26 ianuarie 2016

Prima versiune de proiect pentru tribuna multifuncţională a terenului sintetic de fotbal

Odată cu finalizarea investiţiei publice „teren sintetic de fotbal de la Căminele Petrol”, administraţia publică locală a început demersurile pentru construirea unei tribune dotată cu spaţii destinate sportivilor, care să întregească baza din acea zonă şi totodată care să ofere soluţii de spaţii pentru noul Club Sportiv Municipal Câmpina, înfiinţat în 2015. 


Astfel, încă din vara anului trecut, comisia de sport, cultură, învăţământ din Consiliul Local a solicitat compartimentelor de specialitate din Primăria Câmpina un studiu de fezabilitate şi începerea procedurilor pentru proiectarea tribunei de la terenul sintetic de fotbal. În primele zile din 2016, proiectantul, ales prin licitaţie publică, a înaintat deja către administraţia publică locală prima variantă de proiect a viitorului edificiu, urmând ca în perioada imediat următoare propunerea să fie analizată şi discutată în amănunt de compartimentele specializate din Primărie. 


Mai multe amănunte în ceea ce priveşte această nouă investiţie publică, am aflat de la iniţiatorul proiectului, Florin Frăţilă, preşedintele comisiei de sport – cultură a Consiliului Local: „Din punctul meu de vedere, realizarea terenului sintetic de fotbal de la Căminele Petrol nu a fost decât un prim pas spre modernizarea bazei de acolo. Astfel, încă din vara anului trecut, în paralel cu demersurile constituirii Clubului Sportiv Câmpina, am solicitat administraţiei locale începerea demersurilor pentru construirea unei tribune moderne, care să întregească baza şi să poată fi folosită şi pentru a găzdui alte sporturi, înfiinţate deja la CS Câmpina. Avem deja o primă variantă de proiect, pe care va trebui să o analizăm foarte atent în perioada imediat următoare, astfel încât raportul dintre utilitate, calitate şi preţ să fie unul corect. Sper să alegem cea mai bună soluţie şi până la sfârşitul anului 2016 să finalizăm această lucrare. Vă reamintesc că tot în acea zonă avem şi Bazinul Didactic de Înot, că în curând vom avea un teren multifuncţional, în imediatat vecinătate a terenului sintetic de fotbal şi că există serioase discuţii pentru construirea unei săli de sport, toate acestea putându-se constitui într-un pol sportiv câmpinean”. 

Editorial. MITOLOGII

Cu exact 60 de ani în urmă Roland Barthes publica o carte care a marcat evoluția intelectuală a Franței postbelice, o carte apăsat de stînga, promotoare a „demitologizărilor” contemporane și a „destructurării micii burghezii”. Chiar așa se numea: Mitologii.  Pe scurt, filozoful demonstra că omul de azi nu numai că nu s-a desprins de mit, ci construiește noi „obiecte mitologice” într-un ritm formidabil. 
O întîmplare de săptămîna asta mi-a adus aminte de această carte. Un grup de turiști s-a urcat, în ciuda avertismentelor de ger și iarnă grea, la hotelul de gheață de la Bîlea. Defectîndu-se telecabina, a trebuit să fie coborîți cu elicopterele. Agitație, emoții publice, cheltuieli. De ce? Pentru că niște oameni sunt robii mitului contemporan al „turismului” și, în ciuda prognozelor meteo, s-au aventurat în vîrful muntelui. Trăim impregnați de mituri: al tinereții, al sănătății, al hrănitului științific (vegan), al ecologiei,  al cicloturismului, al joggingului, al distracției, al mersului „la sală” să tragi de fiare, al slăbitului, al sporturilor extreme, al suplimentelor alimentare etc. etc. Facebookul, în paranteză fie spus, este un mijloc formidabil de a propaga aceste mituri, dîndu-le aerul de „legi” imuabile. „Să fie adrenalină” sună sloganul invocat de toți adepții „sportului” mai mult sau mai puțin extrem. 
L-aș invoca pe bătrînul Alecu Paleologu, care spunea (formulînd pregnant afirmații interbelice ale lui Eliade et comp) că gestul cel mai puternic de virilitate pe care l-a comis vreodată a fost că a citit Critica Rațiunii Pure. Cum să-l convingi pe „omul recent” că adrenalina unui zbor cu parapanta nu înseamnă nimic față de comentarea unei pagini din Platon? Evident, imposibil! 


Pe scurt, dacă urmărim lista foarte sumară de mai sus, putem observa că este vorba de o mitologie exclusiv a corpului, care face total abstracție de spirit (excrescență inutilă și supărătoare!). Să ne înfrîngem limitele… este de mult o provocare pe care omul și-a adresat-o. Numai că, pînă în zorii modernității, aceste limite erau situate strict la nivelul spiritului, erau limite ale cunoașterii, ale memoriei, ale compasiunii în suferință față de aproapele etc. Acum, sunt limite ale corpului, toată mitologia sportului de aici vine. 
Culmea e că amintitele mitologii se contrazic una pe alta: sportul de performanță nu are nimic de-a face cu sănătatea, dimpotrivă, o afectează grav de multe ori, nu mai vorbesc de dopajul distrugător care falsifică din start orice competiție. Oamenii ăia au urcat la Bîlea. Cui prodest? Propriei satisfacții? Atunci de ce să plătim din banii publici salvarea lor? Sună cinic? Nu, sună realist. Exemple din astea se pot da cu sutele. Mi s-ar putea reproșa că teoria mea ar duce la prăbușirea formidabilei industrii mondiale a turismului. Sau a sportului. Nicidecum. Doar schimbă punctul de abordare. 
Vreți adrenalină? Îmi amintesc de un tînăr maramureșean, cărturar de mult transplantat la oraș. Dragostea pătimașă cu care mi-a vorbit despre ritualul cositului acasă, antrenînd toată orga senzorială: foșnetul coasei în iarbă, mirosul, epuizarea plăcută a efortului fizic, iată adevărata „adrenalină”. Are vreo legătură tot ce am scris pînă acum cu politica? Sigur, în măsura în care discursul politic este 90% format din asemenea preambalate mitologice. Rareori vreun politician își permite să ia în răspăr vulgata obștească, asumîndu-și riscul de a nu avea succes electoral. Pentru că maselor nu le place să fie contrazise în mitologiile lor imuabile. Tehnica discursului public este de a spune oamenilor exact ceea ce vor să audă. Adevărul? Ce e ăla? În mitologie nu există adevăr, ci doar punctul de vedere. Ferească Dumnezeu (pardon, există o mitologie conform căreia nu există Dumnezeu) să spui că toată tevatura cu încălzirea globală e doar o făcătură puternic încărcată ideologic! Ești distrus imediat de furtuna mediatică bine coordonată care nivelează totul. 
Noi românii suntem extrem de sensibili de exemplu la mitologia istorică. O istorie extrem de selectivă și de restrictivă. Așa s-a trezit Lucan Boia etichetat drept dușman al poporului, pentru că a pus în discuție (uneori a greșit, asta e altă chestie) marile mituri naționale. Acum vedeam o doamnă care l-ar fi ars în piața publică pentru că l-ar fi denigrat pe Eminescu. Culmea, stimata doamnă nu era deloc revoltată pe studenții de la Litere care, chestionați în aceeași emisiune, dovediseră cunoștințe mai mult decît precare despre poet. Adică viitorii profesori de literatură și scriitori ai neamului. Omul de azi trăiește (poate acesta e mitul cel mai puternic) sub absolutul comodității. Toate invențiile și gadgeturile de ultimă oră sunt imaginate pentru a-i face viața mai comodă. Or, comoditatea supremă este aceea de a nu gîndi. Înțelegînd prin gîndire examen critic. Școala, media, Rețeaua toate ne îndeamnă să luăm de-a gata surogate de gîndire (ce sunt acele le faimoase citate de care e plin FB?), comprimate, supe la plic de gîndire, pe care le încălzești instantaneu în chiar clipa cînd le postezi. La ce bun să-l mai citești pe Pascal (sau chiar pe Paler, integral), cînd e mai simplu să găsești pe Citatpedia cîteva excerpte bine simțite? Se confundă astfel două lucruri foarte diferite: enunțul și raționamentul. Toată lumea știe enunțul „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, dar cîți știu raționamentul, procesul de gîndire din care el face parte? Aici e problema. 
Trăind la nivelul suprafețelor și al clipei hedoniste,  omul de azi nu mai are deloc accesul la profunzimi. Ce satisfacție poți avea că ai făcut surfing sau ai spart valurile cu skijetul? Adrenalina? Este ea însăși un mit. Psihanalitic, omul vechi avea modalitățile lui de defulare, marile povești mitologice și marile ritualuri sacre eliberau energiile negative. Obsedat de defulare cum este, am impresia că omul contemporan „eliberează” mai mult decît poate efectiv acumula. Apoi suferă cînd descoperă că a rămas gol pe dinăuntru. Mitologia sacră a fost complet substituită de aceste mitologii profane ale cotidianului, ritualurile sunt și ele expulzate din spațiul public, acuzate fiind de lipsă de sens. Are mai mult sens să-ți pui viața în pericol urcînd în vîrful muntelui ca să dormi într-un pat de gheață? (evident, nu am nimic cu oamenii ăia, e doar un exemplu la îndemînă). Această golire îl pregătește pe omul de azi să fie victima perfectă a discursului public demagogic, pentru că i-a atrofiat complet organul gîndirii critice. Știți ce simplu s-ar fi rezolvat, de exemplu, criza imigranților dacă n-am fi fost paralizați de aceste simulacre de gîndire? Ca să nu mai spun că, poate, nici n-ar fi izbucnit. Dar de aici începe altă poveste. Și ne este interzis să spunem povești, avem dreptul numai la postări de 140 de semne.  
Christian CRĂCIUN

Consultare publică pentru bugetul Câmpinei pe anul 2016

Săptămâna trecută, responsabilii din administraţia locală au supus atenţiei opiniei publice o formă perfectibilă a bugetului de venituri şi cheltuieli al Câmpinei pentru anul 2016, urmând ca până la data de 2 februarie curent, atunci când bugetul va fi definitivat şi votat în Consiliul Local, oricine să poată veni cu îmbunătăţiri, adresându-se compartimentului de specialitate al Primăriei. Publicăm în continuare câteva din cele mai importante capitole din bugetul public (lista de investiţii), îndemnându-i pe cei interesaţi să consulte documentul în detaliu pe site-ul Primăriei Câmpina (http://www.primariacampina.ro/anunturi/item/972-propunere-buget-2016)
 *) Preţurile sunt afişate în mii lei. 


LOCUINTE, SERVICII SI DEZVOLTARE PUBLICĂ
Lucrări în continuare
- Reabilitare termica blocuri de locuinte (530.00) 
- Construire Centru national de informare si promovare turistica Campina  (90.00) 
- Reabilitarea, Modernizarea si Echiparea Ambulatorului Integrat al Spitalului Municipal Campina (665.00).
Lucrări noi
- Extindere Cimitir uman Bobalna (500.00)
- Cofinantare Reabilitare conducta de aductiune, conducta de transport si retele de distributie apa potabila in Campina (485.00) 
- Amenajare baza sportiva Grup scolar Petrol (1,000.00)
- Amenajare teren multifunctional in Campina cartier Hernea b-dul N. Balcescu nr.45 (300.00) 
- Proiectare si executie lucrari de reparatii capitale Camin Energetic, str.Lt.col.Oprescu Adrian, nr.4, parter si etajul 1 (280.00) 
- Proiectare si executie reabilitare Parc situat in b-dul Carol I - Soldat (800.00) 
- Executie sistem de irigatii Parc Milia (118.00) 
- Combatere alunecari de teren str. Plevnei (1,000.00) 
- Program de eficientizare energetica a cladirilor ce apartin mun. Campina (10.00) 
- Proiectare si executie punere in valoare vestigii Vama veche-Parcul Trandafirilor (100.00) 
- Amenajare alei pietonale si spatii verzi in Parcul Trandafirilor (200.00) 
- Modernizare zona de agrement Fantana cu Ciresi  - reproiectare - (50.00)
- Parcare cabinet medical nr.3 (45.00) s Parcare str. Schelelor (25.00) 
- Parcare str. Amurgului-str.Ana Ipatescu (75.00) s Parcare str. Petrolistului (75.00) 
- Sala de sport Scoala Ion Campineanu (52.00).
Alte cheltuieli de investiţii
- PUZ modernizare si cai de comunicatii zona Muscel, Arinului, Rezervoarelor (60.00)
- Actualizare Strategia de dezvoltare a mun. Campina (50.00) 
- Reproiectare-consolidare Bl. A6, str. Schelelor (62.00) 
- Plan de mobilitate urbana (40.00)
- Refacere SF, consultanta si proiectare pentru  reabilitarea, consolidarea si extinderea Scolii cu clasele I-VIII B.P.Hasdeu (100.00) 
- Refacere SF, consultanta si proiectare pentru reabilitarea, modernizarea si echiparea infrastructurii educationale preuniversitare a corpului 2 Grup Scolar Industrial Petrol (100.00) 
- SF reabilitare parc situat in b-dul Carol I  - Soldat (27.00) 
- SF sala de sport Scoala Ion Campineanu (20.00)
- SF amenajare skate park (10.00).
TRANSPORTURI
Lucrari in continuare. 
- Modernizare strazi: Zimbrului, Zefirului, Viitorului,  Vanatori (460.00) 
- Modernizare str. Crisuri, Rozmarin si Albinei (197.00).
Lucrari noi. 
- Modernizare strada  Arinului (600.00) 
- Sistem video supraveghere intersectii (400.00) 
- Modernizare aleea Popasului si alee de acces din bdul Carol I (200.00) 
- Lucrari de reparatii si reabilitare b-dul Carol I-tronson cuprins intre Bazin de apa Campinita si Calea ferata (1,891.00) 
- Lucrari de reparatii si reabilitare str.1 Decembrie 1918 (150.00)
- Reabilitare b-dul Nicolae Balcescu  (3,342.00) 
- Reabilitare strada Ion Campineanu (1,252.00) 
- Reabilitare str. Bobalna (1,200.00) 
- Reabilitare str. Orizontului (1,300.00) 
- Reabilitare str. Calea Doftanei (80.00) 
- Reabilitare str. Voila (100.00) 
- Reabilitare str. Industriilor (300.00) 
- Reabilitare drumul Taberei- tronsonul intre str.Voila si Bazinul de apa (20.00) 
- Reabilitare alee din strada I.H.Radulescu (8.00) 
- Extindere str.Muncii (7.00) 
- Extindere aleea Salcamului (7.00) 
- Extindere alee din str. Oradea (35.00)
- Extindere str. Violetei (7.00) 
- Extindere str. Independentei (35.00) 
- Modernizare str. Buciumului (290.00) 
- Modernizare str. Randunicii (10.00) 
- Modernizare str. Dealului (100.00) 
- Sens giratoriu intersectie str.Mihail Kogalniceanu cu bdul Carol I (100.00) 
- Modernizare alee din strada Romanitei (85.00).

Clasă de înot la Şcoala „Ion Câmpineanu”

De mai bine de doi ani, administraţia locală şi conducerea Şcolii Generale „Ion Câmpineanu”, cea mai apropiată instituţie de învăţământ de Bazinul Didactic de Înot, au început demersurile pentru înfiinţarea unei clase de înot cu elevi din toate şcolile câmpinene, care au terminat clasa 0 şi vor să aibă mai multe ore de sport cu specialitatea înot. Săptămâna trecută, Inspectoratul Şcolar Prahova a aprobat acest demers, urmând ca din anul şcolar 2016 – 2017, Şcoala „Ion Câmpineanu” să aibă o clasa I-a în plus, în care cel puţin 24 de elevi să studieze aprofundat această disciplină sportivă.


„Toţi aceşti copii care urmează să fie selectaţi din   absolvenţii claselor  pregătitoare de la toate şcolile câmpinene vor face materia normal, ca şi ceilalţi elevi, doar că vor avea mai multe ore de sport pe săptămână, din care două comasate, pentru a putea merge la Bazinul de Înot. Conform înţelegerii cu administraţia publică locală, copiii vor fi transportaţi la Bazin cu microbuzul Primăriei. Pentru această disciplină avem deja un profesor specializat şi vom avea în curând şi o nouă catedră la ciclul primar, cu profil de înot. Le mulţumesc autorităţilor locale, mai ales d-lui primar Tiseanu şi d-lui consilier Dulă pentru sprijinul acordat în toată această perioadă, în care am întâmpinat multe dificultăţi pentru a duce acest proiect la bun sfârşit” – a declarat Aura Văsii, directorul Şcolii „Ion Câmpineanu”.

Iulian Moreanu, scriitor: „Mă bucur să constat că la Câmpina este sprijinită activitatea creatorilor de literatură”

“Are obsesia cuvântului care exprimă adevărul”, spune criticul literar Valeria Manta Tăicuţu despre Iulian Moreanu, scriitorul ce are, într-un stil cu totul aparte, viziuni proprii pentru lume şi despre lume, care fac din opera sa un tribut adus gândurilor şi sentimentelor literare în raport cu realismul emblematic de ieri şi de azi. 
Iulian Moreanu este, de fapt, un pseudonim. În realitate, numele autorului a şase volume de proză şi un roman este Gheorghe Ciocodeică, profesor de ştiinţe socio-umane la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale”  din Moreni, oraşul său natal. În Câmpina locuieşte de ceva vreme şi a devenit o figură cunoscută în cercul oamenilor de cultură şi un scriitor de valoare pentru municipiul nostru. 



- Când a avut loc debutul dvs. literar?
- În 1981, la 1 august, în numărul 31 (1005) al revistei „Luceafărul”. M-a debutat Nicolae Velea şi întregul moment este foarte bine prezentat în romanul „Năvala norilor”, până la virgulă. Velea m-a îndrăgit mult de tot şi m-a propus imediat pentru premiul revistei. Nu l-am luat, pentru că opţiunile pentru acel an erau deja stabilite – s-a şi scris acest lucru chiar pe prima pagină a revistei. L-am primit în anul următor. „Luceafărul” era o revistă formidabilă, iar premiul acordat de ea era ca un fel de puiuleţ de premiu al USR. Poate exagerez. Dar, debutul aici, ca să nu mai vorbesc de premiul la „Luceafărul”, însemnau recunoaşterea „oficială” a talentului literar şi echivalau cu un fel de consacrare. În continuare, se aştepta confirmarea din partea autorilor respectivi. Sigur, nu au confirmat toţi cei premiaţi; unii s-au pierdut, cine ştie din ce motive. În ce mă priveşte, după 1989 am luat, în mod voluntar, o pauză cam lungă, pe care apoi mi-am reproşat-o din plin.
- Cât de lungă a fost această pauză?
- Vreo 20 de ani! După debut, am mai publicat în „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „SLAST” şi chiar şi după ’89, în „Literatorul”. A murit Nicolae Velea, în ultima zi a lui ianuarie ’87, în împrejurările tragice cunoscute - (sunt sigur că dacă nu se întâmpla asta, destinul meu literar ar fi fost altul, pentru că el mă susţinuse în continuare, mi-a dat şi o recomandare, pe care am trimis-o lui Alex Ştefănescu, şi care s-a pierdut, desigur) - a urmat un „accident” în biografia mea, apoi a venit Revoluţia… Am văzut că selecţia valorică a celor ce publicau nu mai era ca înainte, calitatea scrierilor tot scădea, a început să se scrie şi să se publice orice, de către oricine. În sfârşit, m-am „retras”, nu am mai publicat nimic. Nu ştiu dacă am făcut bine. Am început să citesc mai mult şi, bineînţeles, am continuat să scriu, cu mai puţin entuziasm, e adevărat.
În 2007, într-o anumită împrejurare, m-am „supărat”, am strâns tot ce publicasem, dar şi alte proze şi am scos la o editură locală, modestă, volumul „Ruleta mincinoasă”. Eram habarnist despre cum se editează o carte, nu aveam niciun fel de pretenţii editoriale, tremuram, efectiv, numai la gândul că voi scoate o carte, iar directorul editurii, un cunoscut, văzând titlul, a crezut că se referea la o ruletă de cazinou, când de fapt era vorba chiar de o ruletă pentru măsurat lungimi (care, însă, la fiecare măsurare a unei frânghii dădea mereu alte valori; de-aia era „mincinoasă”, cum zice un personaj).
Apoi m-am mutat în Câmpina, am luat legătura cu Cercul literar de la Casa de Cultură şi, foarte repede, Florin Dochia mi-a dat rubrică în „Revista Nouă” şi am publicat lună de lună. Aşa s-au născut vreo trei, patru, dacă nu chiar cinci cărţi, inclusiv cu ce am mai publicat şi prin alte reviste literare în care am fost acceptat încet, încet, pe măsură ce numele a început să-mi circule, inclusiv în mediul online. Acum mi se solicită colaborări şi, cu modestie o spun, nu cred că aş avea dificultăţi să public în mai toate revistele unde aş trimite texte. 
- Cum aţi ajuns în Câmpina?
- Soţia mea e câmpineancă, aici aveam deja o casă din partea familiei sale; părinţii îi muriseră, casa era nelocuită, fata mea deja plecase la Bucureşti, la studii, şi am decis să venim în Câmpina, urmând să fac naveta la Moreni, la liceul unde sunt profesor încă de la terminarea facultăţii. Aici am dat de nişte oameni de mare calitate: de Florin Dochia, de Saşa, de criticul C. Trandafir, de Gheri, săracul, Dumnezeu să-l ierte! şi ceilalţi.
- Ce părere aveţi despre acest grup al scriitorilor câmpineni?
- Auzisem de acest grup literar, iar soţia trăsese mai demult de mine ca să ne mutăm aici, să-mi pot continua activitatea literară pe care v-am spus că o cam abandonasem… Dar am ezitat mulţi ani, fiind strâns legat şi de locurile natale. „Băieţii” m-au primit aici foarte frumos, cu braţele deschise, cum se spune, şi am devenit repede foarte buni prieteni. „Oamenii de bază” sunt apropiaţi de, să zic aşa, „maturitatea deplină” şi nu văd, din păcate, un interes prea mare din partea celor mai tineri. Pe de altă parte, remarc faptul că, spre marea ei cinste, administraţia locală se ocupă mult de activitatea culturală a oraşului. Sunt susţinute financiar reviste, se organizează concursuri de manuscrise, se oferă premii literare. Chiar eu am câştigat două concursuri de manuscrise şi de două ori „Cartea anului”. Mă bucur să constat că la Câmpina se petrec lucruri, repet, demne de toată lauda, prin care este sprijinită activitatea creatorilor de literatură. Acum s-a înfiinţat aici Societatea Scriitorilor Prahoveni. Să sperăm că lucrurile vor evolua spre şi mai bine. 
- De când scrieţi?
- Am început prin clasa a şasea, a şaptea, văzând că un coleg scria o povestire poliţistă. I-am cerut caietul, apoi am încercat şi eu… M-am lăsat păgubaş. Tot pe-atunci am trimis un text la un concurs radiofonic. Apoi, în timpul liceului, am scris un scenariu de film, aşa cum credeam eu că s-ar scrie, şi chiar m-am dus cu el la Ion Băieşu, care lucra la ziarul „Scânteia tineretului”, în care avea o rubrică foarte populară - „De la om la om.” Am înregistrat în timpul liceului două texte pentru o emisiune literară realizată de Dan Deşliu (şi acest moment apare în romanul „Năvala norilor”), apoi am scris „pe sărite”, până când, cum am zis, după facultate, am debutat în „Luceafărul”. Până atunci, însă, tot timpul m-au frământat tot felul de aspecte cum ar fi: cum introduc un personaj, cum fac trecerea de la un timp la altul, chiar „raportul” dintre dialog şi descrieri şi multe altele. 
- Dacă ar fi să daţi o definiţie operei dumneavoastră, care ar fi aceea?
- Mai întâi, nu ştiu dacă am o operă. Apoi, nu ştiu… În general, prozele mele au un final deschis - pentru că viaţa însăşi este deschisă, imprevizibilă -, cu variante posibile, pe care cititorul însuşi le poate intui, se poate gândi la ele, alegând unul sau altul, în funcţie de structura ori personalitatea sa, transformându-se, astfel, într-un fel de „coautor”. Da, eu lucrez foarte mult la finaluri, care de multe ori sunt absolut neprevăzute, chiar spectaculoase. În „Iarna perfectă”, de pildă, toată „cheia” prozei se află în ultimul cuvânt, scris singur, pe ultimul rând. Dar la el m-am gândit, până l-am găsit, vreo săptămână. Fără glumă. Revenind puţin, proza mea este una cu şi despre frământări şi dileme existenţiale ale personajelor, incertitudini… Sau, cum spunea cineva drag mie, despre inevitabilul triumf al eşecului (sentimental) – un frumos paradox aici, nu? Deci, nu-mi pot defini eu proza, dar este scrisă sincer, din suflet, şi nu vreau să-mi mint cititorul, în sensul că nu vreau să-i livrez chestii, cum să zic, frivole, de consum…
- Cu ce ar trebui să rămână cititorul în minte după ce vă citeşte? 
- Ştiu şi eu?! Cu dorinţa de a citi următoarea carte… Apoi, să mai spun ceva. S-au mirat unii şi mi-au zis: domnule, ai scos cinci cărţi în doi ani! Păi, le-am scos, dar nu le-am scris în ăştia doi ani. Ele erau scrise mai demult, de mai mulţi ani, le-am avut în minte… Un scriitor „scrie”, ca să zic aşa, mereu, chiar şi când merge pe stradă. De altfel, eu scriu foarte greu. Cu excepţia romanului scris vara trecută, deci repede, eu scriu foarte puţin. Uneori chiar şi doar o frază pe zi, sau câteva rânduri, alteori o jumătate de pagină sau chiar deloc, zile întregi… Lucrez mult pe text, pe frază, o cizelez, o scriu, o rescriu, caut variante, sunt atent să nu-mi scape amănunte… Şi lucrul ăsta l-a remarcat şi Alex Ştefănescu. Iulian Moreanu, zice el, pune fiecare element în ansamblul său, acolo unde îi este locul. Trebuie să-i prezinţi cititorului „traseul” exact al personajului. Aşa, experimental, chiar „textualist”, poţi să faci o mulţime de chestii, care nu mi se par viabile, şi nu le-am practicat, deşi erau în vogă printre optzecişti, între care, ca vârstă, aş fi încadrabil. Dar, repet, scriu foarte greu, pentru că am acest cult pentru cuvânt; îl cizelez, îl modelez, încerc să-i ofer noi valenţe. Mă consider, şi unii critici mă consideră un stilist. Mulţi autori, unii încă stimabili, dau la tipar cu prea mare uşurinţă texte, romane, nuvele, scrise în grabă, fără grijă pentru stil. De fapt, e vorba de respect pentru cititor aici. Or, eu am un respect aproape religios faţă de cuvânt, cum spunea cineva. Şi apoi „la început a fost Cuvântul”, nu?
- Ce vă inspiră cel mai mult?
- Nu ştiu dacă pot răspunde exact. Eu sunt un foarte bun observator al cotidianului şi nu-mi scapă prea multe amănunte, ale străzii şi ale cetăţii, în general. Fără să fiu ostentativ în a le „vâna”, receptez frânturi de discuţii, imagini ale unor persoane care se vor transforma în dialoguri şi personaje. Cum să zic, sursa de inspiraţie e un amestec de real şi imaginaţie. Multe proze le-am scris fără a avea ceva preconizat. „Lacul”, „Acrobatul”, „Cerbul însetat”, „Neguţătorul de vise” şi multe altele nu au nicio corespondenţă cu lucruri văzute ori trăite. Sunt ficţiune sută la sută.
Îmi permit însă să introduc şi elemente de realitate, chiar cea imediată, şi o fac fie cu ironie, fie cu tristeţe ori chiar aluziv-acuzator. În „Febra”, în prima parte, textele se referă însă la lucruri trăite de mine însumi sau la care am fost spectator. Ca să nu mai spun de „Povestiri cu un copil”, în care este copilăria mea. Am un roman, „Exit” se cheamă, pe care l-am scris în vara trecută, după „program”... În sensul că mi-am propus să scriu cel puţin două pagini pe zi. Le scriam numai noaptea. În el, totul este ficţiune, de la un capăt la altul. Se pare că e mai bun decât „Năvala Norilor”.
- De ce aţi ales să scrieţi noaptea?
- Ei, în vacanţe scriu mai mult noaptea, pentru că în rest nu prea pot pierde această parte a zilei (curios, nu, cum noaptea e o parte a zilei!). Sigur, e mai linişte. Eu am citit multe interviuri cu scriitori şi biografii în care ei spun: „Eu mă scol la 4. De la 4 până la 10 dimineaţa scriu”; sau: „Eu scriu de la 10 până la 3 noaptea”. Nu domnule, scrii când ai momentele de inspiraţie. Sigur, sunt momente în care ai vrea să scrii, dar nu poţi pentru că eşti într-o împrejurare formală şi nu ai cum să treci peste ea. Apoi, fără legătură cu momentul scrisului: eu nu pot să scriu până nu „văd” personajele. Eu „văd” acţiunea. Şi „aud” dialogurile. E un personaj dintr-o piesă celebră care spune „eu văd idei”. Ei bine, eu văd acţiunea, o descriu, aud personajele, le văd mişcându-se... Altfel nu pot... E cam greu de înţeles de către cei din afara fenomenului. Un prieten îmi spunea la fel, că el „vede” poezia pe care o scrie. Asta e şi mai greu de înţeles.
- Care este povestea pseudonimului dumneavoastră, Iulian Moreanu?
- E cam lungă. Pe scurt, însă, m-am hotărât pentru un pseudonim încă din facultate, când i-am dus lui Mihai Tatulici un careu, pentru a-l publica în „Viaţa Studenţească”. A văzut numele şi a întrebat ce nume e ăsta? E numele meu, zic, de ce? Pentru că nu prea sună… Frumos? am întrebat. Cam aşa, zice el. Şi, Tatulici sună mai frumos? l-am întrebat. A râs, m-a bătut pe umăr şi a intrat la secretariat unde a spus ca în următorul număr să intre careul meu în locul celui deja pregătit. Iar pseudonimul vine de la luna mea de naştere şi oraşul în care m-am născut. 
Andreea Ştefan

Fum, fumuri şi ţigarete

În drum spre serviciu, traversând pitorescul, istoricul şi comunistoidul centru inexpresiv al Ploieştiul, un oraş necăjit, mă gândeam că cel mai important (şi plin de consecinţe) eşec al întregii mele vieţi a fost faptul că nu am reuşit să mă apuc de fumat. În tinereţe (sau, pentru a nu fi apostrofat de prietenii mei mai în vârstă, în prima tinereţe) am avut câteva tentative; ţin minte când am vrut să bravez şi să şochez câţiva colegi de liceu, afişându-mă la o întâlnire cu un pachet de ţigări şi o brichetă. Părinţii mei, ambii fumători de cursă lungă, prea lungă, nu ar fi zis probabil nimic, mi-ar fi dat bani şi de ţigări, nu ar fi fost nicio problemă să şterpelesc câte ţigări aş fi dorit. Dar poate că tocmai datorită lor nu am reuşit să mă apropii „de fenomen” decât dintr-o postură de spectator interesat. Mi-ar fi fost prea uşor să mă apuc de fumat! Îmi plăceau provocările mai dificile! Dar nu am reuşit să depăşesc un anumit prag. 
Probabil că nu m-am apucat de fumat şi pentru că am fentat armata română până când şi ea s-a plictisit de mine şi a decretat că-i mai profitabil să angajeze profesionişti. În memoriile de război ale participanţilor români la confruntările de pe frontul de est, fumatul era una din puţinele plăceri rămase unor oameni care înfruntau infernul şi moartea. Iar în lagărele sovietice de prizonieri de război, fumătorii erau cei mai afectaţi de lipsa tutunului, Mărculescu, State sau Păsat depunând mărturie faţă de gradul de umilinţă şi decădere la care ajungeau fumătorii înrăiţi, care aveau mari şanse să moară de foame mai repede decât ceilalţi pentru că faceau troc cu modesta raţie de pâine (principalul aliment). Dar din fericire, nu am fost supus unor astfel de încercări apocaliptice. 


 Să fiu sincer: gestica fumatului (scosul pachetului, aprinsul ţigării, primul fum, pufăitul elegant, obligatoriu la o cafea şi un ziar) mi se pare fermecătoare, adorabilă şi acum, chiar dacă îmi e foarte greu să stau lângă cel care o practică - nu suport fumul. Nu mai spun cât  de mult adoram reclamele la celebrele ţigări Camel, m-aş fi apucat de fumat doar pentru a fura puţin din imaginea personajului principal, acel anglo-saxon îmbrăcat în ţinută lejer-colonială, conducând un jeep prăfuit, unul clasic, prin deşerturile Africii, însoţit de respectul şi admiraţia autohtonilor africani. Culmea este că nu am încercat niciodată ţigările Camel. 
Un alt viciu pe care mi-l recunosc: îmi plăcea să deschid pachetele de ţigări alor mei şi să miros tutunul. Nici acum nu înţeleg cum un miros atât de aromat se poate transforma într-o senzaţie atât de neplăcută. Din lunga mea experienţă cu fumătorii, am ajuns şi la concluzia neutră că toate, dar absolut toate, pachetele de ţigări fumate de cineva într-o viaţă se depun nu numai în sărmanii plămâni care suporta cu stoicism atât cat pot asaltul fumului, dar schimbă semnificativ şi pigmentaţia pielii, oamenii se transformă, în general din albi în piei închise gălbui şi chiar roşii. Un alt mister şi mit pe care încă incerc să le pătrund: fumul/ fumatul calmează. Dar cum nu am fost fumător (de aceea neputând să mă las de fumat - un subiect de conversaţie la fel de la modă precum dieta/ viaţa sănătoasă) nu cred că voi afla niciodată răspunsul. 
Câteva categorii de fumători, observate de mine de-a lungul a trei decenii. (1) Fumătorul adolescent/ă, care bravează, trebuie să dovedească faptul că: (a) este bărbat; (b) este emancipată, poate fuma, bea şi înjura ca băieţii din gaşcă. (2) Fumătorul fanatic, care devorează două pachete pe zi, pufăie precum o navă cu aburi şi, uneori, după 30-40 de ani de fumat, decide să se lase brusc, dar doar când diverse consecinţe ale tutunului apar sau chiar erup. Frica de moarte este un imbold puternic pentru a te lăsa de fumat. (3) Fumătoarea trendy, corporatistă, care este adeptă ţigărilor foarte subţiri, scumpe şi mentolate (deci mult mai sănatoase), adeptele vegane ale tutunului. (4) Fumătorul care încearcă încontinuu să se lase, de fapt acesta este chiar programul său existenţial. Interesant şi deopotrivă intrigant, cel puţin din punctul meu de vedere, având în spate trei decenii de amintiri şi experienţe în materie, este cum şi de ce fumătorii, în general, nu se gândesc nici un moment la nefumătorul de lângă el. Aparent nu-l observă, aproape că nici nu există, altfel nu-mi explic de ce întrebarea „te deranjează fumul?” este o raritate. Abia când legislatia a devenit restrictivă, doar aparent draconică (pentru că ea nu va fi respectată decât într-o mică măsură) protejându-l declarativ pe nefumător, abia acum fumătorul încearcă să apeleze la compasiunea victimei sale, a nefumătorului, sentiment pe care fumătorul nu l-a resimţit absolut niciodată faţă de nefumător. Dar acum el este nedreptăţit, discriminat, oropsit.
Acum deja este prea târziu să mai perseverez. Dacă aş fi fumat, nu cred că aş mai fi reuşit să merg 20 km într-o singură zi pe munte. Un eşec plin de consecinţe pozitive, pe care nu prea îl observ la mulţi adolescenţi din ziua de azi. Cu cât obstrucţiile şi barierele sunt mai reglementate şi dure, cu atât atracţia este mai irezistibilă. Iar tanti vânzătoarea de la non-stopul din colţ nici nu se uită la faţa plină de acnee a elevului de-a X-a. 
Aceste rânduri reprezintă poziţia unui nefumător cu simpatii pentru fumători, care este cât se poate de bucuros că, cel puţin teoretic, nu va mai fi fumător pasiv, cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut şi care este sigur că fumătorii adevăraţi nu se vor lăsa deloc intimidaţi de asaltul autorităţii asupra opţiunii lor. Recent chiar, comisarul propus de România, Corina Creţu, a fost în centrul unui scandal de presă. Ea ar fuma fără probleme în biroul ei de comisar european. Ăsta da sacrilegiu! Probabil ţigarete foarte-foarte subţiri. Departe de mine gândul de a interzice cuiva dreptul de a se sinucide pe termen mai lung sau mai scurt, dar nu le-ar strica fumătorilor să se gândească din când în când că unii dintre prietenii şi confraţii lor preferă pur şi simplu alte morţi decât banalul cancer esofagian sau pulmonar.

(Aceste rânduri pot fi citite şi ca modeste completări şi adăugiri pe marginea romanului “Războiul Mondial al Fumătorilor” de Marin Mălaiuc-Hondrari, Ed. Polirom, 2015)

Codruţ Constantinescu 

Condamnaţi să repetăm istoria

Am găsit recent un autor uitat, publicist şi politician (deputat în Parlament 1888 – 1890), Dimitrie Rosetti (1850 – 1934), cu o operă destul de întinsă, la care nu se mai opreşte azi nimeni. Acesta a fost redactor la marile cotidiene ale timpului: „Românul”, „Epoca”, „Timpul”, „Constituţional”. A scris şi a publicat multe schiţe umoristice, semnate uneori cu pseudonimul Max: „Poveţe pentru săteni” (1886); „Cronicile lui Max” (1888); „Trotuarul Bucureştiului” (1896); „Între Capşa şi Palat” (1904). Din „Trotuarul Bucureştiului” (1906) am extras portretul unui deputat al timpului, poreclit pentru abilitatea lui de a rămâne mereu la putere, domnul Tiptil: 


„În Parlament nu prea stă mult: timpul necesar pentru a răspunde prezent la apelul nominal şi apoi pleacă. E aşa de ocupat. Nu ştie nici el încotro să mai dea cu capul. Trebuie să meargă la Interne, pentru un nepot care îi cere o subprefectură, la Justiţie pentru un verişor care vrea o judecătorie de ocol. Apoi mai are treabă la Finanţe, pentru o confiscare făcută pe nedrept unui «sărman» negustor din circumscripţia sa, la Răzbel pentru scutirea unui tânăr cam bolnav, fiul unui alegător important, la Culte pentru numirea unei învăţătoare. Nişte belele din localitate. Deh, ce să faci, când eşti deputat, n-ai încotro! Serviciu pentru serviciu. Guvernul se poartă bine cu Tiptil şi Tiptil se poartă bine cu guvernul; de aceea de 25 de ani de când e deputat inamovibil n-a avut ceartă cu niciun ministru şi nu poate înţelege cum unii din colegii săi îşi pierd timpul cu fleacuri politice. El este omul politic, care nu face politică. Un membru al opoziţiei l-a apostrofat odată cu ironie prin cuvintele: «Dumneata, domnule Tiptil, ai fost şi cu liberalii, şi cu junimiştii, şi cu conservatorii, slugă plecată. Prea te schimbi des!» Tiptil a răspuns cu mândrie: «Eu, domnule, nu m-am schimbat!... S-au schimbat guvernele!” 
Vă sună cunoscut acest episod? Parcă ar fi rupt din zilele noastre. Pe vremea aceea însă existau şi mari politicieni, care şi-au înscris numele la loc de cinste în cartea de istorie a neamului: Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Petre Carp, Titu Maiorescu (conservatori), Ion C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu (liberali), care şi-au împuţinat averea moştenită făcând politică în slujba patriei. Deasupra lor, marele rege Carol I. 
Dacă în afară de câţiva profesionişti ai istoriei, românii şi-ar fi cunoscut istoria modernă, poate multe greşeli care aparţin nefastei perioade a tranziţiei ar fi putut fi evitate. Nescunoscându-ne istoria, suntem condamnaţi s-o repetăm, până când se va naşte o nouă clasă politică, dedicată propăşiri ţării şi nu intereselor personale. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Parisul şi marile sale bulevarde (V)

Am rămas în ediţia trecută pe malul drept al Senei, urmând să ne îndreptăm paşii către o instituţie culturală dedicată creaţiei moderne şi contemporane,  în care artele plastice se învecinează cu cărţile, designul, muzica şi cinematograful:
Centrul Pompidou
Creat la iniţiativa fostului preşedinte francez Georges Pompidou, acest centru cultural era menit să fie un centru specializat în instruirea şi educaţia marelui public. Construcţia sa a fost încredinţată arhitecţilor italieni Renzo Piano şi Gianfranco Franchini, precum şi britanicului Richard Rogers, al căror proiect a fost ales în 1971. Exteriorul clădirii se află în contrast izbitor cu clădirile vechi din zonă: cinci nivele din sticlă, sprijinite pe nişte tuburi (burlane) mari, vopsite în albastru şi galben. 


Tot ceea ce de obicei este în interiorul unei clădiri, aici găsim la exterior: lifturi, scări rulante, conducte de apă, toate acestea dând un aspect ciudat clădirii. Dotarea tehnică a centrului este însă impresionantă. Intrat în biblioteca sa şi într-o sală de lectură, rămâi uimit de facilităţile ce stau la dispoziţia cititorului, cu mijloace tehnice de ultimă generaţie. 
Atelierul lui Brâncuşi
A fost o mare plăcere şi o mândrie pentru mine să văd că într-un astfel de centru cultural de talie mondială poate fi  găsită, pe o latură a sa, o reproducere a atelierului marelui sculptor Constantin Brâncuşi, născut în 1876 În România, la Hobiţa, dar care a trăit şi creat o mare parte din viaţa sa aici, la Paris. 


La moartea sa, în 1957, a lăsat prin testament lucrările sale statului francez, cu condiţia ca atelierul său să fie reconstruit aşa cum a fost în realitate şi aşezat într-unul din marile muzee ale Parisului. Aşa se explică această reproducere realizată de Renzo Piano aici. Exponatele includ peste 200 de sculpturi şi socluri, peste 1600 de fotografii, uneltele sale, precum şi lucruri personale cum ar fi documente, colecţia sa de cărţi sau piese de mobilier. Trupul lui se odihneşte în cimitirul Montparnasse. Din păcate, timpul nu-mi permite să vizitez galeria de pictură modernă, cu opere ale unor mari artişti precum Matisse, Picasso, Dali sau Miro. 
Montmartre - cartierul boemei pariziene
Mergem mai departe împreună către cel mai înalt cartier al Parisului – Montmartre – un deal de calcar ce se înalţă până la aproximativ 130 metri, una dintre cele mai pitoreşti zone ale metropolei, un cartier al „boemei” pariziene, locuit de pictori, sculptori şi alţi artişti, dar şi cartierul vieţii de noapte, împânzit cu numeroase localuri, printre care şi celebrul Moulin Rouge (Moara Roşie). Cartierul este dominat de „măiastra în alb”, impozanta Sacre Coeur (Inima Sfântă a lui Hristos), catedrală ridicată pe cel mai înalt punct al Parisului. Numele cartierului provine, probabil, de la Mons Martis (dealurile lui Marte), după un templu roman ce a existat în zonă. 


O plimbare pe străzile înguste, în pantă, liniştite, străjuite de multe case din piatră în curtea cărora se găsesc numeroase vii, îţi lasă impresia unui vechi sătuc, ceea ce a şi fost până în 1860, când a devenit al 18-lea arondisment (sector) al Parisului. Este o mare deosebire între această zonă liniştită şi partea de jos, de la baza dealului, cu Bulevardul Rochechouart şi Place Blanche (Piaţa Albă), Place Pigalle sau Place de Tertre, cu ale lor buticuri, localuri de noapte, cafenele, bistrouri, mici restaurante şi nelipsiţii pictori gata să-ţi facă un portret la minut sau să-ţi vândă un tablou, toate creând tabloul unei vieţi trepidante. 
Din bulevardele principale urcăm străduţele în pantă mărginite de mici magazine ce vând tot felul de suveniruri, de la brelocul cu Turn Eiffel, tricouri sau baticuri cu monumentele Parisului, până la şepci sau pălării, iar la capătul uneia dintre ele ajungem în mica Piaţă Saint Pierre, de unde începem să urcăm spre...
Bazilica Sacre Coeur
La această minune în piatră albă, construită în stil romanesc – bizantin, poţi ajunge parcurgând pantele domoale laterale sau urcându-te într-un funicular ce te duce în doar două minute până la platforma din faţa catedralei, de unde se deschide o vastă panoramă a întregii zone pariziene. Alegem să o luăm la pas prin piaţa plină de turişti şi de vânzători ambulanţi, în majoritatea lor africani, ce vând poşete, umbrele, obiecte de artizanat sau mici suveniruri. Alţii, foarte insistenţi, caută în special fete tinere, cărora încearcă să le înfăşoare pe mână mici brăţări din aţă colorată în semn al unei trainice prietenii, ce trebuie răsplătită cu câţiva euro. Urcăm agale panta şi apoi câteva trepte pentru a ajunge în faţa catedralei, care are o istorie foarte interesantă. 


Locul pe care a fost construită a fost ales de către Adunarea Naţională în 1873 şi aprobat de Papa Pius al IX-lea, întrucât legenda spune că aici a fost martirizat, în anul 250, Sfântul Denis – primul episcop al Parisului. Bazilica Sacre Coeur a fost ridicată printr-o subscripţie naţională şi la iniţiativa a doi oameni de afaceri, Alexandre Legentil şi Hubert Rohault de Fleury, care au jurat la izbucnirea războiului franco-prusac că dacă Franţa nu va fi atacată şi invadată, ei vor susţine financiar construirea unei catedrale. În ciuda războiului care a izbucnit şi a asediului Parisului, invazia a fost evitată şi astfel construcţia putea să înceapă, ea constituind un omagiu adus celor 58.000 de oameni morţi în războaiele franco-prusace, dar şi ca o ispăşire a crimelor comise în timpul Comunei din Paris (1871). Construcţia a început în 1876 şi s-a terminat în 1919. Privită din exterior, arhitectura ei ce te duce cu gândul la Orient. Cupolele sale, dintre care cea din mjiloc, cea mai înaltă, măsoară 83 m, sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le-am văzut câţiva ani mai târziu la marea moschee din Abu Dhabi. Clopotul uriaş cântăreşte 19 tone şi se spune că a fost adus aici cu o căruţă trasă de 28 de cai. A fost nevoie de 83 de piloni fixaţi în pământ pentru a stabiliza solul, aşa explicându-se şi cei 40 de ani cât a durat construcţia. O terasă duce spre cele trei arcade principale, deasupra cărora vedem în stânga statuia ecvestră a Ioanei D’Arc şi în dreapta statuia ecvestră a lui Ludovic cel Sfânt, iar într-o nişă deasupra intrării, o statuie reprezentându-l pe Iisus. Interiorul este construit pe două nivele: biserica principală şi cripta, folosită de asemenea pentru slujbele religioase. Vasta biserică este bogat împodobită cu statui şi picturi; aici se găseşte şi o urnă din piatră conţinând inima lui Legentil. Însă ceea ce îţi taie răsuflarea este mozaicul din bolta de deasupra altarului, realizat de Luc Olivier Merson, înfăţişând poporul francez venerând inima sfântă a lui Hristos. 
Părăsesc bazilica (deschisă până la ora 22.00) şi mă opresc pe terasa din faţa ei, asemenea altor zeci de turişti care îşi încântă privirea cu panorama ce se deschide la picioare. S-a făcut târziu. Micile magazinele au tras obloanele, dar străzile ce duc spre marile bulevarde şi pieţele cartierului sunt pline de turişti ce caută să trăiască...
Viaţa de noapte a Parisului
Aţi auzit, desigur, spunându-se despre diferite mari oraşe, că nu dorm niciodată. Ei bine, Parisul unul dintre cele despre care se poate afirma pe drept cuvânt acest lucru. Coborâm spre cele două puncte „fierbinţi” ale zonei – Place Blanche şi Place Pigalle sau Bulevardul Rochechouart. Ne izbeşte o revărsare de lumini multicolore dată felinare ori de firmele de neon ce te îndeamnă să treci pragul „stabilimentelor” cărora le fac reclamă: cafenele, restaurante, cinematografe cu filme porno, magazine ce vând tot felul de materiale pentru adulţi (XXXL) sau celebrele case cu fete ce îşi vând farmecele contra cost. 


Cel mai cunoscut local este Moulin Rouge/ Moara Roşie, ale cărei braţe lungi şi roşii pot fi văzute de departe. Acesta este un cabaret în care se desfăşoară unul dintre cele mai interesante spectacole de muzică şi dans din lume, locul în care a apărut şi s-a dansat pentru prima dată celebrul French Can-Can. Cabaretul are forma unei mori de vânt deoarece în această zonă existau, în sec. XVIII, mai mult de 30 de mori de vânt. În acele vremuri, un oarecare Debray a avut ideea de a-şi transforma moara într-o sală de dans, unde se serveau clienţilor şi clătite. Cu timpul, localul a atras tot mai mulţi clienţi, printre ei artişti celebri, care începând din 1889 poposeau aici atraşi de frumuseţea dansatoarelor, dar şi de vinul bun din viile de pe Montmartre. Printre ei, cunoscutul pictor Toulouse Lautrec, nelipsit client al casei, cel ce a surprins în schiţele şi picturile sale artistele şi dansatoarele de aici. Faima localului a ajuns până departe în lume, iar astăzi este o adevărată provocare să găseşti o masă liberă aici, deoarece rezervările se fac cu mult timp înainte, deşi preţurile nu sunt pentru toate buzunarele.  Îi privim cu uşoară invidie pe cei care îşi aşteaptă rândul să intre, îmbrăcaţi elegant, apoi mergem mai departe în noapte spre hotelul nostru, lăsând în urmă un cartier încărcat de istorie şi artă, inima „boemei” pariziene, alături de Montparnasse. 
Artiştii şi Montmartre
Dacă ar putea vorbi, micile străzi cu piatră cubică şi case din piatră, adevărată „cetate” a artelor, ţi-ar spune cum  mulţi artişti necunoscuţi, atraşi de mirajul „Oraşului Lumină” au devenit peste ani artişti celebri. Mergând pe străzile acestea înguste, nu ai cum să nu simţi fiorul trecerii prin lumea artei, ştiind că aici au lucrat şi au trăit Vincent Van Gogh, aici Picasso a pictat „Domnişoarele din Avignon”, tablou ce a marcat apariţia cubismului în pictură, Appolinaire şi-a scris poemele, Renoir a pictat folosind motive inspirate din frumuseţea cartierului.  Ar mai fi Maurice Utrillo, Modigliani, André Gill, pentru a-i pomeni doar pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi. 


O altă vizită extrem de interesantă poate fi făcută în cimitirul din Montmartre, un adevărat muzeu în aer liber, împărţit în bulevarde, străzi şi alei. Aici poţi vedea mormintele unor figuri reprezentative de pictori (Fragonard, Degas), scriitori (Gautier, Stendhal, Dumas fiul, Heinrich Heine), compozitori (Berlioz, Offenbach), actori (Sacha Guitry) sau mormântul celebrului balerin rus Nijinsky. 
Epilog
Aici se încheie ultima parte din serialul dedicat Parisului. Am scris despre el mai mult decât despre oricare alt oraş (defavorizând Londra, cel mai vizitat oraş din Europa, potrivit statisticilor), folosind foarte multe superlative, dar fără să exagerez în vreo privinţă. Am încercat să vă prezint o imagine cât mai amănunţită a Parisului, deşi am rămas cu câteva mustrări de conştiinţă, deoarece nu am amintit nimic despre cartierul futurist La Defense, Piaţa Bastiliei, Place des Vosges (cea mai veche piaţă din Paris) sau despre minunata arhitectură a Hotel de Ville (Primăria). Poate altădată. Bineînţeles că toate punctele de interes prezentate nu pot fi văzute într-o singură zi, rămânând la alegerea celui care ajunge la Paris să-şi facă un program propriu. Itinerariul prezentat de mine este acela pe care îl urmez împreună cu turiştii din grupele mele. Dacă am reuşit sau nu să redau întocmai farmecul unic al Oraşului Lumină, rămâne la aprecierea d-voastră, foşti sau viitori turişti prin Paris. 
Alex. BLANCK