02 februarie 2016

Redeschiderea traseului de motocros de pe Muscel, un obiectiv al Comisiei de Sport - Cultură din Consiliul Local

Începând de săptămâna trecută, mai precis la şedinţa de marţi, 26 ianuarie, Comisia pentru “Sănătate, cultură, învatamânt, culte şi tineret, sport si turism” a Consiliului Local a deschis discuţiile pe marginea unui subiect cu adânci conotaţii în percepţia publică câmpineană şi anume redeschiderea vechiului traseu de motocros de pe dealul Muscel. 


Încă de la închiderea traseului, în anii 2007 - 2008 (nu se ştie exact data la care a fost închis oficial), în urma unui cumul de decizii administrative ce au dus indirect la acest deznodământ (una dintre ele fiind hotărârea Consiliului Local din decembrie 2008, prin care s-a luat măsura creării unui drum de acces către lăcaşul de cult al Asociaţiei Augustinienele Sf. Rita, drum proiectat şi construit, întâmplător sau nu, destul de sinuos, astfel încât să încurce decisiv activitatea sportivă - v. foto), opinia publică a reacţionat negativ, dar fără prea mare influenţă pentru a modifica situaţia de facto. De atunci şi până în prezent au apărut multe legende pe marginea închiderii traseului, toate puse pe seama influenţei unor oameni de afaceri asupra administratorilor oraşului, neconfirmate niciodată oficial. 




În ultimii doi ani, mai mult decât oricând, odată cu explozia atitudinii civice pe reţelele de socializare, mulţi câmpineni iubitori ai sportului cu motor pe două roţi şi-au exprimat în repetate rânduri nemulţumirea faţă de închiderea nejustificată a celebrului traseu de motocros, cerând imperios implicare din partea autorităţilor locale. 
«Zgomot, fum, adrenalină, mici și bere, voie bună. Clasa muncitoare era pe Muscel și nu-și făcea griji pentru ce va pune a doua zi pe masă. Apoi... s-a făcut „liniște” până la „tulburarea” din '89. Iar acum? Mai știe cineva de o serbare câmpenească, care, atenție, n-avea loc doar pe vremea comuniștilor? Pe plaiurile mele natale nu știu să mai existe. Care o mai fi treaba în zona de agrement „Fântâna cu cireși”?»; «O, Doamne, ce timpuri, ce vremuri am trăit noi, câmpinenii, la aceste concursuri de motocros!»; «Mă duceam cu tatăl meu când eram mică. Ce frumos era pe Muscel»; «A fost odată, vremuri vechi. La vremuri noi cine să mai organizeze aşa ceva?» - acestea sunt doar câteva dintre comentariile pe care câmpinenii le fac în spaţiul public, unii cu nostalgie, alţii cu revoltă.


Pe fondul acestor nemulţumiri, dar şi în sprijinul continuării unei tradiţii sportive pierdute cu mare uşurinţă, Comisia de specialitate din Consiliul Local a hotărât să iniţieze o serie de consultări administrative prin intermediul cărora se intenţionează redeschiderea bazei sportive de pe Muscel. 
Mai multe amănunte am aflat de la consilierul local Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de sport - cultură, iniţiatorul dialogului pe această temă: “Ne gândim de foarte mulţi ani şi căutăm un moment bun pentru a relua discuţia pe tema redeschiderii vechiului traseu de motocros de pe Muscel. Cred că în contextul politico-administrativ actual, şi aici mă refer la ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp în societatea românească, acest moment a sosit şi mi-am asumat răspunderea de a începe negocieri atât cu factorii politici, reprezentaţi în administraţia locală, cât şi cu cei administrativi. Vă mărturisesc că după prima rundă de discuţii, mulţi dintre cei care ar putea decide în acest sens au fost surprinşi de această iniţiativă şi totodată vădit speriaţi de eventualele implicaţii. Nu prea înţeleg de ce, dar asta nu este problema mea! Dorinţa mea şi a mai multor colegi din politică şi din administraţie este să găsim soluţii pentru a redeschide o bază sportivă emblematică pentru Câmpina şi de a sprijini motocrosul, un sport iubit de foarte mulţi câmpineni. Nu spun că va fi uşor, dar sunt convins că se poate. Am avut plăcuta surpriză să constat că sunt mulţi concetăţeni care îşi doresc cu adevărat acest lucru. În acest sens am făcut deja primul pas şi am să merg în continuare alături de toţi oamenii buni pe acest drum. Trebuie să le dăm câmpinenilor ceea ce le aparţine, plăcerea de a vedea şi chiar de a participa în calitate de sportivi la o competiţie spectaculoasă”.
Foto: Mircea Scorţeanu

Editorial. OPOZIȚIA

Moto: 2, 3
Pornesc de la teza că parlamentul este instituția centrală a unui sistem democratic. Și asta pentru că în parlament avem o structură care se numește „opoziție”. Corolarul acestei teze, pentru situația din România, este că pseudo-democrația noastră ține de alcătuirea patologică a legislativului. Opoziția  reală, fermă, bine articulată și argumentată, consecventă lipsește. Avem, una doar formală, ceea ce în limbajul peluzei de la Petrolul se numește „joc de glezne”. Sau a te face că faci. Competență profesională: nulă; onestitate: nulă; aroganță: cît încape…cam asta este formula parlamentului român care conține o mulțime de specimene demne de orice insectar al unei reviste satirice. Dar niciun pic de opoziție. 
O vreme, un singur om a jucat rolul opoziției, fiind nevoit pentru asta să patineze periculos la marginea legii: Băsescu. Acum, președintele este o strălucitoare absență, iar prim ministrul sobru are cu totul alte preocupări decît gherila partinică. Cît de anti-democratic în esența sa este parlamentul dîmbovițean o arată reacțiile la recentul raport MCV. Raport care, lăudînd lupta justiției împotriva corupției, critică aspru complicitatea parlamentului la apărarea marilor inculpați. Făcînd pe mortul în păpușoi, iubitul nostru parlament are abilitatea de a se face că nu pricepe (da, la asta e de neîntrecut: abilitatea sălbăticiunii de a-și vîna prada) o dă la întors, se face că nu a înțeles ceea ce scrie clar în text: „Legislaţia în domeniul corupţiei trebuie să se aplice tuturor în mod egal şi la toate nivelurile. Ar trebui să se adopte criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor cu privire la ridicarea imunității parlamentarilor şi să se asigure faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea şi urmărirea penală a infracţiunilor de corupţie”. 


Și ce face parlamentul lui Zgonea & Tăriceanu? Cere revizuirea, - a cîta oară? - codului penal și codului de procedură, ca și cum acolo ar fi buba (textul citat spune exact opusul). Cu alte cuvinte, să tragă spuza pe turta lor. În loc să deblocheze rapid o lege de confiscare generalizată a averilor frauduloase, vor încerca să se acopere iar cu legi unsuroase, multiplu interpretabile. Sunt ași în chestia asta. Nu o iau în discuție pe jenanta doamnă Firea sau pe analfabeta învățătoare Anghel. Aici ajung la explicarea misteriosului motto pe care l-am pus acestor rînduri. Pe dumneavoastră nu vă ia cu fiori reci cînd vedeți cine sunt nr. 2 și nr. 3 în țara românească? Dl. Zgonea este lăcătuș mecanic și firește că nu e vinovat de asta, țara chiar ar avea nevoie de astfel de meseriași. Unde nu mai este rațional este acolo unde își închipuie că este calificat să conducă o țară. Nu v-ați îngrozi dacă ați ști că avionul în care tocmai v-ați urcat e pilotat de unul cu permis de tractorist? Tot de volan e vorba, la urma urmei. Cu Tăriceanu povestea e alta, într-o țară cu democrație veche, el și-ar fi încheiat cariera politică într-un binemeritat anonimat (de n-ar fi fost și oarece implicații penale) încă de acum zece ani, de la scandalul bilețelului roz. Așa, este lider al unui partid fantomă, nevalidat de nicio alegere, și, prin jocul intereselor politice, fără să aibă nici un merit, liderul Camerei. Pentru că hainele pică pe el impecabil și pare că poate vorbi la nesfîrșit (fără să spună nimic substanțial) lumea pare a-l crede mai puțin roturier decît ceilalți (efectul Petre Roman) parlamentari. 
Apropo: privind parlamentul nostru, riști să devii lombrozian, lipsa de rafinament pe care Cultura o aduce inclusiv pe chipul omului este strigătoare la cer. Inși metabolici, trăiesc doar pentru șmenuri la marginea legalităţii sau dincolo de ea. Parlamentul acesta ilegal și ilegitim, care refuză să pună în aplicare o decizie a Curții Constituționale privind validarea Referendumului, își arogă niște pretenții fabuloase. Nu înțeleg de ce mare parte a protestelor publice au loc în Piața Victoriei, cauza răului nu trebuie căutată la guvern (indiferent care ar fi acela), ci la modul defectuos, incompetent și anti-național de funcționare a legislativului. O masă amorfă și încrezută, o adunare de complici în care există un mare absent: democrația.
Christian CRĂCIUN

Încă o sărbătoare a cărţii la Câmpina

Prima lună culturală a anului la Câmpina s-a încheiat cu o pereche de întâlniri literare organizate vineri, 29 ianuarie, de Societatea Scriitorilor Prahoveni la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” şi la Casa de Municipală de Cultură „Geo Bogza”. Prilejul a fost oferit de apariţia, la Editura Eikon, a două cărţi semnate de autori din zona noastră: Serghie Bucur şi Christian Crăciun, cărora li s-a adăugat bucureşteanul Ionuţ Butoi. 


Prezenţa la Colegiul „Istrati” se datorează solicitudinii doamnei prof. Corina Elena Cernica (autoarea unei cărţi-eseu despre Mircea Eliade), aflată deja în „recidivă”, pentru că, prin grija dumisale, amfiteatrul de aici a mai găzduit şi alte întâmplări literare. Întâlnirea de aproape o oră cu elevii şi cei câţiva profesori a fost deosebit de interesantă, majoritatea informaţiilor oferite de oaspeţi fiind noi pentru majoritatea publicului. Valentin Ajder, reprezentantul Editurii Eikon, Seghie Bucur, autorul romanului „Neant. Colaj despre suferinţă”, Christian Crăciun, cu antologia critică „Lectio incerta”, dar mai ales cu „Ucronia eminesciană”, precum şi cercetătorul Ionuţ Butoi, cu „Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc” au avut discursuri accesibile, incitante, care au îmbogăţit, cu siguranţă, volumul şi calitatea informaţiei, constituindu-se, de cele mai multe ori, în răspunsuri la întrebări pe care tinerii prezenţi nu avuseseră ocazia să şi le pună. Cuvintele lui Mircea Vulcănescu (un nume necunoscut pentru elevii prezenţi!) - „fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a-l răsfrânge pentru alţii. Fiecare îşi face o idee despre lume şi despre om, în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa” - pot oricând să dea seamă de istoria mentalităţilor şi mişcărilor de idei din cele două decenii interbelice ale secolului XX, de moştenirea de inteligenţă ce nu trebuie abandonată. 


Ionuţ Butoi a reuşit să convingă, fără vreo inflaţie de cuvinte, că saltul intelectual din acea perioadă nu a putut fi stins cu totul de cei 45 de ani sub totalitarismul comunist nivelator de conştiinţe, pe care Christian Crăciun l-a sintetizat excelent: „Comunismul a scos la suprafaţă tot răul din om.” Se pare că, în 25 de ani de post-comunism, încă nu ne-am curăţat cu totul de acest rău. „Ucronia eminesciană” a fost „regina balului”, viziunea proaspătă a eseistului asupra operei „poetului nepereche” plecând de la „Memento mori” fiind primită cu interes şi curiozitate, mai cu seamă că nu avea nimic de-a face cu schema scheletică şi falsă oferită de programa şcolară – curricula!!! – în predarea literaturii române. „Eminescu este dintre acei autori cu o operă să-i spunem holografică, el nu scrie un poem anume, ci urmăreşte un gând până la ultimele lui consecinţe. Aproximându-l în diferite feluri. (...) Eu am propus aici citirea dinspre imaginal și ucronie, mai sunt, desigur, o mulţime de astfel de puncte de situare holistice în care se poate situa interpretul.” 
Povestea lui Serghie Bucur despre agonia şi moartea unui copil îmbolnăvit de hiv-sida în urma unei injecţii cu o seringă nesterilizată a făcut ca unii ochi să lăcrimeze discret şi furia mocnindă împotriva sistemului minat de haos şi iresponsabilitate să crească. Orei de cultură de la Colegiul „Istrati”, în timpul căreia tinerii au primit gratuit exemplare din „Revista Nouă” şi „Urmuz” - i-a urmat întâlnirea de la Casa de Cultură.


Câteva zeci de locuitori ai Câmpinei – dar şi prieteni ai lor din oraşele învecinate: Ploieşti, Floreşti, Breaza, Comarnic – au populat sala Constantin Radu şi s-au delectat cu bogata expoziţie de carte a Editurii Eikon, ba chiar au făcut achiziţii valoroase pentru biblioteca personală. Prelegerilor susţinute de Florin Dochia, Valentin Ajder, Serghie Bucur, Ionuţ Butoi şi irezistibilul Christian Crăciun, li s-au adăugat intervenţii incitante, uneori interogative fie şi retoric, datorate hispanologului Andrei Ionescu, poetei Livia Dimulescu, cercetătoarei întru Hasdeu Jenica Tabacu, criticului Constantin Trandafir şi istoricului Alin Daniel Ciupală. Despre trauma memoriei, realitatea imaginală, misteriosul domeniu translogoreic şi încă multe alte teme sugerate de personalităţile în discuţie (Mircea Vulcănescu & alţii, Mihai Eminescu) au făcut cvasi-dialogul cu publicul generos cu aplauzele un adevărat regal al deschiderii culturale, î-a permis să se poată ridica la niveluri spirituale înalte şi să poată coborî spre profunzimi uimitor de clare pentru minţile deschise. 
Astfel, ziua de vineri, 29 ianuarie 2016, prin oferta Societăţii Scriitorilor Prahoveni şi a oaspeţilor de le Editura Eikon, s-a dovedit a fi o sărbătoare nu numai a cărţii, ci şi a neobositei interogări de sine, a îndemnului spre dezvoltare personală. (F.F.)

P.S.: Nu uitaţi: în februarie, urmează „Centenarul Mişcării DADA”!


Scurt isograf despre un crisograf

Vineri, pe la prânz, Christian Crăciun (foto) și-a lansat (și) la Câmpina un volum de Isografii, eseuri din evadarea în esențial. Isografiile, spune autorul, sunt adevăruri interioare, convingeri. Icoane ale inimii, aş adăuga eu. Domnul Crăciun e unul dintre scriitorii care "lucră" cu așa ceva. Materia lui primă sunt textele inimii. Eu îl numesc crisograf. Adică un copist care smulge cuvinte din el și le așază pe coală.


Am citit și citesc cu mare plăcere scrierile sale. Spre deosebire de alţi autori, ale căror scrieri au gust de OSB-uri, de biscuiți DITA (da, scrierile lor sunt ca rondelele de slăbit: fără gust, fără calorii, fără sare!), scrierile domnului Crăciun sunt digerabile. Mai mult, sunt prăjituri ce pătrund până în adâncul stomacului... Au calorii. Și culmea, nu fac diabet, ci bine!
Profesorul Crăciun nu e doar crisograf, ci un apologet al bunului simț. Un combatant al viciilor proaste. Unii poate nu-s de acord cu mine, dar este un chirurg al cuvintelor. Când pune mâna pe bisturiu, Cristi Crăciun sparge puroiul. Malpraxisul provocat de incompetenții cu cap prea strâmt și inimă prea îngustă, vorba lui Eminescu. Fie ei în învățâmânt, în politică sau în cultură... (Isuse, și câți sunt!)
Interesant este că ideile și cuvintele sale nu evoluează labirintic, nu te introduc într-o rețea de unde nu știi încotro s-o apuci, nu-s filosofii aerine, care n-au feedback, n-au target decât familial. Nu-s scrieri unde se nasc luminițe la capatul tunelului, aşteptate dar de neatins. Domnul Crăciun nu este doar un spărgător de gheață, ci și de menținere a apelor limpezi; nu are un discurs spumos, o retorică a distructivismului, ci este unul din scriitorii ce oferă soluții. Am citit la mulți derviși ai condeiului destule eseuri, editoriale pline de resentiment, niște baroase ce sparg capete și frâng oasele chiar și-ale răstigniților. Dar soluții nu am gasit. Te lasă-n coadă de pește. La doctorul Crăciun nu există scriere fără practică. Și la ce ne-ar folosi să știm toată literatura, filosofia, istoria, religia, toată cultura lumii, dacă n-o putem procesa, dacă nu e aplicabilă?
Omul Crăciun mai are o calitate. Te poţi bizui pe el. Adică nu e un scriitor, un profesor, un individ dintre indivizi, de tip giruetă, care-o dă când cu comuniștii, când cu regele, când cu stânga, când cu dreapta, când cu credința când cu ateii... Are constanță, verticalitate, ceea ce multora dintre telurici le lipsește! Se vede asta de pe Lună...
Imi mai place ceva: nu e extremist! Domnul Crăciun, vorba lui Frunzetti, nu s-a autotintitulat superbun, dar visează laolaltă cu bunii. Nu știu dacă aș putea să îl numesc bard, dar e un "poet" care n-a exclus în epistolele sale dumnezeirea, providența. Nu e unul dintre cei, vorba lui Balzac, care s-au urcat pe scaune mai înalte decât cărțile pe care le-a citit. Căci numai aroganța, o prostie a fudulului, o nebunie (Biblia arată  că "nebunul zice că nu este Dumnezeu") te lasă să te crezi buricul pământului. Și vorba lui Max Lucado: "nu toate se învârt în jurul meu!"...
E o plăcere și o igienă să găsești cuvinte de mulțumire, mai ales în vremuri neașezate și în locuri șubrede, vorba domnului Pleșu. Mă bucur că sunt contemporan cu domnul Crăciun. Și mai mult, prieten... Chiar fără Bergenbier.
Spunea prietenul meu Vladimir Pustan că la Charles Beard istoria se rezumă în patru faze: când zeii vor să distrugă pe cineva, îl îmbată cu puterea; moara lui Dumnezeu macină încet, dar mărunt; albina fertilizează floarea ce o pradă; și, când e suficient de întuneric, se zăresc stelele…
Suntem în ultima fază a istoriei… E suficient de întuneric… Mulțumim că mai apar stele ... Una din ele e Christian Crăciun! Să luminezi bine, maestre! O flacără, oricât de mică, poate face noaptea ce nu poate face soarele...
Nicolae Geantă

Tituş Constantin, intrepret de muzică folk: „Muzica şi artele, în general, au fost refugiul meu în meditaţie şi rezonanţa cu Dumnezeu”

Tituş Constantin s-a născut la Comarnic, pe 25 ianuarie 1964, însă “Câmpina este oraşul devenirii sale”. Aici a urcat prima dată pe scenă ca solist vocal. A cântat câţiva ani buni  alături de Front Page, în Grecia şi SUA şi are un palmares impresionat, obţinând multe premii la festivalurile de folk. Scrie poezii, pictează şi iubeşte muntele, dar cel mai mult îi place să cânte. Folk-ul lui Tituş Constantin poate fi comparat cu zborul liber al unei păsări, care poartă înscrise pe aripi portative de sentimente absolute, care odată risipite în eter ajung în sufletul oamenilor şi rămân acolo pentru totdeauna. 


- Ai respirat muzică încă din copilărie? De unde începe povestea ta?
- Aşa este. Eram un copil de-o şhioapă, cum se spune, nu aveam nici doi ani şi luam două beţe de sub vatra de foc şi imitam cântatul la vioară. Mai tarziu, tot copil, apoi adolescent fiind, cântam acapela cutreierând dealurile zonei în care am crescut şi apoi am învăţat singur să cânt la muzicuţă, după ureche. Am moştenit, probabil, asta de la tatăl meu, care a cântat puţin la acordeon şi de la mama mea, care iubea muzica instrumentală foarte mult. Dar părinţii mei, deşi au văzut că am talent, nu au ştiut că există gimnaziu de muzică la Ploieşti, să mă fi dat să învăţ direct pe note. Am fost autotdidact şi am învăţat să cânt la chitară prima dată abia la 18 ani şi cu ajutorul unor prieteni apropiaţi. Dar, ştii cum se spune, nu e niciodată prea târziu să faci un lucru bun în viaţa ta. 
- Când ai avut prima tangenţă cu scena?
- Este o amintire încă foarte vie. În clasa întâi, învăţătoarea noastră m-a pus în rolul principal al poveştii cântate a ciobănaşului, pe care trebuia să o interpretăm la serbarea de sfârşit de an. Şi am deschis spectacolul tot eu, cu un cântec cântat acapela, care se chema „Ţara mea”. Eram îmbrăcat în costum naţional! Eu, o mogâldeaţă de 70 cm înălţime, în mijlocul ditamai scenei de la Casa de Cultură! Zâmbesc şi acum când mă gândesc la acea imagine... 
- „Chitara mea, chitara mea, chitara mea/ Lacrimi târzii vor izvorî din noi/ Chitara mea, chitara mea, chitara mea/ Ne vom iubi, vom fi doar amândoi”. Tu şi chitara ta, o dragoste fără frontiere, unică în armonia misterelor vesperale?
- Ai simţit foarte bine spiritul mistic al acestui cântec care, de fapt, este prima mea compoziţie integrală din 1980 şi care, în versiunea aceea, era scrisă în limba engleză şi avea cam acelaşi mesaj, dar scris cu alte versuri. La câteva luni, un prieten mi-a spus că trebuie să îi fac versuri în română şi a ieşit acest cântec, care are în el un adevăr universal. Artiştii îşi purifică încercările vieţii prin arta lor, iar instrumentele artei pe care o fac îi ajută în asta şi astfel reuşesc să dea oamenilor din trăirile lor, cu care aceştia din urmă rezonează în spirit şi atunci ajung să le placă o piesă. Muzica şi artele, în general, au fost refugiul meu în meditaţie şi rezonanţa cu Dumnezeu, cu adevăruri pe care le trăieşti şi le simţi şi vrei să le împărtăşeşti şi oamenilor, în mod indirect sau metaforic, pentru ca şi ei, la rândul lor, să îşi exalteze simţul artistic pe care oricum îl au, dar pe care poate nu-l pot materializa scriind muzică. 
- Cum te-ai „virusat” cu dragostea pentru folk?
- Îmi place că ai folosit un termen foarte modern… „virusat”. Din nou zâmbesc fericit pentru că este şi acesta un adevăr pe care toţi folkiştii, fie că sunt artişti sau ascultători, îl ştiu foarte bine. Muzica folk are un mesaj puternic şi pozitiv, de fiecare dată luat din realitate şi nu este o muzică „fabricată” doar de sezon, ca să scoată nişte bani. Folkiştii vor să ajute la evoluţia spirituală şi mai ales socială a omenirii, nu să o îngroape, cum fac alte genuri deocheate sau fără valoare ale aşa-zisei muzici contemporane. Pentru asta, ei îşi pun sufletul pe tavă, cum se spune. Odată ce descoperă acest gen, atât artiştii, cât şi ascultătorii nu se mai pot devirusa de folk.  
- Ai câştigat multe premii şi trofee la diferite festivaluri... Care dintre acestea te-a emoţionat cel mai mult?
- În decursul a doi ani am câştigat câteva din trofeele festivalurilor folk din ţară. Nu am avut emoţii. Am scăpat de ele de când eram copil şi eram pe scenă mereu în festivalurile şcolare sau naţionale de atunci, fie ca actor, fie ca muzician. Acolo am cunoscut şi m-am împrietenit cu toţi folkiştii, mai mult sau mai puţin celebri, cu a căror muzică am copilărit. Acum am ajuns să cânt şi să colaborez cu mulţi dintre ei, ceea ce mă onorează şi îmi dă satisfacţia plăcută a împlinirii. Închipuiţi-vă cum e să fii adolescent şi să mergi să ceri un autograf lui Mircea Baniciu şi peste 20 de ani să ajungi să cânţi cu el!  
- Pe Emeric Imre cum l-ai cunoscut?
- Emeric Imre este născut în zodia Vărsătorului, ca şi mine. Ne-am cunoscut la celebrul Festival „Om Bun”, organizat de Victor Socaciu în Bucureşti. El avea recitalul lui, iar eu cântam acolo împreună cu Dinu Olăraşu, un alt Vărsător cu care rezonez foarte mult spiritual şi muzical. Cu amândoi sunt foarte bun prieten şi cântăm împreună de multe ori. 


- Folk, rock, jazz, country... Care este punctul lor de întâlnire?
- Toate genurile de muzică bună şi cu adevărată valoare artistică au fuzionat, pentru că informaţia şi influenţa se răspândesc foarte repede datorită tehnologiei. Este normal să te influenţeze foarte mult, în ceea ce scrii, genurile cu care ai crescut. Eu am crescut cu folk, rock, country datorită fratelui meu mai mare, care asculta ilegal pe atunci postul de radio Europa Liberă. Jazz-ul şi muzica medievală le-am descoperit şi am ajuns să le cânt mai târziu, odată cu evoluţia percepţiei şi interpretării muzicale. Jazz-ul este un gen muzical greu, pe care nu oricine îl poate înţelege sau cânta. Acum, alături de iubita şi colega mea, alături  de care cânt, Rodica Boldorea, violonistă la Opera din Braşov, descopăr un alt gen foarte greu, muzica clasică, opera, care sigur mă va influenţa în viitor.
- Muzica folk este considerată ca fiind singurul gen al cărui caracter muzical nu a fost niciodată definit. Care crezi că este explicaţia?
- Orice cântec se naşte cu un pian sau cu o chitară. Louis Armstrong, celebrul jazzman, compozitor şi interpret, spunea „All music is folk”. Pentru că prima dată  cânţi pentru „folks” (oameni buni), pentru cei ce te ascultă cu sufletul. Cam asta ar fi explicaţia simplă, pentru că atunci când apari doar cu o chitară acustică şi o voce, toată lumea tinde să te ia drept folkist. Dar aşa cum spuneam, fiecare folkist cântă în funcţie de genul care l-a influenţat şi de aceea folkul este un gen ce nu se poate defini exact. 
- Crezi că muzica folk alimentează trăirile mai intens decât alte genuri muzicale?
- Sigur! Este forma cea mai simplă, directă şi uşor de perceput pentru urechea umană, cea mai uşoară cale prin care sufletul omului poate prinde mesajul poetic şi muzical al unui cântec. Bineînţeles că o anumită orchestraţie îi poate amplifica energia şi atunci percepţia emoţională este mai intensă. Este ca şi muzica de cinematografie, fără de care filmul nu te-ar face să ai trăirile puternic amplificate. Ar fi chiar de nevăzut! Anumite cântece, însă, se cer neorchestrate, lăsate aşa simple, doar cu vocea şi chitara sau cu pian. 
- Mai este receptat acest gen în peisajul muzical românesc?
- Întotdeauna va fi. Aşa cum am spus, este aproape de sufletul celor ce simt valoarea poetică şi muzicală şi, apoi, prin latura lui protestatară, întotdeauna va exprima critica şi revolta oamenilor la adresa lucrurilor ce nu convin în societate. 
- Ştiu că mai ai şi alte pasiuni prin care exprimi dragostea ta pentru viaţă. Care sunt acestea? 
- Sunt recunoscător faţă de Dumnezeu că m-a înzestrat cu talent nu numai pentru muzică. Am mai multe pasiuni care chiar îmi fac viaţa frumoasă. Nu sunt profesionist în niciuna, deşi am câştigat bani şi din pictură. Îmi place foarte mult acuarela şi îmi place foarte mult natura, să merg pe munte. Ca un sport extrem, şi chiar ca o asceză spirituală, fac escaladă pe stâncă, alpinism şi îmi plac enorm plimbările în natură. Pentru că am cântece scrise pe versurile mele, vă închipuiţi că am şi câteva poezii, de care nu sunt foarte mândru, pentru că nu mă consider un poet de excepţie, dar ele pot fi adunate oricând într-o carte pe care merită să o citeşti pentru sufletul tău.   
- Ce înseamnă Câmpina pentru tine, te regăseşti în peisajul ei artistic?
- M-am născut în Comarnic şi am stat acolo cu părinţii numai până la 4 ani. Dar  cel mai mult am copilărit şi crescut la Câmpina. Aici am evoluat artistic şi sunt cât de cât recunoscut ca artist, chiar dacă îmi petreceam vacanţele şi pe dealurile şi prin pădurile frumoase ale Comarnicului. Câmpina este oraşul devenirii mele. Astăzi locuiesc însă mai mult prin Braşov, unde şi lucrez în studio la cel de-al doilea album, care va fi în totalitate cu cântece în limba engleză, pentru că am simţit să scriu în engleză de la primele mele compoziţii. Chiar am adunate cântece foarte vechi, scrise demult şi cântece foarte noi scrise în ultimii doi ani. Va fi un album foarte frumos şi bogat orchestrat, cu valenţe puternice de muzică rock creştină,  piese despre întâmplări ale vieţii mele şi despre iubire. Are valenţe creştine pentru că sunt piese în care cânt despre Dumnezeu şi legătura mea cu divinitatea, iar Dumnezeu este Iubire şi când cânţi despre Iubire, cânţi şi despre Dumnezeu. 
Andreea Ştefan

CÂMPINENI CARE FAC CINSTE ORAŞULUI

IV. Colecţionari împătimiţi 

Câmpina a avut mari iubitori de artă şi cultură. Unii dintre ei, cu venituri modeste, dar mânaţi de dragostea pentru relicvele trecutului, au reuşit să alcătuiască colecţii valoroase, chiar dacă nu se puteau compara cu cele ale marilor colecţionari din Bucureşti - Krikor Zambaccian (1889 – 1962), George Oprescu (1881 – 1969), Anastase Simu (1854 – 1935,  Muzeul Simu, cu o arhitectură asemănătoare unui templu grecesc din antichitate, a fost una din primele clădiri demolate în capitală pentru a face loc unui bloc banal, în care funcţiona la parter magazinul „Eva”), Toma Stelian (1860 – 1925, în muzeul căruia s-au păstrat multă vreme schiţele şi studiile lui Nicolae Grigorescu, care aparţinând Primăriei Câmpina au revenit acum în oraş şi vor fi expuse în câteva săli de la etajul Casei Căsătoriilor). Toţi aceştia au lăsat în casele lor somptuoase colecţii de artă inestimabile pe care le-au donat Bucureştiului. 
Câmpinenii noştri au fost nişte colecţionari eclectici. În casele lor găseai tablouri, artă decorativă, cărţi dintre care unele ediţii bibliofile, filatelie şi cartofilie. Probabil cea mai valoroasă colecţie a aparţinut domnului Niculescu, tapiţer de meserie, care fără să aibă şcoli înalte, a făcut o pasiune pentru arta plastică. Îmi povestea că uneori, când ajungea în capitală şi nu îi ajungeau banii pentru a achiziţiona un obiect preţios din anticariat, îşi vindea haina la talcioc şi venea fericit acasă cu o nouă piesă valoroasă. Eram adolescent când împreună cu colegul şi bunul meu prieten Adrian Ionescu (ajuns mai târziu un pictor important), am cunoscut un artist bucureştean care lucra pe stradă, pictând la momentul acela un peisaj cu zona în care era situată Biserica Catolică. Am asistat până a terminat tabloul şi din vorbă în vorbă ne-am împrietenit. Se numea R. (Ronsebluth). Iosif (1894 – 1975) şi era unul din pictorii importanţi ai perioadei interbelice. Adrian, vecin cu tapiţerul Niculescu, l-a invitat pe Iosif să vadă colecţia de tablouri a acestuia. Era prin 1953 când împreună cu ei am intrat prima dată în casa domnului Niculescu de pe strada Kogălniceanu. O vilă cu aspect de cabană montană, cu vitralii la ferestre, cu mozaicuri frumoase în încăperi şi cu şeminee înalte în fiecare cameră. Am în faţa ochilor şi acum colecţia de tablouri expuse pe pereţii vastului salon al casei. Piesa de rezistenţă era un Grigorescu, un car tras de patru boi pe prundul râului Doftana, în culorile întunecate ale amurgului. Din spusele proprietarului am reţinut că tabloul aparţinuse familiei fostului prim ministru liberal Gheorghe Tătărăscu (1886 – 1957). Spunea atunci dl. Niculescu că şi dacă vreodată va sărăci, de acest tablou nu o să se despartă. Mai avea foarte multe lucrări care proveneau din atelierul câmpinean al marelui nostru pictor. În tinereţe fusese foarte bun prieten cu fiul artistului, Gheorghe Grigorescu, un bun ceramist, proprietar al unei mici fabrici de teracotă aflată în spatele casei devenită acum muzeu. De la acesta achiziţionase zeci de desene, o goaşă, crochiuri din care cred că mai târziu o bună parte le-a vândut Primăriei şi sunt acum în colecţia care va fi curând expusă. M-au frapat două portrete de fetiţe care îi aparţineau lui Nicolae Tonitza şi un tablou de dimensiuni mai mari, flori de măceş, semnat de Ştefan Luchian. Mai erau în casă statuete, arme de panoplie şi peste tot vrafuri de cărţi, între care şi colecţiile unor reviste importante, cum ar fi „Covorbiri literare”, dar şi revistele avangardei, care acum sunt de mare preţ. Era interesant să-l asculţi pe proprietar, care pentru fiecare obiect, pentru fiecare carte, avea o poveste, o istorie care te fascina. Din fericire, în casa lui locuiesc acum tinerii săi nepoţi, familia Stroe, pictori şi sculptori foarte înzestraţi.
Un personaj pitoresc, pe care l-am cunoscut mai târziu, prin anii ’70, a fost dl. Bădrăgan, născut la Galaţi şi trăind o mare parte din viaţă în oraşul de la gurile Nistului, Cetatea Albă. Soţia sa, provenită dintr-o familie de răzeşi basarabeni înstăriţi, avea vreo 400 de hectare de teren şi pentru asta, în regimul sovietic, împreună cu sora sa, a stat mult timp exilată în Kazakhstan. Micuţă, amabilă, vorbăreaţă, ne povestea multe întâmplări legate de cumplitul exil când, dacă ele moldovencele n-ar fi reuşit să cultive un petec de pământ, ar fi murit de foame. Dl. Bădrăgan era un împătimit iubitor de carte şi de muzică lăutărească. Şi el povestea frumos despre viaţa din bogata Basarabie. Reţin şi acum cu câtă plăcere evoca mâncarea făcută dintr-un peşte care trăia numai în limanul Nistrului, care avea o carne cu un gust savuros. Avea o rablă de magnetofon cu care înregistrase sute de cântece lăutăreşti. Când descoperea lăutari talentaţi, le plătea o noapte de chef şi le înregistra tot repertoriul. Pasiunea cea mare o avea însă pentru carte. La pensie, retras la Câmpina, locuia în clădirea aceea monumentală de pe centru numită, pentru faţada sa bogat ornamentată, Casa Veneţiană. La primul etaj erau birourile Cooperativei Munca, la al doilea etaj erau apartamente. O avea vecină pe nepoata d-nei Bădrăgan, Aura Donos, bine cunoscută în oraş, care avea de asemenea darul de a povesti frumos. Dânsa ne spunea că atunci când ruşii au ocupat Basarabia, bătrâna lor mamă (erau trei băieţi şi o fată) le-a spus: mergeţi tot spre apus, acolo este România şi fugiţi să scăpaţi de bolşevici! Sute de kilometri au mers pe jos, iar copila care era atunci Aura Donos a purtat tot drumul în braţe o plapumă, singurul lucru cu care plecase din casa părintească. În holul comun al acelor apartamente, dl. Bădrăgan avea vreo zece dulapuri înţesate de cărţi din toate genurile şi din toate epocile. O bibliotecă uriaşă înregistrată meticulos într-un repertoir, care îl ajuta să găsească imediat o carte solicitată de vreun amator. Pentru a-şi mai completa pensia modestă,  Dl. Bădrăgan mai vindea, scump ce-i drept, din cărţile sale. Dar până când a murit, a cumpărat mult mai mult decât a vândut.
O colecţie de artă populară, artă decorativă, tablouri, argintărie şi diverse vase de aramă, pictură şi sculptură se afla în Vila Crăciun. Proprietarele celei mai importante librării din oraş, surorile Irina, Maria şi Olimpia, au strâns toată viaţa obiecte de valoare, transformând casa lor, vila de pe Câmpiniţa asemănătoare cu castelul Reginei Maria de la Balcic, într-un adevărat muzeu. Regina Maria şi fiica sa, principesa Ileana, îşi comandau costumele naţionale pe care le purtau foarte des, în diferite ocazii, la atelierul aflat în Vila Crăciun. În interior, vila avea lambriuri, scări şi galerii pentru perdele lucrate de artizanul câmpinean Nicolae Goage. Voiau surorile iubitoare de frumos ca după moartea lor, casa să fie transformată într-un muzeu care să îmbogăţească patrimoniul oraşului nostru. N-a fost să fie aşa! Ofiţerii de securitate care lucrau la unitatea militară din parcul Istrati aveau nevoie de locuinţe în apropierea locului lor de muncă şi în 24 de ore, după ce le-au plimbat pe la mai multe adrese din oraş, le-au obligat să se mute. Au ales casa de pe bulevard din zona numită de câmpineni Cotul Donului, unde Olimpia Crăciun, ultima dintre surori, care a supravieţuit până prin anii ’80, păstrase nucleul cel mai valoros al colecţiilor lor. La moartea ei, colecţia preţioasă s-a spulberat şi oraşul nostru a pierdut şansa de a mai avea încă un muzeu interesant. 
Un alt personaj care a rămas în amintirea câmpinenilor, Radu Niculescu Mislea, jurist şi profesor, a locuit într-o vreme într-o căsuţă ridicată de deţinuţii de la Doftana pentru directorul închisorii. Se afla într-o zonă care era atunci o mică junglă formată din copaci, mărăcinişuri şi mlaştini, pe locul unde acum se află astăzi Fundaţia Speranţa Copiilor. În ultimii ani se mutase într-un apartament de bloc în care avea picturi ale unor artişti din epoca interbelică, o mare colecţie filatelică, sute de cărţi, argintărie (între care o interesantă fructieră ce aparţinuse familiei Kogălniceanu). Radu Niculescu îşi alesese cognomenul de Mislea deoarece tatăl său fusese director al închisorii Mislea şi mai apoi director general al închisorilor din România. Radu Niculescu făcea şi cercetări de istorie locală, avea studii despre mişcarea muncitorească din Câmpina şi despre viaţa culturală a oraşului. I-a ajutat pe mulţi să-şi facă lucrările de licenţă sau chiar tezele de doctorat, folosind manuscrisele sale. La senectute era îndrăgostit de o distinsă doamnă din Câmpina, pentru care a scris frumoase poezii şi căreia i-a lăsat, prin testament, colecţiile sale. 
Interesant prin profesionalismul cu care şi-a alcătuit colecţiile era dl. Gheorghe Chiriţă, fost şef de gară, care moştenise de la socrul său, Socratex Trifănescu (mecanic de locomotivă), o casă veche în zona Notariatelor. Dacă nu ar fi fost demolată, Casa Trifănescu ar fi putut rivaliza cu casa Hagi Prodan din Ploieşti, actualmente muzeu, prin arhitectura ei medievală (o clădire albă, dispusă pe trei laturi în jurul unei curţi interioare). Era încărcată de mobile vechi, litografii cu scene istorice şi multe cărţi din celebra „Biblioteca pentru Toţi”. Dl. Chiriţă reuşise să alcătuiască o colecţie completă din  tot ce însemna bancnotă românească, de la primele care au circulat, până la cele mai recente. Erau strânse în câteva albume şi te uimea cât de bine se păstraseră, dând chiar impresia că sunt noi. Avea şi o colecţie cu tot ce a însemnat monedă de argint din perioada care corespunde cu istoria modernă a României. Această colecţie a fost prezentată şi într-un catalog publicat în SUA – „A Catalog of Modern World Coins” de R. S. Yeoman. Autorul îi trimisese d-lui Chiriţă catalogul cu dedicaţie datată „New York, 3 februarie 1975”. 


Regretatul meu prieten, Alexandru Petracek, a avut şi el colecţii, dar mai puţin obişnuite. Strânsese sute de cutii de chibrituri din diferite epoci şi diferite ţări, sute de ambalaje de lame de ras fabricate pe perioada unei jumătăţi de secol, cărţi poştale, filatelie şi monede. 
Aş mai aminti câţiva câmpineni cu dragoste pentru frumos şi cultură, care au reuşit să adune tablouri, mobile vechi, cărţi, ceramică ori covoare. Cel mai important ar fi inginerul Prodom, proprietarul casei de pe strada Griviţei, vecină cu Casa de Cultură „Geo Bogza”. Fiind director la rafinărie, avea posibilitatea să cumpere lucruri foarte scumpe: mobilă Biedermeier, tablouri cu rame somptuoase şi plăcuţe de alamă care arătau că provin majoritatea din şcoala germană clasică, pahare şi cupe din cristal de Baccarat (cum am mai văzut numai în dulapurile aflate în mansarda Castelului Peleş), pendule vechi şi veritabile covoare persane. În anii ’50, cu casa naţionalizată (devenită mai târziu grădiniţă), fără serviciu, fără pensie, trăia vânzându-şi comorile. Cea mai mare parte a fost cumpărată de frizerul de lux care îl servea în perioada lui de glorie, dl. Rainovici. 
Ar mai fi de amintit judecătorul Niculescu, a cărui casă de pe bulevard avea un interior împodobit cu tablouri ale unor artişti cunoscuţi şi mobilă veche. De asemenea familia Ioanovici avea o bibliotecă cu cărţi superb legate şi de asemenea mobilă de epocă, dar şi multe piese valoroase din ceramică în stil românesc. Colonelul Stănescu şi soţia sa, care locuiau într-o vilă situată pe strada care ducea în fostul parc Istrati, aveau de asemenea o mare bibliotecă în care se remarcau cărţi cu dedicaţii şi autografe de la unii din cei mai importanţi scriitori români şi tablouri de Rudolf Schweitzer Cumpăna (1886 – 1975). 
Poate au mai fost şi alţi colecţionari pasionaţi, dar eu personal i-am cunoscut numai pe aceştia. Cu toţii merită apreciaţi pentru marea lor pasiunea de a strânge şi a păstra opere de artă, fiind câmpineni care fac cinste oraşului nostru. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. O zi la curtea Regelui Ludovic al XIV-lea – Regele Soare

Astăzi vă invit să petrecem o zi la curtea unui mare monarh, în palatul său de la Versailles, aşa după cum o descrie în celebrele sale „Memorii” Ducele de Saint – Simon, scriitor francez care prezintă în cartea sa viaţa şi personajele celebre de la curte în perioada 1691 – 1723. Deşi un aspru critic al regelui Ludovic al XIV-lea, el fiind membru al curţii regale, Ducele găseşte şi cuvinte de laudă la adresa domniei Regelui Soare. 
Cu câţiva ani în urmă am găsit pe site-ul www.chateauversailles.fr, o descriere a unei zile la curtea regelui. Din versiunea în limba engleză am tradus şi am adaptat textul respectiv, pe care vi-l prezint azi, provocându-vă la un exerciţiu de imaginaţie, închipuindu-ne că facem parte dintre favoriţii regelui, pe care îl însoţim pe parcursul unei zile întregi, de dimineaţa până seara. Aşadar...


Ceremonialul trezirii
8.30 dimineaţa. „Este timpul, sire” – anunţă Primul Valet, trezind regele şi astfel începe ceremonia trezirii. Doctori, familia şi câţiva prieteni favoriţi intră, pe rând, în dormitorul regelui, unde acesta este spălat, pieptănat şi din două în două zile bărbierit. Şambelanii dormitorului şi garderobierul intră apoi pe rând pentru o ceremonie în timpul căreia regele este îmbrăcat şi ia micul dejun ce constă dintr-o supă. Sunt admise, de asemenea, în cameră cele mai importante ofiialităţi ale regatului şi se estimează că numărul obişnuit al celor ce participă la ceremonie ajunge la 100, toţi bărbaţi. 
Messa (slujba de dimineaţă)
Este ora 10.00. La părăsirea apartamentului regal, în Sala Oglinzilor se formează o procesiune. Regele conduce procesiunea de curteni prin marele apartament. Cei prezenţi pot îl pot vedea şi îi pot chiar înmâna o petiţie sub forma unei cereri scrise. În capela regală, Ludovic îşi ocupă jilţul regal. Slujba durează în jur de 30 de minute. Corul, cunoscut cu numele de „Muzica capelei”, renumit în întreaga Europă, interpretează cântece noi compuse de Lully, Lalande şi alţii.
Consiliul
Este ora 11.00. Întorcându-se în apartamentele sale, regele ţine un consiliu în cabinetul propriu. Duminica şi miercurea sunt dedicate Consiliului de Stat. Marţea şi sâmbăta se discută problemele financiare. Lunea, joia şi vinerea, un alt Consiliu de Stat ar putea înlocui un Consiliu de Urgenţă pe probleme interne sau un Consiliu Religios ori regele s-ar putea decide să se concentreze asupra programului său în domeniul construcţiilor. Cinci sau şase miniştri de obicei îl sfătuiesc pe marele monarh care vorbeşte puţin, ascultă mult şi întotdeauna decide („Eu sunt statul”). 
Masa de prânz
Este ora 13.00. Regele ia prânzul singur, în dormitorul său, la o masă cu faţa spre fereastră. Masa de prânz este, teoretic, o masă privată, dar regele admite câţiva curteni să fie prezenţi, la fel ca la ceremonialul trezirii. 
Plimbare sau vânătoare?
Este ora 14.00. Regele anunţă întotdeauna dimineaţa programul după-amiezei. Dacă s-a decis la o plimbare, aceasta ar putea fi făcută pe jos, în grădina Palatului de la Versailles (după un itinerariu pe care el însuşi l-a propus) sau într-o caleaşcă, însoţit de doamnă. Pe de altă parte, vânătoarea, una din pasiunile Bourbonilor, va avea loc pe terenurile de vânătoare sau în pădurile înconjurătoare, însoţit de câini.


Serată prietenească sau muncă
Este ora 18.00. Ludovic al XIV-lea adesea îşi lasă fiul să conducă o adunare prietenească privată, cu scopul de a socializa, cunoscută sub numele de „Soirées d’appartement” (Serată de apartament). Regele ar putea alege să semneze multe scrisori pregătite de secretarul său, pentru ca apoi să meargă spre apartamentele doamnei de Maintenon (favorita sa), unde ar putea studia un dosar important cu unul din cei patru secretari de stat. 
Supeul (cina târzie)
Este ora 22.00. O mulţime umple antecamera apartamentului regal pentru a fi martorii supeului public. Regele este însoţit la masă de prinţi şi prinţese din familia regală. Îndată ce masa se termină, regele se întoarce în dormitorul său pentru a spune noapte bună doamnelor, apoi se retrage în cabinet, unde îşi îngăduie plăcerea unei conversaţii cu cunoştinţele apropiate. 
Ceremonialul culcării
Este ora 23.30. Ritualul public al retragerii sau al culcării urmează exact, dar în sens invers şi într-un timp mai scurt, ceremonialul trezirii. 

Programul zilnic al Regelui Soare a fost impus şi regilor Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea, însă niciunul dintre ei nu putea suporta ceremonialul de la curte. Ei aveau tendinţa de a se izola în apartamentele lor particulare sau în micile castele din apropiere. Ceremonialurile trezirii/ culcării au devenit din ce în ce mai rare, ca şi mesele publice. Ritualul şi-a pierdut din strălucire, iar curtenii se plângeau că regele nu putea fi văzut nicăieri. De altfel, Ludovic al XV-lea a părăsit palatul cu întreaga sa curte, mutându-şi reşedinţa la Vicennes, unde clima era mai bună pentru sănătatea sa. După moartea lui Ludovic al XIV-lea, zilele pline de strălucire dispar, palatul îşi pierde faima, pentru ca abia în 1833, Ludovic Phillipe să decidă transformarea Palatului Versailles într-un muzeu dedicat gloriilor Franţei, muzeu ce va fi inagurat de acesta în 1837 şi care urma să devină unul dintre cele mai vizitate muzee din lume. 
Acum că am petrecut o zi la curtea Regelui Soare, ca orice invitat ce se respectă atunci când merge într-o vizită, e cazul să ne amintim câteva fapte legate de ilustra noastră gazdă. 

Ludovic al XIV-lea
Rege al Franţei între 1643 – 1785, Ludovic al XIV-lea s-a născut la data de 5 septembrie 1638 şi era fiul lui Ludovic al XIII-lea şi al Reginei Ana de Austria. La o vârstă fragedă (4 ani şi 8 luni), când alţi copii de vârsta sa se bucurau de plăcerile copilăriei, Ludovic devine regele a 19 milioane de oameni (14 mai 1643). Copil fiind, cunoaşte lupta aspră între nobilime şi parlament pe de o parte şi primul ministru, cardinalul Mazarin şi Coroană pe de altă parte (fronda). Acest război civil se termină cu victoria cardinalului şi a Coroanei, iar din această luptă Ludovic iese mai puternic şi mai apropiat de primul său ministru – Mazarin. La vârsta de 17 ani se căsătoreşte, din motive politice, cu Maria Tereza de Austria, fiica regelui Spaniei, pe care nu a iubit-o, dragostea sa fiind nepoata cardinalului Mazarin. Un an mai târziu, în 1661, Mazarin moare. La numai o zi după moartea acestuia, la vârsta de 23 de ani, Ludovic îşi asumă „responsabilitatea de a conduce regatul”, considerându-se „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”. 


Declarând „Eu sunt statul”, a controlat absolut totul în regat, reuşind să supună nobilimea ce cauzase 11 războiae civile în 40 de ani. Ludovic nu uită Parisul, care îl atacase, şi îşi mută reşedinţa la Versailles, cu riscul de a se izola de popor. Cu ajutorul ministrului său, Jean Baptiste Colbert, regele modernizează Franţa şi o înfrumuseţează cu noi construcţii. Economia se dezvoltă, apar noi drumuri, canale, porturi. Încearcă şi reuşeşte să-şi întărească regatul. Invadează Ţările de Jos (1667), dar este nevoit să se retragă. Cu sprijinul vărului său, Carol al II-lea al Angliei, revine în 1672 şi triumfă în 1678. Înfrânge coaliţia formată din Spania, Sfântul Imperiu Roman şi Ţările de Jos. Anexează o parte din Flandra şi Lorena şi îşi dezvoltă flota. În 1682 mută sediul guvernului la Versailles. Din păcate, bunul său ministru de finanţe, Colbert, moare şi coincidenţă sau nu, odată cu el şi cu ascensiunea lui William de Orania pe tronul Angliei, apar şi problemele pentru Franţa şi Ludovic. În războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei, pierde în favoarea coaliţiei antifranceze condusă de William de Orania, fiind deposedat de multe dintre teritoriile cucerite. Ca un blestem, îşi pierde un fiu, pe Marele Delfin, doi nepoţi, printre care şi Ducele de Burgundia, dar şi doi strănepoţi, Ducele de Bretania şi Ducesa de Burgundia. În ultimii ani din viaţă va fi îngrijit de doamna de Maintenon, o femeie credincioasă, văduva scriitorului Paul Scarron, fostă guvernantă a copiilor săi, cu care regele se căsătorise în secret după moartea soţiei sale din 1684. Ludovic al XIV-lea moare la vârsta de 77 de ani, la Versailles, la 1 septembrie 1715 şi este îngropat în Biserica Saint Denis, locul de înhumare al multora din regii Franţei. Regele Soare a iubit tot ce este frumos: femeile, arta, construcţiile. În timpul domniei sale, Franţa a ajuns la apogeu, domnia sa fiind comparată de Voltaire cu cea a împăratului roman Augustus. Şi tot Voltaire scria despre Ludovic al XIV-lea: „Numele său nu poate fi pronunţat fără respect şi fără a revedea imaginea unei epoci etern memorabile”. 
A fost strălucitor şi istoria, pe drept cuvânt, l-a numit Regele Soare. 
Alex. BLANCK

Tipuri de masaj şi efectele acestora

Masajul este unul dintre cele mai vechi tratamente ale suferinţei umane înregistrate vreodată. Masajul s-a dezvoltat concomitent în multe culturi, iar terminologia, tehnicile de masaj, ca de altfel şi acceptarea lui ca terapie au suferit numeroase schimbări şi dezvoltări în timp. În ziua de astăzi, tehnicile de masaj sunt aplicate de către maseuri profesionişti, dar şi de alţi terapeuţi, la recomandarea medicului de specialitate - în urma unui consult, sau la cererea pacientului - în acest ultim caz fiind posibil doar masajul de relaxare. Preparatorii fizici ai sportivilor de performanţă au utilizat masajul încă de la începuturile acestei profesii. 


Beneficiile masajului
Masajul are ca scop reducerea intensităţii durerii, creşterea fluxului sanguin, îmbunătăţirea drenajului limfatic şi stretchingul ţesutului conjunctiv, efecte benefice demonstrate prin observaţie şi experienţă. Cu siguranţă, reducerea contracturilor musculare permite un drenaj limfatic mai bun, iar energia mecanică transferată în timpul masajului întinde ţesutul conjunctiv. Alte efecte ale masajului sunt: combaterea oboselii, reducerea stresului, încălzirea ţesuturilor, stimularea proceselor de vindecare, scurtarea perioadei de convalescenţă şi corectarea pe cât posibil a sechelelor. Tehnicile de masaj ale ţesuturilor profunde de la nivelul punctelor trigger pot cauza durere profundă în timpul masajului, dar cu dispariţia acesteia pe durate de timp mai îndelungate. 
Tipuri de masaj 
Tipul de masaj se recomandă în funcţie de scopul urmărit, regiunea care urmează a fi masată, vârsta pacientului, afecţiuni coexistente, contraindicaţii ale masajului.
Masajul terapeutic (obişnuit)
Masajul terapeutic conţine tehnicile de masaj cele mai cunoscute, cum sunt: efleurajul, fricţiunea, frământatul, tapotamentul, vibraţiile, şi nu numai. Aceste tehnici se îmbină în funcţie de scopul urmărit şi se aplică la indicaţia medicului specialist în afecţiuni reumatismale, ortopedice, neurologice, neurochirurgicale, vasculare pentru ameliorarea durerii şi contracturilor musculare şi pentru a permite desfăşurarea programului fizicalkinetic.
Masajul de tip Shiatsu
A fost descoperit în urmă cu 2000 de ani şi constă în aplicarea unei presiuni cu degetele sau palmele la nivelul meridianelor corpului, în funcţie de afecţiune. Acest tip de masaj este recomandat atât persoanelor bolnave, cât şi celor sănătoase.
Masajul reflex
Mult timp considerat doar un masaj de relaxare, acesta a dovedit că este o formă de terapie cu rezultate foarte bune în anumite afecţiuni. Se presupune că stimularea terminaţiilor nervoase libere de la nivelul extremităţilor (în principal, de la picioare), are un efect benefic asupra întregului sistem nervos şi grăbeşte vindecarea.
Masajul Cyriax
Metoda Cyriax este un tip de masaj profund, transversal, ce se adresează manifestărilor dureroase de la nivelul musculotendinos şi capsulo-ligamentar. Are efect puternic sedativ şi desface aderenţele din profunzime, permiţând o mai bună mobilizare articulară. 
Contraindicaţiile masajului
Masajul fiind o formă de terapie noninvazivă, relaxantă, este considerat în general un tratament sigur pentru majoritatea persoanelor. 
Există însă şi contraindicaţii ale masajului, care pot fi absolute (nu este permis niciun tip de masaj), locale (nu este permis masajul anumitor regiuni ale corpului), relative (masajul se poate executa doar la indicaţia medicului specialist).
Printre contraindicaţiile absolute ale masajului se numără: 
- Febra;
- Boli contagioase;
- Intervenţii chirurgicale recente sau posttraumatisme recente;
- Afecţiuni cutanate.
În cazul unor afecţiuni locale, nu este permis masajul regiunii corporale afectate, cum ar fi: regiunea abdominală în timpul sarcinii, articulaţie afectată în timpul unui puseu de artrită, membre inferioare cu vene varicoase etc.
În cazul unui cancer, edem limfatic, tensiune arterială crescută, afecţiuni cardiovasculare acute, şi nu numai, masajul este recomandat doar de către medicul specialist, după un consult amănunţit şi investigaţii imagistice suplimentare.
Masajul este o soluţie alternativă şi/sau adjuvantă utilizată în multe afecţiuni (inclusiv în medicina sportivă şi de recuperare), cu rezultate foarte bune, dacă este ales tipul de masaj adecvat şi dacă este executat de personal specializat. 
       Dr. Simona Fătulescu, medic specialist Recuperare medicală
Centru Medical SanConfind: Str. Uzinei nr. 457, Poiana Câmpina
Telefoane de contact (pentru programari): 
Recepţie Baza de Tratament: 0731.999.332; 0731.999.334
Cabinet Acupunctură: 0732.327.414
Departament Imagistică: 0372.327.427