08 martie 2016

8 martie 1999 - 8 martie 2016. 17 ani de presă în slujba cititorilor

Singura publicaţie din Câmpina şi despre Câmpina şi împrejurimi care mai vede azi lumina tiparului este Oglinda. Denumirea completă este “Oglinda de azi”. Deşi, pentru o completare istorică absolută, am putea foarte bine să o numim “Oglinda de azi, dar şi de ieri şi de mâine”.  Fiindcă, de-a lungul istoriei sale, nu se poate spune că săptămânalul nostru a lăsat în urma sa golul uitării. Dovadă stau sufletele pline de emoţie ale cititorilor noştri fideli care ne cumpără de 17 ani, cu precădere, în fiecare zi de marţi. Nu a lăsat Oglinda în trecutul ei adesea urgisit nici urmele păsărilor amuţite în zbor, ci doar urmele slovelor înflăcărate pe hârtie. Iar dacă a reuşit să reziste atâtor greutăţi financiare, viitorul ei se vede până hăt, departe. În 10-15 ani, s-ar părea că ziare centrale tipărite nu vor mai exista. Însă în oraşele mici de provincie, ziarele locale pe suport de hârtie credem că nu vor dispărea aşa uşor, căci comunităţile puţin numeroase sunt mai predispuse informării cu privire la viaţa localităţilor pe care le populează. Orice s-ar spune, cu numere mai reuşite sau mai puţin reuşite, Oglinda a reuşit, în cei 17 ani de existenţă, să fie chiar o oglindă a Câmpinei. Aşa că numele cu care a fost botezată publicaţia se pare că i-a fost predestinat. Săptămânalul şi-a meritat numele, ca şi transformarea acestui nume în renume. Azi am putea să pariem că dacă a rezistat aproape două decenii, Oglinda va avea o viaţă îndelungată în peisajul mass-media din al doilea municipiu al judeţului. 
În vara anului 2004, în Câmpina apăreau şase publicaţii săptămânale, plus un supliment de opt pagini, tot despre Câmpina, editat de o revistă din Ploieşti. Şapte publicaţii periodice despre un orăşel cu 36.000 de locuitori (pe vremea aceea), sufocau literalmente piaţa presei scrise. Multe periodice fuseseră înfiinţate din motive partinice, pentru campania electorală, drept pentru care după alegerile locale din iunie 2004 au dispărut rapid. Oglinda şi-a continuat drumul încercând şi reuşind să-şi păstreze o politică redacţională cât mai puţin partizană şi cât mai independentă de interesele marilor cumpărători de publicitate în paginile revistei. Vă redăm mai jos gândurile unor personalităţi ale municipiului, la a 17-a aniversare a revistei noastre.

Primul număr al ziarului,
apărut la data de 8 martie 1999


Longevitatea unui săptămânal care bucură
Între anii 1995 – 1997 am fost redactor colaborator la “Jurnalul de Prahova” şi “Oglinda Câmpinei”. De-a lungul timpului, “Oglinda” a fost periodicul în care au apărut ştiri, reportaje şi interviuri despre evenimentele organizate la Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu”. Mă bucură longevitatea acestui săptămânal, căruia îi doresc să existe mulți ani de aici înainte! Patronului periodicului, Florin Frățilă, şi colectivului redacțional le urez sănătate şi putere de muncă, forță de a face să triumfe binele.
Muzeograf dr. Jenica Tabacu

Ziarul Oglinda, la vârsta maturităţii

De doi ani colaborez săptămânal, prin diverse articole, cu  ziarul Oglinda. Am ajuns să cunosc din interior câtă muncă se cere pentru redactarea fiecărui număr. Directorul Florin Frăţilă se preocupă ca reporterii să adune mereu cele mai proaspete informaţii din viaţa cotidiană a oraşului, pe care le redau în reportaje şi interviuri de mare interes pentru cititori. Editorialistul Christian Crăciun se remarcă prin nişte extraordinare analize ale fenomenului politic din Prahova şi din ţară. Paginile culturale abordează subiecte diverse (note de călătorie, istorie locală, evocări) care au, de asemenea, un  mare impact la public. Am colaborat de-a lungul vremii la toate publicaţiile locale, „Câmpina liberă”, „Orion”, „Zarva”, „Partener”, „Ţinta”, „Valea Prahovei”. Ziarul Oglinda, ajuns acum la vârsta maturităţii, aproape 20 de ani de la apariţia primului număr, a devenit o adevărată instituţie în oraşul nostru, având cititori fideli. Dintre toate publicaţiile cu care am colaborat până acum, ziarul nostru s-a dovedit a fi cel mai longeviv şi cel mai apropiat de interesele câmpinenilor. 
      Profesor Alin Ciupală

La mulţi ani, prieteni!
În toată vânzoleala nebună a ultimelor decenii, cu avântul de neoprit al comunicării în spaţiile virtuale, există un pol de stabilitate, din ce în ce mai îngust: presa tipărită. Oglinda de azi este unul dintre aceşti poli, un jurnal de front, până la urmă, o istorie în secvenţe săptămânale a faptelor, gândurilor, întrebărilor, mentalităţilor unui oraş drag nouă. Am a mulţumi, eu, scriitorul Florin Dochia, pentru angajamentul constant în slujba culturii scrie, a artelor, în general, pentru care editorii au a binemerita de la generaţiile viitoare. Mai mult, textele unor Christian Crăciun sau Florin Severius Frăţilă au ajuns pagini de carte, semn că nu au fost făcute pentru a muri după o primă lectură, ci vor rezista în timp, ca semn al vremilor de azi, pentru un mâine imprevizibil. La mulţi ani, prieteni, şi să rezistaţi încă multe decenii într-un oraş care are nevoie de voi!
Florin Dochia
Preşedintele Societăţii Scriitorilor Prahoveni

Publicaţia “Oglinda” este o performanţă
17 ani! Când au trecut, domnule, aceşti ani!? Să te menţii şi să rezişti 17 ani în presa noastră, când alţii în jur dispar, este o performanţă! Să fii vertical este o performanţă! Sa fii echilibrat şi de bun-simţ este o performanţă! Să mergi pe drumul tău este o performanţă! Şi dacă performezi, înseamnă că eşti de top. Şi fiind de top, înseamnă că eşti BUN. La zi aniversară, urarea strămoşească: La mulţi ani cu sănătate, realizări şi ţineţi-o tot aşa!
Profesor Alexandru Blanck 

O publicaţie în slujba comunităţii
Oglinda împlineşte azi 17 ani, răstimp în care publicaţia a reuşit să fie chiar o oglindă a Câmpinei. Aşadar, respectându-şi menirea, săptămânalul nostru îşi merită, cum s-ar spune, numele. Longevitatea ei se datorează faptului că Oglinda a însemnat o grupare în frunte cu Florin Frăţilă, care a manifestat multă competenţă, un profesionalism care implică şi viziunea sănătoasă a unei publicaţii în slujba comunităţii. Cu o politică editorială fără părtinire, Oglinda a avut mereu o perspectivă durabilă. Au mai existat uneori contraziceri neliniare, dar acestea mai mult au scos periodicul din uniformitate. În perioada celor 17 ani, în peisajul presei locale scrise şi tipărite, în afară de Oglinda, au apărut multe publicaţii. Şi tot atâtea au şi dispărut. Pe la mijlocul anilor 2000, fiinţau în municipiu chiar vreo patru-cinci periodice, care însă nu au mai văzut mult timp după aceea lumina tiparului. Oglinda a rămas să dezbată şi să combată toate problemele comunităţii locale, în stilul ei caracteristic, cu un limbaj jurnalistic echilibrat care a străbătut marea majoritate a articolelor. Şi zic aşa, fiindcă, în opinia mea, din pana unui jurnalist talentat, cu o expresivitate unică a scriiturii, au ieşit şi articole mai dure, exagerat de partizane, cu nişte poziţionări care mie unuia mi s-au părut a tinde uşor către fanatism. Din fericire, aceste parti-pris-uri au fost contrabalansate de vocea directorului publicaţiei, Florin Frăţilă, care a reuşit să echilibreze astfel de situaţii singulare. Atitudinea de echilibru a editorului Oglinzii îşi trage seva din literatură, domeniu căruia directorul publicaţiei i s-a dedicat adesea (el fiind şi autor de poeme). Viaţă lungă Oglinzii şi multe succese realizatorilor ei.
                 Profesor Constantin Trandafir
Oglinda şi-a dovedit valoarea
Cu toate că, în cei 17 ani de activitate, a mai avut luări de poziţii considerate de unii prea dure, săptămânalul Oglinda a fost apreciat de majoritatea câmpinenilor. Dovadă stă faptul că, de-a lungul celor aproape două decenii de existenţă, publicaţia a rezistat neîntrerupt pe piaţa locală. Dacă nu ar fi avut valoare şi aprecieri pozitive din partea multor mii de câmpineni, pur şi simplu Oglinda ar fi dispărut din peisajul presei câmpinene. Rezistând atâţia ani, săptămânalul (care a fost o vreme chiar cotidian), şi-a dovedit cu asupra de măsură valoarea şi priza la consumatorii câmpineni de presă. La mulţi ani, publicaţiei Oglinda! La mulţi ani, redactorilor, tehnoredactorilor şi colaboratorilor săi!
 Jurist Paul Moldoveanu, 
secretarul Primăriei Municipiului Câmpina

Încredere în media locală
La  ceas aniversar, vă felicit pentru  imparţialitatea, profesionalismul, dăruirea şi talentul pe care le-aţi adus în peisajul mass-media din municipiul nostru. Mulţumim realizatorilor revistei, pentru că au fost alături de instituţia noastră, CSS “Constantin Istrati” Câmpina, reuşind cu obiectivitate să facă tot mai cunoscută câmpinenilor activitatea noastră.
Vă dorim mult succes în demersul către o presă independentă şi liberă de orice interes. Urăm întregului colectiv redacţional reuşite, iar cititorilor Ziarului Oglinda, încredere în media locală. La mulţi ani!
Prof. Nicolae Pavel
Coordonator CSS “Constantin Istrati” 

Un câştig important pentru Câmpina
De 17 ani, revista Oglinda îi ţine la curent pe toţi cetăţenii urbei cu tot ce se întâmpla în oraş. Publicaţia a fost oglinda oraşului aproape două decenii, popularizând şi tratând cu simţ de răspundere toate evenimentele notabile. De multe ori a reuşit chiar să stopeze sau să îndrepte unele aspecte negative din activitatea administraţiei publice locale, din activitatea unor lideri politici locali etc. Fără nicio exagerare, şi sunt sigur că nu greşesc, consider că săptămânalul Oglinda, care a fost un timp şi cotidian, reprezintă un câştig important pentru Câmpina. Eforturile financiare pe care le-a făcut directorul Florin Frăţilă pentru a ţine publicaţia în viaţă trebuie salutate cu căldură. Îi doresc Oglinzii viaţă lungă şi să fie la fel de echidistantă ca şi până acum. Iar ca valoare, să se situeze cel puţin la acelaşi nivel, dacă nu cumva chiar mai sus.
     Ing. Romul Remus Micu
primar al Câmpinei în mandatul 1996 – 2000

Nu putem încheia fără să mulţumim cititorilor noştri, care au avut mereu încredere în noi şi fără să dăm cuvântul profesorului Christian Crăciun, senior editor al publicaţiei, dar şi directorului şi fondatorului acesteia, Florin Frăţilă. 

Aruncarea înainte...
Cînd a apărut, Oglinda zonală (a purtat mai multe nume) era o picătură dintr-un val uriaș de publicații locale și naționale care exprimau, prin chiar abundența lor, deopotrivă încrederea publicului în puterea presei și încrederea în viitor. Presa chiar era atunci o putere. Un mic procent (cu o singură cifră) din acele publicații  mai există acum. Cu un cuvînt de care se abuzează azi, Oglinda a fost un proiect viabil. De aceea a rezistat. Proiect înseamnă aruncare în viitor. Oglinda a avut viitor, a creat viitor.  Încrederea publicului de acum aproape două decenii s-a spulberat, azi aproape nu mai există presă viabilă în România. Cauzele sunt multe, nu pot fi amănunțite aici. Și totuși, noi am supraviețuit şi financiar și editorial, adică păstrînd o ștachetă ridicată a calității materialelor. Explicația stă, probabil, în aceeași măsură, în calitatea oamenilor care scriu aici, dar și în calitatea cititorilor. Într-un public tabloidizat sau manipulat de religia faptului divers, noi avem norocul unui public pretențios intelectual și cerînd calitate. Asta ne permite să ne gîndim și la viitor, nu numai la trecut. La o aniversare precedentă, spuneam că redresarea moral-profesională a presei generaliste de la noi (mă refer, evident, numai la presa scrisă) se poate spera numai pornind de jos, de la presa locală. Pînă să revenim la moda marilor cotidiene naționale cu tiraj de minimum 1 milion (o, tempora!) de exemplare, creatoare de opinie și de mentalitate publică, pînă  să devenim o populație independentă de lumina malefic-albastră a micului ecran, cată să trudim în galeriile subterane ale presei locale, unde munca e mai întunecoasă, mai aproape de anonimat și mai frumoasă. Oglinda intră în anul majoratului în, poate, cel mai dificil moment istoric din ultimul deceniu. Examenul nostru de maturitate se apropie: să sperăm că-l vom trece cu luciditate, curaj, echilibru. La mulți ani scriși, Oglinda de Azi!
Prof. dr. Christian Crăciun,
Senior editor al publicaţiei Oglinda de azi

17 ani de muncă făcută cu pasiune

Îmi amintesc cu plăcere ziua de 8 martie 1999, atunci când vedea lumina tiparului prima ediţie a cotidianului Oglinda Câmpinei, o publicaţie în format mic, gândită să apară zilnic, într-un oraş în care nimeni nu mai îndrăznise până atunci să intre într-o astfel de aventură mediatică. Eram un colectiv redacţional restrâns şi colaboram, atât din punct de vedere tehnic, cât şi publicistic, cu Oglinda din Bucureşti, cotidian naţional condus de Dan Diaconescu, fost director la ziarul Jurnalul Naţional, al cărui redactor-şef era pe atunci Marius Tucă. Apăream în momentul acela pe piaţa media cu un nou proiect, după o lungă colaborare cu cei de la Jurnalul, perioadă în care am înfiinţat şi condus săptămânalul judeţean Jurnalul de Prahova şi ulterior staţiile locale de televiziune Antena 1 Ploieşti şi Sinaia. Ne doream să facem presă cu propriile noastre resurse profesionale şi materiale, fără să intuim cât de dificil va fi. Au urmat ani în care am muncit din greu alături de colegii mei, reuşind să rezistăm pe piaţa liberă şi cred că numai pasiunea ne-a ţinut în picioare. Ulterior, copleşiţi de infernalele cerinţe pe care le presupunea apariţia zilnică, am hotărât să ne transformăm în săptămânal, schimbând şi brandul publicaţiei din Oglinda Câmpinei în Oglinda de Azi, aşa cum am rămas până în ziua de azi, după 17 ani grei, dar frumoşi, timp în care am încercat şi cred că am reuşit să ne respectăm meseria şi cititorii. În prezent, suntem singura publicaţie din zona Câmpina care iese pe piaţă în format tipărit şi una dintre puţinele din Prahova. Vom continua să menţinem această tradiţie, atât cât ne vor ţine puterile. Mediul online, preferat tot mai mult de noua generaţie, este un competitor redutabil, ce nu poate fi ignorat. Ştiu că viitorul publicaţiei noastre se va înscrie pe acest nou drum, dar până atunci aş vrea să ne mai bucurăm cu toţii de mirosul cernelurilor şi al hârtiei prospăt ieşită de sub tipar. Am ajuns la a 17-a aniversare şi folosesc această ocazie pentru a le mulţumi tuturor celor care a au trudit de-a lungul timpului la Oglinda şi celor care o fac şi azi, oameni care prin dragostea lor pentru cuvântul scris au făcut posibilă apariţia neîntreruptă a unei publicaţii de provincie. Nu în ultimul rând, le mulţumesc cititorilor, pe care îi simţim zi de zi aproape şi în numele cărora ne facem meseria.
Florin Frăţilă, 
fondatorul şi directorul publicaţiei Oglinda de Azi

Editorial. DĂ-I ‘NAINTE CU TUPEU…

Așadar, dl. Ponta îi boscorodește cu urîte cuvinte: „securist”, „stalinist” etc. pe profesorii din comisia de specialitate a Universității București care cer – din nou – lămurirea situației plagiatului său. Dl. Curaj încearcă toate tertipurile pentru a da din mînă acest cartof fierbinte. Sigur că ar avea dreptate dacă ar fi ministru într-o țară în care Universitățile au o identitate intelectuală certă, au un „brand” de apărat, nu sunt, cum se întîmplă la noi, fabrici de diplome structurate după „famiglii”. Dl. Ponta știe bine situația și nu și-a rumegat încă nesfîrșitele înfrîngeri. Ține să-și întărească imaginea de băiețaș de cartier, vorbăreț, lăudăros, mincinos, amenințînd mereu cu bătaia, fudul. Domnia sa reprezintă, ce-i drept, perfect imaginea României de azi. Vezi epitetele de mai sus, și altele, pe care din cuviință m-am abținut să le înșir, care se potrivesc de minune socialului nostru. Tăcerea ar fi fost un bun semn de remușcare, la fel ca în cazurile Adrian Năstase, Severin, Voiculescu și multe altele. Ba chiar și Iliescu, iremediabilul bolșevic, cerîndu-ne impetuos să nu ne mai gîndim la morții revoluției și ai mineriadei. 


De aici survine și tupeul celor care vor să scoată istoria din programe. Oricum, aproape au distrus-o prin modul de predare. Dă-i nainte cu tupeu! Trecutul e periculos, explică prezentul, construiește identitate. Asta îl face pe dl. Florian, directorul Institutului Elie Wiesel, un dictator care decide cine are voie în istorie și cine nu, cui avem voie să-i ridicăm statuie, cu ce nume avem înalta sa îngăduință să ne botezăm străzile sau ce tricouri să purtăm. Președintele îi decorează pe Nicolicea și alții, vreo 1700, tupeiști de aceeași făină, și îl dez-decorează pe pastorul Tokes. Ne-am mirat vreo două zile, pînă am aflat că din comisia respectivă de hotărîre fac parte și doamnele Gabriela Vrânceanu Firea sau Ecaterina Andronescu,care au de mult decorația dată de patria recunoscătoare. Deci tupeul la superlativ. 
Radioul național țipă: nu ne distrugeți! - dar nu spune cine vrea să-i includă în holdingul falimentar cu TVR. Curat independență editorială! Cum să mă mir de mîrlănia elevilor mei de la școală? Ea este expresia frustă a obrăzniciei generale din societatea românească.  A lipsei de criterii și de valori. Multă lume a citat zilele astea frazele lui Umberto Eco împotriva FB care dă drept de cuvînt „idiotului satului”. Idee deloc nouă, banală chiar, avînd aici doar greutatea autorității. Ceea ce nu s-a observat, este că exact același tip de raționament poate fi aplicat și votului democratic. Faptul că parlamentul român se comportă ca o gașcă, avînd ca unică preocupare căpătuiala personală (acum că au terminat cu pensiile, vor să devină automat, după terminarea mandatului, funcționari publici. Înainte cu tupeu!) se explică în bună măsură prin delegarea responsabilităților de către o populația analfabetizată civic în 50 de ani de comunism.
Uitați-vă la peisajul absolut descurajant al candidaților pentru viitoarele alegeri! Tupeul acuzator al unui Ponta este zgîrietura vizibilă pe pielea puhavă a unei societăți autodistructive. Paralizată de eșecul Iohannis, societatea mai educată îndură tupeul celeilalte: de ce-ați ieșit în stradă după Colectiv? Uite ce-am ajuns! Parcă și Ponta a scris ceva de genul ăsta pe FB. Se putea! Sigur, există și partea cealaltă: cîțiva profesori cu coloană vertebrală, care încearcă să țină trează demnitatea lumii academice. Dar gestul lor riscă să pară ca ultimul ulcior de apă în traversarea pustiului, în lipsa unei reacții generale, colective a intelectualității, ca și la chestiunea plagiatelor sau a „savanților” din pușcării. Ce tupeu să ai și ce desconsiderare a scrisului și a științei pentru a considera acele obiecte de celuloză mîzgălită Cărți? Nu doar din partea deținuților, ci și a judecătorilor care i-au eliberat. Orice interpretare de bună credință a legii arată că o carte despre fotbal nu poate fi o lucrare științifică. Dar cînd e tupeu, totul e posibil. Nu iau în discuție cazul Antena 3, el depășește tupeul, pentru a trece în patologic. Am dat cîteva exemple care explică profunda destrămare a țesutului social, lipsit de cimentul coagulant al unor țeluri comune. Președintele Băsescu spunea recent o chestie atît de simplă, încît nimeni nu i-a dat atenție: unirea cu Basarabia se poate face acum: doar cele două parlamente să voteze, ca în 1918, pentru asta. Dar pentru asta îți trebuie curaj, nu tupeu. Iată un țel suficient de înalt! Curajul este al eroului, tupeul al lichelei mărunte, obosită de fușăraia cotidiană. Dar violentă. Gradul inadmisibil de violență, în toate formele și la toate nivelurile, din România sec. XXI vine de la această propagare epidemică și epidermică a obrăzniciei. Adevăratul brand național. 
Christian CRĂCIUN

Sensul giratoriu de la intrarea în Cornu e într-o continuă surpare

Sensul giratoriu de la intrarea în Cornu arată din ce în ce mai rău, fiind într-o continuă surpare. Sensul giratoriu din plan orizontal pare că ar vrea să se rotească acum şi în plan vertical. Locul acesta, amenajat cu mulţi ani în urmă, este de mare utilitate pentru fluidizarea circulaţiei rutiere la poarta nordică a Câmpinei, şi ar fi păcat să înceapă să arate ca un peisaj după bombardament. Problema surpării terenului nu este o premieră (pământul s-a mai lăsat aici de câteva ori), ea fiind cauzată de faptul că în subsol există un bogat zăcământ de sare. 


Locul a mai fost asfaltat de două ori, dar niciuna dintre asfaltările cu pricina nu a fost durabilă. De data aceasta nu se va mai turna un covor asfaltic peste cel existent, deoarece primarul comunei Cornu, Cornel Nanu, nu vrea să se mai remedieze efectele fenomenului, ci să se înlăture cauza lui. Cu toate că drumul respectiv este judeţean, iar repararea lui ar trebui să revină Consiliului Judeţean, edilul cornean vrea să se implice în rezolvarea definitivă a situaţiei, întrucât locuitorii comunei pe care o păstoreşte circulă cel mai mult prin zonă. La insistenţele sale, legislativul prahovean a alocat fonduri în vederea realizării în acest an a unor studii geo, pentru a se vedea exact care este structura subsolului şi ce soluţie tehnică se impune a fi aplicată cu un beneficiu maxim. 

Chestor (r) Constantin Cândea – candidatul PSD la Primăria Câmpina

La începutul acestei luni, organizaţia municipală a PSD Câmpina şi-a desemnat candidatul pentru câştigarea şefiei executivului câmpinean la viitoarele alegeri locale. Este vorba despre chestorul (rez) Constantin Cândea, fost comandant al Şcolii de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr”, în perioada 2001 – 2003 (după ce, în perioada 1996-2001, a avut funcţia de locţiitor pe probleme de învăţământ al comandantului Şcolii). De la conducerea Şcolii de Poliţie, ascensiunea profesională a lui Cândea a continuat, acesta ajungând şef al Inspectoratului Județean de Poliție Prahova, funcţie pe care a îndeplinit-o între anii 2003 şi 2005. S-a pensionat la cerere în 2005, dar a continuat să ducă o viaţă activă. 


Deşi candidatura lui Constantin Cândea a fost validată in extremis de către Biroul Local de Conducere al PSD Câmpina, pentru că altfel exista riscul impunerii unui candidat de către conducerea de la Ploieşti a filialei judeţene a partidului, nu s-ar putea spune că alegerea a fost una neinspirată. Chestorul Cândea este bine cunoscut câmpinenilor şi poate fi considerat unul dintre favoriţi la viitoarele alegeri locale. După pensionare, chestorul reservist şi-a deschis un birou de mediator. El s-a înscris anul trecut în PSD, fără a ieşi însă până acum în evidenţă. Constantin Cândea este ardelean la origini, fiind născut în anul 1949, în comuna Marpod (satul Ilimbav), din județul Sibiu. Este absolvent al Școlii Militare de Ofițeri, în anul 1970. Ulterior, a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, după care a urmat cursuri post-universitare cu specializările “criminalistică” și „filozofie”. 

Un cadou valoros din partea Clubului Contratimp: 14 medalii obţinute la Cupa Mărţişor de la Piteşti

La sfârşitul săptămânii trecute, mai exact în zilele de 5 şi 6 martie, la Bazinul Olimpic din Piteşti s-a desfăşurat Cupa Mărţişor, competiţie rezervată copiilor, fete şi băieţi, născuţi între anii 2002-2010, la care ne-au reprezentat cu cinste sportivii clubului câmpinean Contratimp.
Din cei 17 înotatori ai clubului prezenţi la Piteşti, 6 au urcat pe podium, adunând împreună nu mai puţin de 14 medalii. 


Cei care au reprezentat clubul la premiere au fost: 
Ştefan Rachieru, 10 ani - o medalie de aur, două de argint şi două de bronz;
Antonio Stoian, 11 ani - o medalie de argint;
Andreea Văcaru, 11 ani - două medalii de aur, o medalie de argint şi o medalie de bronz;
Daria Duca, 12 ani - o medalie de argint;
Teo Magda, 12 ani - o medalie de argint.
Ioana Nicolaescu, 14 ani - o medalie de aur şi una de bronz.
„Până la varsta de 14 ani, din punctul meu de vedere, sunt tot copii, şi-mi doresc ca ei să înoate, nu doar să înainteze în apă. Mai au încă multe de învăţat, e adevărat. Însa, pentru desăvârşirea pregătirii lor, răbdarea este esenţială” -  a declarat antrenorul acestora, Octavian Postolache. 
Următoarea competiţie va fi una de foc pentru cele două junioare ale clubului Contratimp: Campionatul Naţional de Juniori-Tineret-Seniori, care se va desfăşura la Bacău în perioada 23-27 martie 2016.

Concurs de înot - Masters la Bazinul de Înot Didactic

Memorial Fridirich Schwing, ediţia a IV-a

În zilele de 12 şi 13 martie, la bazinul de înot din Câmpina se va desfăşura competiţia internaţionala de înot Masters 25+ la care s-au înscris 120 de participanţi din România şi Bulgaria. Scopul competiţiei este promovarea sportului pentru sănătate şi reuniunea generaţiilor de înotători de performanţă. 


La concursul de înot organizat de A.C.S. Contratimp şi Asociaţia Pro Câmpina pot participa toţi iubitorii înotului care aparţin categoriei Master (respectiv cei născuţi în 1991 şi mai mari), care s-au înscris şi au plătit taxele de concurs, legitimaţi la un club de master sau independenţi.
Se recomandă control medical pentru toti concurenţii, participarea făcându-se pe propria răspundere. 
Informaţii suplimentare puteţi obţine de la Octavian Postolache (0734.478.607).

Şcoala câmpineană de atletism îşi confirmă din nou valoarea

La începutul acestei luni, s-a desfăşurat la Arad  Campionatul Naţional de Atletism – Aruncări Lungi, o competiţie care a adunat tinere, dar valoroase sportive din întreaga ţară. Nu au lipsit sportivii de la Clubul Sportiv Şcolar Petrol coordonat de profesorul Nicolae Pavel. La proba de suliţă, în întrecerea rezervată juniorilor I, şcoala câmpineană de aruncări şi-a demonstrat din nou valoarea. 
După ce obţinuse cu o zi înainte titlul de vicecampioană naţională la aruncarea suliţei, la categoria tineret, Ioana Plăvan s-a mobilizat exemplar şi a reuşit să câştige întrecerea la categoria juniori I. Sportiva antrenată de Nicolae Pavel a reuşit din prima încercare o aruncare de 47,63 m, nou record personal. Cu puţin noroc şi mai multă concentrare, dacă ar fi reuşit aceeaşi aruncare în ziua precedentă, în întrecerea pentru seniori şi tineret, Ioana Plăvan ar fi urcat pe podiumul întrecerii senioarelor. Trebuie remarcat faptul că performanţa sa este cu aproape 5 metri peste ceea ce a reuşit ocupanta locului secund - Raluca Vrabie, de la CA Roman, care a reuşit să arunce suliţa doar 42,81 m.


Pe podiumul naţionalelor de aruncări de la Arad a urcat şi Andrei Richea, tot de la CSS “Constantin Istrati”, care a câştigat medalia de bronz la aruncarea suliţei juniori II ( 16 - 17 ani), cu un rezultat meritoriu: 58.00 m. Performanţa realizată de Andrei, în mai puţin de un an de pregatire, confirmă calităţile sale pentru această probă şi pentru viitoare performanţe de valoare.


Tot la Arad, Andreea Lungu a confirmat şi ea valoarea "Şcolii de aruncări" de la Câmpina, cu un rezultat de excepţie la aruncarea discului - 38,79 m, record personal, rezultat care i-a adus medalia de argint în competiţia rezervată junioarelor II / 16-17 ani. 


Andreea nu a împlinit 14 ani şi este deci doar în primul an al categoriei junioare III / 14 -15 ani. Peste trei săptămâni, ea va participa la CN de junioare III , la Oneşti, unde are toate şansele să crească şi să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere. Andreea Lungu este antrenată de profesoara Mihaela Marin.

Începe curăţenia de primăvară

La fel ca în fiecare an, odată cu venirea primăverii, Primăria Câmpina organizează campania de curăţenie în municipiul nostru. În acestă primăvară campania se va desfăşura în perioada  7 martie - 7 aprilie 2016. Cu această ocazie, Primăria Câmpina invită cetăţenii municipiului, agenţii economici, instituţiile publice, asociaţiile de locatari/ proprietari să contribuie, alături de administraţia publică,  la asigurarea unui aspect estetic şi curat al localităţii prin: păstrarea curăţeniei în spaţiile publice, asigurarea curăţeniei din spaţiile verzi din jurul imobilelor, depozitarea deşeurilor în spaţii special amenajate, curăţarea spaţiilor verzi degradate  etc.


Resturile vegetale, rezultate din curăţirea curţilor, a grădinilor şi a spaţiilor verzi din jurul blocurilor se vor colecta gratuit de către operatorul de salubritate, începând  cu data de  7 martie 2016, până la data de 7 aprilie 2016. Cetăţenii vor putea depune resturile vegetale în faţa curţilor şi pe platformele de gunoi,  doar în perioada stabilită pentru colectare, conform graficului de salubrizare, postat pe site-ul www.primăriacampina.ro şi afişat la avizierele primăriei.
După data de 7 aprilie 2016, Poliţia Locală va amenda persoanele care depozitează deşeurile vegetale pe domeniul public şi privat al municipiului Câmpina.

Prieteni dragi din lumea celor care nu cuvântă

În copilărie am fost fermecat mult timp de cartea „Din lumea celor care nu cuvântă” a lui Emil Gârleanu, scriitor valoros, din păcate acum uitat. Emil Gârleanu a scris o suită de povestiri care nu aveau un suport real, fiind rodul imaginaţiei sale cu scopul de a-i emoţia pe tinerii săi cititori.
Spre deosebire de personajele însufleţite de Gârleanu şi de lumea iluzorie descrisă de acesta, animalele care au făcut parte din viaţa şi familia mea şi peripeţiile mele cu acestea sunt cât se poate de reale. 
În copilărie, petrecându-mi vacanţele în satele din împrejurimi, mai ales la Proviţa de Sus, am avut ocazia să văd cum îşi tratau ţăranii animalele din gospodărie, care aveau fiecare un rol important în viaţa de zi cu zi. În general îşi îngrijeau foarte bine vacile, oile, caprele, păsările de curte, de pe urma cărora îşi procurau hrana. Mai ales pentru vitele mari aveau o atenţie deosebită. În grajd era o curăţenie exemplară; seara vacile erau ţesălate, li se curăţau copitele şi primeau hrană din belşug. La fel de bine erau îngrijiţi boii şi caii şi nu cred să fi văzut vreodată vreun sătean bătându-şi animalele de tracţiune sau forţându-le peste puterile lor. Câinii şi pisicile aveau un rol mai puţin important, dar pentru că şi acestea trebuiau să-şi merite cumva hrana, aveau câteva îndatoriri precise. Câinii, cărora seara li se dădea drumul, trebuiau să păzească acareturile şi casa, în timpul zilei fiind legaţi cu lanţul pe o sârmă lungă, care le înlesnea mişcarea, iar pisicile trebuiau să stârpească şoarecii. Nu am văzut în satele noastre câini maidanezi sau pisici vagaboande. Este drept că atunci când făceau pui, gospodarul selecţiona dintre ei pe cel care era mai de rasă (alegeau căţelul care era negru în cerul gurii, semn că era mai rău), iar pe ceilalţi îi eliminau cu duritate (un gest care pare acum barbar, dar care evita înmulţirea lor necontrolată). Nu existau atunci pentru ţărani ceea ce numim azi animale de companie. 
Peste ani, când am reuşit să îmi fac o casă modestă, cu un pic de curte, am primit în dar o corcitură de căţeluşă şoricar pe care, pentru culoarea ei neobişnuită, copiii au numit-o Alba. Era extrem de drăgălaşă şi toată lumea o răsfăţa. Când am pierdut-o (mă tem că otrăvită de cineva), a fost o mare jale. Am mai avut de-a lungul timpului şi alte animale. Într-o vreme am crescut purcei, dar şi mulţi iepuri de casă şi în felul acesta am început să mă apropii sufleteşte de animalele din curte şi să le descopăr multe calităţi: aveau sentimente, erau inteligente, blânde, aş puteau spune că aveau chiar un comportament mai civilizat decât al multora dintre semenii noştri.
O surpriză extrem de plăcută a venit din partea fiicei mele, Raluca. În acea vreme, tânăra domnişoară farmacistă lucra la o firmă germană care aproviziona cu medicamente numeroase spitale din ţară. În curtea spitalului de la Mizil a găsit un pui de câine din rasa Huski, de care s-a ataşat foarte mult. De fiecare dată când se ducea la acel spital, îi ducea mâncare şi se juca cu el. Văzând că-l îndrăgeşte, un paznic i-a sugerat să-l ia acasă, pentru că acolo oricum nu avea cine să-l îngrijească. L-a ţinut câteva zile în apartamentul din Bucureşti, apoi l-a adus la Câmpina. Aşa a intrat Lucky în familia noastră. Era extraordinar de prietenos cu toată lumea; nu lătra pe nimeni, se juca cu copiii şi nu strica nimic în grădină sau în casă, unde îl găzduiam iarna, în nopţile friguroase. Fiind un câine din rasa celor care trag la ham săniile din tundra siberiană, trebuia să meargă mult, aşa că îl scoteam zilnic la plimbare, făcând mulţi kilometri împreună. Niciodată nu l-am legat şi nici nu l-am închis în vreun ţarc. Se plimba prin toată curtea fără a sări gardurile să treacă la vecini. În fundul curţii aveam un garaj în care se intra pe Aleea Luceafărul, o fundătură a străzii Plevnei. Găzduiam aici un bun prieten, profesorul Victor Nichifor, care odată, fiind grăbit pentru că întârziase la şcoală, când a plecat cu maşina a uitat deschisă poarta ce dădea în străduţă. Lucky a ieşit şi s-a plimbat câţiva paşi, mirosind maşinile parcate în zonă de cei care lucrau la Institut. 


Lucram pe atunci la Muzeul Peleş şi întors târziu acasă de la serviciu, am găsit poarta deschisă şi câinele dispărut. Trei zile am umblat disperat prin toate locurile în care obişnuiam să ne plimbăm împreună. Nu puteam să suport gândul că l-am pierdut. Întrebam toţi vecinii şi trecătorii pe care-i întâlneam dacă n-au văzut un câine cu blana arginitie şi ochii albaştri. A treia zi, spre seară, am plecat din nou să-l caut şi la primii paşi făcuţi pe străduţă, am găsit un fel de plic făcut dintr-o foaie de format A4 pe care scria „Citeşte-mă”. Nervos, cu gândurile la Lucky, dădeam cu piciorul în plic, ducându-l aşa, din şut în şut, până aproape de colţul străzii, unde erau garajele Institutului. Nici acum nu ştiu ce pornire am avut să mă aplec şi să ridic acea hârtie. Îmi imaginam că este vreo scrisoare din cele către Sfântul Anton, cu o rugăciune pe care eşti invitat să o multiplici. Mi s-au tăiat picioarele când am citit, desfăcând foaia: „câinele dvs. Huski a fost urcat în maşina Dacia cu nr......”. Într-o suflare am ajuns la poliţia de pe bulevard. În camera de gardă, câţiva tineri poliţişti stăteau la şuetă. Era vineri seara şi se pregăteau de weekend. Le-am explicat prin ce necaz trec de trei zile, le-am arătat scrisoarea şi le-am cerut să-mi spună cine este proprietarul maşinii cu numărul respectiv, asigurându-i că nu-i voi face niciun scandal şi o să încerc doar să-mi recuperez câinele pe cale paşnică. Nu s-au sinchisit deloc şi mi-au spus să revin luni cu o cerere pe care să o las la registratură. Înnebunit de ideea că ratez poate unica şansă de a-mi găsi câinele, am încercat să le explic că este un animal de rasă scump şi până îmi vor răspunde ei la cerere, hoţul probabil că o să îl vândă.  Insistenţele meu nu au avut însă niciun rezultat. Am pornit din nou pe strada Plevnei, din poartă în poartă, încercând să aflu dacă ştie cineva a cui este Dacia care îl răpise pe Lucky. Impresionat probabil de frământările mele, paznicul din curtea Institutului mi-a spus într-un final, cu o oarecare reţinere, că Dacia este a unui domn Buzeţoiu, care lucra într-o echipă de reparaţii la clădirea Instititutului şi că locuieşte în Pietriceaua. Sâmbătă, la prima oră, cu fiica mea în maşină, am pornit pe drumul Brebului. În trecere, l-am luat pe nea Virgil, grădinarul Muzeului Doftana, un bun prieten de-al meu, ca să ne arate drumul spre Pietriceaua, unde nu fusesem niciodată şi am pornit astfel pe urmele celui care-mi răpise câinele. Întrebând în sat, am aflat că are o Dacie de culoare albastră şi că locuieşte pe o uliţă lăturalnică. De la înălţime l-am văzut pe Lucky legat într-o curte şi lăsându-se jumulit de un copilaş care se juca cu el. Pentru a nu atrage atenţia, am trimis-o înainte pe fiica mea, care a intrat degajată în curte, l-a dezlegat pe Lucky, care sălta de bucurie şi l-a adus la maşină. Nu îmi venea să cred când l-am văzut din nou acasă. A fost cel mai bun prieten pe care l-am avut. Cred că avea darul telepatiei şi îmi citea adesea gândurile. S-a îmbolnăvit şi a fost de trei ori operat pe colon. Internat într-o clinică a unui medic veterinar italian din Bucureşti, i s-a prelungit viaţa cât s-a putut. A cheltuit fata mea cu el bani cu care puteai să cumperi o maşină. Îmbătrânit (aceşti câini trăiesc în jur de 13 ani), s-a stins lăsându-ne un mare gol în inimă. De atunci am refuzat să mai iau alt câine. 
În schimb, fiul meu, Dan, m-a pricopsit treptat cu două pisici, de a căror prezenţă nu am fost deloc încântat la început. A adus-o mai întâi la Câmpina pe Suzi, când i se născuse fetiţa. Sfioasă, a stat o săptămână ascunsă sub un dulăpior, nu a mâncat nimic şi ieşea numai noaptea să bea apă. S-a ascuns apoi o vreme în curte, iar la un moment dat dispăruse şi credeam că am pierdut-o. Când a apărut flămândă, câteva zile mai târziu, am luat-o în braţe şi de atunci ne-am împrietenit. Este o pisică dolofană, tărcată în alb şi negru, care în scurtă vreme a devenit stăpâna casei. Am trecut şi cu ea printr-o adevărată dramă. După un timp, a început să nu se mai mulţumească cu plimbările prin curte şi mai sărea gardul la un vecin, care avea şi el câteva pisici. Odată, nu a mai revenit din aceste plimbări pe care le făcea frecvent în vecinătate. Iarăşi zile de căutări din curte în curte, din vecin în vecin, pe o rază din ce în ce mai mare. După aproape o săptămână, când îmi luasem orice gând, am ieşit pe stradă şi l-am văzut în curte, la soare, aşezat pe un scaun, pe domnul Dima, vecinul nostru, care fiind în vârstă ieşea rar din casă. Din stradă l-am strigat să-l întreb dacă n-a văzut cumva o pisică cu pete albe şi negre şi mi-a spus că nu e la el. Câteva ore mai târziu, doamna care îi făcea menajul a venit să-mi spună că în curtea unei case părăsite din apropiere, unde proprietarul lăsase un căţel pe care îl hrăneau vecinii, a văzut când s-a dus să-i dea acestuia de mâncare că se învârtea agitat în jurul unui copac, lătrând furios. Ridicând privirea, a văzut că în vârf de tot era agăţată o mâţă tărcată şi astfel venise să mă întrebe dacă nu cumva aceasta este pisica pe care o căutăm de zile întregi. Văzusem şi în filme că pisicile care se urcă la mare înălţime, în copaci sau pe acoperiş, de frică nu mai coboară singure, de multe ori fiind chemaţi pompierii. Eu am avut noroc că mă ajuta în grădină un tânăr ţigănuş, pe care l-am luat cu mine. Ager, acesta s-a urcat până în vârful zarzărului, de la baza căruia  strigam grijuliu „Să nu o scapi, că te omor”, a băgat-o în sân şi a coborât cu tânăra Suzi, care aproape o săptămână stutuse în vârful pomului nemâncată, nebăută, nedormită. Ajunsă acasă, micuţa aventurieră  nu s-a uitat la mâncare; a bătut doar apă şi a dormit 24 de ore. 
Poziţia de stăpână a casei i-a fost uzurpată la ceva vreme de surata ei, Upsi. Aceasta, o roşcată cu blana în dungi, ca un mic tigru, are şi ea o poveste. Plecând într-o seară de iarnă de la serviciu, Dan, care iubeşte pisicile, a văzut într-o cutie trei pisoiaşi zgribuliţi, miorlăiţi, lăsaţi la voia întâmplării pe stradă. S-a oprit, i-a mângâiat şi cu regret că nu-i poate ajuta, având deja o altă pisică, a plecat mai departe. După câţiva paşi, privind în jos, a văzut agăţată de gheată o mică mâţă, cât un pumn. Nu s-a putut răbda şi a luat-o acasă; din jigărită şi bolnavă cum era e reuşit să o pună pe picioare. 
Fetiţa lui a făcut însă, la ceva timp, o alergie căreia niciun doctor nu-i găsea cauza. Presupunându-se că de vină ar putea fi  convieţuirea cu Upsi, mi-a propus să o iau şi pe aceasta la mine. Soţia lui, disperată, mi-a explicat că dacă nu o primesc, va trebui să o eutanasieze. Bombănind şi fără pic de entuziasm, am acceptat. Plângându-mă că Dan mă înzestrează numai cu pisici, în timp ce unui coleg îi cumpărase fiu-său o casă în vecinătate, fiică-mea m-a pus pe gânduri spunându-mi că ar trebui să fiu fericit că am salvat un suflet. Şi trebuie să mărturisesc că am descoperit că pisicile au într-adevăr suflet. 
Cele două mâţe, deşi trăiseră o vreme în acelaşi apartament, nu se mai împăcau acum deloc. Amândouă erau în dispută şi căutau să mă atragă fiecare de partea ei. Upsi, mai mlădioasă şi mai dinamică decât grăsana de Suzi, dormea la picioarele mele. Era atât de linguşitoare, de calină şi de şmecheră, încât nu mă înduram să o alung. Pe Suzi o lovea cu lăbuţa şi ocupa toate locurile preferate. Într-un final au ajuns să se tolereze; nu se mai bat, fiecare are obiceiurile ei, culcuşurile ei, vasul ei de băut apă, mâncarea ei (Upsi mănâncă de regim). Mi-au devenit foarte dragi şi apropiate şi nu regret deloc că le-am primit în casa mea, fiind acum parte integrantă a familiei noastre. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Atena, oraşul muzeu (1)

Puţine oraşe în lume pot aduna la un loc atât de multe lucruri cu impact asupra dezvoltării civilizaţiei cum a reuşit s-o facă Atena, locul de naştere al democraţiei, unul dintre cele mai vechi oraşe ale Europei, leagăn al civilizaţiei occidentale, centru al culturii, învăţământului şi căminul marilor filozofi, oraş ce are o istorie de peste 3400 de ani. În timpurile moderne, datorită poziţiei sale geostrategice şi apropierii de mare (portul Pireu), devine unul dintre cele mai importante centre economice din sud-estul Europei. Astăzi, oraşul numără peste 664.000 de locuitori, iar împreună cu zona metropolitană, inclusiv Pireu, peste 3 milioane de locuitori. Datorită acestor factori şi în special trecutului său istoric, cu multitudinea sa de monumente, Atena este vizitată de sute de mii de turişti, printre care şi foarte mulţi români, turişti ce au votat metropola ca fiind a treia cea mai bună destinaţie de vacanţă din Europa în 2015. 


Legenda numelui
Legat de numele oraşului, există o legendă care spune că acesta provine de la numele Zeiţei Înţelepciunii - Atena. Aceasta s-a luptat cu Poseidon, Zeul Mărilor, pentru a câştiga supremaţia asupra oraşului şi într-o întrecere dintre cei doi, fiecare a venit cu darurile sale cele mai de preţ. Poseidon şi-a aruncat tridentul în stânca Acropolei, de unde a ţâşnit un izvor de apă sărată, simbolizând puterea navală, iar Atena a venit cu o ramură de măslin, simbol al păcii şi prosperităţii. Locuitorii cetăţii, aflată sub conducerea regelui Kekrops (de aici va veni mai târziu numele de Acropole), au acceptat măslinul şi au numit oraşul Atena. 

Câteva repere istorice
Vechi oraş-stat în secolul VI (î.Hr.) sub regele Teseu, Atena uneşte în jurul său toate polisurile (oraşe-stat), cucerind poziţia dominantă în peninsulă. Între anii 509 – 507 (î.Hr.), populaţia ateniană este împărţită de Clistene după criteriul teritorial, acesta punând bazele democraţiei ateniene. În urma victoriilor obţinute împotriva perşilor, conduşi de Darius la Maraton (12.09.490) şi Salamina (28.09.480), Atena devine principala forţă politică a Greciei şi, prin crearea de către Temistocle a flotei ateniene, devine prima putere maritimă a Eladei. Revenind la bătălia de la Maraton, trebuie reamintit că mesagerul Fedippide, trimis la Atena să anunţe victoria asupra perişilor, aleargă 42 de kilometri şi după ce anunţă vestea victoriei cade mort. De atunci, în cinstea lui, Jocurile Olimpice ce au loc din patru în patru ani, se deschid întotdeauna cu o cursă de maraton. 
Epoca de aur a Atenei este cea a lui Pericle (445 – 429 î.Hr.), când Atena ajunge la apogeul prosperităţii sale economice şi culturale, de maximă înflorire a democraţiei sclavagiste. În această epocă se construiesc templele de pe Acropole, trăiesc şi crează Eschil, Sofocle, Euripide, Herodot, Hipocrate, Socrate, Platon sau Aristotel. Dar, aşa cum se întâmplă în viaţă, după această epocă strălucită urmează una neagră. Urmare înfrângerilor sale în războiul peloponesiac (431 – 404, î.Hr.), învinsă de Sparta, Atena îşi pierde poziţia dominantă, după care îşi revine rapid, fără a mai ajunge însă la strălucirea de altădată. După înfrângerea din 338 (î.Hr.) de la Keroneea, în faţa lui Filip al II-lea, cade sub stăpânirea Macedoniei şi va rămâne astfel până în 197 (î.Hr.), când îi alungă pe macedoneni cu ajutorul romanilor, căzând sub stăpânirea romană. Este cucerită pe rând de goţi, vizigoţi sau herulini. În timpul Împăratului Justinian, universitatea ateniană este închisă, templele socotite păgâne sunt transformate în biserici şi Atena devine un oraş oarecare. În sec. XIII este cucerită de cruciaţi, pentru ca din 1456 să intre sub stăpânirea otomană până în 1829, când în urma războiului de eliberare îşi câştigă independenţa, iar în 1833 devine capitala Greciei libere. În timpul celui de-al doilea război mondial este ocupată, în aprilie 1941, de trupele germane şi eliberată în octombrie 1944. În tot timpul acesta, Grecia şi Atena au manifestat o opoziţie puternică împotriva Germaniei, concretizată prin lupte de partizani, manifestaţii cu sute de mii de oameni în iulie 1943 sau sprijin acordat comandourilor aliaţilor. Un patriot grec, Manolis Glezos, smulge steagul german de pe Acropole în 1941, înlocuindu-l cu steagul grecesc, acolo unde acesta flutură mândru şi astăzi. 
Nici după război Atena nu a avut o viaţă mai liniştită. În 1967 vine la putere, în urma unei lovituri de stat, un guvern militar condus de col. Papadopoulos, care va fi răsturnat în 1973 în urma acţiunilor studenţeşti. În 1985 este primul oraş european al culturii, iar în 2004 Atena găzduieşte Jocurile Olimpice de vară, eveniment ce va contribui foarte mult la dezvoltarea infrastructurii oraşului. Astăzi Atena, capitala Greciei, este cel mai important centru cultural, economic, bancar şi industrial, fiind vizitată de sute de mii de turişti.

Vizitând oraşul
Ajuns în Piaţa Syntagma (Piaţa Constituţiei), considerată centrul Atenei moderne şi în acelaşi timp cea mai mare piaţă a capitalei, mă aşez la o masă într-una din cafenele ce înconjoară piaţa. Aici am avut parte de o întâmplare amuzantă, în momentul în care am cerut o cafea turcească, cu care eram eu obişnuit. Ospătarul, un om mai în vârstă, mi-a replicat nervos şi răspicat că aici se bea cafea grecească şi nu turcească. Amintirea vechilor lupte  dintre greci şi turci era probabil încă vie în mintea şi sufletul acestui grec. 


Stând în faţa cafelei aburinde, nu mă pot hotărî deloc încotro să mă îndrept, conştient desigur că Acropole este prima opţiune. Admir clădirea neoclasică a Parlamentului Elen ce se află pe partea cealaltă a pieţei. Clădirea a fost construită între 1836 – 1843 ca palat pentru Otto I, primul rege grec de origine germană după cucerirea independenţei, pentru ca din 1926 să devină sediul Parlamentului. Încă indecis, aştept schimbarea gărzii din faţa Mormântului Eroului Necunoscut, ce are loc din oră în oră. Basorelieful sculptat în 1930 pe peretele din faţa Parlamentului înfăţişează un soldat aflat pe moarte şi asemenea tuturor monumentelor de acest gen este închinat ostaşilor ce s-au jertfit pentru independenţa ţării. Urmăresc atent modul în care ostaşii ce străjuiesc Parlamentul se mişcă continuu dintr-o parte în alta şi felul în care sunt îmbrăcaţi. Costumul acestor „evzone”, ostaşii de gardă, este format dintr-o fustă scurtă albă, mult deasupra genunchilor, cu 400 de pliuri, semnificând cei 400 de ani de dominaţie turcească, tunică, bonetă roşie cu coadă, ciorapi albi cu ciucuri şi botine din piele cu pampoane în vârf. Costumul tradiţional te duce cu gândul la luptătorii ce purtau acest  gen   de uniformă atunci când i-au învins pe turci în războiul de independenţă (1821 – 1829). Schimbarea gărzii, ca peste tot în lume (la Londra, Stockholm sau Copenhaga), este un spectacol interesant, ce adună mii de turişiti (zeci de mii la Londra). 


În imediata apropiere a Pieţei Syntagma se află doi plămâni verzi ai metropolei, Grădinile Naţionale şi Parcul Zappion, iar nu departe de acestea, într-o oază verde, umbrită, se află reşedinţa oficială a premierului elen. 
În Atena se poate călători cu tramvaiul, autobuzul, troleibuzul ori cu metroul, acesta din urmă fiind cel mai nou mijloc de transport atenian, construit pentru Jocurile Olimpice din 2004. Dacă vrei să vezi o staţie de metrou frumoasă, o recomand pe aceea din Piaţa Syntagma. Eu aleg să merg pe jos spre stânca Acropole, deoarece vreau să mă opresc la alte câteva situri arheologice celebre. Prima oprire o fac la...

Templul lui Zeus Olimpianul
Acesta aminteşte de zilele glorioase ale Atenei, când era cel mai mare templu al Greciei. Măreţia sa poate fi judecată şi după splendidele coloane cu capiteluri încântătoare. Din 104 câte au existat iniţial, au mai rămas doar 16, foarte bine păstrate. Construcţia sa a început în 515 (î.Hr.), dar datorită multor evenimente din viaţa Atenei, a fost terminată abia după aproximativ 700 de ani de către împăratul Adrian, în anul 131.


În apropiere se află Arcul lui Adrian, care este o interesantă poartă, comandată de Împărat pentru a delimita Atena sa de cea a lui Teseu. Interesant este faptul că pe o parte a arcului stă scris „Aceasta este Atena, oraşul străvechi al lui Teseu”, iar pe cealaltă parte „Acesta este oraşul lui Adrian şi nu al lui Teseu”. 
Paşii mă poartă mai departe, într-un aer cald şi tot mai greu de respirat. Circulaţia extrem de intensă a pus şi pune mari probleme municipalităţii ateniene. Nu doar zgomotul, dar şi gazele de eşapament sunt dificil de suportat. Au fost zile în care, privind de pe înălţimea Acropolei, oraşul părea scufundat într-o ceaţă densă. Construcţia metroului, dar şi alte măsuri luate, cum ar fi circulaţia alternativă ori reducerea ei în zona centrală, au rolul să apere nu doar populaţia, ci şi monumentele de o inestimabilă valoare ce au de suferit din cauza poluării excesive. În această atmosferă încărcată ajung într-o piaţă mai mică, în care se află vechiul stadion olimpic Kallimarmaro (marmură frumoasă), oficial numit...

Stadionul Panathinaiko
Ca pasionat al sportului, nu puteam să ratez prilejul de a vedea locul de desfăşurare al Jocurilor Olimpice moderne. Jocurile Olimpice vechi, care aveau loc din patru în patru ani (ca şi astăzi), se desfăşurau în Olimpia, în cinstea lui Zeus. Stadionul de marmură în faţa căruia mă aflu, aşezat într-o zonă verde a oraşului, înconjurat de pini, a fost construit în anul 330 (î.Hr.) pentru Jocurile Panatenee. 
Având o formă ovală, cu tribune din marmură albă de Pentelic pe trei laturi, suficiente pentru 70.000 de spectatori, stadionul a fost abandonat atunci când Jocurile Olimpice au fost interzise, fiind socotite păgâne. Abia în 1896 a fost folosit, după ce, cu un an mai înainte, George Averoff l-a reconstruit pentru prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne din 1896. 


După cum se ştie, Jocurile Olimpice moderne au fost rodul gândirii baronului Pierre de Coubertin, care a avut ideea de a reînvia vechile jocuri olimpice într-o formă modernă. În semn de respect pentru tradiţie, a ales oraşul Atena ca gazdă a primei olimpiade. Atena va mai găzdui o ediţie a Jocurilor Olimpice în 2004, după ce îi fusese refuzată organizarea în 1996, la data jubiliară de 100 de ani de la reluarea jocurilor, Atena pierzând în favoarea oraşului american Atlanta. Bineînţeles că bătrânul stadion alb nu putea lipsi din probele jocurilor olimpice din 2004, aici disputându-se  întrecerile pentru proba de tir cu arcul şi sosirea în proba de maraton. 
Intru pe poarta stadionului şi mă aşez în tribuna din marmură încălzită de razele fierbinţi ale soarelui. Privind la pista roşie de atletism, încerc să mi-i imaginez pe vechii sportivi întrecându-se pe pista ovală de pământ bătătorit, în timp ce  verdele din mijlocul stadionului mă duce cu gândul la aruncătorii de disc (vezi celebra statuie „Discobolul lui Miron”) sau la aruncătorii cu suliţa şi parcă aud vacarmul stadionului ce îşi încurajează favoriţii. Strigătele unui vânzător ambulant de pliante mă trezeşte la realitate şi privind ceasul mă hotărăsc să îmi continui periplul prin capitala Zeiţei Atena. 
Alex. BLANCK

Beneficiile saunei

Cele mai vechi saune din Europa s-au descoperit în Finlanda, țara în care se spune că există câte o saună în fiecare casă.
Pentru a demonstra beneficiile saunei s-au facut chiar numeroase studii clinice de către cercetatori recunoscuți în lumea medicală.
Efectele saunei umede și ale celei uscate se aseamănă într-o proporție mare. Ambele încălzesc corpul uman, produc transpirație abundentă (așa-numita “baie de transpirație”), cu vasodilatație la nivelul pielii și “furt” din circulația sanguină generală.


Cardiologii ne spun că sauna are un efect benefic prin scăderea riscului cardiovascular la anumiți pacienți. S-a demonstrat că sauna regulată scade tensiunea arterială, reduce rata decesului datorat bolilor cardiovasculare sau accidentelor vasculare cerebrale. Alte studii au arătat beneficiul terapeutic la pacienții cu nivel crescut al colesterolului din sânge (hipercolesterolemie) și/ sau diabet.
Cercetătorii sugerează că cel puțin o ședință de saună pe săptămână poate produce recondiționarea cadiovasculară echivalentă unui program de exerciții fizice de intensitate medie, prin creșterea frecvenței cardiace (pulsului) cu până la 30%.
Bineînțeles că nu se recomandă înlocuirea programului de exerciții fizice cu saună, dar se îmbunătățește semnificativ calitatea vieții și scade riscul de deces datorat bolilor cardiovasculare, dacă ședințele de exerciții fizice sunt însoțite și de cel puțin o saună pe săptămână.
De asemenea, ședințele regulate de saună nu substituie recomandarea de dietă, menținerea greutății corporale, scăderea colesterolului din sânge și a tensiunii arteriale, ci doar ajută la îmbunătățirea și mentinerea lor.
La nivel musculoscheletal, sauna produce relaxare musculară și reduce durerile articulare, fiind benefică la pacienții cu artroze, fibromialgie, contracturi musculare.
Cu ajutorul saunei, persoanele cu insomnie, anxioase sau cu un nivel crescut de stres au semnalat o îmbunătățire a calității vieții, scăderea perioadelor de insomnie și reducerea semnificativă a stresului.
Sauna umedă este favorabilă și persoanelor cu afecțiuni pulmonare prin fluidizarea mucusului, creșterea expectorației, eliberarea sinusurilor. Nu se recomandă în astm bronșic, deoarece poate produce criza de astm.
De asemenea, sauna uscată produce o hidratare tegumentară crescută la persoanele cu piele uscată. Persoanele cu pielea de tip mixt sau grasă beneficiază mai bine de sauna uscată.


Cele mai importante precauții pentru saună sunt:
- Evitarea consumului de alcool înainte și imediat după saună;
- Măsurarea tensiunii arteriale înainte de a intra în saună;
- Ședința de saună să fie de maximum 15-20 de minute iarna și de 10 minute în perioadele călduroase;
- După terminarea saunei, corpul trebuie răcit gradual;
- Hidratare înainte și după saună (se beau cel puțin două pahare de apă după terminarea ședinței).
Sauna este contraindicată pacienților care au suferit recent un infarct miocardic, au angină instabilă, hipertensiune arterială necontrolată medicamentos, aritmii cardiace, insuficiență cardiacă avansată, boli valvulare cardiace ce necesită intervenție chirurgicală. De asemenea, nu se recomandă sauna femeilor însărcinate, pacienților cu vârste foarte înaintate, sau în situațiile: postintervenție chirurgicală recentă (în cazul în care nu s-au scos firele de sutură), plăgi tegumentare deschise, stări febrile, cancer. Se acordă o atenție deosebită pacienților hipotensivi și diabetici.
Pentru a beneficia de efectele maxime ale saunei este bine ca pacientul să consulte un medic care să recomande tipul adecvat de saună, timpul de expunere, dar și celelalte proceduri necesare unei recuperări complete. 
Dr. Simona Fătulescu, 
medic specialist BFKT