05 aprilie 2016

Motocrosul rămâne în continuare un sport interzis pe dealul Muscel

  • Consiliul Local a respins proiectul reînfiinţării unui nou circuit de motocros
  • Şase consilieri au refuzat, fără vreun argument serios, să sprijine proiectul

Săptămâna trecută, mai precis joi, 31 martie, după mai multe luni de analiză şi discuţii la nivelul administraţiei publice locale, Consiliul Local Câmpina a respins proiectul de hotărâre privind înfiinţarea unui nou circuit de motocros pe dealul Muscel. Dezbaterile au început cu expunerea de motive a iniţiatorului, consilierul local Florin Frăţilă, care le-a explicat colegilor, în linii mari, toate demersurile întreprinse până la acel moment şi a argumentat necesitatea reînfiinţării unui nou circuit de motocros, având în vedere că cel vechi nu mai poate fi utilizat, din dorinţa de a oferi o şansă continuării tradiţiei de zeci de ani a acestui sport pe meleaguri câmpinene.
Aşa cum era de aşteptat, pentru că însuşi iniţiatorul a avertizat cu multe săptămâni în urmă asupra acestui aspect, anumiţi consilieri au reacţionat prompt şi critic la adresa proiectului, fără argumente serioase şi fără să convingă cu adevărat pe vreunul dintre cei prezenţi în sala de şedinţă, fie că a fost vorba de aleşi locali (cu excepţia celor „montaţi” să nu voteze proiectul), funcţionari din primărie ori reprezentanţi ai presei.


Imagine din satelit cu locul propus pe dealul Muscel pentru noul circuit de motocros,
lângă liziera pădurii, la mare distanţă de orice locuinţă ori sediu de firmă

Iată ce spunea Florin Frăţilă în declaraţiile făcute anterior introducerii proiectului pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului Local, încercând astfel să atenţioneze asupra faptului că acest proiect nu este dorit şi că există oameni care i se vor opune.
Februarie 2016: „Din fericire am găsit o soluţie, singura care să nu deranjeze pe nimeni şi perfect realizabilă. Să mutăm traseul de motocros pe cealaltă parte a dealului Muscel, undeva în imediata apropiere a fostului sat de vacanţă, o locaţie în care în anii precedenţi a funcţionat o asociaţie sportivă de echitaţie. Acolo există patru hectare de teren disponibil, pretabil pentru astfel de manifestări sportive. Am obţinut acordul de principiu al serviciilor de specialitate din Primărie şi suntem în faza de a întocmi documentaţia. Sper să nu-şi mai bage nimeni coada şi să primim sprijin politic şi administrativ, astfel încât, cât de curând, să votăm în Consiliul Local înfiinţarea noii baze sportive cu destinaţia traseu de motocros. Ar fi o mare realizare pentru Câmpina, după foarte mulţi ani de la închiderea vechiului traseu”.
22 Martie: „Au trecut aproape trei luni de când am început discuţiile pe această temă. Lucrurile se mişcă foarte greu în hăţişul birocratic. Iniţial, mai mulţi colegi din politică şi din administraţie s-au arătat entuziasmaţi de iniţiativa mea, dar pe parcurs s-au retras discret şi aproape că am rămas singur. Nu mă surprinde atitudinea lor având în vedere toată această încrengătură locală. În tot acest timp am organizat cel puţin zece şedinţe de comisie la care am invitat toţi factorii de răspundere din administraţie, de la primar şi viceprimar până la şefii de servicii, încercând astfel să găsim împreună soluţii pentru înfiinţarea unei baze sportive cu destinaţia traseu de motocros (...).Toţi responsabilii din administraţie par a fi de acord, unii chiar cu sufletul deschis, dar lucrurile se mişcă totuşi foarte greu, nefiresc de greu. Mai nou, au apărut din senin probleme cu cadastrul şi un drum public dublat de o eventuală pistă de biciclete, ce ar urma să treacă prin zona respectivă. Mă întreb dacă toate aceste aspecte de ultimă oră ar fi fost luat în discuţie, fără ca eu să fi cerut acel teren pentru a înfiinţa un nou traseu de motocros?! Sigur că atunci când vine vorba de domeniul public, trebuie să respectăm legile naţionale şi locale, dar am convingerea că în ceea ce priveşte refacerea traseului de motocros se trage de timp, în ideea că am să mă pierd în acest hăţiş administrativ şi am să renunţ la proiect. Nu am să renunţ! Trebuie să recunosc şi faptul că în administraţia publică locală sunt şi mulţi oameni care îşi văd de treabă şi nu se lasă influenţaţi de cei care frânează tot ceea ce nu le convine. Acestora le mulţumesc pentru tot sprijinul acordat, indiferent de rezultat.
29 martie: “Am încheiat cu greu procedura de întocmire a documentaţiei şi am introdus proiectul pe ordinea de zi a Consiliului Local. Are toate avizele specialiştilor din administraţia locală şi sunt optimist că va trece cu majoritate de voturi. Sunt şi colegi care mi-au spus de la obraz că nu vor susţine proiectul pentru că n-au voie. Nu m-a surprins! Îi ştiam dinainte şi cred că toată lumea îi cunoaşte. Pe unii dintre ei chiar i-am rugat să-mi dea un argument serios pentru care sunt împotriva proiectului şi nu au avut ce să-mi răspundă. Sper să revină la sentimente mai bune până ziua votului. Oricum, e bine de ştiut, pentru toţi aceştia care se împotrivesc fără argumente, că în caz de eşec la vot, voi reintroduce proiectul pe ordinea de zi în fiecare lună de aici înainte până se rezolvă. Poate n-o să fie cazul!”



Dragomir, Nistor şi Albu – singurii critici ai proiectului

Singurii critici ai proiectului de hotărâre, cu argumente subţiri, căutate parcă doar pentru a încurca votul, au fost viceprimarul Ion Dragomir (consilier PSD), Marian Nistor (PNL) şi Elena Albu (PNL). În „argumentele” sale, Ion Dragomir şi-a exprimat îngrijorarea că odată amenajat circuitul de motocros, se va produce dezordine în zonă şi o seamă întreagă de amatori (motociclişti şi ATV-işti) vor invada Muscelul. Viceprimarul s-a întrebat, totodată,  dacă este justificată înfiinţarea unui nou circuit pentru „doi, trei inşi care mai practică acest sport în Câmpina”. 
Florin Frăţilă i-a răspuns punctual: „Noua bază sportivă va fi împrejmuită, astfel încât sportul cu motor pe două roţi să se desfăşoare în mod organizat şi sub supravegherea administratorilor bazei sportive ce se va afla în proprietatea Primăriei Câmpina. Motocrosul este un sport iubit, cu foarte mulţi adepţi în Câmpina şi în plus de asta, proiectul, în spiritul său, are intenţia de a promova acest sport în rândul tinerei generaţii, prin intermediul celor două cluburi profesioniste deja existente, Lido şi Britmar şi al unei secţii de motociclism, pe care intenţionăm să o înfiinţăm la CS Câmpina, clubul municipalităţii”.
În susţinerea „argumentelor” sale, Marian Nistor s-a arătat nemulţumit de faptul că circuitul ar fi de mici dimensiuni, neputându-şi imagina cum s-ar putea desfăşura în zona respectivă concursuri acreditate de Federaţia Română de Motociclism. La fel de nemulţumit s-a declarat consilierul şi de faptul că proiectul nu ar fi fost discutat într-un mod profesionist, în prealabil, lăsând să se înţeleagă că el şi alţii din jurul lui nu au fost consultaţi îndeajuns, dar şi de faptul că proiectul a fost intens mediatizat.
Răspunsul lui Florin Frăţilă nu s-a lăsat nici în acest caz prea mult aşteptat: „În toate discuţiile avute pe această temă, zeci de discuţii şi analize cu toţi factorii de răspundere din administraţia publică locală, l-am avut alături pe vicepreşedintele FRM, Cătălin Duţă, care a fost de acord cu amplasamentul şi cu  suprafaţa acestuia. Cred că dl. Duţă poate fi considerat o autoritate în acest sens. În plus, avem tot sprijinul FRM, care a şi trimis un document în acest sens. În ceea ce priveşte dezbaterea prealabilă, am avut zeci de întâlniri pe această temă, ce pot fi confirmate prin documente oficiale şi mai cu seamă de funcţionarii publici din Primărie, pe care trebuie să recunosc că i-am stresat zi de zi cu acest subiect. La discuţia finală, avută cu o zi înainte de şedinţă în grupul consilierilor PNL, d-voastră nu aţi dorit să participaţi, preferând să aşteptaţi în anticameră. S-a văzut cât de interesat sunteţi! Cât priveşte mediatizarea proiectului, am preferat să înştiinţez opinia publică, pentru că anticipam ce urmează şi iată că se dovedeşte azi”.
„Argumentul” Elenei Albu a făcut referire la un cuvânt nepotrivit, găsit în titulatura proiectului, considerând că din acest motiv ar putea fi retras de pe ordinea de zi. La această găselniţă a primit răspuns din partea lui Paul Moldoveanu, secretarul Primăriei, care i-a explicat sensul cuvântului apelând la o definiţie din DEX, concluzionând că şi din acest punct de vedere proiectul este corect. De remarcat faptul că Elena Albu a votat totuşi în favoarea proiectului, chiar dacă era evident că nu-i convine situaţia. 

Dezvăluiri interesante ale fostului primar Gheorghe Tudor

Unul dintre susţinătorii neaşteptaţi şi vocali ai proiectului (având în vedere că ceilalţi consilieri PSD s-au abţinut de la vot), a fost consilierul Gheorghe Tudor, care a ţinut să aducă în discuţie aspecte importante legate de istoricul închiderii vechiului traseu. Astfel, fostul primar al Câmpinei a declarat că proiectul de hotărâre adoptat în trecut de administraţia locală, în urma căruia s-a construit un drum de acces către lăcaşul Măicuţelor Augustiniene, drum care se întrepătrunde pe o suprafaţă mare cu vechiul circuit de motocros, a fost practic documentul prin care s-a consfinţit şi s-a dorit închiderea fostei baze sportive. Tudor a mai declarat că drumul acesta a fost o ilegalitate şi că nu a fost folosit niciodată. Drept urmare, în anul 2008, consilierul Gheorghe Tudor a făcut o scrisoare în acest sens către Prefectură, la care i s-a răspuns că hotărârea de atunci a Consiliului Local era ilegală. Conform celor spuse de Tudor, Consiliul Local nu a anulat la vremea respectivă hotărârea, drept pentru care ea a fost atacată de Prefectură la Tribunalul Prahova. Nu peste mult timp însă, Prefectura şi-a retras acţiunea din instanţă, probabil în urma unor presiuni, a subliniat Tudor. 

Imagine din satelit cu vechiul traseu
Printre cei care au mai exprimat un punct de vedere legat de proiect s-a numărat şi consilierul Daniel Ioniţă, care a spus, printre altele: „Sunt un iubitor al sportului în general şi îmi pare rău că nu am discutat acest proiect la timpul lui, nu acum, la sfârşit de mandat. Ştiu că Florin Frăţilă a încercat de multe ori să găsească soluţii pentru redeschiderea circuitului de motocros. Mai ştiu că cel vechi nu se mai poate redeschide şi în consecinţă voi susţine acest proiect”. 
După mai bine de o oră, în care proiectul a fost întors pe toate feţele, s-a trecut la votul final. Din totalul celor 17 consilieri prezenţi (Mihai Tifigiu şi Ionuţ Piţigoi lipsind de la şedinţă), 11 au votat în favoarea proiectului, iar 6 s-au abţinut.
Cei 11 sunt următorii: Florin Frăţilă, Monica Clinciu, Viorel Bondoc, Marian Dulă, Daniel Telegescu, Rodica Papuc, Dragomir Enache, Gena Preda, Elena Albu, Daniel Ioniţă, Gheorghe Tudor. 
Cei 6 care s-au abţinut, neasigurând astfel cvorumul de două treimi necesar promovării proiectului, sunt următorii: Ion Dragomir (PSD), Marian Nistor (PNL), Livia Lupu (PSD), Mihaela Neagu Petrovici (PSD), Viorica Stănică (PPDD/ UNPR), Luminiţa Dumitrescu (PPDD/ UNPR). 
Interesat este faptul că toţi cei şase consilieri, care fac parte din partide diferite, fără vreo legătură politică la prima vedere, au gândit în acest caz la unison, preferând cu toţii să se abţină, unii invocând argumente absurde, alţii chiar fără să aducă vreun argument. Să fie întâmplătoare această alchimie a votului?! Mulţi cunoscători ai politicului şi ai administrativului local susţin că nu este o coincidenţă, ci o practică a complicităţii transpartinice des întâlnită atunci când vine vorba de iniţiative/ proiecte care deranjează anumite grupuri ori persoane. Este de notorietate faptul că acest mecanism al votului complicitar funcţionează în toată administraţia românească, de la nivel central, la nivel local. 
În sprijinul acestei teorii poate fi percepută şi declaraţia consilierului Florin Frăţilă, care la câteva zile după şedinţa cu pricina, în care proiectul său a fost respins, a declarat: „Sunt decepţionat de votul anumitor colegi din Consiliul Local. Eram avizat, mă aşteptam, dar aveam totuşi o speranţă. Am muncit foarte mult la acest proiect, depăşind cu greu toate perioadele în care mi s-au pus beţe în roate la întocmirea documentaţiei, pentru ca în final să fie respins fără vreun argument serios. A văzut toată lumea cine au fost cei care au criticat proiectul şi pe ce teme lipsite de esenţă. Au încercat să-şi justifice votul negativ, dar au făcut-o lamentabil. Din punctul meu de vedere, votul de săptămâna trecută nu este decât o confirmare concretă a faptului că în Consiliul Local, atunci când nu se doreşte să se pună în practică o iniţiativă legislativă, se activează un scut transpartinitic ce zădărniceşte totul. Este o maşinărie infernală ce funcţionează de ani de zile şi care trimite în derizoriu orice bună intenţie. Aşa se explică şi faptul că mulţi dintre aleşii locali renunţă la orice gând de a construi ceva pentru oraş. Ca să înţelegeţi mai bine până unde s-a mers cu obstrucţionarea acestui proiect, am să vă spun că la sfârşitul şedinţei de Consiliu, o parte dintre cei şase consilieri care s-au abţinut la vot se simţeau ruşinaţi şi au ţinut să-şi ceară scuze între patru ochi, pentru că nu au putut să-mi fie alături. În schimb, un altul dintre ei, cu rang mai mare, rânjea asigurându-mă că mai avea două voturi de rezervă în buzunar împotriva proiectului, în caz că ar fi fost nevoie. Nu le dau numele, pentru că mi-e mie ruşine! Aşa stau lucrurile în administraţie şi câmpinenii trebuie să ştie asta. Vorbesc de ani de zile, în toate editorialele mele şi în cărţile pe care le-am publicat, despre această încrengătură. Din păcate nu s-a schimbat nimic şi sunt minime şansele să se schimbe ceva şi pe viitor. Mă întreb ce ar trebui să mai fac pentru a fi lăsat să promovez proiete pentru oraş?! Vă mărturisesc că toate proiectele pe care am reuşit să le duc la bun sfârşit până în prezent sunt rodul unei lupte de gherilă cu aceşti oameni retrograzi, invidioşi, manevraţi, care nu sunt mulţi, dar fac diferenţa. M-am săturat şi numai proiectele în derulare, cum ar fi Clubul Sportiv Câmpina, modernizarea bazelor sportive, proiectele culturale, mă mai ţin cât de cât dornic de a continua în politică şi administraţie. Altceva nimic. Sunt sigur că dacă aş renunţa, aşa cum poate ar fi normal în faţa unui asemenea sistem nenorocit, s-ar alege praful de toate proiectele mele. Vreau să le finalizez şi să las ceva concret în urma trecerii mele prin administraţia locală. Tocmai de aceea insist şi cu acest proiect cu circuitul de motocros, care nu este o toană de-a mea. Foarte mulţi câmpineni îşi doresc cu adevărat redeschiderea circuitului în numele tradiţiei şi spectaculozităţii acestui sport. Am să reintroduc proiectul pe ordinea de zi a şedinţelor de Consiliu Local şi cred că am să mă alătur şi unei campanii de strângere de semnături în acest sens. Poate aşa voi reuşi să-i înduplec pe aceşti curtezani ai politicii locale şi poate aşa vor înţelege şi ei să respecte dorinţele oamenilor. Ştiu că toate chestiunea asta pare o luptă între David şi Goliat, dar ce ar mai fi fost lumea noastră dacă cel mai mic ar fi fugit atunci înspăimântat din faţa celui mare?!” 

Editorial: ETICHETE

Trăim epoca în care gîndirea (id est nuanța, dialectica, logica) este înlocuită de mult mai rapida și lesnicioasa lipire de etichete pe frunte. Comunismul ne-a antrenat temeinic pentru asta: cutare era dușman al poporului, altul „bandit”, altul burghez, legionar sau cosmopolit, chiabur sau deviaționist. Acum, în vremurile din urmă, corectitudinea politică aplică o schemă identică. Etichetele sunt, uneori, aceleași, chiar dacă au nume diferite. Acum ți se spune homofob, fascist, rasist, intolerant, islamofob, misogin, mistic, fundamentalist etc. Doar principiul etichetei funcționează la fel. Sunt nu numai indivizi, ci și organizații, unele foarte puternice, care funcționează după acest principiu. Fac liste, împart oamenii pe două coloane. Ei decretează cine e bun și cine rău, cine alb și cine negru. Acum recent, de exemplu, dl. Mircea Toma s-a dedat unui atac violent împotriva dnei. Ana Blandiana și dlui. Gabriel Liiceanu, numindu-i „bătrîni legionari”. Pe ce bază? Nu încercați să aflați din articolul cu titlu infamant. Pur și simplu șeful ActiveWatch pune etichete, este literalmente imposibil să afli logica după care lui i se pare similar discursul Anei Blandiana cu cel al lui Zelea Codreanu, numai pentru că folosesc aceleași cuvinte ale limbii române. Ba mai apare incriminat și bietul Vasile Pârvan. Despre care mai nimeni nu mai știe azi. Pentru că asociația păstorită de dl. Toma combate discursul instigator la ură, conjur pe oricine citește articolul dumisale Sfîntă bătrînețe legionară să facă abstracție de ura care se revarsă din fiecare cuvînt, din fiecare propoziție. 


Dacă ar păstra ceva din umorul Cațavencilor din vremurile bune, dl. Toma și-ar da singur premiul „tesla” pentru instigare la ură și linșaj public. Cel care pune etichete este într-o poziție absolut confortabilă: el deține puterea (chiar și administrativă, ca în cazul de față), este scutit de a aduce dovezi, el deține un adevăr absolut, care nu are nevoie de dezbatere, el ucide în efigie. Organizația dumisale, care a tăcut de pildă mîlc față de aberațiile Antenei 3, e foarte rapidă cînd e vorba să sancționeze intelectuali cu notorietate. Dau acum de un citat care e mult mai acut decît ce spun Liiceanu și Blandiana. Aparține lui Imre Kertesz, premiat Nobel, supraviețuitor de la Auschwitz și Buchenwald, decedat în 31 martie 2016. Europa se va prăbuşi în curând din cauza acestei forme de liberalism, care se dovedeşte puerilă şi sinucigaşă. Europa l-a creat pe Hitler şi, după Hitler, ea a rămas fără argumente: porţile s-au deschis larg în faţa islamului, nimeni nu mai îndrăzneşte să vorbească despre rasă sau despre religie, în timp ce islamul nu pare a cunoaşte decât limbajul urii împotriva altor rase şi religii.  Europa începe să înţeleagă unde a purtat-o politica sa liberală de migraţie. Şi-a dat seama că societatea numită multiculturală nu există./…/Auschwitz a avut loc, și faptul că a putut avea loc este ireversibil. Fascismul, nazismul, comunismul etc. nu au cauze istorice, vin din faptul că oamenii vor să aibă aceste sisteme și pe cei ce le conduc Asta e totul. 
O fi fost și dl. Kertesz legionar? Iată: critică democrația, liberalismul, elita politică europeană, invazia musulmană, vorbește despre criteriile de rasă și religie. Adică exact elementele pe care jurnalistul nostru le consideră – aberant – drept legionare. După logica polițailor gîndirii, cam așa s-ar părea. Aici este nexul, în numele unei corectitudini ideologice s-au înmulțit la noi cei pe care cineva îi numea caporali ai gîndirii, oameni care decid ce avem și ce nu avem voie să gîndim sau să spunem. Vezi și scandalul cu Vintilă Horia, un scriitor român despre care nu avem voie să vorbim. Observ că dl. Toma se plasează într-un „ușor” conflict de interese, el îi atacă pe cei doi iluștri intelectuali într-un articol pe blogul ziarului Adevărul, o face ca și cum ar vorbi în numele asociației ActiveWatch. 
Nu știu, acum cînd scriu, ca asociația să fi luat vreo atitudine oficială în cazurile citate, și atunci articolul rămîne ceea ce este în fond: o „odisee a ranchiunei” personale, un denunț brutal și revanșard, vădit străin de ideea libertății de exprimare. Ni se spune că ActiveWatch „este o organizaţie de drepturile omului care militează pentru comunicarea liberă în interes public”. Unde este, în acest denunț public (de la A. Toma la M. Toma drumul e scurt!) „comunicarea liberă”? Dar interesul public? În Occidentul pe care îl imită Mircea Toma luările publice de atitudine similare (dacă nu mai radicale) cu cele ale Blandianei sau Liiceanu sunt puzderie. Nimeni nu se gîndește să le cenzureze. Am scris de multe ori despre inconsistența, lipsa de forță a societății civile valahe. Vendeta personală a ziaristului e luată aici doar ca exemplu. Cîndva, prin anii 60, cînd te duceai să cumperi ceva de la Alimentara, trebuia să duci „sticlă la schimb”. După ce, cu dificultate, îi curățai acasă eticheta. Mircea Crișan parcă făcuse un savuros scheci cu laitmotivul „radem etichete”. Acum sunt o grămadă de tovarăși pre(a)ocupați să lipească etichete!
Christian CRĂCIUN

Școala câmpineană de jazz reprezentată la nivel înalt de Liviu Briciu și formația Werther Project

Fundația MUZZA și Institutul Cultural Român au organizat duminică, 3 aprilie 2016, cu începere de la ora 17.30, la Hard Rock Café din Capitală, Gala Premiilor de Jazz pe 2015-Premiile MUZZA. Ajunsă la ediția a XIV-a, Gala este cel mai important eveniment anual pentru acest gen muzical, o adevărată sărbătoare pentru iubitorii muzicii de jazz. Evenimentulîși propune ca, de fiecare dată, să evidențieze și să premieze cele mai reușite performanțe din acest domeniu în anul precedent.Gala este organizată cu sprijinul unor instituții, sponsori, parteneri media, muzicieni și simpli prieteni, toți având aceeași pasiune: jazzul. Ultima ediție a acestui regal muzical a fost organizată tot de președintele Fundației MUZZA, Alexandru Șipa, și prezentată de Anca Romeci. 


Gala din acest an i-a avut ca invitați, printre alții, pe experimentatul muzician de blues A.G.Weinberger, pe maestrul saxofonist, compozitor și pedagog sibian Constantin Iridon (Premiul de excelență), pe multipremiatul pianist Sorin Zlat (Marele premiu la Monaco-2013 și Marele premiu la Jacksonville,USA – 2015). Mai amintim tinerii muzicieni laureați ai unor recente concursuri: Julie Pardău-Cluj-Napoca, Robert Patai-Bucuresti, Casual Band-Craiova (lider Bogdan Uță -saxofon), Werther Project-Câmpina (lider Bogdan Mihăilescu-chitara), grupul C.A.L.I.-Iași (lider Cătălin Huțanu-pian), virtuozul bluesman clujean Alex Mușat, care recent a obținut o prețioasă bursă la cea mai renumită Universitate de jazz din lume-Berklee Boston – SUA. Au mai încântat publicul și alte formații consacrate deja, revelații ale ultimilor ani, precum Ethnotic Project (lider Dragoș Mihu-tobe, cu Irina Sârbu în componență) și Kiba Dachi Experience, trupe care nu mai au nevoie de nici o altă prezentare pentru a stârni interesul publicului. În această selectă companie au evoluat și patru tineri și talentați câmpineni, care, de anul trecut, alcătuiesc formația Werther Project. Trupa a fost înființată de Bogdan Mihăilescu, student în ultimul an la Facultatea de Electronică a Universității Politehnice București, pe care multă lume, nu doar prezentatoarea Galei, îl consideră o speranță a jazz-rockului românesc. Componența trupei este următoarea: Bogdan Mihailescu – guitar, Cristian Munteanu – bass, Ovidiu Ilie – drums, Iulia Heleanu – vocal. De fapt, Gala a început cu Werther Project, care a oferit un  micro-recital reușit, spre deliciul publicului iubitor de jazz, rock și blues. Werther Project a fost nominalizată la secțiunea Premiul de Debut, câștigând totodată acest premiu important și dătător de mari speranțe pentru viitorul tinerilor muzicieni câmpineni. 
Președintele Galei a subliniat, de mai multe ori, valoarea școlii câmpinene de jazz, reprezentată în primul rând prin Liviu Briciu, organizatorul Festivalului Campina Jazz-Rock, un festival cunoscut în toată țara. Sufletul acestui eveniment, omul cu ideea, omul cu relaţii în lumea bună a muzicii, omul care a muncit an de an pentru ca acest festival să capete renume şi recunoaştere, Liviu Briciu a fost premiat anul trecut cu premiul ”Managerul anului 2014”, anul acesta fiind nominalizat la aceeași secțiune, singura care recompensează rezultatele remarcabile în managementul unor evenimente muzicale, și nu calitățile artistice ale unor muzicieni. 

“Ziua păcălelilor” i-a adus fostului primar din Băneşti pedeapsa cu închisoarea

Ziua păcălelilor chiar că i-a păcălit viaţa fostului primar al comunei Băneşti pentru următorii ani. Este vorba despre Petre Costache, trimis în judecată pentru fapte de corupţie (conflicte de interese, complicitate la furt cu consecinţe deosebit de grave şi trafic de influenţă). Şi cînd vorbim despre o păcăleală, ne gândim la faptul că, pe 1 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat la doi ani și zece luni de închisoare cu executare, după ce, pe fondul cauzei, Curtea de Apel Ploieşti îl condamnase, în februarie 2015, la o pedeapsă mult mai blândă, de trei ani cu suspendare. Petre Costache a contestat sentinţa instanţei de fond, dar s-a ales cu o  pedeapsă mai grea, cu închisoare după gratii, pronunţată de instanţa de apel. Drept e că şi fără contestarea amintită, procesul tot s-ar fi prelungit şi mutat la ÎCCJ, în urma apelului făcut de către procurorii DNA, nemulţumiţi de pedeapsa celor trei ani cu suspendare, care l-ar fi trimis pe Costache după greamurile luminoase ale locuinţei personale, nu după gratiile întunecate ale închisorii. Foarte probabil, contestaţia i-a fost sugerată de avocaţi, dar nu se poate spune că demersul său nu a fost atins de ironia sorţii. Mai ales că arestarea sa preventivă s-a petrecut în martie 2012, cu puţin timp înaintea alegerilor locale din acel an, pe care le-ar fi câştigat, mai mult ca sigur, deoarece acestea s-au desfăşurat într-un singur tur de scutin, modalitate ce avantajează enorm primarii în funcţie. Pentru cititorii noştri, în special pentru cei din Băneşti, reamintim momentele importante ale poveştii lui Petre Costache în justiţie. 


Fostul primar al comunei Băneşti a fost arestat preventiv la sfârşitul lui martie 2012, fiind trimis în judecată în mai 2012, pentru fapte de corupţie, fapte pe care le-a recunoscut la audieri. Concret, el era acuzat de săvârşirea a patru infracţiuni, respectiv: două infracţiuni de conflict de interese, o infracţiune de trafic de influenţă şi o infracţiune de complicitate la furt calificat cu consecinţe deosebit de grave. Potrivit anchetatorilor, în toamna şi iarna anului 2010, primarul a primit în mod repetat de la persoane inculpate în acelaşi dosar suma de 10.000 de lei pentru obţinerea unui aviz necesar efectuării unor lucrări de dezafectare şi reabilitare a sistemului de apă din comuna Băneşti şi pentru a interveni pe lângă un agent de poliţie din localitate să nu-şi exercite atribuţiunile de serviciu, în condiţiile în care poliţistul prinsese două persoane care sustrăgeau o parte dintr-o conducta de alimentare cu apă. De asemenea, primarul din Băneşti a fost trimis în judecată sub acuzaţia că, în decembrie 2010, pentru a crea aparenţa de legalitate faptelor descrise anterior, a dat dispoziţie directorului firmei SC Compania Publică SA, firmă din subordinea Consiliului Local Băneşti ce se ocupa de distribuţia de apă în localitate, să facă un contract de prestări servicii care să prevadă executarea unor lucrări de reabilitare a conductelor de apă. Procurorii îl acuzau, de asemenea, pe fostul primar că nu a luat măsuri pentru inventarierea, executarea de statistici, inspecţia şi controlul efectuării unor servicii publice de interes local, astfel încât Compania Publică SA a înregistrat, în anul 2011, pierderi de 600.000 de lei, în condiţiile în care anterior această firmă avusese un profit de 500.000 de lei. În ceea ce priveşte acuzaţia privind atribuirea unor contracte firmei unei rude apropiate primarului, ea se referă la o firmă din Bucureşti ce aparţine ginerelui edilului condamnat şi care a efectuat, în calitate de subcontractor, lucrări de montare a geamurilor termopan în două şcoli, două grădiniţe, două dispensare şi două farmacii din localităţile Băneşti şi Urleta. În soluţionarea cauzei pe fond, magistraţii Curţii de Apel Ploieşti l-au condamnat, în februarie 2015, la trei ani de închisoare cu suspendare. Magistraţii ploieşteni i-au dat, de asemenea, fostului edil pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o durată de zece ani, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a alege şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de doi ani, după executarea pedepsei principale. Cu câteva săptămâni înainte de a fi arestat preventiv, Costache Petre fusese anunţat drept candidat la Primăria Băneşti din partea PDL. Ar fi putut câştiga, cu siguranţă, al treilea mandat în fruntea comunei, dacă nu l-ar fi săltat procurorii. Ulterior, PDL Prahova a propus-o candidată pentru funcţia de primar la Băneşti pe soţia edilului arestat preventiv, Livia Costache, profesor de matematică la un liceu din Câmpina, care a pierdut la mică diferenţă alegerile. E lesne de înţeles ce şanse uriaşe ar fi avut Costache să câştige, pentru a treia oară, Primăria Băneşti. În apel, magistrații Secției Penale de la Înalta Curte de Casație și Justiție au pronunțat, pe 1 aprilie 2016,  sentința definitivă în acest dosar, condamnându-l pe inculpat la la 2 ani și 10 luni închisoare cu executare. De asemenea, fostului edil i se interzice ocuparea unei funcții publice pe o perioadă de cinci ani. Din pedeapsa finală de doi ani și zece luni, va fi scăzută perioada de şase luni, în care Costache a fost reținut și arestat preventiv.

OMDIC: Ornamente Metalice de Înaltă Calitate sau Omul Dinu Ioana Cristina

- interviu cu artistul plastic amator Cristina Dinu -

Cristina Dinu s-a născut pe 9 mai 1987. Are principii bine determinate, însă regula pe care a urmat-o în toţi anii săi de existenţă este una simplă: fără reguli. De mic copil a fost o fire răzvrătită, iar lucrul cu metalul poate confirma natura sa rebelă. A modela, a sculpta într-un material dur şi rece şi a-l face să devină osmoză de mesaje sensibile, nu este la îndemâna oricui! 


Povestea Cristinei este ca un fluviu cu multe cascade, este o formă de cunoaştere a omului desprins din tiparul clasic. Cine este interesat să o cunoască, să-i admire lucrările sau să i le cumpere, este aşteptat la Expoziţia “Femeia şi pasiunile ei”, organizată de Clubul Femina, în zilele de 15 şi 16 aprilie la Hala Atelierelor Colegiului “C-tin Istrati” din Câmpina. 

- Ceea ce spune fiecare om despre el însuşi, este o poveste. Există o consistenţă între trăiri, experienţe, gânduri şi vorbe, între fapte şi atitudini. Ce poţi să spui tu despre tine însăţi?
- Cred că sunt o persoană cu o voinţă puternică. Adică dacă am reuşit să rezist în domeniul în care activez şi să continui în ciuda tuturor dificultăţilor, cred că am o voinţă sau poate o ambiţie. Sunt o fire foarte curioasă, extrem de curioasă şi îmi plac provocările. Am absolvit Facultatea de Fizică în cadrul Univerităţii Bucureşti şi am un master interdisciplinar în fizică-chimie. Pe lângă acestea, am făcut foarte multe cursuri în diverse domenii. Fiind o fire foarte curioasă, mi-a plăcut să studiez în domenii diferite. Sunt şi contabil, sunt şi administrator reţea, sunt şi antreprenor cu diplomă, sunt şi web designer... Chiar îmi place să ştiu, inclusiv să citesc. Foarte multă lume mă întreabă când mai am timp să citesc. Citesc undeva între 7 şi 15 cărţi pe lună. Am cărţi peste tot, şi în telefon... Ascult cărţi în căşti atunci când nu vreau să mă gândesc la ceva anume sau când lucrez. 
 - “Pasiunea ne dă semnale care ne călăuzesc în viaţă.” spune Paulo Coelho. Tu ai mai multe pasiuni, care sunt legate succesiv una de cealaltă. Când şi cum a început totul? 
- Asta este o chestie la care mă gândesc intens de o vreme încoace! De unde a început toată nebunia şi cred că e un cumul de mai multe evenimente. Unul dintre ele este şi copilăria mea. Mi-a plăcut dintotdeauna să prepar şi să repar. Adică, dacă se spărgea o ţiglă pe casă, eram acolo să o schimb, dacă trebuia vopsit gardul, eram plină de vopsea din cap până în picioare... La 15 ani am început să dau meditaţii ca să strâng bani să îmi iau permisul de motocicletă. De unde a pornit chestia asta, iarăşi nu ştiu! Îmi aduc aminte că primul cuvânt pe care am învăţat să-l scriu a fost “motocicletă”. Nu ştiu de unde şi cum! Fiecare copil visează la ceva, eu visam motociclete. Deci, ceva probabil m-a marcat şi imediat cum am prins momentul am zis “Gata! Îmi iau motocicletă!”. Şi nu pot uita cuvintele tatei care mi-a zis: “Îţi iei motocicletă, te decojesc ca pe o banană!”. Şi, bineînţeles, a trebuit să dau meditaţii ca să strâng banii necesari pentru a-mi îndeplini visul. Şi acesta cred că a fost pasul cel mare, pentru că eram cam singură, nu cunoşteam pe nimeni cu motocicletă şi dacă se strica ceva la a mea, n-aveam la cine să apelez. Am fost nevoită să învăţ singură mecanică. Am demontat-o, am scos fiecare piesă, i-am desenat conturul pe hârtie, am aranjat-o, am montat-o la loc, n-a pornit, iar am desfăcut-o, iar am făcut-o, până la urmă am reuşit. Mi-a luat ceva săptămâni, însă efortul nu a fost în zadar. 


- Şi se explică de ce! Ai construit propria ta afacere!
- Da. OMDIC sau în traducere liberă cu dublu sens: Ornamente Metalice de Înaltă Calitate sau Omul Dinu Ioana Cristina. De şapte ani lucrez cu metale şi de aproape trei ani fac artă din metale. Am început cu restaurările de motociclete, reparaţii diverse, înlocuit piese. Am restaurat şi maşini... Am prins câteva lucrări la biserici, am făcut candelabre, am făcut cruci şi mici reparaţii la veselă, icoane... Tata avea un atelier de confecţii metalice, dar el era pe chestii mari: balustrăzi, gratii, tot felul de nebunii... Eu am profitat de atelier. Când trebuia să fac ceva, mergeam acolo. Afacerea mea, propriu-zis, cu proiecte personale, a început cu un an înainte să moară tata, în 2009. Mi-am propus să fac un site, să văd ce iese. L-am făcut şi tot apelam la tata. Mă foloseam de strungul său, de freza sa etc. Mă tot incomodam cu el, îmi spunea că îl încurc cu lucrările mele, însă am sentimentul că mă lua la mişto! Nu credea că eu chiar vreau să fac asta. În momentul în care a murit tata, mi-am dat seama şi mi-am spus: “Eu din ce trăiesc acum?!”. El era sursa de venit. Rămăsesem şi fără atelier, însă am reuşit să salvez o parte din sculele lui. 
- Cum te-ai mobilizat? 
- Am zis: îi dau înainte! Aveam deja câteva lucrări în curs. Povestea acestor şase ani este una foarte lungă, cred că aş putea să scriu mai mult decât a scris Marcel Proust în romanul “În căutarea timpului pierdut”. S-au întâmplat foarte multe! De câte ori m-am mutat cu casa, de câte ori m-am mutat cu atelierul, de câte ori m-am chinuit... Am lucrat inclusiv în garsoniera în care stăteam, o mini-cameră de cămin. Aveam acolo flexul, aparatul de sudură... pentru că nu aveam unde să lucrez. Am reuşit, însă. Mi-am dezvoltat o reţea atât de vastă încât pot să fac orice lucrare care înseamnă metale. Am reuşit, am ajuns undeva, dar nu pot spune că financiar îmi merge bine. Nu, îmi merge prost spre foarte prost. 


- Şi cu toate acestea, ai căutat să-ţi exploatezi şi să-ţi explorezi latura artistică...
 - Da, mi-au rămas tot felul de rebuturi, resturi de materiale şi nu mă lăsa sufletul să le arunc. M-am gândit să fac altceva din ele. De câte ori m-am tot mutat cu atelierul, am zis că sunt mai uşor de transportat dacă sunt închegate într-o formă. Şi am început să lucrez ... După aceea, colaborând cu diverşi restauratori la diferite lucrări, am învăţat tot felul de chestii şi am evoluat un pic pe partea aceasta. Cele mai multe lucrări le-am făcut în acestă perioadă, cu ocazia expoziţiei de la Câmpina. Doresc să le mulţumesc foarte mult lui Irinel Dumitraşcu şi Asociaţiei Pro Câmpina pentru încredere şi implicare.


- Ai mai participat la târguri de profil, însă aceasta este prima ta expoziţie. Ce aşteptări ai? 
- Îmi doresc ca lucrările mele să fie apreciate. M-aş bucura să şi vând din ele, nu m-ar supăra chiar deloc şi poate m-ar ajuta să devin un pic mai cunoscută. Este prima reclamă care mi se face cu-adevărat şi îi mulţumesc mult lui Irinel. Publicitate mi s-a mai făcut pe forumuri, dar pentru restaurare de motociclete, însă pe partea de creaţie, ar fi prima reclamă majoră, poate duce undeva, poate avea un impact... Asta îmi doresc!


- Ai simţit vreodată că ai suflet de artist?
- Undeva trebuie să am ceva dacă am tragere spre acest domeniu. Nu am făcut o şcoală de profil, dar îmi place, deci ceva trebuie să fie. Nu ştiu, cumva, obiectele acestea se crează singure. Eu urmez felul în care vor ele să se aşeze. Le văd în minte, mă învârt în jurul lor, le desfac, le asambez, le sucesc pe toate părţile. În mintea mea sunt extrem de clare! E ca şi când m-aş uita la nişte holograme. 
- Deci nu există o gândire sau un sentiment anume în spatele unei lucrări?
- De mică mie mi-a plăcut să scriu. Am scris tot felul de poezii, de nuvele... Simt nevoia să exprim anumite lucruri şi diversele obiecte pe care le fac, probabil, sunt alte variante de exprimare.
- Ţi se întâmplă să-ţi schimbi viziunea asupra lucrării, să nu mai aibă la final forma pe care ai avut-o în minte la început?
- Da, la unele obiecte mi se mai întâmplă, ajung cu ele până la un punct şi am senzaţia că nu e ce trebuie, că ideea mea nu ajunge până unde vreau eu şi atunci o schimb radical. Sau dacă materialele sau sculele nu mă ajută să fac ceea ce vreau, atunci schimb conceptul, dar să fie aceeaşi idee sub altă formă. Încerc să mă modelez după tot ceea ce deţin. 
- Au vreun caracter filosofic lucrările tale?
- Nu cred că am ajuns încă până la nivelul acesta, dar câteva au o simbolistică. Nu aş vrea să vorbesc despre ea, să o impun. Într-adevăr, fiecare obiect are ceva în spate. Prefer, mai degabă, ca privitorul să aibă propria lui interpretare. Să vadă ce vrea. De ce să-i spun eu, să-i schimb direcţia... Mi se pare normal aşa! “Frumuseţea este în ochii privitorului.” Să vadă ce vrea, să simtă ce vrea, să aibă senzaţia lui, impresia lui, starea lui... Încerc să transmit ceva, că e frumos, că e urât, arta în sine e frumoasă, că doar avem şi estetica urâtului! Fiecare înţelege ce vrea! Am trandafirii din metal. Sunt frumoşi, sunt flori, dar pe de altă parte pot însemna mult mai mult. Fiind dintr-un material dur pot însemna trăinicie, având acel luciu pot însemna sclipirea de dincolo de natura efemeră în sine, adică sunt o mulţime de lucruri care pot fi interpretate. 


- Pentru tine ce înseamnă acei trandafiri?
- E cumva o încercare de a imortaliza, într-o formă mult mai durabilă, o creaţie frumoasă a naturii. Îmi place trandafirul pentru că nu este identic de la o petală la alta şi nici nu e simplu, e bogat, fiecare petală poţi să o faci cum îţi trăsneşte prin cap şi tot frumos e la final. E un obiect mic, pe care poţi să-l ţii în mână şi, categoric, rezistă mult mai mult decât trandafirul pe care l-ai rupt din grădină. Şi nu sunt de acord cu ruptul florilor. Dacă îţi place, las-o acolo! E o bucăţică din natură, într-o formă trainică, mai rezistentă. Nu îmi prea place ideea de a colora metalul sau de a-l finisa. Dacă metalul e ruginit, a ajuns într-o formă care e ok. Nu vreau să îi stric frumuseţea! E o istorie în obiectul acela, pentru că fiecare lucru în sine vorbeşte. Hai să nu-l aranjăm, să nu-l lustruim, că suntem plini de blocuri sclipitoare! Şi trandafirii aceştia mai au zgârieturi, se vede unde am tăiat, dar toate acestea pun în valoare munca manuală.
- Care este motto-ul tău?
- “Live full, die empty.” - Les Brown
Andreea Ştefan

CĂLĂTOR PRIN LUME. Cairo, între Nil şi Sfinx (3)

Ne continuăm azi călătoria în fascinantul Cairo. După ce în episoadele anterioare am vizitat Muzeul Egiptean de Antichităţi, apoi Citadela şi Oraşul Morţilor şi am vorbit despre blestemul lui Tutankamon, azi mergem mai departe pentru a vedea... 

Piramidele, Sfinxul şi Papirusul 
După un somn odihnitor, mă trezesc devreme, în lumina soarelui deşertic şi de la fereastra camerei privesc imaginea de neuitat a celor trei piramide din apropierea hotelului în care sunt cazat: Kheops, Khephren şi Mikerinos, situate pe platoul stâncos de la Giza (Gizeh), situat la 16 km de centrul Cairoului. Piramidele faraonice sunt singurele vestigii rămase dintre cele şapte minuni ale lumii antice, pe care îmi face plăcere să vi le amintesc. În afara piramidelor, mai sunt considerate minuni ale lumii antice Colosul din Rhodos, Statuia lui Zeus din Olimpia, Templul lui Artemis din Efes, Mausoleul de la Helicarnas, Farul din Alexandria şi Grădinile Suspendate ale Babilonului. 


După un mic dejun consistent, autocarul ne duce pe un drum ce urcă în serpentine spre această lume mirifică a piramidelor şi a Sfinxului. După ce lăsăm autocarul în parcare, ieşim în aerul fierbinte al dimineţii şi observăm cu surprindere ordinea ce domneşte pe platou. Îmi amintesc una din primele mele vizite făcute aici, când erai sufocat de conducătorii de cămile, de cai ori de trăsuri, care se străduiau din răsputeri, uneori depăşind limita bunului simţ, să te facă să le accepţi oferta unei scurte plimbări. Din anul 2008, însă, autorităţile au construit un gard de 19 km în jurul platoului şi acum aceste călătorii pentru amatori se pot face în condiţii civilizate şi de siguranţă. Din parcare ajungem în mijlocul platoului şi în afară de imensitatea blocurilor de piatră, cântărind fiecare peste două tone, eşti impresionat de felul în care cele trei piramide sunt aşezate în diagonală, în aşa fel încât umbra uneia să nu cadă asupra celeilalte. Vechimea lor trece de 4500 de ani şi este dovedită, printre altele, de un vechi dicton arab care spune: „Omul se teme de timp, iar timpul se teme de piramide”. Ne pregătim să intrăm în...

Marea piramidă a lui Kheops 
Egiptenii o numesc Khufu şi este cea mai veche şi mai înaltă dintre toate, estimându-se că ar fi formată din 2,3 milioane de blocuri de calcar, fiecare cântărind în medie 2,3 tone (despre felul în care au fost cărate până aici şi ridicate vom vorbi în alt capitol). Înălţimea iniţială a fost de 146 de metri, astăzi având „doar” 137 de metri, ea pierzând din înălţime datorită intemperiilor. 


Iniţial era în întregime acoperită cu calcar, aşa cum se mai poate vedea în vârful celei de-a doua piramide, Khephren. Se spune că Napoleon, cel care a cucerit Egiptul în 1798, ar fi calculat că piatra folosită pentru marea piramidă ar fi putut ajunge pentru construirea unui zid de un metru înălţime în jurul Franţei. Mai mult, se afirmă că acesta ar fi stat o noapte în piramidă, ieşind a doua zi tulburat şi nedorind să spună ce s-a întâmplat acolo. În 1954 s-au descoperit peste 1000 de componente din lemn de cedru ale unei bărci solare, la baza acestei piramide, barcă solară care poate fi văzută astăzi într-un mic muzeu aflat la marginea platoului, în drum spre Sfinx. Astfel de bărci, ce existau în majoritatea mormintelor faraonilor, erau necesare acestora în drumul lor în lumea de apoi. 


Ne pregătim să intrăm în marea piramidă, nu înainte de a asculta sfatul ghidului nostru, adresat celor ce suferă de claustrofobie, care sunt sfătuiţi să rămână afară. Avertismentul lui mă duce cu gândul la o altă vizită, când un ghid bulgar, un munte de om, era gata să leşine după doar câţiva paşi făcuţi în interiorul piramidei. Intrarea se face printr-o nişă situată la câţiva metri deasupra solului, pe faţa exterioară a piramidei. De la intrare şi până în camera mortuară (care este aproape goală, având doar un sarcofag gol din granit), drumul nu este prea uşor. După ce cobori un culoar lung şi îngust şi apoi o pantă cu trepte din lemn unde te poţi sprijini de o balustradă, străbaţi o porţiune în care poţi merge doar aplecat, orice ridicare rămânând „marcată” pe spatele tău de piatra de deasupra (mult timp am avut şi eu pe spate un astfel semn). Ajungem în cele din urmă în centrul piramidei, mândri de efortul făcut, după care ne întoarcem la soare, satisfăcuţi de gândul că facem parte dintre cei 300 de vizitatori ce pot intra zilnic aici. Apoi ne continuăm drumul trecând pe lângă cea de-a doua piramidă...

Piramida lui Khephren (Khafre)
Construită de fiul lui Kheops, este singura care păstrează în vârf aspectul original, pe vremea când piramidele erau placate cu calcar. Piramida este mai mică în înălţime decât cea a lui Kheops, deşi pare chiar mai înaltă datorită poziţiei sale şi din păcate astăzi nu poate fi vizitată, întrucât doar două piramide sunt deshise zilnic. Puţin mai departe, panglica de asfalt a şoselei ne duce spre cea de-a treia şi ca mai mică dintre piramide...



Piramida lui Mikerinos (Menkaura)
Înaltă de doar 66 metri, a fost construită de Mikerinos, fiul lui Khephren. Egiptologii susţin că dimensiunile sale mai mici s-ar putea datora lipsei de strălucire a faraonului şi imposibilităţii sale de a strânge forţa de muncă necesară construirii unei piramide. 


După cum susţinea Herodot, la construirea piramidei lui Kheops au lucrat peste 100.000 de sclavi, în trei schimburi, timp de 30 de ani. Câţiva membri ai grupului intră şi în aceasta, în timp ce restul îi aşteaptă afară, răcorindu-se cu un suc şi preferând să se delecteze pivind cele trei mici piramide de lângă intrarea în Mikerinos.
În scurt timp grupul se reuneşte şi coborâm cu autocarul o pantă uşoară, de 350 de metri, trecând pe lângă templul regelui Khephren spre...

Sfinx
Din copilărie mi-a plăcut istoria şi printre lucrurile ce mi-au rămas în memorie se numără şi numele celor trei faraoni enumeraţi anterior, împreună cu imaginea Sfinxului, aşa cum o văzusem în cărţile de istorie. În copilărie, petrecându-mi vacanţa la Muntele Roşu din Munţii Ciucaş, am văzut un sfinx care se numea Sfinxul Bratocei şi îmi imaginam cum ar arăta cel din Egipt. Mai târziu am citit despre întrebările Sfinxului Înaripat din Theba, care îi devora pe cei ce nu puteau răspunde la întrebarea: „Ce are o singură voce, mai întâi merge în patru picioare, apoi în două şi la sfârşit în trei?”, sfinx care la răspunsul corect al lui Oedip - „Omul” - , s-a sinucis. 


Iată-mă acum în faţa enigmaticului Sfinx despre care nimeni nu poate spune cu precizie când a fost construit, unii susţinând chiar că a fost „plantat” aici de o civilizaţie extrterestră înainte chiar de existenţa Egiptului. Totuşi, majoritatea arheologilor consideră că Sfinxul, cel ce are cap de om şi corp de leu, a fost construit în timpul faraonului Khephren (2558 – 2532, în.Hr.) şi că l-ar reprezenta pe acesta. Cert este faptul că acesta reprezintă cel mai vechi monument de sculptură din Egiptul Antic. După vizita prin coridoarele asemănătoare unui labirint din templul regelui Khephren, ies pe platoul din faţa Sfinxului şi privesc cu admiraţie la ceea ce egiptenii numeau „abu al hol”- tatăl groazei sau tatăl terorii. De-ar putea vorbi, câte ne-ar putea spune! Despre mamelucii care au tras cu tunul în el, zdrobindu-i o parte din faţă, despre ostaşii lui Napoleon care i-au tăiat nasul, despre barba sa faraonică ce se află la Muzeul Britanic din Londra şi în primul rând ne-ar putea vorbi despre faraonul Tuthmosis al IV-lea (1400 – 1390 î.Hr.), despre care legenda spune că „obosit după o vânătoare, a adormit în apropierea Sfinxului, care i s-a arătat în somn şi l-a rugat să-l dezgroape din nisipul ce-l acoperea, promiţându-i în schimb tronul Egiptului. Acesta l-a ascultat şi astfel Tuthmosis a devenit regele Egiptului”. 
Această legendă poate fi auzită chiar „din gura” Sfinxului, în cadrul unui excepţional spectacol de sunet şi lumină ce are loc în fiecare seară pe platoul din faţa sa. Pentru a avea o imagine mai completă, trebuie spus că, sculptat în gresie moale, uşor de erodat, Sfinxul a ajuns astăzi la o lungime de 73 de metri şi o înălţime de 20 metri şi că în secolul XIX, un arhitect italian, Giovani Caviglia, l-a scos la lumină. El a găsit şi o stelă a lui Tuthmosis (stela fiind o piatră verticală folosită în lumea antică drept monument funerar), ceea ce întăreşte legenda cu visul acestuia. La origini s-a numit Hor-em Akhet (Horus care este la orizont), pentru ca mai târziu să fie numit de greci Harmakis.
În timp ce port un dialog imaginar cu Sfinxul, un puşti îmi solicită, într-o engleză surprinzător de bună, să-i cumpăr una din statuetele ce reprezintă Sfinxul sau pe zeiţa Nefertiti. Impresionat de ofertă, cumpăr câte una fin fiecare, ocazie cu care ne împrietenim. Aflu astfel de la el că, alături de alţi vânzători ambulanţi, „acoperă” întreaga zonă dintre Sfinx, KFC-urile din apropiere şi magazinul de parfumuri din mica piaţă cu produse agricole. Îmi povesteşte cât este de greu, concurenţa fiind mare; se plânge că uneori poliţia îi goneşte şi că mai trebuie să meargă şi la şcoală, dar că face toate astea pentru a-şi ajuta familia. La finalul discuţiei îi promit că la următoarea vizită îi voi aduce rechizite din România. Din păcate, săptămâna următoare, când am revenit în Egipt încărcat cu caiete, creioane şi pixuri, nu l-am mai văzut, dar am primit promisiunea personalului parfumeriei din piaţă, care îl cunoştea, că i le vor înmâna, ceea ce sper că s-a şi întâmplat. 
După tradiţionalele fotografii, adunăm toţi membrii grupului şi parcurgem pe jos mica distanţă până la...

O testare de parfumuri
Orice tur al Cairoului include vizita la o parfumerie şi una la o fabrică de papirus. La intrarea în parfumerie suntem întâmpinaţi cu obişnuita amabilitate orientală, aşezaţi în cerc pe banchetele din pluş roşu într-una din cele trei săli şi întrebaţi ce dorim să bem: ceai, cafea sau suc. 


Apoi începe spectacolul. Ni se dă o listă cu circa de 25-30 de sortimente de parfum sau esenţe, după care un angajat anunţă parfumul şi ne atinge cu o mostră pe braţ, iar fiecare dintre noi marchează pe listă ceea ce i-a plăcut şi ar doreşte să cumpere. Vă imaginaţi cât de frumos mirosim toţi la sfârşit! Cei ce se hotărăsc să achiziţioneze parfumuri, îşi găsesc cumpărăturile în cutii din lemn, frumos împodobite, la casă, unde se fac şi plăţile. De aici plecăm cu autocarul spre...

Atelierul de papirus
Suntem întâmpinaţi cu aceeaşi amabilitate, ni se oferă băuturi calde sau reci, apoi începând din grădină, unde vedem planta de papirus, urmărim procesul de formare a acestuia, de la plantă şi până la decoraţiunile de pe el. Papirusul (Cyperius papyrus) este o plantă acvatică, asemănătoare trestiei sau rogozului, cu o tulpină ce poate ajunge până la 5 metri. Măduva spongioasă este tăiată în secţiuni, întinsă pe o suprafaţă plană şi legată pe margini, apoi se adaugă un al doilea strat şi se presează cu un fel de făcăleţ. Straturile umezite se lasă să se usuce la soare, apoi sunt presate şi curăţate pentru a deveni mai subţiri, după care merg în atelier pentru a fi pictate cu motive faraonice sau cu hieroglife. Vechii egipteni foloseau papirusul pentru pânza de corabie, ţesături, rogojini, dar în special ca hârtie pentru scris. Îmi aleg şi eu un model frumos colorat, pe marginea căruia rog să fie scrise cu hieroglife, pe o parte şi pe cealaltă, numele meu şi al soţiei, sub formă de cartuş, având-o în mijloc pe Zeiţa Hathor – Zeiţa Bucuriei şi a Plăcerii şi crucea Ankh, simbolul vieţii. La plecare, în sulul de carton în care se află papirusul este pus şi un certificat autenticitate, existând sunt şi multe falsuri cu „papirusuri” din coji de banană. 


Şi pentru că avionul spre casă este abia la miezul nopţii, programul include petrecerea serii în grădina unui club de noapte, unul din numeroasele cluburi de pe Bulevardul Piramidelor. Pe cât este ziua de cald, pe atât de rece este seara. Cina este însoţită de un program artistic cu dansuri africane, cu fantastice dansatoare din buric, categoric cele mai bune din lume şi cu incredibilii „dervişi rotitori”, cei ce se pot învârti de zeci de ori în fustele lor largi şi multicolore, fără să ameţească, dansând „Sufi” în ritmul tobelor şi al fluierelor, într-o stare hipnotică, greu de înţeles pentru noi, cei care ameţim doar privindu-i. 
Ne aflăm la capătul a două zile pline în care am văzut lucruri de neuitat. O vizită în Egipt şi în Cairo, asemenea unei vizite în Israel, trebuie făcută măcar o dată în viaţă, pentru tot ceea ce reprezintă ele în istoria civilizaţiei. 
Alex. BLANCK

Câmpina a mai pierdut un artist

Duminică, 27 martie, familia, rudele şi prietenii l-au condus pe ultimul drum pe cel care a fost GEORGE STOICAN - pictor câmpinean. De-a lungul anilor, la final de săptămână sau cu ocazia unor manifestări culturale, putea fi văzut în piaţeta de la ceas, alături de colegii de breaslă, expunând lucrări de o reală frumuseţe, dintre care peisajele rupte dintr-o realitate mirifică te atrăgeau să trăişti într-o lume aparte.


Artistul, un om distins, cu suflet bun, îngăduitor şi generos, a pierdut, spre regretul nostru, lupta cu necruţătoarea moarte, iar la următoarele prezentări în stradă ale artelor va fi veşnic absent. 
George, vei trăi mereu în amintirile noastre!
Florea Iordache