22 martie 2016

Proiectul noii baze sportive cu destinaţia traseu de motocros ar putea fi aprobat în şedinţa de săptămâna viitoare a Consiliului Local

La sfârşitul lunii ianuarie 2016, Comisia de sport – cultură a Consiliului Local anunţa public, prin vocea preşedintelui său, începerea discuţiilor administrative pe marginea unui subiect cu adânci conotaţii în percepţia publică locală şi anume redeschiderea vechiului traseu de motocros de pe dealul Muscel. Ulterior acestor prime declaraţii de intenţie şi după o serie întreagă de consultări cu reprezentanţii serviciilor de specialitate din administraţia publică locală, comisia a ajuns la concluzia că vechiul traseu este impracticabil şi că singura soluţie viabilă pentru revitalizarea motocrosului câmpinean ar fi găsirea unei noi locaţii.


Iată ce declara la vremea respectivă, în acest sens, Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de sport-cultură: „Vă mărturisesc că nu mă aşteptam să găsesc o situaţie atât de complicată în legătură cu fostul traseu de motocros. Am fost alături de alţi colegi din administraţie într-o vizită de documentare pe Muscel, la faţa locului. Traseul este de nerecunoscut şi foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de reabilitat. Drumul construit până la mănăstirea din zonă a blocat cea mai mare parte din circuit şi în plus sunt şi masive alunecări de teren. Păcat, mare păcat! În primă instanţă, după ce am constatat că vechiul traseu nu mai poate fi folosit, am căutat o altă locaţie, în imediata vecinătate, astfel încât să mai putem salva ceva din ceea ce a fost. Nu se poate. Terenurile din preajmă, rămase cât de cât practicabile, sunt fie prea mici, fie în zone interzise de legislaţia silvică. Am discutat cu mai mulţi specialişti în urbanism şi legislaţie din administraţie şi nu am găsit soluţii. Cum s-a ajuns aici este o altă discuţie asupra căreia încă nu mă exprim, pentru că nu am toate datele. În consecinţă, este exclus să redeschidem vechiul traseu. Aşa stând lucrurile, la sfârşitul săptămânii trecute, am organizat o şedinţă de comisie la care am invitat toţi factorii de răspundere din administraţia publică locală, unde am discutat şi pe marginea acestui subiect. Din fericire am găsit o soluţie, singura care să nu deranjeze pe nimeni şi perfect realizabilă. Să mutăm traseul de motocros pe cealaltă parte a dealului Muscel, undeva în imediata apropiere a fostului sat de vacanţă, o locaţie în care în anii precedenţi a funcţionat o asociaţie sportivă de echitaţie. Acolo există patru hectare de teren disponibil, pretabil pentru astfel de manifestări sportive. Am obţinut acordul de principiu al serviciilor de specialitate din Primărie şi suntem în faza de a întocmi documentaţia. Sper să nu-şi mai bage nimeni coada şi să primim sprijin politic şi administrativ, astfel încât, cât de curând, să votăm în Consiliul Local înfiinţarea noii baze sportive cu destinaţia traseu de motocros. Ar fi o mare realizare pentru Câmpina, după foarte mulţi ani de la închiderea vechiului traseu. Mă gândesc ca odată cu reînfiiţarea bazei sportive să le propun colegilor din Consiliul Local şi înfiinţarea unei secţii de motocros la Clubul Sportiv Câmpina şi astfel să închidem cercul şi să continuăm frumos o tradiţie”


Ce s-a mai întâmplat de atunci şi până în prezent am aflat tot de la iniţiatorul discuţiilor şi al proiectului refacerii traseului de motocros, consilierul local Florin Frăţilă: „Au trecut aproape trei luni de când am început discuţiile pe această temă. Lucrurile se mişcă foarte greu în hăţişul birocratic. Iniţial, mai mulţi colegi din politică şi din administraţie s-au arătat entuziasmaţi de iniţiativa mea, dar pe parcurs s-au retras discret şi aproape că am rămas singur. Nu mă surprinde atitudinea lor având în vedere toată această încrengătură locală. În tot acest timp am organizat cel puţin zece şedinţe de comisie la care am invitat toţi factorii de răspundere din administraţie, de la primar şi viceprimar până la şefii de servicii, încercând astfel să găsim împreună soluţii pentru înfiinţarea unei baze sportive cu destinaţia traseu de motocros. După cum am mai spus, am identificat şi terenul, aproximativ patru hectare, în imediata apropiere a fostului sat de vacanţă, teren liber de orice sarcini, care poate fi folosit fără discuţii în scopul reamenajării unui nou traseu de motocros. Toţi responsabilii din administraţie par a fi de acord, unii chiar cu sufletul deschis, dar lucrurile se mişcă totuşi foarte greu, nefiresc de greu. Mai nou, au apărut din senin probleme cu cadastrul şi un drum public dublat de o eventuală pistă de biciclete, ce ar urma să treacă prin zona respectivă. Mă întreb dacă toate aceste aspecte de ultimă oră ar fi fost luat în discuţie, fără ca eu să fi cerut acel teren pentru a înfiinţa un nou traseu de motocros?! Sigur că atunci când vine vorba de domeniul public, trebuie să respectăm legile naţionale şi locale, dar am convingerea că în ceea ce priveşte refacerea traseului de motocros se trage de timp, în ideea că am să mă pierd în acest hăţiş administrativ şi am să renunţ la proiect. Nu am să renunţ! Trebuie să recunosc şi faptul că în administraţia publică locală sunt şi mulţi oameni care îşi văd de treabă şi nu se lasă influenţaţi de cei care frânează tot ceea ce nu le convine. Acestora le mulţumesc pentru tot sprijinul acordat, indiferent de rezultat.
Zilele acestea, până miercuri, 23 martie, aştept documentaţia tehnică promisă de serviciile de specialitate din Primărie, pentru a întocmi proiectul de hotărâre ce ar putea intra pe ordinea de zi a Consiliului Local chiar la sfârşitul lunii martie. Sper să nu mai intervină alte oprelişti. Odată ajuns, în cea mai corectă formă legală, în parlamentul local, proiectul va rămâne exclusiv la îndemâna politicienilor, aceia despre care spuneam încă de la început că s-au arătat entuziasmaţi în a-l susţine. Le voi fi alături în calitate de iniţiator!”
Aşadar sunt încă şanse reale pentru redeschiderea unui alt traseu de motocros în Câmpina, chiar dacă din declaraţia de mai sus se înţelege limpede că anumiţi responsabili din administraţia publică locală lucrează cu frâna de mână trasă la acest proiect îndrăzneţ. 
Foarte mulţi câmpineni, iubitori ai sportului cu motor pe două roţi, şi-au exprimat în repetate rânduri nemulţumirea faţă de închiderea nejustificată a vechiului traseu, cerând imperios implicare din partea autorităţilor locale. Cum vor răspunde autorităţile vom vedea, probabil, cât de curând.

Editorial. NECUMINȚENIA LOCULUI

Ce este politic în această cam sordidă poveste a achiziționării sculpturii Cumințenia pămîntului  de Constantin Brâncuși? Totul. Dacă politicul înseamnă puterea și voința de a lua o decizie, atunci Guvernul a luat, firește, decizia corectă. Și mă bucur, fermitatea gestului politic fiind o rara avis, mai ales de cînd Iohannis a instituit tactica absenței. Dar pînă și solidul meu scepticism a fost luat prin surprindere de reacțiile publice exteriorizate: cum că banii ar trebui să meargă la pensii, autostrăzi și spitale. Degeaba spui că, dacă nu vom cumpăra statuia, cele 11 milioane tot nu se vor „vedea” în nicio autostradă. Degeaba calculezi că milioanele din subscripție publică înseamnă cam o jumătate de euro per cap de votant. Degeaba explici că „să dea statul tot” nu înseamnă altceva, pentru că banii ăia tot de la pensii, salarii, utilități sunt. Adică tot de la noi. 


Statuia cu nume simbolic e doar un obiect contondent de lovit în capul Guvernului Cioloș. Care prea e serios și nepus pe scandal. Cu un populism care este lipsit de orice decență, ajungem de fapt la o concepție de un primitivism înspăimîntător, conform căreia arta este un lux inutil și pentru noi, popor sărac și umilit, o prostie, cîtă vreme ne mor copiii prin spitale. Dar viziunea asta prinde la o populație pentru care educația este cea mai mare carență. Nu e o întîmplare că isprava asta se petrece tocmai acum, cînd se discută aprins și inutil o „reformă” a școlii care elimină și mai decis educația sufletului, umanismul.  Ne-am dat de ceasul morții să aducem în țară oasele lui Brâncuși, dar ne sclifosim rural și hypsteristic deopotrivă să dăm 50 de eurocenți pentru una din capodoperele artei universale din toate timpurile. N-am înțeles de unde ideea sărbătoririi publice tocmai a lui Brâncuși. De ce nu a lui Enescu? Sau a lui Cioran? Pe Enescu au refuzat să-l repatrieze post-mortem pentru că nu au vrut-o și pe Maruca. La Tescani,  cavoul cu două locuri așteaptă. Oare familiile Rosetti sau Cantacuzino nu făcuseră destule pentru patrie încît să binemerite această minimă cinstire postumă? Să fim lucizi, cîți dintre români au auzit de Brâncuși, cîți vizitează anual Târgu Jiu și, mai ales, cîți înțeleg ceva din opera marelui artist? Școala românească, axată pe zero educație culturală, are cu totul alte obiective, vrea să pregătească IT-iști tractoriști, zidari și coafeze (cinste lor!) nu oferă backgroundul cultural necesar unui om împlinit. Acum aproape 150 de ani, la Paris, femeia de serviciu în casa celor două Iulii Hasdeu era disperată la vestea îmbolnăvirii lui Victor Hugo și-i plîngea dispariția ca pe moartea propriului tată. Era o simplă menajeră… Astăzi, dacă ar fi româncă (dar cu educația franceză de atunci) ar da cu siguranță bani pentru Cumințenie. Din păcate, românii de azi nu sunt români. Adică nu au nicio conștiință a valorilor proprii, în afara unor sloganuri cretine, gen „mîndri că….” Și a unei viziuni „voievodale” asupra istoriei proprii bazată pe filmele lui Sergiu Nicolaescu și pe situri cu tot felul de elucubrații daciste. Pentru a fi mîndru, trebuie mai întîi să cunoști.  Să fii educat în ideea că un popor nu există în afara culturii. Cifrele seci care descriu cîți dintre români cumpără o carte, vizitează un muzeu, se duc la un concert simfonic sau la teatru (ocupăm ultimele locuri la acești indicatori) arată fără putință de contrazicere că mîndria asta e o stupiditate. Unul dintre vîrfurile intelectuale ale României de azi (tocmai de aceea acoperit de zoaiele imbecilității invidioase), Horia- Roman Patapievici făcea o observație elementară: cultura română va deveni o cultură importantă, de care să se țină seama, în momentul în care un viitor Brâncuși sau un viitor Enescu vor fi validați în interiorul ei, fără să mai fie nevoie în prealabil de validarea externă. Tot respectul dlui Vlad Alexandrescu pentru hotărîrea (nu „determinarea”, cum se spune azi) și abilitatea cu care a gestionat acest moment dificil. În 26 de ani România a pierdut atît de mult din patrimoniu, din cauza prostiei, indiferenței, din hoție, din sărăcie, din incultură, încît mi se pare o impietate și simplul fapt că s-a pus problema. Pentru o populație care n-are ce face decît să-și clameze  abundent și zilnic patriotismul la radio și la Tv. acest mărunt sacrificiu ar trebui să fie ceva de la sine înțeles. Mai mult, ar putea fi un început: cîte monumente, cîte acțiuni culturale nu s-ar putea realiza prin subscripție publică națională sau locală? Sunt utopic? Sigur că da, însă numai în măsura în care acceptăm ideea că arta reprezintă sufletul unui popor. Și că, needucat pentru artă, neamul acesta își pierde sufletul pentru cîțiva arginți amărîți. 
Christian CRĂCIUN

Consultare publică pentru reabilitarea parcului cu statuia Soldatului Necunoscut

Pe 31 martie 2016, în sala de ședințe a Primăriei Câmpina, începând cu ora 12.00, se va organiza o dezbatere publică privind reabilitarea parcului din fața statuii Soldatului Necunoscut, dar și modernizarea platoului situat în spatele monumentului, locație importantă folosită de municipalitate pentru evenimentele organizate cu prilejul unor sărbători naționale. 


Parcul nu are un nume oficial, așa că ne-a fost greu să ne hotărâm asupra scrierii cuvintelor din denumirea sa, mai mult adoptată. Statuia Soldatul Necunoscut urmează să fie mutată în Cimitirul Eroilor de pe strada Bobâlna, adică acolo unde a fost ridicată inițial, așa că este imperios necesară ocuparea locului ce va fi lăsat liber cu un alt monument nou, de preferat, reprezentativ pentru oraș. Locul pare să fie urmărit de ghinion, deoarece pe la sfârșitul  mandatul primarului Gheorghe Tudor (2000 – 2004), conducerea executivului câmpinean promova ridicarea unui obelisc în parcul cu pricina, edilul-șef de atunci fiind încredințat că acest proiect este viabil, mai ales că primise asigurări de la senatorul Antonie Iorgovan (părintele Constituției României din 1991), că fundația condusă de acesta din urmă va realiza proiectul unui obelisc impresionant (cu o înălțime de zeci de metri), cu fonduri proprii și din sponsorizări. Banii strânși (prin donații de la diferiți agenți economici locali) s-au dovedit a fi prea puțini, drept pentru care ei nu au ajuns decât pentru  turnarea unei fundații adânci și inutile. Ba chiar băguboase, fiindcă ocupă o bună parte a spațiului verde din parc, oferind o imagine dezolantă. Până la urmă, din lipsă de fonduri, proiectul obeliscului a fost abandonat. Consiliul Local Câmpina a alocat pentru realizarea studiului de fezabilitate 27.000 lei. De asemenea, pentru proiectarea și execuția lucrărilor de reabilitare și modernizare a parcului se vor cheltui din bugetul municipiului 700.000 lei. Aleșii câmpinenilor au mai decis ca 100.000 lei să fie repartizați  pentru organizarea unui concurs în vederea realizării monumentului ce va înlocui statuia Soldatul Necunoscut.
La dezbaterea publică pot participa toți câmpinenii pe care îi interesează această investiție și doresc să facă propuneri administrației publice locale. Propuneri se pot face și în scris, ele putând fi depuse la Registratura Primăriei, sau transmise pe adresa de e-mail: web@primariacampina.ro. 

Consuela-Liberta Nistor, instructor de nataţie: „Fair-play-ul este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveţi practicând un sport”

Consuela-Liberta Nistor s-a născut în Câmpina, la 16 ianuarie 1969. A absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Transilvania Braşov. Este instructor de nataţie şi petrece ore întregi la bazinul de înot al municipiului, dedicând tot acest timp micuţilor care vor să descopere frumuseţea unui sport complet. Nu se plânge că este obosită sau că nu îi mai rămâne suficient timp pentru familie sau activităţile personale. Nu contează că merge la serviciu inclusiv sâmbăta şi duminica, pentru că iubeşte ceea ce face, fiind motivată de reuşitele elevilor săi, cărora mai presus de instructor, le este prietenă. 


- Salvador Dali spunea că „sportul este rugăciunea trupului”. Tu cum l-ai defini?
- Sportul este o binecuvântare pentru trup, suflet şi minte. Salvator Dali a reuşit în câteva cuvinte să prindă esenţa noţiunii de sport, indiferent care ar fi acesta. Pentru mine, mai cunoscut a fost dictonul „Mens sana in corpore sano” (minte sănătoasă în corp sănătos), care şi-a dovedit de-a lungul anilor veridicitatea.
- Când ai luat primele lecţii de înot? 
- Tatăl meu a fost primul îndrumător şi în acest sens. Pe lângă toate lucrurile importante pe care le-am învăţat de la el a fost şi deschiderea către înot. Primele lecţii le-am luat cu el, la un lac din Telega, care acum nu mai există, a secat, unde pe lângă primele noţiuni de plutire şi respiraţie, am avut şi primele divergenţe în ce privea faptul că el trebuia să stea în apă cu mine, chiar dacă eu începusem să mă decurc binişor. Dacă încerca să iasă din apă, îl acuzam că vrea să mă lase să mă înec. Poate ăsta este unul dintre motivele pentru care stau în apă cu copiii, până se simt ei în siguranţă.
- La ce vârstă ţi-ai început activitatea sportivă?
- Activitatea sportivă am început-o pe la jumătatea clasei întâi, când profesorul meu de atunci, domnul Mihăilescu, văzându-mă la ora de sport că mai am un pic şi mă sui pe tavan, s-a gândit probabil cum să-mi canalizeze energia. După ce s-a sfătuit cu tatăl meu, (mama, ca toate mamele, a fost puţin reticentă de frica răcelilor), au hotărât că putem încerca un sport de performanţă şi că nu ar fi rău ca acesta să fie înotul. Zis şi făcut, chiar dacă era luna ianuarie. 
- Pe cine ai avut antrenor?
- Antrenorul meu a fost... o echipă formată din domnii profesor Bărbulescu şi Grecu. Iniţierea am făcut-o cu domnul Bărbulescu, pentru ca apoi să continui consolidarea şi performanţa cu domnul profesor Puiu Grecu. Datorită dânsului am făcut zece ani de înot şi mi-a plăcut, având astfel o copilărie foarte frumoasă. Am fost în cantonamente şi la concursuri în toată ţara. Am trăit sentimentul spiritului de echipă, mi-am dezvoltat încrederea în mine şi, nu în ultimul rând, am descoperit fair-play-ul, care este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveţi practicând un sport. Arta de a şti să pierzi este greu de învăţat. Chiar şi primele mele ore ca instructor sportiv le-am avut tot alături de dânsul. Am să profit de această oportunitate şi o să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. De cele mai multe ori, antrenorii ajung figuri marcante ale vieţii sportivilor lor.
- Înotul este mai mult decât o pasiune pentru tine, l-ai ridicat la stadiul de performanţă. Cum a fost parcursul, ce amintiri ţi-au rămas întipărite din acea perioadă?
- Totul a început ca o joacă, care s-a transformat într-un lucru serios, pe care l-am facut, însă, cu mare plăcere. Îmi aduc aminte de emoţiile pe care le-am avut la primul concurs şi cum am pierdut... cu brio. Tata, însă, m-a felicitat pentru dorinţa mea de participare şi m-a sfătuit să nu las eşecul să mă copleşească. Oricum, eu eram campioana lui. L-am ascultat. Acest lucru m-a făcut să trag şi mai tare de mine. 
- Pentru un sportiv, fiecare medalie este însoţită de amintirea unei emoţii; privind-o, retrăieşte momentul în care a câştigat-o. Care sunt poveştile medaliilor tale?
- Primele rezultate notabile au fost la nivel judeţean, şi am ţinut-o aşa câţiva ani, fără să reuşesc să depăşesc locul patru la naţionale şi să ajug pe podium. Abia după şase ani de înot am reuşit să ies învingătoare la 100 şi 200 m „Crawl” la Campionatul Naţional. Răbdarea şi dorinţa de a câştiga mi-au fost într-un final răsplătite. A fost bine că nu m-am lăsat. Ultimele medalii le-am obţinut acum doi  ani, ani, la Campionatele Naţionale de Masters 25+, la Braşov. Emoţiile au fost la fel de mari.


- Acum eşti instructor de înot la baza sportivă locală. Cât de importantă consideri că este pentru municipiul nostru existenţa bazinului de înot?
- Apariţia acestei baze sportive este foarte importantă, pentru că sute de copii au învăţat astfel să înoate. Timp de cel puţin 20 de ani, Câmpina a fost privată de existenţa unui bazin acoperit. Eu şi nu numai, am simţit acut lipsa unui astfel de bazin. Cei care iubesc acest sport pot confirma. Dacă ar fi existat, mai mult ca sigur că şi fiul meu ar fi încercat înotul de performanţă; în lipsa lui, a trebuit să se orienteze către alte sporturi. Nu zic că a fost rău, oricum nu l-aş fi forţat să-l facă, dacă simţeam că nu-şi doreşte. Dacă nu faci un lucru din convingere, cu dragoste şi pasiune, nu prea îţi iese. Prin apariţia acestei baze sportive, mulţi copii au posibilitatea să-şi descopere veleităţi într-ale înotului. Şi s-a demonstrat că avem copii talentaţi, dovadă stând chiar rezultatele obţinute la nivel naţional. Deja avem campioni şi vicecampioni naţionali, prin reuşitele cărora lumea aude de Câmpina. Dacă bazinul nu ar fi existat, aceşti copii nu ar fi fost descoperiţi.
- Cum se desfăşoară o oră de înot cu tine?
- Încerc să mă adaptez în funcţie de gradul orei, iniţiere, consolidare sau perfecţionare şi în funcţie de gradul de cunoştinţe şi caracterul fiecărui copil în parte. Pentru orice tip de copil există un anume tip de antrenor. Principiul individualităţii este foarte important, mai ales în acest sport, având în vedere că nu este mediul în care trăim. Cele mai importante sunt primele şedinţe, în care copilul trebuie să se acomodeze atât cu tine, cât şi cu apa. Eu încerc să mă împrietenesc cu ei, să îi fac să se relaxeze şi să privească ora ca pe o bucurie a copilăriei. 
- Ce pot învăţa copiii încă de la prima şedinţă?
- În primul rând, trebuie să îi faci să se simtă confortabil şi să nu perceapă apa ca un mediu ostil. Adaptarea cu bazinul este foarte importantă. Copiii trebuie să înţeleagă că nu sunt în pericol. Abia apoi poţi lucra cu ei. La început,  joaca este metoda care dă cele mai bune rezultate. Nu trebuie forţaţi să facă ceva ce nu-şi doresc, ca de exemplu, să bage capul în apă sau să sară. Unii fac acest lucru chiar de la prima şedinţă. Cu alţii este mai mult de lucru, de aceea trebuie  să găseşti metoda care se mulează cel mai bine pe tipul lor de caracter.
- De ce este înotul unul dintre cele mai recomandate sporturi de către medici, mai ales pentru copii?
- Ca temă de licenţă am avut: „Studiul privind influenţa înotului în dezvoltarea organismului copilului de 6-8 ani”. În documentarea mea, am descoperit în unele cărţi pagini întregi despre dezvoltarea organismului, faptul că înotul contribuie la dezvoltarea şi menţinerea proceselor vitale, corpul capătă o dezvoltare armonioasă prin angrenarea în înot a întregului sistem muscular. Umerii se lărgesc, toracele cuprinde un plămân bine dezvoltat. Se dezvoltă respiraţia de tip costal superior. Prin poziţia orizontală în apă a corpului sistemul osteo-articular este degravat de încărcătură şi astfel favorizează creşterea corpului la copii. Aparatul locomotor se dezvoltă printr-o creştere proporţională a indicilor dezvoltării fizice. Poziţia corectă pe apă a capului şi a corpului ajută la redresarea deviaţiilor coloanei vertebrale de la axul normal, la obţinerea unei atitudini corecte a corpului. Şi, ca să închei în aceeaşi notă ca în finalul lucrării de licenţă, o să spun că înotătorii sunt cei mai frumoşi sportivi! 
- Care ar fi trei argumente pentru ca orice copil să înceapă să practice înotul?
- Platon a zis: „Necesitatea de a şti să citeşti este asemeni celei de a şti să înoţi”. Învăţarea înotului trebuie privită, în primul rând, ca o necesitate de apărare a vieţii în faţa pericolului de înec. Nu de puţine ori în viaţă ne aflăm în apropierea unor ape, lacuri (în vacanţe, excursii), iar neatenţia sau necunoaşterea ne pot pune viaţa în pericol. Azi este o bucurie universală şi o activitate de plăcere. Practicarea de către om a înotului este o artă, arta de a respira în apă.
- Eşti o fire energică, pozitivă, cu zâmbetul mereu pe buze. Cum reuşeşti să rămâi motivată mereu în tot ceea ce faci, atât pe plan profesional, cât şi personal?
- Una dintre binecuvântările vieţii este pasiunea pentru meseria ta. Iar pasiunea face ca oamenii să poată să facă lucruri extraordinare. Iar când şi în familie găseşti înţelegere 100%, nu poţi fi decât mulţumit. Zâmbetul este un indicator clar de progres şi mulţumire, iar eu vă garantez că zâmbesc zilnic. La bazin am un perete întreg acoperit de desene primite de la copii. Este cea mai valoroasă galerie pe care o poate avea un profesor. Le preţuiesc pe toate la fel de mult şi o să le păstrez toată viaţa. 


- Privind din perspectiva omului implicat direct, ce părere ai despre ritmul vieţii sportive din Câmpina?
- Observ că fenomenul sportiv se dezvoltă pe zi ce trece. Orice oportunitate se oferă copiilor de a face sport este binevenită. Eu, ca om de sport, mă bucur să descopăr că în era aceasta, a calculatorului şi a tabletei, totuşi, tot mai mulţi părinţi îşi îndrumă copiii spre mişcare.
- Petreci la bazin foarte multe ore, inclusiv în zilele de sâmbătă şi duminică. Cum se împacă viaţa profesională cu cea personală? Ai găsit un echilibru între cele două?
- Echilibrul îl găseşti numai atunci când ai pe cineva care este pe aceeaşi lungime de undă cu tine şi te susţine, nu te dezechilibrează. Abia atunci poţi rămâne focalizat pe ceea ce faci.
- Ce alte pasiuni mai ai?
- Îmi plac plimbările în aer liber, dacă este şi un câine alături este cu atât mai bine, îmi mai place schiul şi să văd oamenii fericiţi.
- Ai vreun regret în ceea ce priveşte cariera ta?
- Că nu am putut să o încep cu mult mai mulţi ani în urmă. Dar niciodată nu este prea târziu! 
Andreea Ştefan

Sărbătoare în PNL Prahova. M.I. Quintus la 99 de ani

Alegerile locale din acest an se apropie cu pași repezi, iar cele mai importante partide de pe eșichierul politic românesc, PNL și PSD, se străduiesc să-i găsească pe cei mai buni candidați proprii, adică pe cei cu cele mai mari șanse în câștigarea primăriilor. În seara zilei de vineri, 18 martie, la Sala Sporturilor Olimpia din Ploiești au fost lansați candidații PNL Prahova ce vor trebui să câștige bătăliile electorale pentru cucerirea a 79 de primării prahovene. Pentru candidații liberali ce râvnesc la celelalte 25 de primării prahovene (județul Prahova are, în total, 104 localități, dintre care 12 orașe și două municipii), este posibil să se organizeze o a doua lansare colectivă, dar, bineînțeles, nu de amploarea celei despre care vă vorbim acum. La eveniment au participat co-președinții PNL, Alina Gorghiu și Vasile Blaga, la care s-au alăturat lideri marcanți din filiala județeană a singurului partid istoric din Parlamentul României. Impresionanta lansare de candidați-primari a fost special organizată pe 18 martie 2016, deoarece în această zi președintele de onoare al PNL și decanul său de vârstă, Mircea Ionescu Quintus, a împlinit 99 de ani. Întâlnirea cu cel mai venerabil om politic ploieștean, una dintre cele mai cunoscute figuri publice din capitala județului, a umplut până la refuz Sala Olimpia, mulți delegați nemaiavând loc pe scaune. 


Chiar dacă, la vârsta lui seculară, cunoscutul epigramist și om de litere nu este într-o formă fizică de invidiat (fiind ajutat să urce pe scenă de senatorul Iulian Dumitrescu, copreședintele PNL Prahova și candidatul PNL pentru funcția de președinte al Consiliului Județean Prahova), Mircea Ionescu Quintus a stat minute în șir în picioare, pe scenă, dovedind că nu l-au părăsit puterile fizice, și cu atât mai mult, cele intelectuale, luările sale de cuvânt fiind de-a dreptul savuroase. Etalându-și umorul intelectual, bine cunoscut, președintele de onoare al PNL a reușit să distreze întreaga asistență, citind ultima sa epigramă, pe care și-a dedicat-o cu o fină autopersiflare: „Spre sută anii se adună / Ca prin păduri, semeţii brazi / Şi s-or găsi destui să spună / Ce mai înseamnă suta azi?”.  


Au fost prezențați cei 79 de candidați liberali pentru funcția de primar, în frunte cu Andrei Volosevici – Ploiești, Horia Tiseanu – Câmpina, Vlad Oprea – Sinaia, Marian Măchițescu – Urlați, Ciprian Stătescu – Băicoi, Dragoș Niță – Plopeni, Sorin Teju – Vălenii de Munte, Răzvan Bălășescu – Breaza, Mircea Coca – Comarnic, Eugen David – Florești etc.
Un nume surpriză de candidat-primar este Lucian Costea Villeford, din Valea Doftanei, care  în 2012 era membru PSD și candidatul acestei formațiuni la primăria comunei în care locuiește. A lipsit Emanoil Savin – Bușteni, ceea ce pare să confirme faptul că ”eternul” primar din Bușteni va candida de data aceasta pentru PSD. 
Iată candidații PNL din localitățile învecinate Câmpinei:
Poiana Câmpina – Alin Moldoveanu, Bănești – Mihai Ungureanu,  Adunați – Emil Postolache, Brebu – Adrian Ungureanu, Cocorăștii Colț – Doru Bardas, Cocorăștii Mislii – Daniel Alexandru, Cornu – Luigi-Gabriel Iancu, Florești – David Eugen, Provița de Jos – Mihai Dumitrescu, Provița de Sus – Elena Cosmoiu, Scorțeni – Mihai Neacșu, Secăria – Iulian Neagoe, Șotrile – Gabriel Broșteanu, Telega – Constantin Buga, Valea Doftanei – Costea Lucian Villeford.

Posturi din organigrama CSC, scoase la concurs

Clubul Sportiv Câmpina, în care ne punem toate speranțele că va reuși revigorarea sportului câmpinean, își continuă chinurile facerii. După ocuparea funcției de președinte al CSC (post ocupat prin concurs, acum câteva săptămâni, de către profesorul de educaţie fizică Adrian Stoican, licenţiat al Facultății de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov), și ”ungerea” lui de către plenul Consiliului Local, a sosit vremea ocupării și celorlalte posturi din organigrama clubului. Și pentru aceste posturi se vor organiza concursuri. 


Primele pentru care se organizează concursuri sunt posturile de contabil și casier. Ambele concursuri vor avea loc pe 13 aprilie, iar înscrierile se fac până pe 5 aprilie. Pentru postul de contabil se cer studii superioare economice și experiență în contabilitatea bugetară, iar pentru cel de casier, studii medii (liceul finalizat cu absolvirea examenului de bacalaureat). Mai multe relații (de exemplu, bibliografiile necesare a fi studiate) se pot obține de la  compartimentul Resurse Umane din cadrul Primăriei Câmpina, sau de pe site-ul executivului municipal.  

Concurs eşuat pentru ocuparea funcţiei nr. 2 din Spitalul Municipal

La jumătatea acestei luni, ar fi trebuit să aibă loc concursul pentru ocuparea postului de director medical la Spitalul Municipal Câmpina, vacantat anul trecut prin părăsirea funcţiei, din motive personale, de către medicul de pneumologie Elena Dumitrescu. Ulterior, tot o doamnă doctor a fost numită pe post, mai exact, ca director medical interimar, până la desfăşurarea concursului de titularizare. Este vorba despre medicul Gabriela Popescu de la Unitatea Primiri-Urgenţe a spitalului. 


Concursul amintit mai devreme trebuia să se ţină pe 15 martie 2016. Însă bătălia pentru ocuparea funcţiei nr. 2 din Spitalul Municipal Câmpina a încetat încă înainte de a începe, din lipsă de „combatanţi”. Şi asta deoarece doamna doctor Gabriela Popescu, cea care îşi anunţase intenţia de a candida, s-a retras din concurs. Fiind singurul concurent înscris, concursul nu s-a mai ţinut. Deocamdată, până la organizarea, dar şi desfăşurarea unui nou concurs, medicul Gabriela Popescu rămâne interimar pe funcţia deţinută. Situaţia ar trebui rezolvată cât mai repede, întrucât legislaţia în vigoare nu permite interimatul unei funcţii de conducere decât pentru o perioadă de şase luni.  

Spectacol dedicat persoanelor cu sindrom Down

Săptămâna trecută, Casa de Cultură ”Geo Bogza” s-a remarcat prin cele două manifestări artistice deosebite pe care le-a găzduit în aceeași zi de 19 martie 2016. După piesa pentru copii oferită școlarilor câmpineni de Teatrul ”Ancuța” din Ploiești (piesă prezentată în Sala Mică), pe scena celei mai vechi instituții de cultură a orașului, s-a desfășurat un spectacol în care au fost implicați mai mulți artiști profesioniști și voluntari (câțiva copii de la Centrul pentru Persoanele cu Sindrom Down din Câmpina , care au urcat pe scenă, dansând și  cântând alături de artiștii consacrați).


Spectacolul muzical “Culoarea este în suflet”, dedicat persoanelor cu sindrom Down și  desfășurat în Sala Mare a Casei de Cultură, a avut sute de spectatori de toate vârstele, ceea ce a făcut ca scopul manifestării să fie atins. Astfel, s-a reușit strângerea unei sume importante de bani, în special din biletele vândute, aproape 4400 de lei, sumă care va putea acoperi cheltuielile cu renovarea bucătăriei de la Centrul pentru Persoanele cu Sindrom Down din Câmpina. A fost cea mai reușită ediție de până acum, judecând atât după numărul mare al spectatorilor prezenți în sală (veniți nu doar din zona Câmpina, ci și din București), cât și după numărul important de artiști și voluntari implicați în spectacolul organizat de Adrian Ciucă, în colaborare cu Grupul fotografilor din Câmpina, Look Party și Diana Uță. 


Au participat la acest spectacol caritabil nume cunoscute ale muzicii populare și ale muzicii ușoare: Ileana Șipoteanu, Florica Jinga, Elena Sima, Adrian Ciucă, Florin Racoci, Trupa Jumi-Juma și Trupa Dia Fun. Artiștii prezenți pe scenă nu au dorit onorarii care să le recompenseze eforturile, toți banii strânși fiind folosiți pentru modernizarea Centrului pentru Persoanele cu Sindrom Down din Câmpina. Cea mai mare parte a banilor a provenit din vânzarea biletelor de intrare la spectacol, dar la această sumă s-au adăugat și cele obținute din alte acțiuni colaterale: face-painting (de care s-au ocupat Elena Tîrboacă și Crenguța Tocitu de la Look Party), fotografii printate pe loc (realizate de cei opt voluntari din Grupul fotografilor din Câmpina: Louis Penel, Florian Nenciu, Florin Tache, Mihaela Nicolae, Nan Oana, Andrada Sica, Lucian Manta și Alexandru Musetoiu).

Societatea Scriitorilor Prahoveni a oferit, în „Primăvara poeţilor”, Maratonul poeziei

Cu două zile înainte de Ziua Internaţională a Poeziei (21 martie), pentru că era sâmbătă, Societatea Scriitorilor Prahoveni, cu sediul în Câmpina, în continuarea manifestărilor dedicate literaturii, artelor, în general, a adunat, în sala „Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”, vreo patruzeci de iubitori şi creatori de poezie, la un Maraton, aşa cum a mai fost organizat în ultimii trei ani, în seria desfăşurată sub genericul „Primăvara Poeţilor”. 


În sala decorată cu lucrări realizate la taberele de pictură de dinaintea încetării organizării lor (ultima, în 2014), expuse pe ziduri şi pe podele, primirea s-a făcut, în principiu, în respectul tradiţiei xoxo [pupici şi îmbrăţişări], aşa cum stă bine unor prieteni care nu s-au văzut demult şi se bucură că se regăsesc sănătoşi şi plini de veşti bune. După ce, în deschidere, s-a (re)marcat trecerea unui secol de la lansarea Mişcării Dada, la Cabaretul Voltaire din Zürich, şi s-a citi un poem în stil dadaist scris de Dinu Grigorescu, la Sinaia, pe 6 februarie, sub moderarea preşedintelui Societăţii, scriitorul Florin Dochia, au declamat propriile creaţii sau tălmăciri ale unor poeme din literatura universală ( în ordinea intrării în scenă): Mircea Teculescu, Nicolae Stanciu, Elena Glodean, Dan N. Minoiu, Florin Frăţilă, Adriana Bulz, Liliana Ene, Coca Popescu, Costel Bunoaica, Florina Isache, Florin Ciocea, Diana Trandafir, Firiţă Carp, Daniela Şontică, Ştefan Al.-Saşa, Cornel Cubleşan, Codruţ Radi, Dan Cârlea, Ştefan Alexandru Ciobanu, Serghie Bucur, Gheorghe Dobre, Ada Carol, Maria Dobrescu. A cântat şi încântat cu vocea şi cu chitara minunata Liana Cosma. Unii dintre poeţii care au reprezentat poezia românească şi universală au venit la Câmpina din Sinaia, Comarnic, Floreşti, Ploieşti, Bucureşti, Roşiorii de Vede, Slobozia. 


Moderatorul a prezentat şi publicaţiile noi realizate la Câmpina în timpul trecut de la ultima întâlnire poetică: „Urmuz 1928” – ediţia anastatică a revistei lui Geo Bogza, „Ars amandi poesis” – antologia de tălmăciri româneşti, cărţi de poezie şi de eseuri editate la Câmpina sau oriunde altundeva de către autori prezenţi la Maraton, reviste care apar în localităţile în care oaspeţii trăiesc şi creează. O expoziţie cu cele 28 de pagini ale celor cinci numere de revistă Urmuz editată de Geo Bogza a însoţit standul de cărţi şi reviste ce s-au distribuit gratuit participanţilor.
 De la 11.00 la 14.30 şi încă puţin după aceea, vreo trei duzini din cei care iubesc poezia şi care nu s-au lăsat momiţi de lenevirea în fotoliul din faţa televizorului, într-o sâmbătă de martie ce s-a încheiat cu o izbucnire furioasă a zăpezii mieilor (sperăm), Câmpina a mai lăsat o urmă în istoria culturală; a mai luminat nişte suflete, a mai deschis nişte porţi către dragostea de oameni şi de viaţa adevărată, plină de speranţă. Câteva ore, am uitat de haosul care ne înconjoară şi care pare a nu mai avea un sfârşit. 
Este obligatoriu de menţionat, împreună cu aprecierea generozităţii, că manifestarea a fost finanţată, într-o oarecare măsură, şi de la bugetul local.  De asemenea, ar fi imposibil să evităm contribuţia esenţială a gazdelor, Casa Municipală de Cultură, şi a Bibliotecii Municipale, cărora Societatea Scriitorilor Prahoveni le mulţumeşte cu căldură.

*
În deschiderea seriei de manifestări desfăşurate sub genericul „Primăvara Poeţilor”, organizate în colaborarea cu Societatea Scriitorilor Prahoveni, la Secţia engleză a Bibliotecii Municipale a avut loc o manifestare dedicată culturii şi civilizaţiei irlandeze, de Sf. Patrick, ziua naţională a Republicii Irlanda. Dl. Codruţ Constantinescu (autorul vol. „Studii irlandeze”) a susţinut o frumoasă conferinţă cu prezentare de imagini din timpul vizitei sale în „ţara mereu verde”. Liliana Ene şi Florin Dochia au oferit auditoriului fragmente din opera poetică a trei premiaţi cu Nobel pentru literatură din Irlanda: Samuel Beckett, Seamus Heaney, William Butler Yeats. Fundalul muzical a fost, desigur, muzică irlandeză interpretată de încântătoarea interpretă lirică Loreena Mc Kennett. Expoziţia de carte irlandeză din colecţia Bibliotecii a completat în mod fericit o după amiază fastă de joi. (F.D.)

Simpozion judeţean: „MODALITĂȚI DE ABORDARE ȘI PROMOVARE A EDUCAȚIEI ESTETICE ÎN ȘCOALĂ“

În data de 17 martie 2016, Școala Gimnazială Centrală, Câmpina, jud. Prahova, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Prahova, Primăria Orașului Câmpina, Biblioteca Municipală Câmpina, Muzeul Nicolae Grigorescu, Muzeul Iulia Hașdeu, Clubul Copiilor şi Asociația de părinți a Școlii Gimnaziale Centrale, a organizat prima ediţie a simpozionului judeţean MODALITĂȚI DE ABORDARE ȘI PROMOVARE A EDUCAȚIEI ESTETICE ÎN ȘCOALĂ“.


Scopul organizării acestui simpozion a fost stimularea interesului cadrelor didactice pentru promovarea educației estetice prin activități școlare și extrașcolare, precum şi valorificarea potențialului artistic și creativ al elevilor.
Iniţiativa a aparţinut cadrelor didactice din învăţământul primar, din Şcoala Gimnazială Centrală. Simpozionul s-a adresat tuturor cadrelor didactice din învăţământul primar şi gimnazial având ca beneficiari profesori, elevi, părinţi, comunitate. Au fost  implicate 16 cadre didactice şi 350 copii.  
Prima ediţie a simpozionului a avut loc la nivelul judeţului cu un impact mult mai mare în rândul cadrelor didactice decât ne-am aşteptat. Au participat cu proiecte, referate, materiale didactice  şi albume cu fotografii, care să ilustreze activitățile creative ale şcolii,  peste 160 de cadre didactice din judeţul Prahova sau din alte regiuni ale ţării. Participarea unui număr mare de dascăli a avut ca rezultat împărtăşirea propriilor experienţe şcolare şi extraşcolare, dezvoltarea unor relații de colaborare prin parteneriate între cadrele didactice din instituțiile implicate, îmbogăţirea experienţelor didactice cu exemple de bună practică.


Simpozionul s-a desfăşurat pe mai multe secţiuni: referate pe tema propusă; proiecte didactice și exemple de bune practici; materiale didactice si albume cu fotografii care să ilustreze activități creative. 
Într-un cadru festiv, au fost prezentate lucrările considerate cele mai valoroase, bune practici, proiecte, materiale didactice propuse de participanţi. Elevii, împreună cu profesorii îndrumatori,  au organizat o expoziţie în incinta şcolii, cu lucrari plastice şi decorative,  precum şi cu poze din timpul diferitelor activităţi şcolare şi extraşcolare, care au trezit atenţia admiratorilor, dezvoltând gustul pentru frumos. 
Lucrările cadrelor didactice vor constitui material științific pentru un volum în format digital, cu ISSN, care va fi distribuit ulterior, împreună cu adeverinţa şi diploma de participare, tuturor celor implicaţi în proiect.
Simpozionul a constituit un bun prilej pentru diseminarea şi promovarea rezultatelor cadrelor didactice şi ale elevilor din învăţământul primar şi gimnazial, cunoaşterea celor mai noi şi eficiente metode prin care se poate realiza educaţia estetică în şcoală, realizări în domeniul tematicii abordate, menţinerea contactului între cadrele didactice, stimularea creativităţii elevilor şi promovarea performanţelor acestora, dar şi valorizarea şi motivarea elevilor  prin dezvoltarea de relaţii de parteneriat în vederea creşterii calităţii învăţământului.

COLECTIVUL DE CADRE DIDACTICE 
AL ŞCOLII GIMNAZIALE CENTRALE, CÂMPINA

O adevărată odisee. Drumul a două gemene câmpinence spre lumea liberă

În familia mea numeroasă, care cuprindea pe fraţii şi surorile tatălui, au apărut pe lume, la data de 6 ianuarie 1944, două surori gemene. Erau fiicele Fevroniei, cea mai mică soră a tatălui meu, deci verişoarele mele primare, Sanda şi Anca, cum erau alintate de neamul nostru. Numele lor în certificatul de naştere erau Alexandra Valentina, respectiv Ana Maria Dinescu. De la naştere au avut nefericirea să nu-şi cunoască tatăl. Din motive pe care nu le cunosc nici acum, după un scurt mariaj, mama lor se despărţise de dl. Dinescu înainte ca ele să se nască. Neavând tată, au fost răsfăţatele familiei. Au copilărit în cartierul Slobozia, în casa veche a bunicului, având ca loc de joacă o grădină imensă. Mama lor, funcţionară la Astra Română, le-a angajat o guvernantă, o nemţoiacă cu care şi-au petrecut primii ani. Fevronia avea ambiţii mari pentru aceste fetiţe. Probabil că îşi dorea să realizeze prin ele ceea ce viaţa îi refuzase ei. S-a mutat în oraş, într-un apartament spaţios, la etajul magazinului de coloniale al lui Pavel Ionescu (mai târziu lăptăria coanei Vetuţa). Apartamentul pe două nivele, elegant mobilat, avea la primul etaj un salon mare şi două dormitoare. Atrăgea atenţia o pianină superbă lăcuită în negru, cu clape din fildeş, care pentru verişoarele mele a devenit, de la o vârstă fragedă, un adevărat instrument de tortură. De mici, chiar înainte de a fi şcolarizate, au început să ia lecţii de pian mai întâi cu profesorul Scheffer (bun pianist şi dirijor), apoi cu domnişoara Gonţescu (o domnişoară în vârstă, foarte severă) şi după aceea, ani şi ani de zile, cu prinţul Sturdza, care devenise prietenul familiei. 


Pentru că aici nu mai aveau curte, amenajaseră la al doilea etaj o cameră imensă plină de jucării, unde îşi petreceau timpul când mama lor era la serviciu. De când le ştiu, au avut în casă câteva pisici răsfăţate. Într-o zi, una din ele a ieşit pe balcon şi s-a urcat pe acoperişul cu pantă abruptă. Sanda, foarte curajoasă, ca s-o salveze, s-a urcat după ea. Fiind situată central (vis-a-vis de Hotelul Muntenia), toată lumea s-a oprit în faţa casei Pavel Ionescu ca la un spectacol, strigând la copilă să fie atentă şi să se dea jos. Cineva din mulţime, care o cunoştea pe Fevronia, a telefonat după ea la birou, iar aceasta a venit într-un suflet, reuşind cu greu să-şi recupereze fiica în vârstă de 5 ani de pe acoperiş. După ce a văzut-o în siguranţă, i-a administrat o chelfăneală zdravănă. 
Fevronia, care îşi iubea enorm fetele, nu a fost o mamă tandră. Nici nu avea cum. Astra Română se desfiinţase, iar  schela Câmpina avea acum birouri la Băicoi. Se trezea la 3 dimineaţa, pregătea şorţuleţele călcate şi apretate zilnic pentru şcoală, pacheţelul cu mâncare, la 5 dimineaţa lua un autobuz pentru navetişti şi pleca la Băicoi, unde avea mult de lucru, de unde se întorcea târziu. Primul lucru pe care îl făcea erau lecţiile cu tinerele domnişoare, care acum erau în clasele primare. Caietele fetelor erau ca pentru expoziţie, îmbrăcate în hârtie de culoare indigo, cu etichetă într-un colţ, cu foile liniate cu creion roşu la 2 cm de margine şi cu lecţiile scrise impecabil. Când termina cu lecţiile (le făcuse fetelor şi o tablă neagră, ca la şcoală, unde rezolvau problemele de matematică), gătea, spăla, făcea curăţenie şi pe la 8-9 seara pleca la fratele ei, Ionel, care era gestionar în cârciuma din Slobozia, care aparţinuse pe vremuri bunicului meu. Îi făcea acestuia socotelile cu încasările pe ziua respectivă, o adevărată contabilitate, care uneori îi dădea de lucru până spre miezul nopţii. Iarna, pe zăpadă, prin viscol, se întorcea acasă, unde dormea câteva ore. Cu acest regim de muncă, cu atâtea eforturi, şi-a scurtat viaţa şi a murit destul de timpuriu, când avea în jur de 50 de ani. 
A avut însă bucuria să-şi vadă visul cu ochii, fetele intrate la Conservator, Anca la secţia de canto, Sanda la pian şi compoziţie. Studentele locuiau în căminul Conservatorului şi într-o zi au avut parte o surpriză, fiind chemate de portar în holul de la intrare (atunci în căminele studenţeşti nu aveau voie să intre decât locatarii). Aici le aştepta un domn distins, care s-a prezentat drept domnul Dinescu, spunând că este tatăl lor. Era artist în ansamblul armatei, de multă vreme recăsătorit şi mai avusese două rânduri de gemene, unele la Cluj şi altele, mai tinere, în Bucureşti. Verişoarele mele au fost foarte rezervate, neavând nevoie de un tată care în 24 de ani nu avusese habar de ele. 
Sanda era extrem de întreprinzătoare. Înainte de a intra la Conservator, lucrase câţiva ani într-o uzină câmpineană, muncitor necalificat, unde spăla cu sodă caustică nişte tăvi în care se turna parafină, o muncă grea care probabil i-a oţelit caracterul. Pregătirea pentru Conservator au făcut-o câţiva ani cu profesori prieteni ai prinţului Sturdza, dar şi cu dirijorul celebru încă de pe atunci Marin Constantin. Acesta, originar din Urleta, avea un frate mai tânăr, Ionică, ce lucrase băiat de prăvălie în cârciuma unchiului lor, Ionel. Aceasta a fost relaţia care le-a dus la Marin Constantin. 
Se intra extrem de greu la Conservator, fiind locuri puţine şi candidaţi extrem de bine pregătiţi. Reuşita fetelor s-a datorat în cea mai mare parte îndârjirii cu care Fevronia le-a educat pentru cariera artistică. N-a mai apucat, din nefericire, să se bucure şi de succesele lor. 
Anca a fost solistă în câteva concerte dirijate de colegul ei de promoţie, azi celebrul Horia Andreescu, iar Sanda a compus muzică pentru mai multe filme. Amândouă, însă, au avut ca ocupaţie principală profesoratul, Anca într-o şcoală de lângă Câmpina, iar Sanda la liceul de muzică „Dinu Lipatti”, profesoară la clasa de pian. În Bucureşti, Sanda a cunoscut un tânăr chitarist talentat, Alexandru Ureche, care era inginer de sunet la studioul Buftea (numele lui apărând de-a lungul timpului pe genericul mai multor filme). Împreună cu fratele său, Petre, conducea o formaţie de muzică rock, Metronom, în mare vogă în anii aceia în capitală. S-au căsătorit şi în scurt timp a venit pe lume fiul lor, Silvan, un băieţel frumos şi inteligent. Dl. Ureche a reuşit să prindă o ieşire în străinătate şi nu s-a mai întors în ţară. A primit drept de azil în America, unde şi-a adus fratele, părinţii, chiar şi bunicii, mai puţin soţia şi fiul. Sanda, care era o luptătoare, i-a spus atunci că dacă n-a vrut să plătească pensia alimentară în lei, o va da în dolari în America! 
Profitând că nu era încă divorţată, a făcut cerere de emigrare pentru reîntregirea familiei. În vremea aceea, dacă erai în învăţământ şi voiai să pleci definitiv din ţară, îţi pierdeai postul, deoarece se considera în timpul regimului comunist că un dascăl care emigrează nu-şi poate educa elevii potrivit principiilor eticii şi echităţii socialiste. A trăit câţiva ani, până i-a venit aprobarea, vânzându-şi lucrurile, între care şi superba pianină. Înainte de plecare era necesar să depună într-o bancă americană şi o sumă de 500 de dolari (o garanţie că are cu ce să se întreţină în primele luni), însă nu mai avea de unde să facă rost şi de aceşti bani. Prin cunoscuţi şi-a alcătuit o listă cu numele a 12 familii de români stabiliţi în America şi a telefonat fiecăreia în parte cerându-le ajutor, angajându-se să restituie banii din primele salarii. A fost refuzată pe diverse motive, cel mai hilar fiind al unuia care susţinea că s-a angajat mercenar în Africa de Sud şi nu poate să o sprijine deoarece nu mai locuieşte în America. Ultimul de pe listă, un român din Kansas, i-a răspuns prompt că în zece minute îi depune banii la bancă. Neîncrezătoare, Sanda i-a spus atunci fiul ei, Silvan, acum în vârstă de vreo 6 ani, isteţ foc: „Măi Silvane, ăsta a fost cel mai deştept, a scăpat de mine repede, fără să mai cheltuiesc mulţi bani cu telefonul”. Nu credea că omul îşi va onora promisiunea. Nu mult a durat până când a fost sunată de bancă şi i s-a confirmat că avea banii în cont. 
Au zburat cu bagaj puţin, cu o cursă până la New York. De aici au plecat spre Kansas, deoarece trebuia să locuiască la început în statul în care avea banii depuşi la bancă. Aterizând în oraşul universitar Wichita, şi nu în Kansas City, unde trebuia să ajungă, a avut parte o peripeţie. Aici nu îi aştepta nimeni, aşa că obosiţi de drumul lung, s-au învelit în nişte frumoase pături româneşti şi s-au culcat pe bănci, în sala de aşteptare a aeroportului. S-a trezit peste câteva ore, observând că un cetăţean, însoţit de un poliţist de culoare, dădea roată printre bănci. Era cel care îi trimisese banii şi o aştepta în Kansas City, dar care dându-şi seama de greşeală venise să o recupereze de aici.  Au plecat împreună în capitala statului, unde Sanda nu a rămas multă vreme. A ajuns în Cleveland, oraş cu o mare colonie românească. Preotul care slujea  la biserica ortodoxă românească de aici şi-a anunţat credincioşii că a venit o compatrioată împreună cu un băieţel şi i-a rugat să o ajute. Îmi povestea că în viaţa ei nu a avut atâtea perechi de pantofi câte a primit atunci. De aici a plecat în marele oraş californian Los Angeles, unde a divorţat de soţul ei, obligându-l, aşa cum îi promisese, să îi plătească copilului  pensia în dolari. S-a angajat profesoară de pian la o şcoală catolică de la Hollywood. Prima grijă pe care a avut-o când şi-a consolidat situaţia a fost să-şi cheme sora. Ca să simplifice formalităţile, i-a făcut rost de o bursă la o universitate de acolo. 
Anca a fost şi ea dată afară din învăţământ, iar până i s-au eliberat actele a trăit din lecţiile particulare pe care le dădea. Nu avea familie, dar crescuse doi căţei maidanezi, Burduşa şi Budu, pe care îi iubea ca pe copiii ei. Avea de la mama ei trusoul pe care i-l pregătise pentru căsătorie, o minunată lenjerie de pat brodată minunat de Fevronia. Nu a luat nimic cu ea, în afară de două cuşti pentru cei doi maidanezi. La Otopeni, Budu, care era o namilă, a rupt zăbrelele fragile din lemn şi a început să zburde prin aeroport. Grăbiţi să îmbarce pasagerii, vameşii i-au spus: „Lăsaţi-o dracului de jigodie, că o să găsiţi alt câine în America!”, vorbe la care Anca a ripostat cu disperare: „Dacă nu mi-l prindeţi, mă omor aici în faţa voastră!” Aşa a ajuns Anca, însoţită de Budu şi Burduşa, în însorita Californie. 
Cum în Los Angeles mijloacele de transport în comun erau foarte puţine, majoritatea cetăţenilor folosind autoturismele proprii pentru a se deplasa,  în primele săptămâni şi-a scos un permis de conducere pentru a putea ajunge cu maşina la şcoala la care sora ei îi găsise un post. 
În România, Anca a fost un excelent profesor, obţinând toate gradele didactice. Era inteligentă şi învăţa foarte uşor. M-a amuzat tupeul ei în timpul examinării la examenul de grad la marxism (socialism ştiinţific), atunci când a dat o mulţime de citate inventate de ea, dar atribuite lui Marx şi Lenin. Când o colegă a întrebat-o cum de a avut acest curaj, i-a răspuns senină: „Parcă ei ar fi citit vreodată ceva din cărţile ăstora!” 
Dacă în România mai puteai să faci aceste gesturi superficiale, în America a trebuit să muncească serios, până când a ieşit la pensie. În 2003 am reuşit să le trimit celor două surori, printr-un coleg care avea o fată stabilită în Los Angeles, albumul meu cu „Câmpina, o istorie în imagini”, în care apărea şi ultimul lor domiciliu, o casă de pe Bulevard. Mi-au telefonat spunându-mi că este cel mai frumos cadou pe care l-au primit în viaţa lor. 
Plecate de mai bine de 30 de ani, Sanda şi Anca au rămas cu nostalgia locurilor în care au copilărit şi iubesc foarte mult Câmpina, oraşul de care le leagă multe amintiri frumoase. În prezent îşi fac planuri să se mute în Japonia. Silvan şi-a deschis un magazin de instrumente muzicale electronice la Tokyo şi vrea să-şi construiască într-o zonă pitorească o casă mare, în care să-şi aducă mama şi mătuşa. 
Există o predestinare în viaţă. Pe când erau încă mici, gemenele au găsit la Slobozia o ladă plină cu colecţia revistei „Cinema” din perioada interbelică, pe care le citeau şi le reciteau din scorţă în scoarţă. Anca îndeosebi era fascinată de vedetele de la Hollywood, cetatea filmului în care iată că au ajuns să trăiască. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Cairo, între Nil şi Sfinx (1)

În urmă cu câteva luni priveam cu strângere de inimă scene violente din Piaţa Tahrir, care prezentau imagini cu oameni încrâncenaţi strânşi în această piaţă în care fusesem de zeci de ori şi unde mă simţisem atât de bine alături de  gazdele noastre egiptene, oameni calzi şi prietenoşi. Din fericire, raţiunea a învins pornirile războinice din Piaţa Tahrir, Cairo reuşind să rămână acelaşi oraş pe care l-am cunoscut. 
Filmul amintirilor începe să se deruleze în mintea mea... Zi de vară, în plin sezon turistic. Mă aflu alături de un grup de turişti pe care îi conduc, într-o cursă charter (avion închiriat) pe ruta Bucureşti – Cairo. Vedem sub noi nisipul roşiatic al deşertului ce pare nesfârşit şi curând aterizăm pe aeroportul internaţional ce se află într-un din cele mai frumoase cartiere din Cairo, Heliopolis, oraşul soarelui. După formalităţile obişnuite, vamă şi paşaport, ieşim în aerul fierbinte al dimineţii, greu respirabil până când ne vom obişnui cu el. Autocarul dotat cu aer condiţionat ne întâmpină ca o oază îndelung căutată, iar băutura răcoritoare oferită de şoferul nostru contra cost face minuni.  Ghidul local ne întâmpină cu căldură, la propriu şi la figurat, poftind-ne în autocarul modern ce urmează a fi „casa” noastră pentru două zile. În orice ţară arabă ai la dispoziţie un ghid local, fiindu-ţi permis doar să traduci, fără a oferi explicaţii suplimentare. În autocar, pe lângă ghid, observ şi un tânăr înalt, îmbrăcat la costum, ce poartă sub haină o puşcă mitralieră Kalaşnikov. Este ofiţer de securitate din Poliţia Turistică, însărcinat cu paza vizitatorilor. Aşa cum explicam şi într-un articol precedent despre Egipt, această Poliţie Turistică a luat naştere ca urmare a unui atac terorist petrecut în 1997, când un grup islamic format din şase terorişti a atacat, de pe o înălţime din apropierea templului lui Hatshepsut, situat nu departe de situl arheologic din Valea Regilor, turişti germani ce se pregăteau să viziteze templul, atac soldat cu zeci de morţi şi răniţi. Aeroportul este situat destul de departe de centrul oraşului, aşa că am timp să rememorez ...



Câteva fapte din trecutul istoric
În perioada romano-bizantină, pe locul ce-l găsim pe hartă cu numele de Old Cairo (oraşul vechi), se afla o fortăreaţă numită Babylon. În 641, arabii cuceresc cetatea şi construiesc în apropierea ei o nouă aşezare pe care o numesc Al Fustat (tabără militară) ce va fi capitala Egiptului arab până în 969. Dinastia Fatimizilor construieşte o altă parte a oraşului în 968, pe care o numeşte Al Qahirah, probabil din cuvântul arab „săgetător” sau „victorios”, nume dat de arabi planetei Marte, care se afla în acel an cel mai aproape de Pământ. 
Cairo (Al Qahirah) devine capitala Egiptului în 973. În 1171, Saladin răstoarnă dinastia Fatimidă şi instaurează ca religie de stat islamul sunit. O dezvoltare deosebită cunoaşte oraşul în timpul dinastiei Mamelucilor (1260 – 1517). Statul mamelucilor cuprindea teritorii vaste din Israelul, Egiptul, Siria, Libanul sau Iordania de astăzi. Deşi pentru noi românii cuvântul mameluc are în popor sensul de om mai slab, fără personalitate, mamelucii erau soldaţi din armata turco-egipteană formată iniţial din sclavi, foarte viteji, buni luptători, care vor da din rândul lor chiar şi sultani egipteni. În 1805, Mohamed Ali (Mehmet Paşa) este recunoscut ca locţiitor al sultanului şi începe o campanie de modernizare a Cairoului şi a Egiptului în general, printre care şi introducerea sistemului occidental de organizare a şcolilor. Cairo devine şi mai important după deschiderea Canalului de Suez (17 noiembrie 1869). În 1881 este ocupat de trupele britanice, ceea ce generează o revoltă a garnizoanei din Cairo împotriva lor, revoltă înfrântă un an mai târziu. În 1922 devine capitala Regatului Egiptean sub regele Fuad I, pentru ca în 1936 să fie capitala Egiptului independent sub regele Farouk. După lovitura de stat din 1952, când un grup de ofţeri condus de Gamal Abdel Nasser răstoarnă monarhia şi Egiptul devine republică, Cairo ajunge capitala Republicii Arabe Unite, ceea ce este şi astăzi. 
Cairo
Cu cei peste 12 milioane de locuitori (în 2014), împreună cu zona metropolitană (Greater Cairo), oraşul numără un total de 22 de milioane de cetăţeni, fiind nu doar cel mai mare oraş din orientul apropiat, ci şi de pe întregul continent african, situat la numai 25 km sud de delta Nilului, unde cel mai lung fluviu din lume, Nilul (6500 km), se varsă în Mediterana formând o deltă de 24.000 km pătraţi. 
Cairo este inima lumii arabe. Aşezat pe două insule mari, Gezira şi Roda, este traversat de Nil, cele două insule fiind unite prin numeroase poduri. Oraşul numără peste 400 de moschei şi 12 muzee. Rareori poţi vedea o densitate mai mare de locuitori pe km pătrat, motiv pentru care circulaţia este haotică, de o mare intensitate, datorită numărului mare de maşini, autobuze, camioane (peste 4,5 milioane de maşini), motociclete sau scutere. După cum remarcam în articolul anterior, ţi se face milă privind agentul de circulaţie ce stă şi fluieră în mijlocul drumului fără a fi băgat în seamă de cineva. Zgomotul depăşeşte cu mult pragul unor decibeli rezonabili. Toţi participanţii la trafic claxonează, în timp ce vânzătorii amblanţi îşi strigă cu multă însufleţire marfa expusă pe tarabe sau pe jos. Urcatul în autobuzele supraaglomerate este un adevărat spectacol, uneori făcându-se prin locul în care ar trebui să fie fereastra. Totul este trepidant, fierbinte, gălăgios, dar acesta este orientul, iar Cairo este întruchiparea sa. 


Partea modernă a oraşului se întinde de-a lungul malului drept al Nilului. Pe insula Gezira se află celebrul turn sub formă de floare de lotus care se învârte permanent, oferind celor care vin să serveasă masa aici, în restaurantul situat la 187 metri deasupra Nilului, o splendidă panoramă. Iată că încet, încet, autocarul nostru ajunge în cea mai mare piaţă a metropolei, Piaţa Tahrir (Piaţa Revoluţiei), înconjurată pe o latură de clădiri guvernamentale (Universitatea Ameriană, sediul Ligii Arabe), pe alta de Hotelul Hilton, latura de nord fiind ocupată de ceea ce ne interesează în acest moment...

Muzeul Egiptean de Antichităţi (muzeul de egiptologie)
Acest muzeul este unul dintre cele mai mari din lume, prezentând în clădirea sa neoclasică, pe două nivele, peste 136.000 de exponate, multe altele fiind trimise în întreaga lume în expoziţii itinerante. Poţi vedea aici statui gigantice ale unor faraoni, sculpturi, mumii şi bineînţeles fabulosul tezaur din mormântul lui Tutankamon. 


Muzeul a fost deschis în 1902 şi are peste o sută de încăperi, precum şi o mare bibliotecă. Din curtea muzeului, unde se află şi o copie a Sfinxului, trecem printr-o poartă stăjuită de două statui ce au în mână una o floare de lotus, cealaltă un papirus, ambele reprezentând nordul, respectiv sudul Egiptului Antic. După obişnuitul control de securitate de la intrare ne lăsăm bagejele şi aparatele de fotografiat la garderobă şi păşim în holul de la parter, unde pe un perete în dreapta noastră vedem „Piatra de la Rosetta”, celebra piatră ce a permis descifrarea scrierii hieroglifice. Aceasta este doar o copie, originalul aflându-se la Muzeul Britanic din Londra. Timp de secole, oamenii au încercat fără folos să descifreze această scriere până la începutul secolului XIX. În 1799, Pierre-François Bouchard, căpitan în armata franceză, lucrând la fortificaţiile unui fort, a găsit în apropierea localităţii Rosetta o piatră neagră de bazalt, cu inscripţii lungi, în trei limbi, scrise una sub alta. Prima coloană, cu 14 rânduri, era scrisă cu hieroglife, a doua, de 32 de rânduri, era scrisă în demotică (din grecescul „demos” – popor, o scriere folosită de oamenii obişnuiţi), iar a treia, de 54 de rânduri, era scrisă în greacă şi deci inteligibilă. Traducând textul din greacă, au reuşit să înţeleagă şi textul scris în hieroglife. Onoarea de a fi descifrat hieroglifele revine englezului Thomas Young şi francezului François Champollion, cu un plus de merite pentru ultimul, care a lăsat până la moartea sa, în 1832, o gramatică şi un dicţionar al limbii egiptene vechi. 


Tot la parter sunt expuse artefacte din perioada Noului Regat (1550 – 1069 î.Hr.), statui enorme ale unor faraoni stând în picioare sau culcaţi, înalte de peste trei metri, sculpturi, sarcofage şi o extinsă colecţie numismatică cu monede vechi, alături de care vedem o colecţie de papirusuri. Măiestria obiectelor expuse te uimeşte. Ajuns în faţa unor statui precum grupul statuar reprezentându-i pe marele preot al Heliopolis, prinţul Rahotep şi soţia sa, prinţesa Nofret, ai impresia că stai în faţa unor oameni vii; în special prinţesa, îmbrăcată în alb, aşezată pe un tron la fel de alb, pare că-ţi vorbeşte.  La fel şi scriitorul (scribul), statuia din calcar pictat reprezentând un scrib în poziţie şezândă, având un sul de papirus pe genunchi. Senzaţia de real este dată, ca şi în cazul multor sculpturi, de ochii de quartz ce par atât adevăraţi. Starea perfectă a unei statui din lemn, reprezentând un mare preot în mărime naturală, te face să te întrebi cum a fost posibil ca lemnul să se păstreze atât de bine de-a lungul secolelor. În tot acest tărâm istoric de secole, fără îndoială  că toată lumea doreşte să vadă... 

Tezaurul lui Tutankamon
Deşi în viaţă a fost un faraon neînsemnat, el a devenit celebru la mii de ani după moartea sa, prin descoperirea mormântului său, aflat în Valea Regilor, de către arheologii Howard Carter şi George Herbert în 1922. Tutankamon, a cărui mumie a rămas în mormântul din Valea Regilor, a devenit faraon în 1332 (î.Hr.), la vârsta de 9-10 ani şi a domnit până în 1323 (î.Hr.), când a murit din cauze necunoscute (posibil în urma repetatelor crize de malarie şi a unei răni la un picior fracturat). În mormântul său au fost găsite câteva bastoane pe care acesta se presupune că le-ar fi folosit. Când Carter şi asociaţii săi au deshis mormântul din Valea Regilor au rămas uimiţi. În cele trei sarcofage uriaşe, aşezate unul în altul, între care şi un sarcofag de 200 kg de aur, s-au găsit 5398 de obiecte, majoritatea din aur solid, pietre preţioase, celebra sa mască funerară cântărind peste 11 kg de aur, un pieptar din aur cu pietre preţioase ce cântăreşte şi acesta câteva kilograme. La acestea se adaugă sandalele din aur, sceptrul său, dar şi alte obiecte personale din aur. Toate acestea fac din mormântul acestuia o valoare inestimabilă. 


Urcând scările la etajul I, las în dreapta sala mumiilor, iar pe coridorul ce se deschide în faţa mea văd cele trei sarcofage, de care mă apropii cu emoţie. Păşesc apoi în sălile din dreapta coridorului, unde sunt expuse masca celebră, dar şi celelalte obiecte din aur. Tot ce este prezentat aici nu alcătuieşte întreaga comoară, deoarece multe dintre artefactele  găsite în mormânt fac parte dintr-o expoziţie itinerantă ce străbate întreaga lume. În mormânt s-au mai găsit mâncare, vin, arcuri şi săgeţi, o caleaşcă, tronul din aur masiv, îmbrăcăminte din pânză de in, tot ceea ce îi trebuia faraonului în viaţa de dincolo de mormânt, ştiut fiind faptul că vechii egipteni credeau în nemurirea sufletului, în viaţa veşnică, mormintele lor fiind numite „casele eternităţii”. 
Mă despart cu greu de tezaurul lui Tutankamon, uimit nu atât de imensa cantitate de aur, cât de măiestria artizanilor care au confecţionat toate aceste piese. Mai rătăcesc o vreme admirând alte minuni ale Vechiului Regat (2700 î.Hr.), apoi ale regatului de mijloc (2060 î.Hr.), dar şi din Noul Regat (1850 î.Hr.) şi dau timp liber grupului pentru cumpărături. Eu accept invitaţia ghidului nostru local, un excelent vorbitor de engleză, pentru o cafea la nisip cum doar în Egipt se poate bea. Mergem în imediata apropiere a muzeului, la terasa hotelului Hilton Nil, unde vegetaţia luxuriantă, fântânile arteziene ce răcoresc aerul, lumea elegantă, mirosurile fine şi o discuţie interesantă despre Egipt, vin la pachet cu o cafea excelentă, servită dintr-un ibric de aramă, completând tabloul unei dimineţi excelente. 
Alex. BLANCK

RUPTURA TENDONULUI AHILEAN

Achile, erou celebru din mitologia greacă, a fost fiul lui Peleu (regele mirmidonilor), și al zeiței Thetis. Potrivit mitului, pentru a-l face nemuritor, mama sa l-ar fi cufundat în apele Stixului; numai călcâiul, de care-l ținuse, i-ar fi rămas vulnerabil. După ce l-a ucis pe Hector în fața Troiei, a căzut, la rândul său, rănit la călcâi de o săgeată otrăvită a lui Paris. Expresia „călcâiul lui Achile” este întrebuințată acum pentru a desemna principala slăbiciune, punctul vulnerabil al caracterului unui om. 

Tendonul lui Achile, cel mai mare tendon din corpul uman, face legătura dintre calcaneu (osul călcâiului) şi muşchii gambei (muşchiul triceps sural).
Tendonul lui Achile permite mişcarea de ridicare pe vârfuri (mişcarea de flexie plantară a piciorului). Acest tendon poate suporta o greutate de până la câteva sute de kilograme, fapt ce îl face să fie foarte rezistent.
Ruptura tendonului ahilean apare cel mai frecvent la bărbații între 30 și 50 de ani. Ruptura se produce, de obicei, în cursul unui efort efectuat fără o „încălzire prealabilă”.


Tendonul se rupe la joncțiunea sa cu mușchiul (mai ales la tineri), sau la 2 cm de inserția pe calcaneu (la vârstnici). Ruptura poate să fie parțială, dar în majoritatea cazurilor este totală. Un rol major îl are starea morfopatologică preexistentă rupturii (leziuni degenerative, pseudochisturi, vascularizație deficitară). Studii angiografice au demonstrat că vascularizația tendonului este minimă între 2 și 6 cm de la inserția sa calcaneeană (locul unde cel mai frecvent se produce ruptura). Microtraumatismele exogene repetate (de ex. o încălțăminte înaltă la spate, la sportivi) pot fi implicate în producerea rupturii. De asemenea, leziunile tendonului ahilean  sunt mai frecvente la pacienți cu boli sistemice care afectează metabolismul țesutului conjunctiv (artrita reumatoidă, lupus, sindrom Reiter, hiperparatiroidie). Majoritatea pacienților cu ruptură de tendon ahilean au grupa sanguină 0.
Pacientul descrie o durere violentă asociată cu o senzație de slăbiciune la nivelul gleznei și gambei. Durerea apare, de obicei, în momentul declanșării unei sărituri. Ulterior, pacientul acuză imposibilitatea mersului pe vârfuri. Local, apare o echimoză (vânătaie) și se palpează o depresiune care reprezintă locul de întrerupere .
În rupturile parțiale, semnele nu sunt atât de nete și diagnosticul se precizează mai greu.
Paraclinic, examinarea de elecție este cea ecografică. Aceasta evidențiază cu acuratețe leziunea, demonstrând dacă aceasta este completă sau incompletă. Ecografia musculoscheletală este, de asemenea, un instrument valoros în aprecierea cicatrizării și vindecării rupturilor de tendon ahilean.
Tratamentul este atât ortopedic, cât și chirurgical. Tratamentul oropedic este indicat în cazul unei rupturi incomplete sau în cazul subiecților vârstnici sau cu boli asociate, care cresc riscul complicațiilor operatorii (boli cardiace decompensate, ciroză, diabet zaharat). Tratamentul ortopedic trebuie efectuat în primele 48 ore. După 3-4 zile de la traumatism, el nu mai trebuie luat în considerare. În rupturile complete imobilizarea se face în aparat gipsat femuropodal, 4-6 săptămâni, după care acesta este înlocuit cu o cizmă de mers (3-4 săptămâni). După scoaterea gipsului se va purta o încălțăminte cu toc (3-4 luni).Tocul se scade progresiv.
Tratamentul chirurgical este indicat subiecților tineri care desfășoară o activitate fizică crescută. Postoperator, se imobilizează membrul într-un aparat gipsat femuropodal pentru 6 saptamani, apoi într-o cizmă de mers 4 săptămâni. Apoi se recomandă folosirea unei orteze care împiedică flexia dorsală peste poziția neutră a piciorului timp de 3 luni sau folosirea unui toc de 1-2 cm.
Dupa scoaterea aparatului gipsat pacienții prezintă frecvent hipotrofie musculară (în special, a mușchiului triceps sural), redoare articulară de imobilizare, edem etc. De aceea trebuie început un program de recuperare . 
Recuperarea, în acest caz, folosește ca mijloace electroterapia (ultrasunete, ionoforeza, laserterapia, magnetoterapia), masajul asociat cu presoterapia și dușul subacval (pentru combaterea, în special, a edemului), kinetoterapia (pentru creșterea mobilității articulare și tonifierea musculară). Hidrokinetoterapia în bazine cu apă sărata (cum sunt cele de la Spitalul SanConfind), prezintă avantajul vindecării mult mai rapide datorită efectului benefic al apei asupra durerii și disfuncționalității. Apărarea musculară și suprasolicitarea scad. Forța gravitațională este mult redusă și exercițiile se fac cu mult mai multă ușurință. La acestea se adaugă efectul sării, care are un rol antiinflamator și resorbtiv.
Dr. Loredana Paul,
medic specialist BFKT