16 februarie 2016

Lucrări de mântuială la reabilitarea staţiei de epurare

Continua seria de nereguli la investiţiile derulate de Hidro Prahova

Nici nu s-au stins bine ecourile scandalului generat de întârzierile reabilitării canalizărilor de pe zeci de străzi câmpinene (lucrări încadrate în proiectul cu fonduri europene “Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare din judeţul Prahova”, gestionat de operatorul judeţean de apă Hidro Prahova), că o altă investiţie publică extrem de importantă pentru Câmpina este cuprinsă de flăcările unui nou scandal. Este vorba despre scandalul ce învăluie reabilitarea Staţiei de epurare a Câmpinei. Lucrările fac parte din cadrul proiectului “CL2 - Reabilitare Statii de Epurare Câmpina şi Plopeni”, gestionat tot de Hidro Prahova şi tot cu o preponderentă finanţare UE. În realizarea a două bazine din cadrul Staţiei de epurare Câmpina (la ieşirea din oraş, în partea dreapta a podului spre Băneşti), se pare că nu s-au respectat multe lucruri (poate de proiectare, poate unele ce ţin de calitatea materialelor, nu suntem noi competenţi să ne pronunţăm în această privinţă, dar aşteptăm organele abilitate ale statului să o facă). Altfel nu se explică de ce oare cele două bazine amintite au fost dislocate de presiunea unou pânze freatice subterane care s-au încăpăţânat să se formeze chiar sub locul construcţiei. În niciuna dintre variante – nepriceperea, neglijenţa sau reaua-credinţă a constructorului, imaginea Hidro Prahova nu scapă de petele ruşinii şi ale oprobriului public. Pentru că diriguitorii companiei de apă nu sunt la prima abatere la Câmpina. Nu mai vorbim despre scandalurile proiectelor Hidro Prahova derulate în alte oraşe din judeţ, de-ar  fi să amintim acum doar un singur nume: Comarnic. 


Zilele trecute, un cititor al publicaţiei noastre, pe numele său George Glăvan, ne-a trimis o scrisoare electronică la redacţie în care se arăta profund indignat de calitatea lucrărilor din acest ultim proiect coordonat de Hidro Prahova. Aceeaşi adresă fusese transmisă şi Primăriei Câmpina. Iată consideraţiile cititorului nostru: “Prin prezenta, doresc sa alertez autoritatile pentru lucrarile NECONFORME executate la Statia de Epurare Campina, lucrare ce se desfasoara in cadrul priectului CL2, unde beneficiar este SC HIDROPRAHOVA S.A. In luna decembrie am fost informat indirect de un anume  dl. Valeriu Ionita,  managerul de proiect din partea antreprenorului General Passavant din cadrul proiectului CL2 - Reabilitare Statiide Epurare Campina si Plopeni, referitor la o solutie constructiva si rapida pentru remedierea unor lucrari compromise in cadrul statiei de epurare Campina. Este vorba de bazinele nr. 240 si nr. 260 care, in urma presiunii foarte mari a apei subterane, au fost pur si simplu ridicate/dislocate cu aproximativ 1,5 metri. Totusi vorbim despre greseli grave atat in executie, cat si in proiectare, tinand cont ca aceste bazine au o suprafata de peste 3000 metri pătraţi şi un volum de peste 18000 metri cubi.  Exista si poze care dovedesc acest lucru. Din informatiile pe care le detin, aceste lucrari au fost deja receptionate si platite. […] Ma ingrijoreaza faptul ca se pot musamaliza astfel de lucrari neconforme, care probabil nu vor fi remediate conform normelor in vigoare si vor fi musamalizate. Trebuiesc recuperate atat sumele platite, cat si daunele produse ca imagine si intarzieri. Pe aceasta cale va rog sa luati masurile necesare ce se impun intr-o astfel de situatie, sa aveti in vedere garantia acestor lucrari. Care este termenul de finalizare pentru aceste lucrari? Cum este oare posibil sa se receptioneze si sa se mai si plateasca astfel de lucrari?” 
Pentru că suntem deja păţiţi, ne gândim să tragem un semnal de alarmă. Chiar cu riscul de a fi exageraţi. Decât o calamitate, mai bine riscul unei alarme exagerate. Aşadar, reabilitarea staţiei de epurare a municipiului pare a fi fructul otrăvit al unor lucrări de mântuială, executate într-un total dispreţ faţă de beneficiarii finali – locuitorii acestui oraş ale cărui investiţii publice par a fi urmărite în ultimii ani ori de ghinion, ori de prostie, ori de rea-credinţă. 
Pentru întârzierile reabilitării canalizărilor câmpinene, Hidro Prahova a găsit doi ţapi ispăşitori: Primăria Câmpina şi Consiliul Judeţean. În opinia conducerii Hidro Prahova, Consiliul Judeţean Prahova a fost vinovat pentru emiterea cu întârziere a autorizaţiilor de construire, iar Primăria Câmpina – pentru emiterea cu întârziere sau deloc a autorizaţiilor de lucru pe domeniul public şi pentru condiţionarea emiterii respectivelor autorizaţii. Se pregăteşte cumva găsirea unui al treilea ţap ispăşitor? 

Editorial. AUTO-DEFĂIMARE

Orice discuție despre o „lege a defăimării” ar trebui să înceteze din prima clipă în care o lovești cu Constituția, Art. 30, cel cu libertatea de exprimare. Că politicienilor și altor oameni această libertate le stă ca un os de pește în gît, e dincolo de orice îndoială. Istoria încercărilor de a pune, într-un fel sau altul, „cătușe florilor”, gîndirii necenzurate, e lungă și a început imediat după 90. Dificultatea vine de la însăși putința de a defini termenul „defăimare”. Dacă eu spun că Dragnea sau Năstase (nume luate absolut la întîmplare, firește) au averi pe care nu le-ar putea acumula niciun om într-o viață normală, imaginile filmate pot încadra asta la defăimare? Dacă spun că Becali e analfabet, mi se cere să-l duc la examen? Sau, dacă am scris, mai bine de un an, săptămînă de săptămînă, că țara asta nu merită un  prim ministru plagiator, mi se cere să aduc eu probele pe care instituțiile academice se feresc să le aducă? Dacă spun că profesorul universitar Dan Pavel, comparîndu-l pe același Becali cu Sf. Augustin, dă dovadă de un cinism care frizează cea mai abjectă ticăloșie, îl denigrez? 
Tot FB și toată presa au luat foc împotriva acestei intenții căreia Dragnea a avut doar curajul de a-i da formă legală. Și ar fi normal dacă…dacă n-ar avea orice cumpănă musai două brațe. Altfel spus, dacă am avea o presă profesionistă, respectînd un minim de reguli deontologice și de bună cuviință, diversă, în așa fel încît să-ți poți face o părere din consultarea mai multor publicații, atunci legea lui Dragnea n-ar avea absolut nicio justificare. Pentru că presa s-ar autoregla. 


Din păcate, mocirla din presa noastră e mai puturoasă decît cea din politică. Pentru că este ascunsă, pe ea nu are cine să o demaște. Proliferează emisiuni de tip „pamflet” – inclusiv, oroare, la televiziune națională – care prin titlu își arogă dreptul de a înjura fără niciun fel de argument. Să luăm exemplul recent: „scandalul” (ce ne mai place cuvîntul ăsta!) de la liceul Vianu. Ați văzut pe undeva punctul de vedere al profesorului? Sau al elevului? Din cîte l-au înfățișat „apărătorii” săi (ferește-mă, Doamne de prieteni…!) nu părea elev de la Vianu, adică perfect dotat intelectual și cu personalitate formată, ci o biată loază din Frecăuți, terorizată de maistrul de la prelucrări prin așchiere care îl pune să care șpanul cu lingurița. Eu nu știu care a fost situația reală, și tocmai asta arată că nu avem presă de informare, ci organe de propagandă. 
Reputații solide se pot surpa într-o săptămînă prin campanii de presă abil sau grobian manevrate, dar care își ating mai mereu ținta în mijlocul unei populații majoritar analfabete comunicațional, incapabilă să analizeze credibilitatea unui mesaj media și dispusă să creadă toate enormitățile. Dacă cineva pică în ghearele presei de gang, îi va fi cu neputință să se apare, din lipsă de alternative. Soluția? – parcă aud întrebarea. Soluția nu stă în reglementarea de către stat: asta duce implacabil la cenzură, desființarea criticii, teroare fățișă sau subtilă, anomie socială, privilegii inatacabile pentru o categorie de aleși. Exact astea ar fi consecințele legii  Dragnea. Dacă, însă, presa s-ar profesionaliza, de-tabloidiza, și-ar crea propriul sistem de evaluare critică (cînd indivizi precum Roșca Stănescu, Nistorescu, Chireac și alții aidoma fac figura de lideri de opinie, nu mai e nicio speranță) și ar elimina din interior rebuturile intelectuale și morale (nu mai zic de cele direct penale), atunci defăimarea pur și simplu n-ar mai fi un pericol, o astfel de lege ar deveni lipsită de obiect. A, și, în plus, dacă am avea o justiție justă și rapidă, în care să fii sigur că-ți poți apăra drepturile (inclusiv cel la imagine), indiferent de cîți bani are preopinentul și de cîți bani duci tu lipsă. Evident că, între cele două rele, îl prefer pe al doilea. Lipsa de fundament constituțional al oricărei îngrădiri a libertății de gîndire (deja s-au făcut cîteva grave derogări) sper că va opri din fașă această intenție. Să nu uit să menționez că sunt sigur că, la un eventual referendum, „legea lui Dragnea” ar trece cu lejeritate, votanții PSD-ului fiind excedați de „ticăloșii ăștia care critică toată ziua pe generosul Ponta care ne-a mărit salariile”. Sper să nu-i dau vreo idee (oricum e tîrziu, din fericire). Cît despre postările de pe Rețea, acolo e o cu totul altă poveste. De povestit, poate cîndva…
Christian CRĂCIUN

CS Câmpina are preşedinte. Urmează o altă etapa importantă: selectarea personalului din organigramă

După o perioadă destul de lungă de căutări, mai bine de două luni, Clubul Sportiv Câmpina are preşedinte, în persoana profesorului de educaţie fizică Adrian Stoican, un tânăr licenţiat la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov. Vă reamintim că pentru ocuparea acestei importante funcţii din cadrul noului club înfiinţat la Câmpina, administraţia locală a organizat în două rânduri concurs, de fiecare dată singurul candidat înscris fiind Adrian Stoican. Dacă la prima încercare nu a trecut de criteriile stabilite de legislaţia în vigoare şi completate de comisia de specialitate din Consiliul Local, la a doua încercare, Stoican a fost admis în concurs şi a obţinut punctaje destul de mari (92,22 – la proba scrisă şi 89,16 – la proba interviului şi a prezentării proiectului de management), calificându-se astfel pentru ocuparea celei mai înalte funcţii din cadrul CS Câmpina.


Partea cea mai grea urmează însă abia acum. Stoican va fi primul angajat al clubului şi în perioada imediat următoare trebuie să pună pe picioare un întreg sistem lucrativ pentru o astfel de instituţie publică, începând de la completarea organigramei (va avea în subordine 10 angajaţi, între care cinci antrenori la secţiile fotbal, handbal, baschet, atletism şi nataţie) şi până la administrarea bazei materiale din patrimoniul clubului. 
Conform regulamentului de funcţionare al CS Câmpina, votat în Consiliul Local, preşedintele este responsabil de tot şi de toate, ceea ce, evident, nu va fi o misiune uşoară pentru tânărul profesor. În sensul organizării clubului, următorul pas şi anume alegerea echipei alături de care Stoican îşi va începe activitatea, pare foarte important pentru bunul mers şi consolidarea proiectului sportiv în ansamblul său. Într-o recentă declaraţie de presă, întrebat fiind care vor fi criteriile de care va ţine cont pentru alegerea personalului din subordine, Adrian Stoican a subliniat, între altele, că îşi doreşte să lucreze alături de colegi cu studii de specialitate, profesionişti, ambiţioşi, cu spirit de sacrificiu, care vor fi aleşi prin concurs organizat cu transparenţă totală.
Fără doar şi poate, omul sfinţeşte locul şi alegerea unor oameni competenţi în structurile clubului poate reprezenta o bază solidă pentru viitorul sportului local. Dacă va exista sau nu o garanţie în acest sens, am încercat să aflăm şi de la iniţiatorul proiectului CS Câmpina, Florin Frăţilă – preşedintele comisiei de sport-cultură din Consiliul Local: „În primul rând mă bucur că am trecut de această fază a alegerii preşedintelui. A durat mai mult decât îmi închipuiam. Ideal ar fi fost să avem şi alţi competitori pentru această grea funcţie, dar aşa a fost să fie. Atât cât am avut ocazia să-l cunosc şi cât mă pricep eu la oameni, cred că profesorul Adrian Stoican poate face lucruri frumoase pentru sportul câmpinean, îl recomandă profesia, profesionalismul de care a dat dovadă în activitatea de până acum, tinereţea şi poate chiar ambiţia. Rămâne să demonstreze! În ceea ce priveşte alegerea personalului din structurile clubului, sarcina îi revine în totalitate, conform regulamentului de funcţionare al clubului şi tot ceea ce sper este să se ghideze după principii sănătoase, pentru că altfel îi va fi greu să construiască o instituţie serioasă. Îl sfătuiesc să se înconjoare de profesionişti şi în general de oameni cu bune caractere, o reţetă simplă care îi poate aduce succesul în calitate de conducător. În ce mă priveşte, am să-i fiu alături, atât lui, cât şi clubului, atâta vreme cât conducătorul şi instituţia în sine nu se vor abate de la principiile sănătoase şi bineînţeles, am să le fiu alături în limita competenţelor mele administrative şi legale. Atât el, în calitate de preşedinte, cât şi noi, cei din administraţia locală, avem foarte mult de lucru pentru a pune pe picioare CS Câmpina. Pornim practic de la zero, după zeci de ani în care nu s-a făcut mare lucru în acest sens. Avem nevoie de bază materială şi infrastructură şi de noi proiecte pentru baze sportive. În momentul de faţă sunt două proiecte în derulare şi anume finalizarea investiţiei de la terenul sintetic  - căminele Petrol (tribună şi spaţii sportive sub tribună) şi terenul multifuncţional din incinta Bazinului de Înot Didactic. Ambele, din punctul meu de vedere, vor intra în patrimoniul şi administrarea Clubului Sportiv Câmpina. Sper ca în curând să avem şi un nou traseu de motocros, proiect la care lucrez asiduu în această perioadă, bază sportivă care va intra tot în patrimoniul şi administrarea clubului. Cu răbdare şi seriozitate putem ajunge departe”. 

Municipalitatea vrea să înlocuiască “Soldatul Necunoscut” cu un monument impozant

Despre necesitatea mutării statuii “Soldatul Necunoscut” din Centrul Civic în Cimitirul Eroilor (adică acolo de unde a fost adusă, acum mulţi ani), am scris nu o dată. Depunerea coroanelor de flori cu ocazia unor sărbători naţionale la dosul “Soldatului” era cel puţin nepotrivită, dacă nu chiar ruşinoasă, mai ales că era vorba adesea despre comemorarea eroilor neamului, eroi care nu au stat cu spatele în calea gloanţelor şi a loviturilor duşmanilor, ci cu pieptul dezvelit, plin de o neţărmurită dragoste de ţară. Aducându-şi probabil aminte de vorba din popor cu “mintea românului cea de pe urmă”, reprezentanţii administraţiei publice locale s-au scuturat de nepăsare şi s-au gândit că ar fi chiar timpul să-l trimită pe Soldatul Necunoscut acolo unde îi este locul. Iar în locul pe care l-a ocupat preţ de două decenii să fie aşezată o statuie mai potrivită, eventual un ansamblul scultural impozant, ce-o da din el artistul plastic câştigător al concursului pe care municipalitatea are de gând să-l organizeze în acest sens. 


Lucrarea va încununa modernizarea Parcului de la Soldat, proiect ce va fi implementat în acest an şi pentru care Consiliul Local a aprobat finanţarea lucrărilor cu 700.000 de lei. În următoarele săptămâni, municipalitatea va organiza un concurs pentru realizarea unui nou monument care să fie amplasat în parcul cu pricina, pentru concursul respectiv fiind prevăzuţi din bugetul oraşului 100.000 lei. Executivul local nu este, de fapt, la prima încercare de acest fel, deoarece, acum un deceniu, a mai organizat un concurs pentru desemnarea unei opere de scultură numai bună să fie înlocuitoarea Soldatului.  Atunci, lucrarea câștigătoare a fost "Oul primordial", dar în ciuda denumirii, edilii oraşului de-acum 10 ani nu au mai considerat, după o vreme, că investiţia este primordială, ba chiar au abandonat-o rapid, socotind că banii alocaţi trebuie cheltuiţi pe alte investiţii publice. În orice caz, cu prilejul modernizării Parcului de la Soldat, ar fi oportun să se rezolve şi problema fundaţiei de beton a Obeliscului pe care o fundaţie cîmpineană se angajase, pe la începutul anilor 2000, să îl realizeze cu fonduri proprii. Până la urmă, şi acest proiect a fost abandonat, din cauze mai puţin cunoscute. Dacă nu am avut parte de obelisc, ne-am pricopsit în schimb cu peisajul dezolant al unor betoane fără niciun rost, înfipte în gura acestui loc de pe faţa Centrului Civic precum nişte măsele stricate.

O semicarantină la Spitalul Municipal Câmpina

La recomandarea Direcţiei de Sănătate Publică Prahova, vizitarea pacienţilor în Spitalul Municipal Câmpina a fost limitată din cauza pericolului contactării unor infecţii respiratorii grave. Măsura a fost impusă după ce mai multe cazuri de acest fel au fost înregistrate în ultimele luni, pacienţii respectivi fiind salvaţi după aplicarea la timp a mai multor tratamente puternice. 


Astfel, în present, vizitele bolnavilor se pot face numai în intervalul 14.00 – 15.00. Până acum, programul de vizitare era de două ore. Vizitatorii sunt obligaţi să  poarte în timpul vizitelor echipament special de protecţie: halat, mască, papuci. La sectiile ATI, Neonatologie, Obstetrică-Ginecologie, Pediatrie accesul vizitatorilor este interzis. Conducerea Ministerului Sănătăţii a atras atenţia că la nivel naţional a crescut alarmant numărul cazurilor de infecție respiratorie și de gripă. 

Anca-Maria Sachelia, femeie de afaceri: “Pasiunea pentru meserie şi respectul faţă de oameni reprezintă pietrele de temelie ale vieţii mele”

Anca-Maria Sachelia s-a născut la 16 mai 1977, în Câmpina. A fost eleva Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu” şi a absolvit cursurile Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Pe lângă faptul că este mama a doi copii frumoşi, un băiat şi o fată, Anca este şi o femeie de succes, administrând de ani buni parcul de joacă „Miţu-Chiţu” şi în paralel reuşind să facă din pasiunea pentru machiaj o afacere înfloritoare. 
Fiind o perfecţionistă, şi-a construit cariera pas cu pas şi caută neîncetat să-şi atingă visurile. Într-un oraş de provincie ca al nostru, Anca este exemplul grăitor al femeii care prin muncă şi respect faţă de oameni, reuşeşte să obţină ceea ce îşi propune. 


- Descrie-ne în câteva cuvinte parcursul tău profesional. Care este povestea afacerii tale, cum a început totul?
- Locul de joacă s-a născut dintr-o nevoie personală. Copiii erau mici la vremea respectivă şi nu aveau unde să se joace. Proiectul a fost adoptat în unanimitate de Consiliul Local al oraşului şi s-a dovedit un succes atât pentru copii cât şi pentru părinţi.
- Ce te-a determinat să-ţi dezvolţi afacerea?
- Parcul a devenit cunoscut în tot judeţul. Primăria Breaza, văzând succesul proiectului, a propus deschiderea unuia şi acolo, astfel că în câteva luni s-a materializat şi cel de-al doilea loc de zbenguială.
- În afara activităţilor care aduc zâmbete pe feţele copiilor, eşti şi make-up artist. Cum a început cariera ta în acest domeniu? 
- Cred că atunci când Dumnezeu îţi dă un dar, nu ai cum să nu îl descoperi. Am fost pasionată mereu de tot ce înseamnă make-up. Înainte să fac meseria asta în mod profesionist, aveam un cufăr plin cu produse şi pensule. Prietenele mele erau fericite pentru că aveau machiajul asigurat când mergeau la evenimente. La insisţentele lor m-am hotărât să transform pasiunea în meserie. Am avut parte de un profesor de make-up care mi-a împărtăşit un domeniu necunoscut pentru mine până atunci, machiajul cu aerograful. M-am îndrăgostit de acest aparat şi pot spune că după doi ani îl stăpânesc în totalitate. 
Au urmat apoi multe specializări, cu oameni deosebiţi. „Când elevul e pregătit, apare şi profesorul”… s-a aplicat şi în cazul meu.


- Ce te inspiră atunci când lucrezi?
- Când lucrez mă inspiră fizionomia fiecărei femei. Pentru mine, machiajul este ca o pictură! Am ajuns să simt faţa, se creează o conexiune ce depăşeşte relaţia obişnuită dintre client şi furnizor de serviciu. 
- Contează tendinţele în munca ta sau crezi că machiajul este o artă care se adaptează fiecărei femei în parte?  
- Tendinţele contează atunci când faci machiaj de podium. În rest, consider că acesta trebuie adaptat fiecărei femei în parte. În România este popular machiajul profesional doar de puţini ani şi femeile sunt dornice de nou şi sunt foarte deschise, ascultă cu interes sfaturile pe care le dau, sunt foarte surprinse să observe cât de bine li se potriveşte o nuanţă de ruj la care ele nu s-au gândit niciodată.
- Eşti o femeie cunoscută în Câmpina, atât de cei mari, cât şi de cei mici... Faptul că te bucuri de popularitate, te motivează în vreun fel?
- Cel mai mult mă motivează satisfacţia clientelor mele pe partea de make-up şi bucuria copiilor care intră în parc. Consider că dacă acesta este punctul de plecare în orice lucru pe care îl faci, atunci, cu siguranţă, va avea succes. Pasiunea pentru meserie şi respectul faţă de oameni reprezintă pietrele de temelie ale vieţii mele.
- Ţi-ai propus să devii o femeie de succes?
- Mi-am dorit să le redau femeilor încrederea în ele însele. Unele întâmplări, mai puţin fericite din viaţa nostră, ne fac să uităm că suntem fiinţe minunate. În momentul în care se aşază pe scaunul de make-up, fiecare femeie îşi scoate în evidenţă aşa-zisele „defecte”... În doi ani am întâlnit o singură doamnă care era mulţumită de ea însăşi. Ceea ce le ofer oamenilor este mai mult decât un make-up, este o stare de spirit. 
- Crezi că o femeie are nevoie de curaj pentru a porni pe un astfel de drum?
- Întotdeauna avem nevoie de curaj în viaţă, mai ales de curajul de a ieşi din zona de confort. E important să ne eliberăm de scuze şi să cerem mai mult de la noi. 
- Ai avut puncte de cotitură în carieră? Cum le-ai depăşit? 
- E mult spus puncte de cotitură, mai degrabă m-am confruntat cu necesitatea luării unor decizii dificile. Consider că în spatele unui rău aparent există un bine ascuns. 
- A intervenit vreodată teama în calea realizărilor propuse?
- A intervenit numai teama de a nu mă ridica la înălţimea aşteptărilor mele. Sunt perfecţionistă şi vreau ca fiecare femeie, care este machiată de mine, să fie mulţumită. Ceea ce s-a şi întâmplat.
- Îţi plac provocările?
- Provocările ne ajută să mergem mai departe, să evoluăm. În acelaşi timp, pe mine mă „ajută” să nu mai dorm până când nu sunt mulţumită de rezolvarea lor.
- Care este cel mai mare risc pe care ţi l-ai asumat în cariera ta?
- Cel mai mare risc mi l-am asumat în momentul în care m-am hotărât să practic meseria de make-up artist pe o piaţă nouă şi printr-o metodă revoluţionară. Am investit mult în produse şi cursuri şi asta pentru că toţi apreciem calitatea şi serviciile personalizate.
- Este obţinerea succesului un proces continuu, care trebuie menţinut?
- Consider că acest succes despre care vorbim este ultimul lucru la care cineva trebuie să se gândească atunci când pleacă pe un drum nou în viaţă. Eu m-am concentrat pe satisfacţia clientului. Totul se schimbă când noi avem o viziune diferită şi orientată spre oameni.
- Există egalitate între femei şi bărbaţi în afaceri?
- Bărbaţii beneficiază de mai mult timp pentru partea de business. Noi creştem copiii, ne ocupăm de casă, avem un mic dezavantaj. În rest, nu văd ce ne-ar putea sta în cale!
- Ce fel de obstacole întâmpină o femeie de afaceri în România?
- Cele pe care le întâmpină orice om care dezvoltă o afacere în România. Dacă ne ghidăm după nişte principii bine stabilite de la care nu ne abatem, cred că putem avea succes. Nu consider că există o concurenţă între femei şi bărbaţi, fiecare ne bucurăm de avantaje şi dezavantaje.
- Dacă ar fi să faci o radiografie a femeii de azi, cam cum ar arăta aceasta?
- Ne-am luptat mult pentru egalitatea în drepturi cu bărbaţii şi am ajuns să facem extrem de multe lucruri. Suntem mame, femei de afaceri sau avem job-uri solicitante, avem grijă de casă, uităm de noi şi ne mai aducem aminte rar. Ritmul vieţii este foarte accelerat şi riscăm să ne pierdem pe noi însene.
- Ce bariere vrei să spargi în continuare, ce alte ţeluri ai în vizor? 
- Am deschis un studio nou într-o zonă centrală. A fost unul din visurile mele. Merg la cursuri pentru a învăţa tehnici noi. Am descoperit anul trecut o nouă pasiune legată de cea de make-up, este vorba despre stilizarea sprâncenelor printr-o metodă nouă, hiperrealistă. În domeniul în care lucrez, apare ceva nou în permanenţă. Singurul lucru care nu se schimbă la mine în studio este muzica, fiind pasionată de salsa, toate machiajele sunt realizate pe fondul sonor de salsa, kizomba sau bachata.
- Cum arată o zi de concediu în viaţa unei femei de carieră cu copii şi atât de puţin timp liber?
- Nu mai ştiu cum arată, pentru că n-am mai fost în concendiu de doi ani. Pot să vă spun cum arată o zi obişnuită din săptămână… Mă trezesc la ora 7.00 şi pregătesc copiii pentru şcoală, de la 9.00 petrec câteva ore la parc, în sezon, şi apoi câteva ore la studio. Merg la sală de câteva ori pe săptămână şi la salsa de două ori.
- Există o reţetă a succesului pe care ai vrea să o împărtăşeşti femeilor?
- Credeţi în voi! Ieşiţi din zona de confort! Nu uitaţi că având grijă de voi, puteţi avea grijă de cei din jur!

Andreea Ştefan

O acţiune caritabilă venită din «Din suflet pentru suflet»

Maria este o fetiţă frumoasă, cu ochii ca marea, mereu cu zâmbetul pe buze, care suferă de tetrapareza spastică, afecţiune ce o împiedică să poată rosti chiar şi un simplu cuvânt precum “mama”. După lungi suferinţe datorate intervenţiilor şi tratamentelor medicale, medicii au ajuns la concluzia că o pot ajuta, însa pentru aceasta intervenţie familia are nevoie de ajutorul nostru. Operaţia trebuie efectuată în Turcia şi constă în montarea pe coloana a unui dispozitiv numit Pompa cu Baclofen. După această operaţie, Maria va putea sa-şi coordoneze mai bine mişcările, va putea învăţa să meargă şi să vorbească.


Din dorinţa de a ajuta la strângerea de fonduri pentru Maria Jercău, Asociaţia Pro Câmpina, prin Clubul Femina, organizează sâmbătă, 20 februarie, la ora 18,00, la Clubul Live, situat în incita Casei Tineretului, un eveniment caritabil în cadrul căruia va avea loc o expoziţie cu vânzare de mărţişoare şi pictură (realizate de Cristina Popescu, artist plastic), prezentarea cărţii “Pacienţii politici” (autor Florin Frăţilă), dar şi un recital muzical oferit de Ştefan Alexandru Saşa. 
La eveniment şi-au anunţat prezenţa Corina Ungureanu, Călăn Geambaşu şi Roxana Ciuhulescu, care  vine însoţită de familie şi de prietenii de la Asociaţia "Dinamo suntem noi".
Sunteţi aşteptaţi, aşadar, în număr cât mai mare, pentru a aduce o rază de speranţă în viaţa Mariei Jercău. 

Devino Suporter al Patrulei de Reciclare! Susține echipa de la Şcoala Centrală din Câmpina!

„Suntem Patrula de Reciclare locală de la Şcoala Centrală din Câmpina – o echipă de copii inimoşi și elevi harnici și responsabili. Vă cerem ajutorul şi vă rugăm să ne sprijiniţi în demersul nostru de a dori să trăim  într-un mediu curat şi lipsit de poluare!  Vrem ca oraşul Câmpina să fie curat și frumos, vrem să protejăm natura și să arătăm întregii țări că noi știm să respectăm legea și să ne debarasăm responsabil și civilizat de deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEE) . Vrem să încurajăm obiceiurilor bune şi să respectăm standardele europene de mediu în România.”


O unitate de învăţământ din Câmpina colectează deșeuri electronice și electrocasnice în cadrul proiectului Patrula de Reciclare, program educativ al Asociației Române pentru Reciclare RoRec. Este vorba despre Şcoala Centrală  (profesor coordonator Rodica Zăvoianu) .
Elevii încearcă să convingă locuitorii orașului să trimită la reciclare măcar un deșeu electric, de la baterii și becuri, până la frigidere, mașini de spălat, televizoare sau orice alte aparate electrice și electronice vechi sau stricate, în beneficiul Patrulei şi al comunităţii.
Patrula de Reciclare de pe raza orașului are nevoie de încurajare pentru implicarea în acest proiect de responsabilitate socială. E o misiune nobilă, dar nu ușoară! Avem nevoie de suporteri! Cu ajutorul dumneavoastră, putem realiza această performanță care ne va aduce un premiu național! Să știți că se poate! 
Cu siguranță aveți în birouri sau acasă astfel de vechituri nefolositoare, pe care legea vă obligă să le casați. Decât să le aruncați aiurea, susțineti Patrula de Reciclare. 
Sunați la TelVerde 0800.444.800 (apel gratuit în toate rețelele de telefonie), iar o echipă va veni să le preia (gratuit) de la sediul sau locuința dumneavoastră.
Implicăm în cadrul acestui proiect naţional si părinţii şi bunicii elevilor noştri, dar şi pe oricine va dori să ne sprijine cu sufletul. În unitatea noastră de învățământ există puncte de colectare a DEE, pentru cetățenii care aleg această variantă şi nu apelul telefonic.
În funcție de cantitatea de deșeuri electrice colectate de la cetățeni, instituții și firme, Patrulele de Reciclare pot câștiga premiul local (acordat unei singure patrule din județ) sau un premiu național (acordat primelor trei județe unde s-a colectat cea mai mare cantitate DEEE.
VĂ AŞTEPTĂM SPRIJINUL ŞI VĂ MULŢUMIM!

Remember Dr.Valeriu Petre

Medalionul de faţă este dedicat unei personalităţi medicale  şi om de cultură de elită al judeţului Prahova, Dr. Valeriu Petre.  
Tatăl meu s-a născut la data de 11 iunie 1923 la Ploieşti, într-o familie de oameni de cultură şi militari de carieră: tatăl său, generalul Matei Petre, ofiţer în armata regală, iar bunicul pe linie maternă, prof. Constantin Rigu, om politic, important membru al PNL.


Îşi petrece copilăria la Ploieşti, într-o atmosferă de aleasă cultură, oaspeţii familiei fiind personalităţi de seamă politice şi literare, precum I. A. Bassarabescu, Ionescu Quintus, Pana Popescu, Munteanu Râmnic, Vintilă Mugur şi alţii.
Urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Student fiind, dar şi membru al tineretului liberal, participă la marea demonstraţie de susţinere a Regelui  din 8 Noiembrie 1945, unde primeşte în dar câteva bastoane de cauciuc din partea noii jandarmerii.
După terminarea facultăţii, tânărul medic este repartizat la Dispensarul Valea Calugărească - Prahova, unde rămâne caţiva ani. Urmează specializarea în psihiatrie şi neurologie, apoi în 1959 deschide Spitalul de Psihiatrie Sapoca Buzau, renunţând la funcţia de director după câteva luni.  Lucrează la Secţia de Psihiatrie  Obor Ploieşti, apoi la Spitalul Schuller. Între timp îşi susţine doctoratul în medicină şi examenul de medic primar.
În anul 1971, după eforturi îndelungate, reuşeşte să înfiinţeze Spitalul de Psihiatrie Voila –Câmpina, iniţial castelul familiei Ştirbei, apoi transformat de comunişti în Sanatoriu CC. Rămâne director al acestui Spital până în 1977. În 1975 devine medic primar neuro psihiatru gradul I.
După 1977 revine în Ploieşti, unde reînfiinţează secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean, iniţial la Spitalul Schuller, apoi mutată în locul unde există şi azi, pe strada Buna Vestire, unde rămâne şef de secţie până la ieşirea la pensie în 1992.
Dr. Valeriu Petre nu a fost numai un medic excepţional, dar şi un deosebit om de cultură, latinist, filozof şi literat. A avut numeroase colaborări la reviste literare şi medicale, a participat la numeroase cenacluri literare.
Nu lipsită de importanţă este şi activitatea didactică, predând la câteva universităţi de pe raza municipiului Ploieşti. Activitatea sa poetică se concretizează prin apariţia a trei volume de versuri la Editura Premier.
După 1990 reintră în politică, făcând parte din structurile de conducere ale PNŢCD Prahova.
Se stinge din viaţă pe 9 iulie 2003, odihnindu-se în cavoul familiei din Cimitirul Viişoara din Ploiesti, alături de iluştrii înaintaşi.
Daniel Corneliu Petre

Avangarda în arta plastică

Vineri, 5 februarie, Societatea Scriitorilor Prahoveni a aniversat 100 de ani de la înfiinţarea de către mai mulţi artişti români şi străini a primei mişcări de avangardă din România, dadaismul. O manifestare potrivită pentru oraşul nostru, care este legat de mişcarea de avangardă prin Alexandru Tudor – Miu, remarcabil poet şi editor împreună cu Geo Bogza al revistei „Urmuz”. Mai multe exemplare dintr-o ediţie anastatică a revistei  „Urmuz”, realizată de poetul Florin Dochia, au fost împărţite publicului. O altă legătură între mişcarea DADA (iniţiată de poetul Tristan Tzara în Elveţia) şi oraşul nostru ar putea fi stabilită prin monumentul dedicat poetului, ridicat în Moineşti de către talentatul sculptor Giulian Dumitriu (fratele cunoscutului sculptor câmpinean Alfred Dumitriu). Giulian s-a născut la Moineşti, dar a trăit destul de mult timp şi în oraşul nostru, până când, pentru un timp, s-a stabilit la Milano. Monumentul „Cavalerului Tristan Tzara”, cum este denumit, comandat de Primăria Moineşti este plasat în centrul oraşului şi este perfect racordat la teribilismul poetului dadaist. Într-o piaţetă pavată cu gresie albă şi neagră, ca o tablă de şah, pe un cărucior, o siluetă în fomă de con, terminată cu o giruetă ce o pune în mişcare, îl întruchipează pe poet. 


La reuniunea scriitorilor prahoveni s-a vorbit mai mult de cei care au ilustrat literatura acestui curent, începând cu D. Demetrescu – Urmuz şi terminând cu Eugen Ionescu. În avangardă însă, mulţi artişti s-au ilustrat şi în arta plastică. Spre deosebire de scriitori, care sunt mai cunoscuţi, despre pictorii şi sculptorii care au avut creaţii deosebite în această perioadă se ştie mai puţin, motiv pentru care facem o scurtă prezentare a celor mai cunoscuţi. 
Victor Brauner (1903, Piatra Neamţ - 1966, Paris). Împreună cu poeţii Ilarie Voronca şi Ştefan Roll a scos revista „75 H.P.” (HP – cai putere). În această publicaţie a lansat conceptul pe care l-a numit picto-poezie. A mai ilustrat şi alte reviste ale avangardei: „Unu” şi „Contimporanul”. Ca pictor a fost foarte apreciat, mai ales după ce în 1948 a lansat o serie de „Desene magice”, cum le-a denumit, în care îşi exprima propria viziune asupra existenţei. Devenise cunoscut pe plan internaţional, în 1960 participând la marea Expoziţie a suprarealismului de la Paris. În 1979 a avut şi o amplă retrospectivă la Muzeul Naţional de Artă Modernă din capitala Franţei. Fratele său, Henry Brauner, care a colaborat cu Dimitrie Gusti la expediţiile acestuia prin satele româneşti, s-a remercat ca un pionier al fotografiei artistice de la noi. 
Dimitrie Berea (1908, Bacău – 1975, SUA). A studiat la Academia de Arhitectură din Bucureşti şi cu o bursă în 1937 pleacă la Academia Regală de Arte Frumoase de la Roma. Din 1946 expune în diferite oraşe ale lumii: Paris, Cannes, Veneţia. A călătorit în America şi Anglia, unde s-a bucurat de succes, având o cotă ridicată pentru lucrările sale. 
H. H. Catargi (1894 – 1976, Bucureşti ). Şi-a făcut studiile la Paris în atelierul unui mare artist, corifeu al artei moderne – Andre Lhote. În 1927 s-a apropiat de grupul revistei „Contimporanul”. De la el au rămas multe peisaje, naturi statice, cu o compoziţie originală realizată de artist după o geometrie proprie. 
Marcel Iancu (1895, Bucureşti – 1970, Tel Aviv). Pictor şi arhitect. În 1915 se întâlneşte la Zurich, în Elveţia, cu Tristan Tzara şi participă la lansarea mişcării dadaiste. Făcea parte din cercul condus de Ion Vinea, care edita revista „Contimporanul”. În 1941 se stabileşte în Israel. A avut expoziţii la Bucureşti (1939), la New York (1950), la Milao (1961). În Bucureşti, ca arhitect, a realizat mai multe edificii moderne (blochaus), care acum sunt pe lista patrimoniului naţional. 
Mattis Teutsch (1884 – 1960, Braşov). Sas din Braşov, a fost multă vreme directorul Galeriei de Artă din acest oraş. S-a bucurat de un renume internaţional. În 1924 participă la o expoziţie de artă modernă, alături de Brâncuşi, Paul Klee, Arthur Segall, M. H. Maxy, Marcel Iancu. În 1931 publică la Postdam un volum „Ideologia artei”, în care face o pledoarie pentru arta modernă. În pictură s-a remarcat ca un sensibil colorist şi a lăsat un ciclu de lucrări – „Flori sufleteşti”. În sculptură combină suprarealismul cu constructivismul, realizând o serie de forme umane cu siluete fluide.
Herman Maxy (1895, Brăila - 1971, Bucureşti). A studiat la Berlin, fiind coleg cu alt român, Arthur Segall. A fost influenţat de cubism, futurism, constructivism. În 1924 se alătură grupului revistei „Contimporanul”, dar mai colaborează şi la revista „Integral”, unde era director Victor Brauner. Preocuparea lui a fost să racordeze avangarda română la cultura europeană prin gruparea iniţiată de el, „Arta nouă”. 
Arhur Segall (1875, Iaşi – 1944, Berlin). A participat la mişcarea dadaistă lansată în Elveţia. Pictor foarte apreciat, a creat un stil numit spectralism, prin care îşi înconjura obiectele pictate de fâşii multicolore în nuanţele spectrului solar. 
Scriitorul Eugen Ionescu, devenit ulterior academician francez, a scos şi el o revistă de avangardă în 1912, „Chemarea”, unde colaborau, între alţii, Ion Vinea şi Tristan Tzara, care semna acolo cu pseudonimul Samir. 
Toţi artiştii enumeraţi au în momentul actual cote foarte mari la licitaţiile internaţionale, variind de la câteva sute de mii de euro până la un milion. Pentru a face o comparaţie, pictorul Nicolae Grigorescu, foarte apreciat în ţară, are în Franţa o cotă situată în jurul a 10.000 euro. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Moscova – Kremlin, inima Rusiei (1)

Astăzi, dragi cititori, ne îndreptăm spre cel mai populat oraş din Europa, cu o populaţie de peste 11,5 milioane de locuitori, capitala Federaţiei Ruse – Moscova. Avionul aterizează lin pe pista aeroportului Şeremetiev, unul dintre cele patru mari aeroporturi ale Moscovei. După formalităţile de control al paşapoartelor, ieşim în căldura zilei de vară şi în zgomotul specific marilor aeroporturi, pentru a ne întâlni cu gazda noastră, ghidul local pentru următoarele trei zile. Dar... surpriză! Nu ne aşteptă nimeni! Căutăm în zadar printre autocarele ce aşteaptă alţi turişti. Abia după câteva zeci de minute de aşteptare apare, scuzându-se de întârziere şi dând vina pe traficul infernal (5-6 benzi de circulaţie pe sens), pe care îl vom experimenta şi noi la scurt timp de la plecare, în drum spre centrul metropolei moscovite. Privind şirul nesfârşit de turisme, camioane, autocare sau troleibuze ce ne înconjoară şi care se mişcă încet, îmi vin în minte...

Câteva repere istorice
Oraşul Moscova se află situat pe ambele maluri ale râului cu acelaşi nume. Etimologic, numele provine, probabil, din slavă, însemnând un loc mlăştinos. Prima atestare documentară este datatată 1147 în „Cronicile Rusiei”. Devine centrul unui mic cnezat în secolul XIII. Un secol mai târziu, sub cneazul Dimitri Ivanovici Donskoi (1359 – 1389), oraşul grupează în jurul său mici cnezate ce luptau împotriva mongolilor. Donskoi este cel ce va ridica şi prima zonă de apărare a oraşului, zidurile din piatră ale Kremlinului (1367). Datorită poziţiei sale la intersecţia unor mari drumuri comerciale şi rolului său de conducător al luptelor victorioase împotriva tătarilor, Moscova îşi câştigă supremaţia şi devine capitala cnezatului Moscovei în 1547. Sub Ivan al IV-lea, numit şi Ivan cel Groaznic datorită faptului că a executat boieri, a distrus oraşul Novgorod şi şi-a ucis chiar primul său fiu, Moscova devine capitala Rusiei unite, iar Ivan al IV-lea (1533 – 1584) devine primul ţar al Rusiei. În 1572, oraşul este ocupat de polonezi şi eliberat de către moscoviţi, o oaste voluntară condusă de către un prinţ, Dimitri Pojarski şi un măcelar, Kuzma Minin, în 1612. Dezvoltarea economică a oraşului face necesară o ieşire la mare, iar ţarul vizionar Petru I – Petru cel Mare, luptă pentru o ieşire la Marea Baltică şi Marea Neagră, pentru ca mai apoi, în 1712, să mute capitala la Sankt Petersburg, Moscova rămânând a doua capitală a Rusiei şi centrul religios al acesteia. Între 2 septembrie – 11 octombrie 1812, oraşul este ocupat de trupele franceze de sub comanda lui Napoleon I şi având case construite în mare parte din lemn, este distrus aproape în întregime de un devastator incendiu. La fel ca în cazul „Marelui Foc” din Londra (1666), incendiul a avut şi o parte bună, dând posibilitatea construirii unui oraş mai salubru şi mai modern. Astfel, după 1830, devine un important centru industrial alături de Sankt Petersburg. După Revoluţia din 1917, Moscova redevine capitala Rusiei, în martie 1918 şi după crearea Statului Sovietic (URSS), devine capitala acestuia, la 30 decembrie 1922. În timpul celui de-al doilea război mondial, lupte grele se dau la doar 40 km de oraş, între trupele sovietice şi cele germane (30 septembrie 1941 – 7 ianuarie 1942), pentru ocuparea Moscovei, întrucât Hitler dorea o paradă militară germană în Piaţa Roşie în noiembrie 1941 (aniversarea Revoluţiei din octombrie). După cel de-al doilea război mondial, Moscova se dezvoltă vertiginos, este capitala URSS şi centrul de comandă al ţărilor din sistemul socialist, până în 1991, când prin desfiinţarea URSS, devine ceea ce este şi astăzi, capitala Federaţiei Ruse, una dintre cele mai importante şi mai frumoase capitale ale lumii, vizitată anual de milioane de turişti din întreaga lume.

Străbătând oraşul
După o „luptă” cu traficul intens între aeroport şi capitală – e drept, la o oră de vârf a amiezei – intrăm pe bulevardele largi şi curate ale metropolei, în drumul nostru spre partea mai înaltă a Moscovei, colinele lui Lenin (200 m), străbătând câteva din cele zece districte în care capitala este împărţită. De aici, de pe coline, priveliştea este fermecătoare. În imediata noastră apropiere se înalţă falnică clădirea Universităţii de Stat Lomonosov, cu o arhitectură din care s-au inspirat constructorii Casei Scânteii (astăzi Casa Presei Libere) din Bucureşti şi cei ai Palatului Culturii şi Ştiinţei din Varşovia.


Situată pe unul din cele mai înalte puncte ale oraşului, vasta clădire albă domină zona. Universitatea poartă numele marelui om de ştiinţă Lomonosov, cel ce a fondat universitatea din Moscova în 1755, la îndemnul Împărătesei Elisabeta a Rusiei. Astăzi, moderna universitate are peste 15 facultăţi, frecventate de un număr impresionant de studenţi. Esplanada pe care ne aflăm este plină de oamenii veseli, zâmbitori, de copiii ce zburdă energici, de tineri îndrăgostiţi. Undeva în stânga, la picioarele colinei, putem vedea stadionul olimpic Lujniki, cu o capacitate de peste 80.000 locuri, gazdă a Jocurilor Olimpice din 1980, jocuri de care se leagă multe performanţe înalte ale sportului românesc. 
Seara coboară încet peste capitală, iar atmosfera plăcută îmi aminteşte de o melodie la mare vogă în anii tinereţii mele, „Serile în împrejurimile Moscovei”, a lui Solovyov Sedoi. Briza răcoroasă şi nevoia de a mânca ne împing către autocar, urmând ca mâine să avem o zi plină. 

Kremlinul
Începem ziua cu punctul de referinţă între obiectivele turistice ale Moscovei, Kremlinul, aflat pe lista monumentelor din patrimoniul universal UNESCO, reşedinţa oficială a preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Putin.
Lăsăm autocarul pe malul râului Moscova, ce traversează oraşul şi pătrundem în acest „oraş în oraş” pe o poartă aflată lângă unul dintre cele 20 de turnuri ale sale, dintre care cel mai cunoscut este Turnul Spaski şi al său orologiu.


Complexul fortificat este întins pe o suprafaţă de peste 27 de hectare. Ajuns în curtea interioară, înconjurată de celebrele ziduri din cărămidă vopsită la exterior în roşu, nu ştii ce să vezi mai întâi: bisericile vechi din secolele XV – XVI, turnurile cu clopot (clopotul ţar), Palatul Faţetelor, tezaurul ori tunul ţar (1586) de 5 m lungime şi 40 de tone, care nu a funcţionat niciodată.


Cu ajutorul ghidului nostru aflăm câteva lucruri despre istoria Kremlinului. Piatra de temelie a acestuia a fost pusă de Ivan Kaliţa (1320 – 1330), care construieşte numeroase biserici pentru mitropolitul Rusiei, mutat aici de la Kiev, dintre care  multe vor dispărea de-a lungul timpului. Ivan al III-lea invită arhitecţi italieni ce construiesc trei catedrale între 1475 – 1495, dintre care cea mai mare, având cinci cupole aurite, este Uspenski (1475 – 1479). Ivan al IV-lea cel Groaznic construieşte Palatul Faţetelor, iar Alexei Romanov ridică aici Catedrala Mântuitorului. Kremlinul este abandonat până în 1773, când Ecaterina cea Mare doreşte o nouă reşedinţă, care din păcate nu va fi realizată din lipsă de fonduri. În timpul ocupaţiei franceze (septembrie – octombrie 1812) este distrus parţial de o explozie, fiind restaurat între 1816 – 1819. După revoluţia din octombrie 1917, Lenin îşi stabileşte reşedinţa aici, iar după moartea acestuia, în 1924, Stalin face acelaşi lucru. Multe biserici sunt demolate pentru a face loc altor clădiri. După 1961 se înfiinţează Muzeele Kremlinului. Pe partea stângă a curţii interioare se află Palatul Armurilor, cel mai vechi muzeu din Kremlin, ce adăposteşte hainele de încoronare ale ţarilor, bijuterii de mare valoare, arme şi coroanele ţarilor. Părăsim încântaţi muzeul şi mergem pe micile străzi pavate cu bolovani de râu, îndreptându-ne spre catedrala Uspenski, biserica de încoronare a ţarilor, pentru ca apoi să intrăm în Catedrala Bunei Vestiri (1489), care are nouă cupole şi să terminăm turul bisericilor cu Catedrala Arhanghelului Mihail (1508).


Tot aici admirăm turnul cu clopot al lui Ivan cel Mare (1440 – 1505), înalt de 81 m şi având un clopot ce cântăreşte 200 de tone, socotit cel mai mare din lume, din acest  motiv numit şi clopotul ţar. Turnul aflat în inima Kremlinului marchează şi centrul Moscovei. Dintre toate clădirile se distinge Palatul Faţetelor (1491), ctitorie a lui Ivan cel Groaznic, unde se află şi tronurile imperiale. Desigur, într-o zonă în care publicul nu are acces, se află clădirile oficiale: Consiliul de Miniştri, Preşedinţia sau Palatul Congreselor, pentru că, să nu uităm, Kremlinul a fost şi este inima Rusiei, locul din care pleacă toate drumurile ţării, la propriu şi la figurat. 
Părăsim impresionaţi Kremlinul după câteva ore bune petrecute aici. Ieşim pe malul râului Moscova şi undeva, în depărtare, vedem o corabie în mărime naturală, pe a cărei punte, cu o mână întinsă spre zare, semnificând viitorul, zărim figura ţarului vizionar Petru I, discutând planurile sale de dezvoltare cu sfetnicii săi. Ansamblul impresionează prin forţa sa de sugestie.
Restul zilei este rezervat Galeriilor Tretiakov, una dintre cele mai bogate galerii de artă din lume, având peste 55.000 de picturi, sculpturi, gravuri, icoane şi desene aparţinând numai artiştilor ruşi ori sovietici.

Galeriile Tretiakov
Prin exponatele sale, galeria reprezintă o adevărată enciclopedie a artei ruse şi sovietice, începând din secolul XI şi până în zilele noastre. Găzduită într-o casă cu o arhitectură tipic rusească, cu faţada din piatră, împodobită cu vechea steamă a Rusiei şi având deasupra intrării un basorelief reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul, construcţia are în partea din faţă statuia lui Pavel Tretiakov (1832 – 1898), cel ce a avut ideea de a aduna aici doar artă rusă, pentru ca mai târziu alţii să adune aici şi opere de artă sovietice.


Muzeul a fost deschis pentru public în 1881, deoarece, spunea fondatorul său, „nu am o dorinţă mai mare decât să pun bazele unei colecţii de arte frumoase, accesibilă marelui public, o colecţie de care să se bucure mulţi şi să încânte pe oricine”. Cuvintele sale făceau o trimitere directă la adresa felului în care putea fi vizitat în acele timpuri Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, acolo unde puteau intra numai persoane de rang înalt, cei ce aveau o ţinută adecvată, rochii lungi şi smokinguri, iar inscripţiile erau scrise în limba franceză. În opera sa de colecţionar, acesta a fost ajutat de fratele său, Serghei, după moartea căruia Pavel donează colecţiile sale oraşului Moscova, el rămânând curator aici până la moarte, în 1898. 
Intrăm în galerie şi undeva în partea stângă vedem colecţia de icoane, cu peste 5000 de exponate, cea mai mare din lume, icoane din secolele XI – XVII, incluzând capodopere precum „Fecioara din Vladimiri”, o icoană bizantină din sec. XII, „Sfântul Gheorghe şi balaurul” (sec. XV) sau operele marelui pictor de icoane Andrei Rubliov (sec. XV). Continuăm cu secţiunea secolelor XVIII – XX, cea mai întinsă din muzeu. Menţionez aici doar câteva din cele mai impresionante picturi, cum ar fi „Portret de femeie în costum rusesc” (1784), „Cap de băiat” (1818), „Portretul lui Alexandru Puşkin” (1827) sau „Capul Sf. Ioan Botezătorul” (1837). Admir picturile marine a lui Aivazovski (1881) şi remarc un tablou ce-mi pare extrem de familiar. Îmi este cunoscut deoarece am acasă o copie după acest tablou, de Isac Levitan – „Luna Martie” (1895). Merg mai departe şi sunt fermecat de „Doamna în rochie albastră” (1900), cu a sa privire tristă, atât de expresivă; mă fascinează luminozitatea tabloului „Mic-dejun” şi, poate surprinzător pentru unii, găsesc un tablou de Marc Chagall – „Deasupra oraşului” (nu trebuie uitat că marele artist s-a născut în Rusia). Mai departe admir tablouri amintind scene din cel de-al doilea război mondial - „Mama unui partizan”, „Odihnă după luptă”, iar dintre contemporani mă opresc mai mult în faţa tabloului „Vară indiană” (1964).
Am petrecut o jumătate de zi minunată în acest muzeu şi ca de obicei după o astfel de vizită, retina şi sufletul sunt  încărcate de culoare şi de preţioase trăiri.
Alex. BLANCK