşi mai etau condamnaţi la ocnă. În salinele mai moderne, cum e cea din marginea comunei, în satul Doftana, deschisă în 1855 se foloseau muncitori cu plată numiţi „ciocănaşi”. În cinstea domnitorului, cele două mari galerii din această salină vor fi numite „Carol” şi „Elisabeta”. Salina imensă va fi deservită şi de o cale ferată special construită, pe un traseu foarte abrupt, Câmpina – Câmpiniţa – Telega.
Carol I, care toată viaţa a fost un om cu profunde convingeri democrate şi umaniste, a sugerat lui George Grigore Cantacuzino-Nababul, necesitatea de a se construi o închisoare modernă. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu va construi spre sfârşitul secolului trei închisori care au la bază un model belgian. Una a fost plasată în Craiova, una la Galaţi şi una la marginea satului Telega, pe terasa râului Doftana. Când a început lucrarea în 1894, salina din Telega s-a prăbuşit; în locul ei s-a format un lac adânc de 40 de metri, care se vede şi astăzi. Lucrările începute nu au fost abandonate, iar în 1897 au fost terminate. O construcţie în formă de potcoavă, cu 8 secţii de celule aşezate radial şi înconjurate de două ziduri de piatră de 6 metri înălţime. Nemaifiind necesară pentru deţinuţii care lucrau în ocnele de sare de acum abandonate, a fost destinată deţinuţilor înrăiţi care aveau abateri în alte închisori. A funcţionat astfel ca închisoare disciplinară unde deţinuţii îşi făceau pedeapsa în celule individuale. Cuprindea 397 de celule, dintre care 40 carcere întunecoase fără ferestre şi fără paturi în secţia „H”.
De la început au apărut poveşti şi legende despre închisoare. Fiind ridicată pe platoul Parascheva, sătenii au spus că proprietara terenului, văduva Paraschiva, l-a cedat pentru construcţia unei închisori ca să se răzbune pe criminalii care i-au omorât bărbatul. A avut şi un cântec care începea cu versurile: „Doftana, Doftana, temniţă grea/ Curge apa pe sub ea”.


După primul război mondial a început să fie folosită şi pentru alte categorii de deţinuţi. A fost închis aici avocatul Mihail Gheorghiu Bujor, veteranul mişcării socialiste din România, fiind deţinutul cu cea mai lungă condamnare efectuată la Doftana, 14 ani, într-un regim de severă izolare, fruntaşii mişcării legionare, Corneliu Codreanu, Nicadori, Decembririi, universitari şi studenţi de stânga încadraţi în Comitetul Naţional Antifascist Român condus de Petre Constantinescu-Iaşi, ofiţerii antimonarhişti colonelul Precup şi maiorul Nicoară, care pregăteau o lovitură militară şi un alt atentat ca să-l lichideze pe regele Carol al II-lea.
Din 1937, e transferat în Doftana şi un grup de activişti ai Partidului Comunist (Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăgici), judecaţi şi condamnaţi pentru acţiuni care puneau în pericol siguranţa statului. Condamnaţi ca agenţi ai unei puteri străine, iniţial nu aveau statutul de deţinut politic, pe care-l vor primi în aprilie 1938 în conjunctura în care se încerca stabilirea relaţiilor diplomatice cu URSS. Între ei se aflau Bella Brainer, secretar general al Partidului Comunist între 1938 – 1940 şi Ştefan Foriş, conducătorul partidului între 1940 – 1944. Tot aici a fost adus de la Craiova şi grupul lui Gheorghiu Dej, dar şi grupul arestat în comuna Ulmi din judeţul Dâmboviţa pentru răspândire de manifeste, din care făcea parte şi Nicolae Ceauşescu. Acesta a fost condamnat de un tribunal militar din Braşov pentru atentat la siguranţa statului şi a stat la Doftana din 15 august 1936 până la 28 septembrie 1938.
Folosită un timp ca închisoare şi mai mult ca muzeu de propagandă a regimului comunist, blestemată timp de 50 de ani de către cei care i-au suferit rigorile şi încă 50 de ani de către cei care au suferit de pe urma celor închişi aici şi apoi ajunşi la conducerea ţării, ultima suprevieţuitoare a temniţelor din Telega îşi încheie existenţa seculară ca o ruină jalnică pe unde nu mai trece nimeni. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Parisul şi marile sale bulevarde (IV)

Din Curtea Napoleoniană a Muzeului Luvru ies pe malul drept al Senei şi mă îndrept spre cea mai veche parte a Parisului, leagănul său, Ille de la Cité, insula unde a început totul, pentru a vizita celebra catedrală Notre Dame, o adevărată istorie în piatră. Trec pe lângă Pont Neuf (Podul Nou), cel mai vechi pod al Parisului (1578 – 1606). Această neconcordanţă între nume şi realitate n-ar trebui să vă mire prea mult, deoarece la Delft (Olanda), oraşul celebrului porţelan albastru de Delft, biserica nouă este cea mai veche, în timp ce biserica veche este mult mai nouă. Traficul în această zonă este infernal: maşini, autocare, pietoni, şosea îngustă. Pe malul celălalt al Senei observăm clădirea fostei gări şi hotel în acelaşi timp – D’Orsay - construită pentru Expoziţia Universală din 1900 şi transformată ulterior, în 1986, într-unul dintre cele mai bune muzee ale Europei. 


În imediata sa apropiere mă încântă turnurile medievale de la Conciergerie, construite pe la 1300, fost palat regal al lui Filip cel Frumos, dar şi închisoare în timpul Revoluţiei Franceze, aici fiind închisă, între 2 august – 16 octombrie 1793, Maria Antoaneta, regina Franţei, înainte de a fi decapitată. În continuare, pe malul celălalt, văd clădirea Palatului de Justiţie în curtea căruia se află şi „nestemata” numită St. Chapelle, construită în 1248 pentru Ludovic cel Sfânt, capelă gotică pe două nivele, unul pentru rege şi curtea sa şi unul pentru servitori. O parte din drumul străbătut este mărginit de arbori umbroşi ce îşi arată vârsta, iar în dreapta, pe chei, într-un şir continuu, se află tarabele celebrilor „bouquinişti”, care vând cărţi vechi, stampe, insigne, reviste vechi şi alte lucruri pe care le poţi găsi în anticariatele de pe la noi. Jos, pe malul Senei, aproape de apă, primăria oraşului a adus tone de nisip, amenajând astfel o plajă pentru cei ce nu au suficienţi bani pentru un concediu pe malul mării. Îîncet-încet ajung în... 
Piaţa Catedralei Notre Dame din Paris
Probabil cea mai cunoscută dintre catedralele Notre Dame (în ţările francofone, toate cele care sunt dedicate Fecioarei Maria poartă acest nume), cea de aici a fost şi este un punct de atracţie şi de referinţă pentru Paris. Mă opresc în mica piaţă din faţa catedralei lângă un semn ce indică kilometrul 0, toate distanţele de pe teritoriul francez fiind măsurate începând din acest punct. Şi iat-o în faţa mea, aşa cum o văzusem în fotografii şi aşa cum mi-am închipuit-o încă de pe vremea când citeam în romanul lui Victor Hugo – „Notre Dame de Paris” şi trăiam drama lui Quasimodo şi a Esmeraldei, cocoşatul din turnul acestei catedrale, minune gotică impunătoare. Mă aflu în dreptul faţadei de vest, privind cele trei portaluri care constituie intrarea principală în catedrală, deasupra cărora tronează falnice cele două turnuri gotice înalte de 69 de metri. „Şarpele” uriaş format de turiştii ce-şi aşteaptă răbdători rândul să intre în catedrală nu ne sperie, aşa că înainte de a vedea interiorul lung de 132 de metri, lat de 50 de metri şi înalt de 35 de metri, îmi adun grupul de turişti pentru câteva explicaţii. 


Portalul central, cel mai mare dintre cele trei existente, este separat de un stâlp cu o statuie a lui Iisus, iar deasupra celor două uşi masive din bronz se află scene din Judecata de Apoi, avându-l în centru pe Iisus, pe Fecioara Maria, Sf. Ioan şi îngerii; sub acest nivel sunt cei binecuvântaţi şi cei damnaţi, iar în partea de jos Reînvierea. În nişele din stânga şi din dreapta se află statui ale celor 12 apostoli. 
Portalul din dreapta, prin care se face şi intrarea în catedrală, este portalul Sfintei Ana, datând din 1160 – 1170. Pe stâlpul dintre cele două uşi se află statuia Sfântului Marcel, iar deasupra Fecioara între doi îngeri, având de ambele părţi pe episcopul Maurice de Sully, ctitorul catedralei şi pe Ludovic al VII-lea, cel care a sfinţit-o în secolul XII.


Portalul din stânga, cel prin care se iese din catedrală, este socotit cel mai rafinat dintre cele trei şi se numeşte Portalul Fecioarei. Pe stâlpul despărţitor între cele două uşi vedem o statuie a Fecioarei cu Pruncul, iar deasupra, tot în trei registre, ca şi la celelalte două uşi (portaluri), vedem Moartea, Proslăvirea şi Adormirea Maicii Domnului. Deasupra celor trei portaluri se află Galeria Regilor, cu 28 de statui reprezentând regii Israelului şi ai Iudeii din Vechiul Testament. Ele sunt doar copii, deoarece în 1793, revoluţionarii, crezând că sunt statui ale unor regi francezi, le-au aruncat de pe frontispiciul catedralei; fragmente din statuile originale, găsite în 1977 în urma unor excavaţii, pot fi văzute în Muzeul Cluny. 
Nu poţi intra în catedrală înainte de a admira fereastra rozetă, caracteristică stilului gotic, cu diametrul de 10 metri, construită între 1220 – 1225. Descrierea nu ar fi completă dacă nu am pomeni de grupul statuar din dreapta pieţei (Parvis) reprezentând statuia lui Charlemagne (Carol cel Mare) şi a celebrilor săi cavaleri Roland (vezi Cântecul lui Roland) şi Olivier. 
Catedrala. Construcţia catedralei a început în 1163 sub Episcopul De Sully, continuată apoi cu altarul, navele, faţada, până pe la 1200, turnurile fiind terminate în 1245. Se poate spune că biserica a fost finalizată în 1345, pentru ca peste câteva secole, în timpul Revoluţiei Franceze, să fie în pericol de a fi demolată. Reconstruită în 1802, este doi ani mai târziu, în 1804, locul de încoronare ca împărat a lui Napoleon I. După ce împărtăşesc aceste câteva informaţii grupului, ne aşezăm la coadă şi după controlul de securitate intrăm în...
Interiorul catedralei. Având o lungime de 132 metri, ea poate adăposti aproximativ 9000 de oameni. Este separată în nave şi patru naosuri de către stâlpi cu un diametru de circa 5 metri. Capelele se succed una după alta cu opere de artă din sec. XVII – XVIII (de remarcat statuia Fecioarei cu Pruncul – Notre Dame de Paris). Ferestrele sunt încântătoare, cu minunate vitralii. Orga cu 110 clape şi 6000 de tuburi este cea mai mare din Franţa. Mormintelor numeroşilor episcopi sunt dedesubtul corului, iar tezaurul cu manuscrise medievale, vase din aur şi argint şi raclele pentru moaştele sfinţilor întregesc acest monument de artă gotică. 
Las timp liber grupului meu pentru o cafea şi mici cumpărături, în timp ce eu dau o raită în vecinătatea Parvisului (pieţei) pentru a vedea Biserica Sainte Chapelle, una dintre cele mai frumoase ale Parisului. 


Traversez strada şi după un control strict de securitate (biserica se află în curtea Palatului de Justiţie) şi obişnuita coadă la bilete, intru în această „minune” – o biserică pe două nivele cu o arhitectură măiastră şi vitralii cum puţine pot fi văzute în lume. Biserica a fost construită la ordinul lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt în 1248 pentru a adăposti coroana de spini a lui Iisus. Printr-o scară interioară, de la nivelul inferior, ajung la nivelul superior care are 38 m lungime, 17 m lăţime şi 20 m înălţime, acea parte a bisericii rezervată pentru rege, familia regală şi curtea regală. Aici elementele de arhitectură sunt reduse la maximum pentru a pune în valoare uriaşele 15 fâşii de vitralii înalte de aproape 15 m, de o mare frumuseţe şi diversitate, cuprinzând 1134 scene din Vechiul şi Noul Testament, vitralii ce acoperă 620 mp, datând din sec. XIII. Aş sta ore întregi să le privesc, dar timpul mă presează să mă întorc la grupul meu pentru a ne continua programul. 
Întâlnirea este, ca de obicei, însoţită de emoţii: suntem toţi, întârzie cineva, s-a rătăcit cineva? Din fericire, echipa e completă. Privim din nou cu admiraţie la bouquiniştii cu cărţile lor rare şi vechi, la pictorii ce împânzesc cheiul Senei şi traversăm prin circulaţia nebună, furnicarul de turişti, trecând pe lângă cunoscutele cafenele în aer liber, urcând pe bulevardul Saint Michele către Montparnasse, Sorbona şi Cartierul Latin. Urcăm uşor şi în partea dreaptă apare clădirea cenuşie, dar impunătoare a Sorbonei, una dintre cele mai cunoscute, apreciate şi râvnite universităţi din lume. Este aflată în Cartierul Latin, numit aşa deoarece până la Revoluţia Franceză cursurile erau predate aici în limba latină şi pentru că profesorii şi studenţii ce locuiau aici foloseau limba latină. Sorbona fost fondată de Robert de Sorbon – confesorul lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt – care înfiinţează aici un colegiu în care studenţilor mai săraci  le era predată teologia. Cu timpul s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, ajungând să fie astăzi la fel de renumită ca britanicele Oxford sau Cambridge. Cartierul este şi astăzi locul favorit al profesorilor, studenţilor sau artiştilor – boema Parisului. Lăsăm în urmă Sorbona şi curând ajungem în capătul bulevardului, într-o minunată grădină – parc...
Grădinile Luxembourg
O oază de linişte într-un Paris zgomotos, un plămân verde cu alei, statui ale reginelor Franţei sau ale altor femei, opere de un mare rafinament, alei umbroase mărginite de bănci, un mare lac octogonal pe care te poţi plimba cu barca, fântâni superbe, cum ar fi Fântâna di Medici sau Fântâna celor Patru Continente, lucrare în bronz reprezentând patru femei ce sprijină globul pământesc, fiecare reprezentând un continent (cel de-al cincilea nu este reprezentat din motive de simetrie), arbuşti şi bineînţeles Palatul Luxembourg, sediul Senatului Francez (camera superioară), aflat pe o latură a parcului. 


Acesta a fost construit la dorinţa Mariei din Medici, care după moartea regelui Henric al IV-lea, s-a hotărât să părăsească Luvrul şi să locuiască într-un palat care să-i reamintească de Florenţa sa natală. Aşa se face că palatul seamănă cu Palatul Pitti din Florenţa. Construcţia a început în 1615 pe terenul achiziţionat de la ducele Francois de Luxembourg şi a fost terminată în 1631. În timpul Revoluţiei Franceze a fost folosit ca închisoare, iar în timpul celui de-al doilea război mondial, în Franţa ocupată, a fost sediul aviaţiei germane, pentru ca după război să devină sediul Senatului Francez. În faţa peluzei, stau pe o bancă şi admir faţada impresionantă cu coloane şi frumosul orologiu flancat de statui. Ne odihnim o vreme picioarele obosite şi uşor umflate, apoi părăsim parcul şi ne îndreptăm spre...
Panteon
Nicio vizită în Montparnasse sau dealul Sfintei Genevieve nu ar fi completă fără o vizită la Panteon, care iniţial s-a numit Biserica Sf. Genevieve. Construcţia sa a început în 1758 şi a fost terminată în 1790. Distanţa între Grădini şi Panteon este mică, aşa că pornim într-o scurtă plimbare. Într-o piaţă, având în dreapta Primăria Arondismentului/ sectorului 5 şi în stânga Facultatea de Drept, ambele construcţii monumentale, vedem dominând Panetonul, care aduce cu un templu grec, frontonul său sprijinindu-se pe numeroase coloane. 


Acesta este decorat cu o alegorie reprezentând „Naţiunea între libertate şi istorie”, iar pe frontispiciul său sunt scrise cuvintele: „Marilor oameni, patria recunoscătoare”. Panteonul – locuinţa zeilor antici – a fost transformat din biserică într-o necropolă a marilor oameni francezi în timpul Revoluţiei Franceze. În formă de cruce greacă, acesta are o lungime de 110 m, 82 m lăţime şi o înălţime de peste 80 m, cu 425 de trepte ce duc spre impresionantul dom ce domină Cartierul Latin. Devine Panteon Naţional în 1885, la funeraliile lui Victor Hugo. Aici pot fi văzute mormintele lui Emil Zola, Voltaire, Alexandre Dumas, Marie Curie, Jean Jacques Rousseau sau André Malraux. Restul zilei îl rezerv pentru a vizita Centrul Pompidou, unde ştiu că se află o reproducere a atelierului marelui nostru sculptor: Constantin Brâncuşi, sărbătorit şi la noi anul acesta. 
(VA URMA)
Alex. Blanck

Imagistică RM de înaltă calitate la Centrul Medical SANCONFIND

Centrul Medical SANCONFIND dispune de un Departament de Imagistică dotat cu echipamente noi, cu tehnologie de înaltă calitate, ce acoperă toate domeniile radiologiei şi imagisticii medicale: IRM, CT, osteodensitometrie (DEXA), ecografie, mamografie cu tomosinteză și puncție stereotaxică, radiologie digitală.
Aparatul de RM al Centrului Medical SANCONFIND are în dotare și antene dedicate  pentru  articulația pumnului, mână și degete, antenă de gleznă și picior, antenă de umăr, antenă de genunchi, precum și antene  de abdomen și pelvis ce permit efectuarea de  examinări IRM de înaltă calitate.


Ce este o examinare IRM?
O examinare IRM (imagistică prin rezonanță magnetică) este o metodă performantă de diagnostic, ce nu provoacă  durere, este non-invazivă și neiradiantă. Aceasta folosește magneți puternici și unde radio ce sunt prelucrate cu ajutorul computerului pentru obținerea de imagini în scopul elucidării diagnosticului pacientului. 
În Centrul Medical SANCONFIND folosim un aparat RM ultramodern, SIEMENS MAGNETOM Aera 1.5 Tesla.
Acest RM permite  obținerea de imagini de înaltă calitate, la un FOV corespunzător, într-un timp mult mai scurt.
Greutatea maximă susținută de masa RM este de 190 kg.
Ce fel de examinări poate face aparatul RM?
Aparatul RM permite efectuarea unei game largi de investigații: mână, articulație pumn, cot, umăr, antebraț, braț, șold, coapsă, genunchi, gleznă, picior, gambă, coloană, abdomen, pelvis, cap etc. 
IRM articulații și membre:
Se pot efectua mai rapid achiziții cu aceeași antenă dedicată  pentru: mână, degete, articulație pumn, fără a schimba  poziția  pacientului, respectiv  cu aceeași antenă dedicată  tip “cizmă” pentru: antepicior, gleznă, calcaneu, în aceeași poziție.


IRM de articulații și membre evidențiază: leziuni de meniscuri, ligamente,  mușchi, tendoane, oase, labrum, cartilaj, fascii, leziuni sinoviale, ale țesutului cutaneo-subcutanat, vaselor membrelor, formațiuni ale  membrelor sau articulațiilor.
IRM cerebral pune în evidență: tumori cerebrale; boli degenerative cerebrale; AVC ischemice sau hemoragice și depistarea  accidentelor vasculare acute; boli demielinizante cerebrale; malformații vasculare cerebrale; structurile vasculare și leziunile acestora; leziunile de nervi cranieni pe secvența dedicată.


IRM gât evidențiază: tumori ale faringelui, laringelui, cavității oro-faringiene, adenopatii latero-cervicale, raportul vaselor cu formațiunile adiacente,leziuni osoase  ale regiunii cervicale, extensia  formațiunilor  în alte segmente: cranian sau toracic.
IRM abdomen și pelvis evidențiază: tumori ale organelor abdomino-pelvine, adenopatiile abdomino-pelvine, raporturile tumorilor cu  vasele sau organele adiacente. Colangiografia RM evidențiază căile biliare, obstrucția acestora  de natură  litiazică (prin calculi) sau tumorală.
Cum mă pregătesc pentru examinarea IRM?
Nu mâncați cu câteva ore înainte de examinare. Îmbrăcați-vă cu haine confortabile, fără metale, fermoare  sau aplicații. Prezentați-vă înainte de examinare la timpul indicat  la programare. 
Nu vă întrerupeți medicația decât la sfatul medicului curant. În cazul necesității administrării substanței de contrast, vă rugăm să aveți la dumneavoastră  analizele de creatinină și uree serică, recoltate recent (maximum o lună vechime).
Dr. Gabriela Toma, 
medic specialist radiologie şi imagistică medicală