29 martie 2016

PH – patria hoţilor (de la Ploieşti)

Poliţişti, procurori, politicieni şi oameni de afaceri suspectaţi de corupţie

Prin folclor circulă, de multă vreme, câteva denumiri populare celebre, create prin interpretarea hâtră a indicativele rutiere ale unor judeţe (iniţialele din denumirile oficiale ale acestora). Cele care îmi plăceau teribil, când eram copil, erau două. Astfel, TR, de la Teleorman, însemna „trai rău”, iar PH, de la Prahova, însemna „patria hoţilor”.  Nu mă deranja, ba chiar mă amuza porecla dată prahovenilor de către românii din alte judeţe, deşi făceam şi eu parte dintre ei. Trăitor al meleagurilor prahovene, însemna că sunt şi eu hoţ , deşi nu şterpeleam bani din buzunarele părinţilor, ca alţi tovarăşi de joacă, cu care participam doar la furtul cireşelor şi merelor de prin întinsele ogrăzi de la marginea oraşului, aproape de luncile celor două râuri care mărginesc Câmpina ca într-un cleşte. Dar fără adrenalina unor astfel de acţiuni, orice copilărie parcă are mai puţină culoare. Se chema, deci (mă încurajam eu după comiterea fiecărei hoţii de fructe), că sunt un hoţ nevinovat, de vreme ce mă dedulceam doar cu amărâte furtişaguri de cireşe, delicte ale copilăriei tolerate de aproape toată lumea (mai puţin, proprietarii livezilor de pe teatrele de operaţiuni). Mai târziu, în adolescenţă, după ce mi s-au înmulţit firele de barbă şi neuronii, aveam să pricep că cei din restul ţării îi vedeau astfel pe prahoveni, pentru că aici, în “patria hoţilor”, se produceau mai multe furturi de maşini decât în alte judeţe, mai multe furturi din buzunarele călătorilor din mijloacele de transport în comun, mai multe tâlhării, nemaivorbind de furturile din conductele cu petrol de pe domeniul public. Această hoţie era printre cele mai detestate de regimul comunist, care pedepsea aspru furtul din avutul public (obştesc, cum i se spunea atunci). Oricum am face şi orice s-ar zice, în comunism se fura mai puţin decât acum: şi din banul public, şi din cel privat.  Egalitarismul promovat de societatea “celor ce muncesc”, marile pedepse aplicate hoţilor, care erau rapid depistaţi, făceau ca astfel de acţiuni să încolţească mai rar în minţile celor certaţi cu legea. 


În zilele noastre - de fapt, de 26 de ani, adică în toată perioada postdecembristă, celor care “se înţeapă” la conductele petroliere li s-au alăturat “gulerele albe”, cum li se spune celor care nu se ocupă de furturile – găinării, cu valoare mică, ci de marile “tunuri” din economia naţională, afaceri de milioane care pun bazele unor firme private de anvergură. Este vorba despre controversați politicieni, oameni de afaceri sau funcţionari publici de rang înalt. Sunt hoţii cu ştaif, hoţii care fură, prin inginerii financiare, zeci de milioane de euro din banul public. În ultimii ani, DNA (după plecarea lui Daniel Morar) şi DIICOT (după debarcarea Alinei Bica), au ajuns cei mai puternici stâlpi ai statului de drept (poate chiar singurii) din Românica noastră cea de toate zilele, din Românica cea, în egală măsură, pitorească şi hoţească. Metodele de hoţie şi de evaziune fiscală sunt tot mai sofisticate (e învechită, deja, vânzarea benzinei din rafinării pe post de produs petrolier inferior, pentru evitarea plăţii accizei), iar celor implicaţi va trebui să li se schimbe curând porecla, deoarece sunt atât de infami şi de murdari, încât până şi albul gulerelor a început să se acopere de jeg şi de petele mizeriei lor morale.  În ultimul an, judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție au dat multe sentințe de condamnare în dosarele multor politicieni și oameni de afaceri prahoveni. Cei mai mulți sunt din Ploiești și au condus sau influențat în mod decisiv administrația județului sau a capitalei sale. Vă prezentăm în continuare câteva cazuri care fac ca titlul acestui articol să aibă temei.
Printre ultimii politicieni prahoveni condamnați este fostul ministru al Comunicațiilor, Gabriel Sandu, care a primit doi ani de închisoare cu executare în dosarul Microsoft, pentru luare de mită și abuz în serviciu. Magistrații au mai decis ca din pedeapsa primită să fie scăzute perioadele în care Sandu a stat în arest preventiv și arest la domiciliu (aproximativ opt luni), fiindu-i, de asemenea, interzisă exercitarea unor drepturi civile pe o perioadă de 2 ani, după executarea închisorii. Gabriel Sandu este economist de profesie, iar din decembrie 2008 până în septembrie 2010 a ocupat funcția de ministru al Comunicațiilor și Societății Informaționale. 
De procurorii DNA nu a scăpat nici Iulian Bădescu, primul jurnalist primar al Ploieștiului, acuzat și el de finanțări ilegale ale unor grupări sportive. Iulian Bădescu a fost trimis în judecată pentru că acesta ar fi primit de la afaceristul Sebastian Ghiţă o casă în schimbul contractelor pe care firmele controlate de deputat le-a încheiat cu Primăria Ploieşti. Sebastian Ghiţă este acuzat că i-a oferit o casă fostului primar din Ploieşti Iulian Bădescu, pentru ca Primăria Ploiești să finanţeze de la bugetul local firme din grupul deputatului. Sebastian Ghiţă a fost cercetat pentru dare de mită, instigare la abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit şi spălare de bani. Anchetatorii au susținut că în anul 2013 Sebastian Ghiţă i-a oferit primarului de la acea vreme din Ploieşti, Iulian Bădescu, prin intermediul S.C. Asesoft Internaţional SA Ploieşti - societate pe care o controlează - o casă pe Aleea Orizontului din Ploieşti, în valoare de 1.041.600 de lei, din care edilul a suportat doar 124.000 de lei. În schimb, primarul a acordat de la bugetul local o finanţare nerambursabilă suplimentare de 1.500.000 lei către Asociaţia Basket Club Asesoft Ploieşti, de astfel de finanţări din bugetul local beneficiind şi alte firme controlate de Ghiţă. Conform documentelor procurorilor, finanţarea a fost acordată în cadrul unei selecţii de proiecte privind programul ”Promovarea sportului de performanţă”, ”obiectul mitei (suma de 917.600 lei, reprezentând diferenţa dintre 1.041.600 şi 124.000 lei) fiind deghizat prin încheierea unei pretinse promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare a imobilului, autentificată în luna august 2013, încheiate între promitentul - vânzător S.C. Asesoft Internaţional SA Ploieşti şi promitentul - cumpărător S.C. BIPRESS SRL Plopeni, societate la care Bădescu este asociat unic.
În aprilie 2014, procurorii Directiei Nationale Anticoruptie - Serviciul Teritorial Ploiesti i-au trimis în judecată pe președintele Consiliului Județean Prahova, Mircea Cosma, și pe fiul său, deputatul Vlad Cosma, sub acuzatia de  fapte de coruptie. Mircea Cosma era acuzat de luare de mită și abuz in serviciu, iar Vlad Cosma, de trafic de influență. Ulterior, deputatul independent Sebastian Ghiţă, deputatul PSD Vlad Cosma şi tatăl său, şeful suspendat al CJ Prahova, Mircea Cosma, au fost cercetaţi, alături de cumnatul premierului Ponta, Iulian Herţanu, şi de mai mulţi oameni de afaceri pentru infracţiunea de sprijinire a unui grup infracţional organizat.
Fostul vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova, Radu Ionescu, nu a scăpat nici el de brațul lung al legii. Radu Ionescu este acuzat că a primit, prin intermediul a doi oameni de afaceri, un autoturism marca Volkswagen Golf, în valoare de 22.347 euro, pentru a sprijini societatea unuia dintre aceștia în derularea unor contracte de lucrări încheiate cu CJ și efectuarea la timp a plăților aferente. De asemenea, mașina în cauză a fost primită și ca recompensă pentru numirea și susținerea unuia dintre cei doi oameni de afaceri în funcția de președinte în Consiliul de Administrație al unei societăți comerciale cu capital integral de stat. Unul dintre martorii denunțători le-a spus procurorilor că Radu Ionescu a și specificat modelul autoturismului, dar și dotările pe care acesta trebuia să le aibă. În schimbul autovehiculului respectiv, inculpatul, în calitate de vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova în mandatul 2004-2008, a semnat, în numele președintelui CJ, în baza atribuțiilor de serviciu și a organigramei de funcționare a instituției, mai multe contracte de execuție lucrări cu una dintre firme, precum și documentația aferentă selecțiilor de oferte, rapoartelor de atribuire sau notelor de negociere, se mai arată în documentul citat. Radu Ionescu a fost trimis în judecată, luni, de procurorii DNA Ploiești, în stare de arest preventiv, el fiind acuzat de luare de mită.
A fost o lungă perioadă în care Primăria Ploieşti şi conducerea judeţului au avut conducerile “decapitate” în urma arestărilor solicitate de către procurorii DNA. 
În ultimele zile, republica de la Ploieşti a fost luată din nou cu asalt de procurorii anticorupţie. Fostul şef al Poliţiei prahovene şi subsecretar de stat în MAI, Viorel Dosaru, foştii procurori general şi adjunct de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Liviu Tudose şi respectiv Aurelian Mihăilă, dar şi fostul şef al Serviciului Judeţean Anticorupţie Prahova, Constantin Ispas, au fost arestaţi preventiv cu suspiciunea de corupţie în dosarul clasat de Lucian Papici şi redeshis recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În urma acestui megadosar de corupţie, procurorii au cerut ridicarea imunităţii parlamentare a deputatului Sebastian Ghiţă, motivându-şi printre altele cererea şi prin faptul că demnitarul suspicionat de corupţie “a săvârşit mai multe infracţiuni, dovedindu-şi astfel dispreţul făţiş faţă de legi, faţă de colectivitatea reprezentată în Parlament şi cetăţenii care l-au ales, faţă de instituţiile statului”. (A.B.)

Editorial. GHICI CINE VINE LA CINĂ…

Ieri vorbeam în cadrul unui tîrg de carte de rolul intelectualului de-a lungul istoriei României, în construirea acestui stat și, mai apoi, modernizarea lui, începînd din secolul XIX și pînă astăzi. Pentru ca, întors spre seară acasă și făcînd obligatoria inspecție a FB, să dau de un sondaj privind tocmai felul în care românii îi văd pe intelectuali. Sondaj din care rezultă că intelectualul cel mai cunoscut din România este, Doamnelor și Domnilor, este…..Victorrrrr Pontaaa!!!


Unii comentatori au acuzat imediat măsluirea sondajului, alții direct că e făcut pentru readucerea în prim plan a ipochimenului. Să mai spunem și că pe locul 2 apărea Vadim. Mi-e teamă că, în esență, sondajul dă o imagine exactă. El replică, în fond, în oglindă, cifrele de audiență ale Antenelor sau emisiunilor de la ora 5. Credeți că cetățeanului fidel al lui Guță și Ghiță îi pasă de Liiceanu, de conflictul din USR, de Blandiana,  de achiziționarea Cumințeniei Pămîntului sau de ruinarea monumentelor istorice? El e doar „mîndru că e român”, cum l-au învățat Iliescu, Năstase și Ponta…adică linia funestă a istoriei noastre recente.
Scandalul plagiatului nu a avut niciun efect asupra popularității lui Ponta, o populație educată să admire hoția „șmecheră” și să ignore regulile și legile, să disprețuiască lucrurile gîndirii (să ne amintim că istoria recentă a țării începe cu „noi muncim, nu gîndim”), firește că nu a fost deloc impresionată de un furt de muncă intelectuală, ba chiar l-a transformat pe VP într-o victimă a unei oribile conspirații și i-a creat aură de „martir al andependenței”.
E o ruptură dramatică în societatea noastră între elita intelectuală ultra-specializată și mase. Primii îi disprețuiesc pe secunzii, iar aceștia îi ignoră pe primii, atunci cînd nu-i dușmănesc de-a dreptul (vezi scrisorile de amenințare pe care le primea Blandiana, sunt publicate) pentru că le strică pufosul confort al ideilor primite de-a gata. Asta explică succesul patriotismului de lozincă vehiculat de alde Vadim. Un întreg dacism aberant, bine armat de foști securiști reciclați în arheologi, e doar o formă a acestui patriotism de internet. Între cele două categorii lipsesc mediatorii, „formatorii de opinie” afișează (vezi de exemplu cazurile CTP, Cristoiu, Nistorescu, Roșca Stănescu) un violent anti-intelectualism, învățămîntul abhoră valorile etic-intelectuale în favoarea unor fantomatice deprinderi și îndemînări practice, și atunci e normal ca un tip gureș și obraznic să aibă succes mediatic. Mai adăugați și scandalurile cu „scriitorii” din închisori și doctoratele plagiate, ca să înțelegeți de ce bunul și blîndul cetățean elector român nu va vota niciodată un intelectual autentic, ci doar mascote cu diplome gen Firea, Zgonea, Oprea și etc. Sunt răsunătoare eșecurile intelectualilor încă din 1990 de a-și spune un cuvînt în politica țării. Excepțiile, se pot număra pe degete și au plătit din greu, vezi cazurile Pleșu, Mihai Neamțu, Baconski etc., foarte puține în fond. Veșnicele dihonii dintre ei, devalorizarea simbolică a muncii intelectuale, lipsa de preocupare pentru binele lor comun, procesul galopant de analfabetizare a tineretului, lăsat să fie îndrumat de „specialiștii” în pedagogia spălării creierelor, lipsa unei prese scrise și video de calitate, faptul că teme sensibile, gen patriotismul sau situația celor defavorizați de tranziție au fost lăsate pe seama demagogilor (vezi din nou cazul Vadim), toate astea explică de ce „poporul” nu are habar cine sunt intelectuali autentici, acordă termenului de „elită” un sens puternic peiorativ, crede că oricine are o diplomă de învățămînt superior este intelectual. Negru tabloul? Ar fi bine să greșesc eu. România este o țară destructurată demografic, moral și intelectual. Nicio decizie fundamentală nu e luată de specialiști autentici, ci de politicienii-activiști de partid pricepuți la totul și nimic. Totul pentru ei, nimic pentru noi.
Christian CRĂCIUN

Federaţia Română de Motociclism sprijină demersul reînfiinţării unui circuit de motocros la Câmpina

Proiectul a intrat pe  ordinea de zi a şedinţei Consiliului Local de joi, 31 martie

După mai bine de trei luni de la începerea discuţiilor pe marginea subiectului redeschiderii unui circuit de motocros pe dealul Muscel, Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de Sport – Cultură, a introdus pe ordinea de zi a şedinţei de Consiliu Local din această lună ce va avea loc joi, 31 martie, proiectul de hotărâre privind înfiinţarea viitoarei baze sportive cu destinaţia circuit de motocros. Iniţiatorul proiectului solicită aprobarea Consiliului Local pentru ca terenul de 31.784 mp, situat în imediata vecinătate a fostului sat de vacanţă, pe Drumul Taberei, să fie declarat bază sportivă şi ulterior amenajat de autorităţile publice locale pentru înfiinţarea unui nou circuit de motocros ce ar urma să fie administrat de Clubul Sportiv Câmpina, în cadrul căruia administraţia locală intentionează să înfiinţeze şi o secţie de motocros. Demersul lui Florin Frăţilă a fost bine primit şi de Federaţia Română de Motociclism, care a transmis printr-o adresă oficială că va sprijini fără rezerve reînfiinţarea circuitului de motocros de la Câmpina (vezi facsimil).



Odată cu introducerea acestui proiect pe ordinea de zi a Consiliului Local se poate spune că s-a încheiat o etapă importantă a acestei iniţiative şi că ea, din acest moment, rămâne exclusiv la îndemâna politicienilor, care vor vota sau nu, în funcţie de cum le dictează conştiinţa. În mod normal, acest proiect ar trebui să fie aprobat cu unanimitate de voturi, având în vedere că este unul de interes general, ce urmăreşte continuarea unei frumoase tradiţii sportive locale, dar este de notorietate faptul că iniţiativa îi deranjează pe cei care au închis vechiul circuit şi asta ar putea atârna greu în matematica votului de joi, 31 martie. 
Cu ce speranţe se îndreaptă iniţiatorul proiectului către acest vot aflăm din rândurile care urmează: “Am încheiat cu greu procedura de întocmire a documentaţiei şi am introdus proiectul pe ordinea de zi a Consiliului Local. Are toate avizele specialiştilor din administraţia locală şi sunt optimist că va trece cu majoritate de voturi. Sunt şi colegi care mi-au spus de la obraz că nu vor susţine proiectul pentru că n-au voie. Nu m-a surprins! Îi ştiam dinainte şi cred că toată lumea îi cunoaşte. Pe unii dintre ei chiar i-am rugat să-mi dea un argument serios pentru care sunt împotriva proiectului şi nu au avut ce să-mi răspundă. Sper să revină la sentimente mai bune până ziua votului. Oricum, e bine de ştiut, pentru toţi aceştia care se împotrivesc fără argumente, că în caz de eşec la vot, voi reintroduce proiectul pe ordinea de zi în fiecare lună de aici înainte până se rezolvă. Poate n-o să fie cazul!” 

„Umbrela Verde” şi-a desemnat câştigătorii ediţiei a VII-a

Joi, 24 martie, au fost jurizate toate lucrările admise în cea de-a VII-a ediţie a concursului „Umbrela Verde”, un proiect iniţiat şi organizat de Şcoala Gimnazială „Ion Câmpineanu”,  ai cărui coordonatori principali sunt prof. Aura Văsii, directorul instituţiei şi Mihaela Baltag, profesor de Educaţie plastică. El se adresează preşcolarilor, inclusiv elevilor din clasa pregătitoare, elevilor claselor I-XII şi indirect îndrumătorilor acestora, cadrelor didactice care organizează proiecte sau acţiuni extracurriculare cu tematică ecologică şi nu în ultimul rând, părinţilor.
Concursul şi-a câştigat notorietatea nu numai pe plan local, ci la nivel naţional, având drept scop educarea şi responsabilizarea copiilor , încă de la vârste fragede, în privinţa protejării mediului, prin crearea unor desene sau picturi cu temă ecologică. 
Pentru acestă ediţie s-au înscris foarte mulţi copii şi tineri, numărul participanţilor depăşindu-l pe cel din ediţia anterioară. În concurs au intrat însă doar 1200 de lucrări, 100 fiind descalificate din cauza neîncadrării în condiţiile regulamentului.


Alegerea câştigătorilor nu a fost deloc uşoară, creaţiile celor mici conţinând mesaje profunde şi idei grafice proprii. Din juriu au făcut parte Mihaela Baltag şi Manuela Toderaş, ambele artişti plastici, o serie de reprezentanţi parteneri, cum ar fi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Prahova, Centrul Carpato - Danubian de Geoecologie, Casa Corpului Didactic Prahova, Primăria Câmpina, Agenţia pentru Protecţia Mediului Prahova, Alianţa  Franceză Ploieşti, Muzeul Judeţean Ştiinţele Naturii Prahova, Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Asociaţia Frizzly, Agenţia de turism ITINERA NOVA, dar şi invitaţi speciali precum artiştii plastici Valter  Paraschivescu, Ghiorghiţă Marilena, Caminschi Veniamin, Niţu Elena, Popa Lucia, Nicolae Lidia, Popa Ionuţ.
„Acest concurs este o gură de aer proaspăt pentru noi toţi, prin înrudirea artei cu ecologia. Reuşim, prin intermediul lucrărilor realizate de micii artişti, să transmitem un mesaj social profund. Şi în această a VII-a ediţie, lucrările conţin şi exprimă o imensă armonie din punct de vedere artistic, dar şi a relaţiei om-natură. Trebuie să avem un suflet deschis şi multă creativitate pentru ca o simplă idee să devină practică, dar şi estetică, trebuie să schimbăm mentalitatea astfel încât să apreciem realele valori şi apoi să le promovăm” - a declarat Mihaela Baltag.
Pentru a colora şi mai mult atmosfera, Asociaţia Frizzly, condusă de Clara Leica şi Ionuţ Ticu, a prezentat o scurtă piesă de teatru în limba germană, „Prinţesa fermieră”, inspirată după o poveste indiană, actori fiind copii din mai multe unităţi de învăţământ din Câmpina. Textul a fost adaptat şi îmbogăţit de către prof. Clara Leica, costumele provenind, de asemenea, din recuzita personală. Momentul artistic, pregătit impecabil, a avut mare succes la public.
A fost o zi plină de emoţii, atât pentru organizatori, cât şi pentru participanţi, care au încheiat cu succes încă o campanie de promovare a dezvoltării durabile şi de ocrotire a naturii. 

LUCRĂRI CÂŞTIGĂTOARE LA 
CONCURSUL NAŢIONAL «UMBRELA VERDE» 
EDIŢIA a VII a - 2016 

Primăria Câmpina, iluminată în albastru pe 2 aprilie

În fiecare an, la data de 2 aprilie, comunitatea internaţională a autismului marchează Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului, adoptată de către Organizaţia Naţiunilor Unite în 2007, printr-o iniţiativă mondială unică, ce are drept scop creşterea gradului de sensibilizare cu privire la autism.


În această zi, în întreaga lume sunt iluminate în albastru muzee, săli de concerte, hoteluri, poduri, clădiri publice, magazine, sute de blocuri de locuinţe şi case individuale, pentru a participa la această acţiune.
În premieră pentru municipiul Câmpina, în scopul promovării Zilei Internaţionale de Conştientizare a Autismului, sâmbătă, 2 aprilie 2016, clădirea Primăriei Câmpina va fi iluminată în albastru.

Basarabia, pământ românesc

Vineri, 25 martie 2016, în preajma zilei de 27 martie, când se împlinesc 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România, a avut loc la Casa de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina evenimentul cultural denumit „Basarabia, pământ românesc”. Alocuţiunea primarului municipiului, Horia Laurenţiu Tiseanu, şi cea a redactorului-șef al ziarului regional Gazeta de Sud din Cimişlia, Ion Ciumeică, au captat atenţia cu evocarea unor momente importante care au jalonat relaţiile dintre cele două comunităţi. Edilul municipiului, care, fără a fi un orator desăvârşit, are luări de cuvânt bine articulate, a avut un discurs emoţionant, cum de puţine ori ne-a fost dat să auzim de la el. Tiseanu a insistat în alocuţiunea sa pe prezentarea legăturilor de suflet pe care Câmpina le are cu Cimişlia, oraşul de peste Prut cu care municipiul nostru s-a înfrăţit acum câţiva ani. 


“Nu trebuie să se supere concetăţenii noştri, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar locuitorii din Cimişlia sunt mult mai patrioţi decât suntem noi, cei din Câmpina. Numai cei care au cunoscut multă vreme ocupaţia străină nemiloasă ştiu ce înseamnă un patriotism adevărat. Ei, românii din Republica Moldova, au cunoscut o puternică rusificare, dar cu toate acestea, opresiunile de pe vremea ţarismului şi a Rusiei Sovietice nu au reuşit să îi dezrădăcineze din punct de vedere etnic, istoric, cultural, să le rupă legăturile seculare, legăturile de sânge cu patria-mumă”, a punctat Horia Tiseanu. Pe de altă parte, Ion Ciumeică, a prezentat scuze din partea primarului din Cimişlia, Gheorghe Răileanu, care nu a putu fi present la adunare, deoarece a făcut parte din grupul care a organizat Marşul Unirii, ce s-a desfăşurat duminică la Chişinău. În continuare, elevele Ionela Denisa Neagoe şi Cristiana Boţoroga, de la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, au prezentat auditoriului eseuri despre Basarabia. Apoi, eleva Bianca Nichitoiu, de la acelaşi colegiu, a recitat o poezie de Grigore Vieru. Asistenţa a fost entuziasmata de prestaţia elevelor, aplaudând îndelung. Profesorul Alin Ciupală a evocat câteva personalităţi basarabene: B.P. Hasdeu, Pan Halipa, Constantin Stere. A urmat o lansare de carte: “Viaţa Mareşalului Prezan, profesia de a fi român”, autori fiind general Grigore Stamate şi colonel Mihai Hodorogea. Scriitorul Florin Dochia a prezentat un recital de epigrame ale unor poeţi din Basarabia. A urmat alocuţiunea preşedintelui Societăţii de Ştiinţe Istorice - Câmpina, prof. dr. Gheorghe Râncu.
La finalul manifestării, pictorul Nicolae Nestor şi-a prezentat expoziţia de icoane pe lemn. 


Istoricul unirii Basarabiei cu România
În urma războiului ruso-turc din perioada 1806 - 1812, prin Tratatul de la București din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componența imperiului Rusiei. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Țării, (parlamentul Republicii Democratice Moldovenești) reprezintă concretizarea și biruința mișcării unioniste din acest ținut. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.
În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. În aprile 1917, a fost creat Partidul Național Moldovenesc, sub președinția lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa și Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc. Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor. În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și a fost ales ca președinte Ion Inculeț. În decursul existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918. În contextul prăbușirii Imperiului Rus[7], anarhia și violența trupelor rusești debandate a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.
Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiții:
1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2.Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7.Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8.Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.
După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca președinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu România, exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia.[1] La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat. 

Paştele catolic, sărbătorit cu cinci săptămâni mai devreme decât cel ortodox

Duminica trecută, pe 27 martie, catolicii câmpineni au sărbătorit Învierea Domnului. În aceeaşi zi au sărbătorit Paştele şi protestanţii. Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, nefiind la fel de comercială ca şi sărbătoarea Naşterii Domnului, cu ale sale daruri de sub bradul de Crăciun.


În Noaptea Învierii, biserica parohiei catolicilor câmpineni, cu hramul Sf. Anton de Padova, a devenit neîncăpătoare pentru credincioşii sosiţi la slujbă. Paştele este, de fapt, sărbătoarea care a întemeiat creștinismului. Paştele catolic se sărbătoreşte mereu înaintea celui ortodox, la intervale de timp care variază între o săptămână şi cinci săptămâni. Anul viitor, toate bisericile creştine vor sărbători Paştele în aceeaşi zi.  

O filă dintr-un vechi album de fotografii

Câmpinenii trec nepăsători pe lângă două sculpturi care aparţin unui important artist din plastica românească, Gheorghe Tudor, născut în 1882 la Breaza. Acesta a făcut studii serioase la Belle Arte Bucureşti şi la Florenţa, în opera lui resimţindu-se puternic influenţa şcolii italiene. A luat un premiu pentru lucrarea „Nea Gheorghe, cap de expresie”. Era un bun portretist, după cum o demonstrează şi bustul lui Nicolae Grigorescu, aflat pe un soclu înalt în centrul oraşului. Primăria Câmpina i-a comandat artistului şi un monument pentru cimitirul eroilor, soldatul care este de asemenea plasat pe un soclu nepotrivit în parcul din centru. 
În Câmpina a mai existat, cum putem vedea în fotografia alăturată, o remarcabilă lucrare, un basorelief făcut pentru castelul familiei Ştirbey de la Voila, realizat tot de Gheorghe Tudor în 1912. Lucrarea prezintă o mulţime de săteni şi orăşeni strânşi la o serbare în parcul castelului, care se vede în fundal. 


Pe margine, în medalioane rotunde, portrete de localnici şi jos, în centru, portretul Martei Ştirbey, devenită prin căsătorie, contesă de Blome. Nu ştiu ce soartă a avut această lucrare deosebită pentru istoria oraşului, pe care o regăsim în această unică fotografie. Pe reversul acestei fotografii de album este un interesant instantaneu care ni-l arată pe câmpineanul Dodo Bănescu, pe malul Prahovei, pe undeva pe la Bobolia – Poiana, în 1914. 


Dodo Bănescu a avut una din cele mai frumoase case din oraş, aflată pe strada Constantin Istrati, o vilă cu arhitectură muntenească, împodobită cu balcoane din lemn traforat, plasată într-un adevărat parc cu copaci seculari, prin care trece un pârâu cu apă foarte limpede. Casa lui Bănescu, acum oarecum afectată de vitregia vremurilor, mai poate fi admirată de cei care coboară scările ce duc din strada C-tin Istrati în strada Rahova. 

Câmpineni şi rudele lor ilustre

III. Străzile vieţii sunt foarte aglomerate

Viaţa se aseamănă unei străzi cu sens unic. Mergi într-o singură direcţie, te strecori printre obstacole, suporţi câte un accident sau incident, te zbaţi uneori să-ţi schimbi destinul, dar niciodată nu te poţi întorce din drum ca să o iei de la capăt.  De un astfel de parcurs sinuos a avut parte şi vărul meu, Marius Gheorghe Niţescu, care a avut mult de luptat cu adversităţile vieţii, fiind când pe creasta valului, când aproape să se înece.
Bunicul meu, ţăran aprig, încrâncenat în setea lui de a cumpăra pământ şi de a-şi spori gospodăria, a fost dur cu fetele sale. Din opt copii, cinci au fost fete. Primele patru, deşi frumoase, delicate, harnice şi cuminţi, nu au avut parte de noroc în viaţă. Pentru a evita să le înzestreze cu loturi de pământ, în special pădure, le-a căsătorit nu după voinţa lor, ci după a sa, cu oameni bogaţi. În mod ciudat, pentru ultima dintre fetele sale, care era bârfitoare, rea de muscă şi nu reuşise nici măcar să treacă de clasa a II-a primară, a avut o slăbiciune şi a înzestrat-o mai generos. 
Cea mai mare, Marioara, a fost mama vărului meu. Fusese căsătorită de bunicul meu cu un anume Niţescu, administratorul întinselor moşii ale prinţului Constantin (Bâzu) Cantacuzino, automobilist sportiv şi aviator celebru. În absenţa prinţului, era stăpân absolut al moşiilor care se întindeau de la Floreşti până în dealurile Proviţei. Marioara şi Niţescu au avut o căsnicie scurtă şi foarte agitată. Administratorul dispărea de acasă săptămâni întregi, pierzându-şi vremea în chefuri nesfârşite, acompaniat de ţiganii lăutari de pe moşiile Cantacuzinilor. Nu mult a durat până când Marioara l-a părăsit, iar el, ca să se răzbune, i-a răpit fiul recent născut, lăsându-l în grija unei şatre de ţigani. Bunicul meu, înarmat cu puşca şi pistoalele pe care le păstra la căpătâiul patului pentru a se apăra de hoţi, l-a recuperat cu greu. Marius şi-a văzut tatăl o singură dată în viaţă, când era deja un om matur, atunci când acesta, ajuns o ruină, venise să cerşească ajutor. 
Marioara s-a recăsătorit în Câmpina cu Serghie, un om blajin care avea o afacere cu trăsuri de piaţă. Locuiau într-o căsuţă modestă, pe strada Ardealului, unde prin anii ’80, un nonagenar pe nume Ciocaru făcuse o cârciumă clandestină în care vindea vin şi rachiuri aduse de la Focşani, unde avea vie (căsuţa mai există şi acum, fiind o farmacie veterinară în spatele Hotelului Muntenia). Marius a făcut şcoala la Câmpina, remarcându-se prin talentul la desen şi prin practicarea mai multor sporturi. Era coleg cu Gheorghe Aldea, viitorul director al Institutului, cu un tânăr de origine germană Gerhardt (în Câmpina erau multe familii germane), cu doctorul Mircioiu, cu dr. Ion Tăutu, cu care a păstrat toata viaţa legături amicale. 
Marioara s-a recăsătorit pentru a treia oară cu Nicu Pătraşcu, un negustor ploieştean care avea două fete măricele. Era o căsătorie mai degrabă de ajutor reciproc, decât una bazată pe sentimente. Ghinionul care a urmărit-o toată viaţa a pus-o din nou într-o situaţie foarte dificilă. Prăvălia lui Pătraşcu a fost naţionalizată şi astfel s-a trezit susţinătoare a unei familii numeroase. Era o bună lenjereasă şi cosea de dimineaţa până seara, la maşină, cămăşi care îi erau preplătite de un angrosist cu 5 lei bucata. Era la începutul anilor ’50, când pe piaţă erau următoarele preţuri: ziarul „Sportul” – 25 de bani; un bilet de cinema – 1 leu; o pâine neagră de 2 kg – 4 lei; 1 litru de vin alb – 7 lei; rachiurile băute de clasa muncitoare, cu denumiri pitoreşti date de beţivi, de genul „Adio, mamă” şi „Te-am zărit printre morminte”, costau între 1 – 2 lei suta de grame. Preţuri mari aveau încălţămintea şi îmbrăcămintea; o pereche de pantofi buni costa în jur de 300 de lei, iar stofa pentru un costum bărbătesc – 900 de lei, plus 800 de lei mâna de lucru. 
Pentru a supravieţui şi a-şi întreţine băiatul, student în primul an la facultate, dar şi pe cele două fete vitrege la liceu, Marioara trebuia să facă şi zece cămăşi într-o zi. Înconvoiată pe maşina de cusut, lucra de dimineaţa până seara. 
La Ploieşti, Marius devenise vedeta oraşului. Mare sportiv, a întemeiat prima echipă de handbal din oraş (pe atunci handbalul se juca pe terenul de fotbal, cu formaţii de 11 jucători). A înfiinţat de asemenea echipe de volei pentru băieţi şi fete, fiind atât jucător, cât şi antrenor. Era totodată un bun tenismen, participând la concursurile naţionale dominate în vremea aceea de fraţii Viziru şi de Tache Caralulis. Înalt şi blond, avea mare succes şi la fete. Dar s-a îndrăgostit şi el de o domnişoară ce provenea din lumea bună a Ploieştiului. Tatăl ei, farmacistul Puck, avusese două case în stil blockhaus în centrul Ploieştiului, cu farmacie la parter şi apartamente la etaj. Doamna Puck, nemţoaică distinsă, a avut o mare surpriză când diriginta fiicei sale – Pupe, cum era alintată - a chemat-o la liceu şi în cancelarie i-a dat vestea care i-a înmuiat picioarele şi i-a şifonat puţin morga aristocrată: „Ştiţi că fiica dvs. este însărcinată?” 
Pupe era în ultima clasă de liceu când a făcut părinţilor săi această „bucurie”. A urmat o căsătorie rapidă, iar Marius, pe atunci student la agronomie în Iaşi, s-a trezit cap de familie, trebuind să-şi întreţină soţia (care nu primea nicio subvenţie de la părinţii săi indignaţi de această mezalianţă) şi pe nou-născuta Mihaela. De la cantina facultăţii, unde avea un regim special, fiind şi la Iaşi un sportiv remarcabil, pleca cu sufertaşul cu mâncare pentru cei de acasă. Mai primea ceva bani de la biata Marioara, care şi-a iubit foarte mult nepoata de când a venit pe lume. 
Marius a terminat agronomia, dar nu s-a dus să profeseze la ţară. S-a angajat ca inginer topometru şi lucra în industria petroliferă. Se împăcase cu părinţii lui Pupe, care acum văzându-l inginer îl tolerau, socotindu-l un băiat cu o carieră promiţătoare pentru acele vremuri. Locuiau într-un apartament somptuos în casa Puck. Din casa lor nu lipseau porţelanurile fine, arginătăria ori cristalele. Am în faţa ochilor şi acum o oglindă imensă, cu o ramă din cristal ornamentată cu motive florale. În casa lor veneau mulţi prieteni, se organizau petreceri, ceaiuri dansante, jocuri de remy. Marius pleca însă cu săptămânile pe teren, în interes de serviciu, aşa că au început să apară problemele. Într-o seară, la întoarcerea acasă, a avut o mare surpriză, surprinzând-o sărutând-se, sub scara blocului, cu un tânăr domn care a rupt-o la fugă. 
A urmat un consiliu de familie prezidat de avocatul Călin Moşoiu, vărul lui Pupe. (Acesta era fiul generalului Panait Moşoiu, care a intrat în 1919 cu regimentul său de cavalerie în piaţa milenară din centrul Budapestei; Regele Ferdinand, care venise pe front, a fost singurul şef de stat din ţările aliate împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei care a intrat victorios în capitala unui stat inamic). Pupe a încercat să nege acuzaţiile soţului, care a făcut un scandal monstru şi astfel familia s-a pronunţat pentru divorţ. 
Ghinioanele au început să curgă pe capul lui Marius. Apăruse o lege potrivit căreia toţi cei cu studii de agronom urmau să fie scoşi din birourile în care se strecuraseră în diferite funcţii şi trimişi să lucreze la ţară. El a refuzat să plece la Suceava, unde fusese repartizat. A fost ani de zile un adevărat dizident, făcând memorii peste memorii ca să fie reîncadrat în industria de petrol, deoarece nu lucrase nici măcar o oră ca agronom. Ani de zile a fost şomer şi intrase chiar într-o  depresie. Într-o noapte de revelion, bântuind pe străzile Ploieştiului, s-a dus mânat de disperare la casa celui pe care îl surprinsese sărutându-i soţia şi a sunat la uşă. I-a deschis o doamnă, pe care după ce a salutat-o curtenitor, cu politeţea lui aleasă, a anunţat-o că a venit să-i omoare soţul care îi stricase viaţa. După primul şoc, femeia a reuşit să-l liniştească şi lucrurile nu au evoluat spre o tragedie. 
Într-un final, Marius s-a recăsătorit cu o doamnă care lucra în turism, făcându-şi un cerc ales de prieteni, între care şi celebra cântăreaţă de operă Cleopatra Melidoneanu. Lucrurile începuseră să-i meargă bine: fusese reîncadrat pe vechiul lui post, îşi aranjase un apartament elegant, avea maşină, făcea excursii prin ţară şi avea succes ca pictor amator, începând să lucreze în stilul lui Grigorescu tablouri cu scene rustice. 
Fiica lui, Mihaela, care moştenise frumuseţea mamei, dar şi cuminţenia bunicii paterne, era studentă în Bucureşti la Filologie, când a fost lovită de o maşină şi a suferit grave traumatisme, în urma cărora s-a refăcut cu greu. După absolvirea facultăţii a lucrat la Radio Bucureşti. În studenţie l-a cunoscut pe Mircea Mihai Ciobanu (foto), elevul favorit al lui Corneliu Baba, la clasa căruia era înscris. Avea colegi artişti care au creat o direcţie majoră în pictura românească din anii ’80, între care Dan Hatmanu, Sorin Ilfoveanu, Ştefan Câlţia, Zamfir Dumitrescu, reprezentanţi ai expresionismului suprarealist. 


Mircea Ciobanu, unul dintre cei mai talentaţi, s-a căsătorit cu Mihaela încă de când era student. Nu a fost însă un soţ comod. Dacă îl trimitea la piaţă, să facă târguieli, venea uneori şi după trei zile, petrecute cu boemii lui amici, aducând acasă o conopidă despre care spunea: „Uite ce frumoasă e, vreau să o pictez!” 
Sprijinit de Corneliu Baba, a avut legături cu câteva ambasade străine şi în 1980, primind o invitaţie în Elveţia, a rămas acolo. Şi-a luat şi soţia şi cele două fetiţe pe care le aveau şi şi-a continuat viaţa lui agitată de artist la modă. Critica de artă îl numea cel mai mare expresionist latin. În arta lui se vedea disciplina severă a desenului, dar şi modificarea formelor prin tehnica clar obscurului învăţată de la maestrul Baba. Fantasticul era o componentă a suprarealismului în care şi-a realizat majoritatea lucrărilor. 

Sursa foto: http://www.ciobanu.ch
Despre el, Adrian Năstase, care îi colecţiona tablourile, spunea: „Am fost colegi la Sf. Sava. Născut tot în 1950. Eram mulţi cei care-l admiram atunci, dar nu pentru talentul lui la desen, ci pentru ca avea o prietenă – colegă cu noi – cu cele mai frumoase picioare din şcoală.  Dupa liceu s-a apucat de pictură. A fost elevul lui Corneliu Baba, iar în 1980 – cred – a plecat în Elveţia, unde a avut, o vreme, un succes teribil. Vindea tablouri cu preţuri de sute de mii de dolari. A expus la Paris, la Katia Granoff,  şi-a deschis un important atelier de pictura la Lausanne, organiza expoziţii la Sao Paolo. Katia Granoff îl considera un expresionist latin, trăgându-şi  seva din pictura lui Goya sau El Greco. La 35 de ani, Ciobanu era unul din cei mai la moda artişti din Elveţia. Îmi povestea un prieten comun că avea un telefon cu repondeur, pe care avea înregistrat pe atunci un răspuns pentru cei care îl cautau: «Maestrul se odihneşte, maestrul nu poate fi deranjat». La magazine, cumpăra câte un raft de costume şi trimitea apoi  un tabou la schimb sau picta fresce în restaurantele în care avea datorii. A avut o viaţă complicată, cu multe deziluzii. A fost furat de comercianţii de artă, a fost trădat de prieteni, a rămas aproape singur şi a murit la mai puţin de 50 de ani. În urma cu nişte ani, împreună cu soţia lui, am organizat la Bucureşti, la Sala de expoziţii a Parlamentului, o mare retrospectivă cu lucrările sale. Extraordinare!”. 
Mircea Ciobanu s-a bucurat de un mare succes. Cu toate că pânzele sale se vindeau în anii aceia şi cu 100.000 de euro, nu s-a îmbogăţit, fiind un mare risipitor. Mărturie stă şi o amintire legată de o vacanţă pe care urma să o petreacă în Italia împreună cu familia. Mihaela îl aştepta acasa, cu bagajele făcute, cu biletele de avion pe masă, dar orele treceau şi artistul nu mai venea. Când a apărut, într-un târziu, cu un aer de om grăbit şi soţia i-a spus că avionul zburase de mult, el i-a replicat senin: „Nu e nimic, am închiriat unul special, care ne aşteaptă la aeroport”. 
A fost exploatat de cei care îi organizau expoziţiile la cele mai importante galerii din lume şi cu cele mai fastuoase vernisaje, care îi opreau şi o mare cotă din câştig. Răpus de multe excese, a decedat la Geneva la data de 9 ianuarie 1991, tânăr, în plină forţă creatoare, lăsând în urma sa mari datorii şi multe opere cărora nu li s-a mai putut da de urmă şi pe care soţia sa se zbate să le recupereze. 
Mihaela, martora vieţii unui artist de de geniu, a rămas continuatoarea memoriei lui şi promotoarea operei sale, atât în ţară, cât şi peste hotare, în 2007 fondând Asociaţia Culturală Mircea Ciobanu şi inaugurând site-ul www.ciobanu.ch. Din anul 2009, devine membră a societăţii ProLitteris, cu sediul la Zürich, care se ocupă de gestiunea drepturilor de autor în Elveţia şi în lumea întreagă. În 2014 a scos cartea „Aurul Alchimistului – Pictorul Ciobanu, dincolo de formă şi culoare”, în care prezintă odiseea pictorului de la părăsirea ţării şi până la moartea sa.
Într-un interviu acordat televiziunii române, întrebată de reporter ce a însemnat ea în viaţa artistului, Mihaela a răspuns: “Nu pot să spun dacă am fost soţie, iubită, prietenă, dar am fost tija (cuvânt provenit din limba franceză, pe care l-a folosit probabil în loc de cuvântul “prăjina”) cu care acrobatul îşi menţine echilibrul când dansează pe sârmă”
Alin CIUPALĂ

Cairo, între Nil şi Sfinx (2)

Blestemul lui Tutankamon
Scriam în episodul anterior despre tezaurul lui Tutankamon, găsit în mormântul acestuia din Valea Regilor. Astăzi vom vorbi despre blestemul care i-a atins pe cei care "au profanat" mormântul şi sarcofagele faraonilor. Mulţi vorbesc despre acest „blestem al Faraonului” pornind de la cuvintele inscripţionate pe mormântul său: „Moartea se va abate asupra tuturor celor care vor deranja somnul faraonilor”. Mit sau adevăr? Cert este că mulţi dintre cei care au avut legături cu acest tezaur au sfârşit tragic. Una dintre explicaţiile ştiinţifice oferite atestă ideea că de vină ar putea fi bacteriile care au existat în mormânt mii de ani şi care la deschiderea acestuia au acţionat asupra celor care au venit în contact direct. O altă explicaţie ar putea fi faptul că egiptenii obişnuiau să împrăştie uraniu pe jos în mormintele faraonilor, pentru a le feri de hoţi, uraniul putând să fi avut efectul devastator care i-a costat viaţa pe mulţi dintre cei care au descoperit mormântul lui Tutankamon. Spuneam că mulţi au avut un sfârşit tragic. 



De pildă, Lordul Carnarvon, cel care a angajat o expediţie în Egipt şi a susţinut-o financiar, moare la scurt timp după ce se întoarce în Egipt din Anglia şi vizitează mormântul. În şase ani au murit 12 membri din echipa sa. Am găsit descris într-o carte de engleză circumstanţele în care a decedat Lordul Carnarvon, care brusc s-a simţit rău şi în cursul aceleiaşi nopţi a murit muşcat de un ţânţar. Unii susţin că el ar fi fost muşcat într-un loc identic cu cel în care a fost găsit un semn pe corpul mumificat al faraonului. Şi morţile au continuat. Secretarul său personal a fost găsit mort în urma unui atac de cord. Radiologul care examinase cu raze X corpul lui Tutankamon a murit de epuizare. Arheologul A. Mace, membru de frunte al expediţiei, a murit de asemenea brusc înainte ca doctorii să-i poată pune un diagnostic. Prin 1970, singurul supravieţuitor al expediţiei susţinea într-un interviu la TV că nu crede în acest blestem, dar îndată ce a părăsit studioul TV a suferit un accident de maşină în care era cât pe ce să-şi piardă viaţa. Ciudat este şi faptul că prima dată când susţinuse acest lucru, soţia i-a murit după 48 de ore, iar când s-a pronunţat pentru a doua oară, fiul său s-a prăbuşit cu avionul. Acum era a treia oară.  Finalmente, în 1972, tezaurul lui Tutankamon urma să fie expus la Muzeul Britanic din Londra. Cel ce avea grijă de transferul obiectelor era doctorul Mehnez. Întrebat dacă se teme de blestem, acesta ar fi negat, dat fiind că era încă în viaţă după atâţia ani petrecuţi cercetând morminte şi mumii. Era 3 februarie 1972, ziua în care a murit la vârsta de 52 de ani. 

Specialităţi egiptene
Este amiază. Mă reîntâlnesc cu grupul, fac obişnuitul apel şi ne îndreptăm spre malul Nilului, unde pe un vapor transformat în restaurant servim masa de prânz. Eu aleg legume: fasole, mazăre, shurbat ads – supă de linte galbenă, tahina – piure din seminţe de susan cu usturoi, bedingan – vinete umplute, kefta – chiftea cu garnitură de orez şi boikly – legume murate foarte picante şi o pâine plată, ca o lipie – pita. După mâncarea picantă merge o bere, după care închei festinul cu bucăţi mari de pepene roşu şi gaben. În acest timp privim Nilul şi circulaţia destul de intensă cu vaporaşe, bărci cu motor ori feluci. Şi aşa intrăm în programul de după-amiază, urmând să vizităm citadela, bazarul şi să luăm cina la Hard Rock Cafe. 

Citadela
Pentru programul de după-amiază străbatem o bună parte din acest Cairo supraaglomerat (în unele zone peste 50.000 locuitori/ km pătrat) în drum spre zona islamică a oraşului, inclusă în patrimoniul universal UNESCO, pentru a vizita, ca orice turist care ajunge aici, Citadela. 


Aşezată pe un platou stâncos, dominând oraşul, citadela (fortăreaţă ridicată de celebrul general Saladin în 1176, care a construit-o pentru a proteja oraşul împotriva cruciaţilor) a fost timp de aproape 700 de ani, până în 1874, sediul puterii şi reşedinţa conducătorilor egipteni. Acest oraş în miniatură, cu străzi înguste, în pantă, pietruite, adăposteşte şi astăzi, printre altele, Muzeul Militar Naţional, Muzeul Poliţiei, Moscheea Al Nasir (1335) şi cea care ne interesează cel mai mult, Moscheea de Alabastru (moscheea lui Muhammad Ali, cel care a condus Egiptul timp de 43 de ani, până în 1952). 


Construcţia ei a început în 1830 şi a fost inagurată în 1857, iar numele său provine de la alabastrul cu care sunt placaţi pereţii. Intrăm în splendida curte interioară (52/ 54 metri), pavată cu marmură şi înconjurată de patru coridoare cu coloane din marmură. În mijloc se află „Fântâna Ablaţiunii”, unde musulmanii se spală înainte de rugăciune sau înainte de intrarea în moschee. În partea de vest sunt două minarete de 84 m, ca două creioane ascuţite, iar în latura de est a curţii se află un mare orologiu ce nu a funcţionat niciodată, un dar al regelui francez Louis Phillippe făcut  Egiptului în 1845, ca răspuns al cadoului făcut Franţei de Muhammad Ali, un obelisc aflat la intrarea în Templul de la Karnak din Luxor, care poate fi văzut şi astăzi la Paris, în Place de la Concorde. 
Interiorul moscheei, „desenat” de un arhitect turc, este asemănător cu cel al Catedralei Sf. Sofia din Istanbul, având o lungime de 41 m. Domul central, cu o înălţime de 52 m, se sprijină pe patru stâlpi dreptunghiulari. Minbarul (amvonul) şi dekka (tribuna) sunt făcute din marmură albă, iar mihrabul (nişă orientată spre Mecca) din alabastru, având decoraţiuni din aur. Lămpile circulare din cristal întregesc aspectul interior. Undeva în dreapta, lângă intrare, vedem şi mormântul din marmură albă cu inscripţii aurite al lui Muhammad Ali. 
De la înălţimea citadelei, mai aruncăm o privire către cartierul islamic, după care mergem mai departe spre un loc mai puţin cunoscut de turişti, poate unic în lume...

Oraşul Morţilor
Deşi numele te poate speria, acest loc este mai paşnic decât ţi-ai putea imagina, find situat la marginea metropolei, acolo unde din cele mai vechi timpuri, familiile bogate şi-au construit cavouri pentru a-şi îngropa morţii. Lipsa acută de locuinţe şi sărăcia i-au determinat pe sute de mii de oameni să le transforme în locuinţe, luând astfel naştere un adevărat orăşel, locuit de generaţii întregi (să nu uităm că familiile egiptene sunt extrem de numeroase). Străbatem „uliţele” aşezării şi ne minunăm de ingeniozitatea cu care aceşti oameni au transformat mormintele în locuinţe, asigurându-şi un minim necesar traiului zilnic. Părăsim zona cu o strângere de inimă şi trecem în drumul nostru pe lângă un alt cartier de locuinţe, ale cărui clădiri oglindesc sărăcia celor ce îşi duc traiul aici.


O călătorie în orient nu poate să nu includă şi o vizită într-un bazar. Aşa că iată-ne în Khan Al Khalili, un vechi bazar din secolul al XIV-lea. Atmosferă este una obişnuită: străzi înguste, prăvălii una în alta, negustori ce trag de tine, oameni purtând pe cap baloţi mari cu marfă, tineri ce duc cu măiestrie prin toată această aglomeraţie tăvi cu ceaiuri în mici pahare de sticlă, cafenele unde se bea ceai ori cafea şi unde se stă la taclale până seara târziu, peste toate domnind aromele mirodeniilor şi a mărfurilor de toate felurile. 


Este ştiut faptul că dacă aici nu găseşti ceva, înseamnă că acel ceva nu există. Preţurile nu sunt prea mari, dar trebuie să te tocmeşti la sânge pentru a nu fi păcălit. Picioarele simt mai bine decât noi cum a trecut timpul, aşa că ieşim printr-o poartă medievală şi ne îndreptăm spre autocarul ce ne va duce înapoi în centrul oraşului. 
Este timpul să facem o vizită în zona comercială modernă. Din Piaţa Tahrir, prin artera principală Talaat Harb, ajungem într-o altă piaţă dominată de statuia celui care a dat numele acestei străzi, Talaat Harb, mare bacher şi susţinător al cauzei naţionaliste. De aici străzile se ramifică şi în mod asemănător multor oraşe din orient, fiecare stradă are specificul ei, fiind renumită pentru marfa comercializată, astfel că există străzi întregi unde găsim doar încălţăminte, pe altele îmbrăcăminte, pe unele putem cumpăra covoare ori pături, bijuterii sau parfumuri. Desigur, există şi mari magazine sau mall-uri unde le găseşti pe toate la un loc. 
S-a lăsat înserarea şi cartierul este luminat feeric, fiecare magazin, mare sau mic, contribuind prin luminile sale, uneori în exces, la strălucirea străzilor. Dacă ziua cu greu poţi întâlni o femeie la cumpărături, la orele de seară şi în special după ora 20.00, majoritatea cumpărătorilor e reprezentată de acestea. Îmbrăcate în „galabaya” (rochie nagră, lungă până în pământ), cu feţele mai mult sau mai puţin acoperite (tinerele deloc), merg la cumpărături în grupuri mari. Să nu uităm că o familie egipteană pot fi formată din patru neveste, la care se adaugă mamele şi fetele lor şi doar unu sau doi bărbaţi. Elegante şi parfumate, formează prin negrul veşmintelor un contrast izbitor cu albul strălucitor al lămpilor de neon din magazine. Sacoşele încărcate stau mărturie că nu au ieşit degeaba la cumpărături. Terasele cafenelelor şi ale ceainăriilor sunt pline, în general, de oameni mai în vârstă, care îşi savurează ceaiul ori cafeaua, narghileaua sau o sheesha (pipă cu apă), pierzându-se în discuţii nesfâşite până noaptea târziu. Forfota străzii îţi oferă un spectacol fascinant dacă ai timp să te opreşti la o măsuţă, pentru un ceai de mere ori de mentă. 
Noi ne întoarcem la autocar şi în întunericul nopţii ne îndreptăm spre monumentul lui Anwar Sadat ridicat în piaţa în care se află tribuna unde acesta a fost asasinat în 1981 de ofiţeri din garda sa personală, ca o răzbunare pentru faptul că acesta a semnat tratatul de pace cu Israelul în martie 1979 la Camp David – SUA, punând capăt unui lung şir de războaie egipteano-israeliene în care Egiptul pierduse enorme resurse materiale. 


Sadat devenise şeful statului, urmându-i la conducere lui Gamal Abdel Nasser. Monumentul din marmură neagră pare şi mai negru în noapte. Flacăra veşnică din faţa sa aruncă o lumină slabă pe pavelele negre. Monumentul este străjuit de militari în uniformă de gală. În liniştea copleşitoare a pieţei, păstrăm un moment de reculegere în memoria marelui om de stat, ale cărui fapte au fost răsplătite în timpul vieţii cu premiul Nobel pentru Pace (1978), alături de premierul israelian Menachem Begin, fapte pentru care a plătit cu viaţa. 
În inima oraşului, înconjurat de clădiri şi hoteluri, unele mai frumoase ca altele, pe malul Nilului, se află celebrul „Hard Rock Cafe”, care are un lanţ de localuri în toate marile oraşe ale lumii, club unde vom lua cina înainte de a ajunge la hotel. Este şi pentru mine o premieră, pentru că, deşi am trecut pe lângă zeci de astfel de cluburi în drumurile mele, nu am intrat niciodată. 


Aceste localuri au un specific aparte, fiind decorate cu instrumente muzicale, obiecte personale, fotografii ori alte lucruri care au aparţinut unor mari interpreţi de muzică rock. Localul este aşezat splendid, cu vedere spre Nil, în care se oglindesc luminile zecilor de vaporaşe-restaurant ancorate la mal. Localul este împărţit în două: o parte pentru muzică şi dans, iar puţin mai în spate, sala de mese, cu bănci lungi şi mese din lemn, pereţi din cărămidă şi o linie cu autoservire. Atârnând din tavan, bine ancorat, şasiul unei maşini vechi din anii ’50, aşa cum numai în Cuba mai poţi vedea astăzi. Undeva la etaj se află un mic muzeu cu obiecte ce au aparţinut cândva unor mari nume din industria muzicii.
După o zi lungă şi după prânzul bazat mai mult pe legume, ne bucurăm să vedem în farfurii şi ceva cărniţă, pe care o servim de pe funduri din lemn. Acum suntem gata să urmărim programul artistic de pe scena amplasată în partea din faţă a localului. Soliştii care se perindă prin faţa noastră cântând ne invită la dans, dar suntem prea obosiţi şi încărcaţi de toate cele văzute, aşa că în jurul orei 23.00, într-o pauză a programului, ne ridicăm şi ne îndreptăm spre hotelul nostru de 5 stele, străbătând largul bulevard ce duce spre piramide, cu gândul la ziua de mâine, când ne vom întâlni cu una din cele şapte minuni ale lumii. 
Alex. BLANCK