12 aprilie 2016

Consultare publică privind proiectul “Reabilitare Parc «La Soldat»”

Cetăţenii municipiului Câmpina sunt invitaţi să ajute administraţia locală în luarea deciziilor privind investiţia din zona centrală, răspunzând întrebărilor unui chestionar care vine însoţit de formular în care vor fi bifate preferinţele semnatarului ori alte sugestii pe care le-ar putea avea. 
Investiţia propusă a fi realizată anul acesta, situată la intersecţia Bulevardului Carol I cu Bulevardul Culturii – zona “La Soldat”, are o suprafaţă de studiu (alei pietonale şi scari, spatii verzi) de 3558 mp.
Taloanele se primesc la sediul Primăriei până la data de 20 aprilie 2016.

Iată care sunt întrebările chestionarului:
1. Care este optiunea dumneavoastra privind caracterul general al zonei?
a. Caracterul ambiental – urmareste obtinerea unui spatiu urban care sa permita integrarea spatiului verde in patrimoniul public stradal, cu alei pietonale si elemente de mobilier urban (banci, corpuri de iluminat, pergole, fantani pavimentale, elemente de arta urbana – cinetice, s.a.) pentru crearea unui mediu prietenos si dinamic;
b. Caracterul monumental – presupune amplasarea unui monumet semnificativ, iar intreaga zona (alei pietonale, spatii verzi, mobilier urban) va fi reorganizata pentru punerea in valoare a acestuia; zona va permite organizarea unor ceremonii comemorative, asigurand atat circulatia pietonala in zona, cat si punerea in valoare a spatiului verde.

2. In situatia in care spatiul va avea caracter monumental, care sunt optiunile dumneavoastra privind monumentul comemorativ?
a. Monumentul Eroilor Campineni din primul razboi mondial – monumentul existent 
b. Personalitati locale (Pictorul Nicolae Grigorescu, savantul Bogdan Petriceicu Hasdeu etc.)
c. Personalitati din istoria neamului (Carol I, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazu etc.)

3. Cum apreciati urmatoarele doua variante – pe o scara de la 1 la 10:
a. Renovarea formei actuale a spatiului Parc Soldat, cu inlocuirea pavimentului, a corpurilor de iluminat si a mobilierului urban (banci, cosuri de gunoi, cismea apa potabila) – (FOTO-a)


b. Realizarea variantei noi, cu modificarea traseelor de alei pietonale si amenajarea unei fantani pavimentale intr-o zona de tip piateta care permite si amplasarea unui punct de interes (monument, zona proiectie cinema in aer liber, scena pentru evenimente, etc), reorganizarea spatiilor verzi cu protejare arbori existenti si plantare arbusti ornamentali, amplasarea unui nou mobilier urban (banci, corpuri de iluminat, pergole)  - (FOTO-b)


                     
FORMULAR cu răspunsuri pentru CHESTIONAR

1. Care este opțiunea dumneavoastră privind caracterul general al zonei?

a
b




2. În situaţia în care spaţiul va avea caracter monumental, care sunt opţiunile dumneavoastră privind monumentul comemorativ?
a
b
c



Vă rugăm să completaţi, în spaţiul de mai jos, dacă aveţi alte sugestii de personalităţi din istoria neamului, cărora le-am putea dedica monumentul respectiv:
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Cum apreciaţi cele două variante - pe o scară de la 1 la 10:


1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
SCHIȚA 1










SCHIȚA 2












4. ALTE SUGESTII – Vă rugăm să completați, în spațiul de mai jos, eventualele propuneri și sugestii pe care le aveți pentru reabilitarea Parcului “La Soldat”

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

După 81 de ani, Mircea Albulescu a plecat într-o lume mai bună

Moartea marelui actor a îndoliat viaţa micului nostru oraş

Deși prevestită de unii, moartea maestrului Mircea Albulescu a fost un șoc pentru toată lumea. Marele actor al României și al românilor (pentru că a fost iubit de toți românii), s-a stins din viaţă în noaptea de joi spre vineri la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Maestrul a lăsat în urmă roluri memorabile în sute de piese de teatru, dar şi în cele peste 70 de filme în care a jucat. Deși nu s-a născut la Câmpina și nu a fost nici măcar un fiu adoptat al Câmpinei (printr-un eventual domiciliu), Mircea Albulescu a iubit enorm orașul nostru, așa cum numai un suflet sensibil de mare artist putea s-o facă. Câmpinenii i-au întors dragostea în egală măsură, căci l-au îndrăgit mult pe maestrul scenei și al filmului românesc. Din această relație afectivă deosebită a avut de câștigat viața culturală a municipiului câmpinean, pe care, în ultimii patru ani, a patronat-o ca un zeu al artelor marele actor.



Asociaţia Culturală “Teatrul Proiect” Câmpina
Pe 11.11.2011, la inițiativa unui om de afaceri câmpinean şi un mare împătimit al teatrului, Adrian Dochia pe numele lui, acesta din urmă împreună Mircea Albulescu și Dan Tudor (actor și regizor la ”Naționalul” bucureștean) au fondat Asociaţia Culturală “Teatrul Proiect” Câmpina, care a înfiinţat ulterior în oraşul nostru un teatru profesionist cu același nume: “Teatrul Proiect” Câmpina. La început, conducerea Asociației și a Teatrului Proiect Câmpina avea următoarea componență: Mircea Albulescu (preşedinte onorific), Dan Tudor (preşedinte executiv) şi Adrian Dochia (secretarul ei executiv). Acest teatru ar fi trebuit să aducă la Câmpina, pe cheltuială proprie, piese ale teatrelor profesioniste (de stagiune – teatrele clasice, de proiect, sau cele independente). Mai mult de atât, Teatrul Proiect Câmpina ar fi putut pune în scenă piese cu care să reprezinte Câmpina în țară, cu prilejul unor evenimente culturale de amploare. 
Aşa cum Teatru Proiect Buzău avea o colaborare excelentă cu Teatrul “Constantin Nottara” din Capitală, Teatru Proiect Câmpina îşi va desfăşura activitatea colaborând cu Teatrul Naţional Bucureşti, unde sunt angajaţi Mircea Albulescu, Dan Tudor şi mulți dintre actorii bucureşteni care au colaborat cu teatrul câmpinean. Teatrul proiect este o formă modernă de a face teatru (răspândită în Occident, şi care a cucerit teren, din ce în ce mai mult, şi la noi în ţară), prin care un teatru profesionist (dar în care pot fi colaboratori şi actori amatori), funcţionează pe baza unor proiecte, fiecare dintre acestea contituind o piesă de teatru montată în regie proprie. Din sponsorizări şi din banii încasaţi pe biletele vândute, se plătesc regizorii, actorii şi toţi cei care contribuie la punerea în scenă a piesei respective. 
Până la popularizarea existenţei Teatrului Proiect Câmpina şi realizarea de către acesta a unor montări de piese de teatru, fondatorii teatrului câmpinean au adus pe scena Casei de Cultură, contra cost, câteva dintre piesele jucate la Naţionalul bucureştean, în regia lui Dan Tudor. Prima dintre acestea a fost “Molto, gran’ impressione într-o soarea la teatru” (scenariu de Romulus Vulpescu, după texte de Costache Faca, Matei Millo, Costache Caragiali). Ea a fost prezentată publicului câmpinean pe scena Casei de Cultură, în data de 16 ianuarie 2012, când se poate spune că Teatrul Proiect Câmpina și-a început activitatea. 
O impresie deosebită a lăsat publicului câmpinean prima alocuţiune a lui Mircea Albulescu după înființarea Teatrului Proiect, un discurs pe cât de simplu exprimat, pe atât de bogat în înţelesuri şi învăţăminte: “Nu voi povesti amintiri din copilărie, nici câte femei am încălecat. Bunii mei, cei dintre dumneavoastră care aveţi copii, fiecare dintre voi ştie picătura de transpiraţie rece care i-a călătorit  fruntea cand a păstorit apariţia acestei minuni: copilul. La mine s-a întâmplat asta, mărturisesc, acum 43 de ani, când el, Matei (aşa-l cheamă), a venit pe lume. Şi mi-am zis atunci: iată momentul când pot să mă mângâi, pentru că sunt capabil să mai încep o viaţă. Ceea ce noi încercăm să facem astăzi – noi şi dumneavoastră (nu noi, pe de o parte, şi dumneavoastră, pe de altă parte), este acest minunat vis, această minunată minune: să avem, de astă-seară, un minunat copil în Câmpina, teatrul nostru şi al vostru. Mă uit pe peretele din faţa mea şi văd un afiş pe care scrie Teatrul Proiect Câmpina, teatrul oraşului tău.  E important şi ar fi foarte bine ca fiecare oraş să aibă teatrul său. Pentru cultura românească este nevoie de picul de transpiraţie al fiecăruia dintre noi. Nu vă chem să ne fie uşor. Nu vă chem să ne distrăm. Poate uneori să ne placă. Dar asta trebuie neapărat să aibă în spate o sfântă credinţă şi o deschidere către efort; dacă nu chiar către sacrificiu. Nimic pe lumea asta nu se face uşor. Darămite un teatru. Haideţi împreună. Vă mulţumesc.”   

Teatrul Proiect Câmpina
Asociația Culturală ”Teatrul Proiect” a reușit să organizeze la Câmpina un festival al teatrelor de proiect. Prima ediția a festivalului a avut loc în 2012. Ulterior, s-a reușit punerea în scenă a primei piese de teatru: ”Două surori mortale”, o piesă scrisă de o româncă stabilită în Germania, Ana-Maria Bamberger, în regia lui Dan Tudor. Protagoniste au fost actrițele Luminița Gheorghiu și Anca Sigartău. A fost prima creație a Teatrului Proiect Câmpina, în colaborare cu alte două teatre de proiect: Mașina de Vise (București) și Magus Projects (Hamburg). Totodată s-a reușit aducerea multor spectacole de teatru de la București (Teatrul Național, Teatrul Metropolis etc). 


Teatrul ”Mircea Albulescu” din Câmpina
Pe 12 iunie 2012, cu acceptul actorului patron onorific, Teatrul Proiect Câmpina și-a schimbat denumirea, devenind Teatrul ”Mircea Albulescu”. Schimbarea s-a făcut în urma unui acord de înființare în care părți semnatare erau:  Mircea Albulescu, Adrian Dochia (directorul Teatrului Proiect Câmpina), Florin Dochia (directorul Casei Muicipale de Cultură ”Geo Bogza”) și Florin Frățilă (președintele Comisiei de Cultură din cadrul Consiliului Local). Între timp, nemulțumit de faptul că, în lipsa unui sprijin financiar corespunzător, teatrul de proiect câmpinean nu reușea noi puneri în scenă, rămânând mai mult o instituție de impresariat artistic, Dan Tudor a părăsit funcția din conducerea teatrului, locul său fiind luat de Adrian Dochia. În aceste condiții, noul secretar executiv a devenit scriitorul Florin Dochia.

”Coronița lui Mircică”
În toamna lui 2013, are loc a II-a ediție a Festivalului Teatrelor de Proiect Câmpina, cu o participare internațională (un teatru de proiect din Bulgaria, care a și câștigat, de altfel, unul dintre premii). Mircea Albulescu a ținut să înființeze un premiu pentru tinerele talente, care să poarte un nume pitoresc: ”Coronița lui Mircică”. Premiul respectiv chiar a recompesat eforturile și talentul unor tineri actori, de la UATC și nu numai. În anul 2014, finanțările și sponsorizările au lipsit cu desăvârșire. După un an de pauză, în 2015 s-a reușit a III-a ediție a Festivalului Teatrelor de Proiect din Câmpina, ”Coronița lui Mircică” transformându-se îm Premiul ”Mircea Albulescu”. 


La funeraliile lui Mircea Albulescu, din partea Câmpinei au participat Adrian Dochia (președintele Asociației Culturale ”Teatrul Proiect”), Florin Frățilă (președintele Comisiei de Cultură din cadrul Consiliului Local) și Liviu Briciu (organizatorul Campina Jazz-Rock Festival). Adrian Dochia ne-a declarat: ”Deși știam că este bolnav, moartea marelui actor a fost un șoc pentru mine. Este o mare pierdere pentru viața culturală a orașului nostru, pentru proiectul unui teatru independent la Câmpina, proiect în care Mircea Albulescu credea cu tărie. M-am întâlnit la funeraliile maestrului cu actrița Monica Davidescu, originară din zona Câmpina, care mi-a spus cu lacrimi în ochi că ar fi minunat dacă am păstra tradiția Festivalului în memoria marelui dispărut. După moartea lui Mircea Albulescu, viața culturală a Câmpinei va fi mult mai săracă, și mă tem că așa va rămâne dacă nu găsim ceva să punem în loc”.

Editorial. A CUI E PUTEREA?

Mă întreabă cîțiva cititori de ce nu scriu nimic despre viitoarele alegeri. Pur și simplu pentru că le consider complet lipsite de importanță, e primul scrutin de la care nu avem nimic de așteptat, nici măcar un miracol. Practic, nu ai ce să analizezi pe „tabla de șah a luptei politice”. Indiferent cum vor fi scrise inițialele puterii, ele tot PSD o să dea. România este o țară în disoluție, dizolvată de cancerul numit clasă politică, flagel care i-a acaparat încet, încet toți centrii vitali. O clasă politică incompetentă, funciarmente coruptă, antinațională, arogantă și autosuficientă, incultă, vulgară și francamente proastă. Mai am epitete. Generalizez? Mă uit în jur și văd că nu. După catastrofa Colectiv haita s-a repliat o foarte scurtă vreme. Așa a venit la conducere un așa numit guvern de tehnocrați. Asta ar trebui să însemne că puterea executivă aparține unui grup de specialiști neînregimentați politic. S-a creat astfel o falie discretă între legislativ și executiv. Complet delegitimat, cu o imagine publică execrabilă, parlamentul a început să lovească temeinic în guvern cu legi care de care mai aberante (vezi darea în plată) prin populismul deșănțat a tot felul de sporuri și măriri de salarii. Prin chemarea la ordine a miniștrilor (lucru ce nu se întîmpla deloc pe vremea dragului de Ponta) care evident sunt adesea cu cîteva clase de profesionalism peste cei care îi iau la întrebări, prin declarații fățișe la adresa „tehnocrației”. Treaba guvernului e să găsească bani, noi de ce l-avem pe el, vorba lui Conu Leonida. La această campanie împotriva unor oameni care nu pot fi controlați politic participă desigur din plin și presa. Repetați dumneavoastră epitetele de mai sus, i se potrivesc perfect. 


Sigur, într-o societate normală conducerea și asumarea ar trebui să fie politice. Dar la noi, unde iresponsabilitatea clasei politice este patologică, soluția puterii deținute de tehnicieni care își asumă măcar răspunderea deciziilor mi se pare singura fezabilă pe un termen scurt. O vreme, Băsescu a luptat în felul său cu această ocupare a României de către politicieni. Acum, pe fondul găurii negre de tăcere de la Cotroceni, de care parcă nici umoriștilor nu le vine să rîdă, într-atît este de neverosimilă, decența și discreția premierului (dar și eficiența în foarte îngusta marje permisă) par paiul de supraviețuire. Sunt cîteva planuri cu bătaie lungă ale actualului guvern care îmi par foarte bine gîndite și mă doare sufletul cînd știu că vor fi abandonate imediat după alegeri. Și iar o vom lua de la capăt cu alte planuri, studii de fezabilitate, proiecte de perspectivă, reforme sistemice, aruncînd la gunoi și puținul care s-a făcut pînă acum. De ce nu avem nici un orizont? Vă dau cîteva nume: Sorin Oprescu, Onțanu, Chiliman, Olguța Vasilescu, Piedone, Radu Mazăre, Pendiuc, Stavarache. Oamenii ăștia au două lucruri în comun, puse în evidență de o analiză din Revista 22, au fost primari și sunt condamnați sau trimiși în judecată și – aici e aici – se bucură în sondaje de cifre de încredere care i-ar face să cîștige fără probleme apropiatele alegeri. Iată dovada cea mai peremptorie că România nu mai există, doar clasa politică malignă, care nu are nimic de-a face cu democrația. De cîteva zile un simpluț clip muzical împotriva Catedralei Patriarhale a declanșat un adevărat război în mediul internautic. Pe cîtă vreme, decizia sfidătoare și iresponsabilă (repet acest cuvînt înadins) a parlamentului de a-i deculpabiliza pe conducătorii de doctorate plagiate (luînd astfel în arendă și viitorul nostru, nu numai prezentul) a trecut consemnată discret la „și altele”. Nicio reacție a populației internetice, crescută încă din școală în cultura copiatului, simulării de bac, facultății private la care plătești și iei diploma etc. Societate blocată, căreia i s-a amputat cu minuție chirurgicală viitorul. Pentru că nu s-a lămurit deloc cu propriul trecut, dar asta e o altă poveste. Cînd te uiți la cifrele din sondajul de mai sus și vezi că atît DNA-ul dar și cei arestați de DNA au cifre apropiate și foarte mari de încredere, îți vine să-i dai dreptate lui Lucian Boia că România e altfel. Cu totul altfel… Două corturi ale unor organizații civile au fost vandalizate săptămîna trecută de imbecili. Unul, cel al Coaliției pentru familie, care militează pentru familia tradițională: bărbat – femeie. Altul, al romilor, de ziua lor internațională. Reacții nu am văzut decît la al doilea: miniștri au venit la fața locului, s-au declarat scandalizați. Față, de primul atac, tăcere stînjenită și rău prevestitoare. Inegalitate de tratament care spune mai mult decît o sută de analize. Țara este bolnavă. Normalitatea nu mai este pentru noi nici măcar un vis. Ci o chestie prin definiție inexistentă. 
Christian CRĂCIUN

Noi consultări pentru proiectul reînfiinţării circuitului de motocros deschise de Comisia de sport – cultură din Consiliul Local

După ce la sfârşitul lunii trecute proiectul reînfiinţării unui nou circuit de motocros a fost respins de Consiliul Local fără argumente solide din partea celor şase consilieri care s-au abţinut de la vot, Florin Frăţilă – preşedintele Comisiei de sport – cultură, a iniţiat o nouă şedinţă de consultări pe această temă, cu responsabilii din administraţia locală. Astfel, azi 12 aprilie, începând cu ora 12.00, comisia se va reuni într-o şedinţă la sediul Primăriei Câmpina, avându-i printre invitaţi pe toţi consilierii locali care îşi doresc să dezbată în mod serios proiectul. Pe ordinea de zi a şedinţei de comisie (singura din Consiliul Local care organizează frecvent consultări între aleşii locali şi funcţionarii din Primărie, pentru a dezbate proiectele de interes local) mai figurează, pe lângă discuţiile cu privire la redeschiderea unei noi baze sportive cu destinaţia de circuit de motocros pe dealul Muscel, şi o altă temă importantă pentru sportul local, discuţii pe marginea proiectului de investiţii „tribună cu spaţii multifuncţionale” la terenul sintetic de fotbal din incinta fostelor cămine Petrol. 


Mai multe amănunte despre această nouă încercare de a găsi soluţii pentru proiectele de interes public am aflat de la Florin Frăţilă: „Am organizat o altă rundă de consultări între factorii de decizie din administraţia locală. Nici nu mai ţin minte a câta este, în ultimele luni, pe tema circuitului de motocros. I-am invitat pe specialiştii din Primărie şi mai ales pe colegii din Consiliul Local, care astfel vor avea încă o dată ocazia să susţină un punct de vedere argumentat faţă de acest proiect. Şi aici mă refer în primul rând la cei şase care s-au abţinut de la vot, determinând astfel respingerea proiectului. Sper să-şi rupă din timp şi să răspundă acestei invitaţii, pentru a ajunge la un consens, dacă îşi doresc asta cu adevărat. Eu am să reintroduc proiectul pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului Local din luna aprilie şi cred că ar fi cel puţin ciudat să asistăm la alte voturi negative, fără argumente, din moment ce vor fi avut încă o dată, a câta oară, ocazia să-şi spună părerea în comisie. Cine este de bună credinţă şi chiar îşi doreşte realizarea acestui proiect, dorit de mulţi câmpineni, va veni la discuţii. În ceea ce priveşte proiectul de investiţii „tribună cu spaţii multifuncţionale” de la terenul sintetic din incinta fostelor cămine petrol, trebuie să analizăm serios situaţia. Vrem să finalizăm investiţia, adăugând terenului sintetic o tribună de 400 de locuri, dotată cu spaţii multifuncţionale. Proiectul iniţial a ieşit deosebit de frumos, dar şi foarte scump. După mai multe runde de consultări cu factorii de răspundere din administraţie, am cerut simplificarea acestei prime variante şi implicit diminuarea costurilor. Proiectantul a venit cu o a doua variantă, conform cererii noastre şi trebuie să o discutăm punct cu punct. Sper să găsim un echilibru între calitate şi preţ, asfel încât să se poată trece la pasul următor: licitaţia lucrării şi construirea obiectivului. În mod normal, până la vară ar trebui să înceapă lucrările şi până la sfârşitul anului să se finalizeze această bază sportivă care, alături de Bazinul de Înot Didactic şi terenul multifuncţional aflat deja în lucru în imediata vecinătate a bazinului, ar putea fi un punct de plecare în ideea creării unui pol sportiv în zona respectivă. Sunt sigur că toate acestea ar putea aduce multe beneficii comunităţii locale”.

Bulevardul Nicolae Bălcescu va fi radical modernizat

Am trăit s-o vedem și pe asta! Denivelările adânci din carosabilul de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu (porțiunea cuprinsă între sensul giratoriu de la intrarea în oraș și benzinăria OMV Petrom), vor deveni istorie, iar strada va fi reabilitată în profunzime. Este a doua arteră de acces în oraș, după Calea Dacia, pe care este permis traficul greu, ceea ce face ca, în zilele călduroase de vară, denivelările în asfaltul moale să se adâncească într-atât de mult, încât până și deplasarea camioanelor mari se face cu greutate, nemaivorbind de traficul autovehiculelor. 


Firma constructoare este urmărită cu atenție de către funcționarii din Primăria Câmpina. Lucrătorii au săpat la mare adâncime pentru a înlătura toate straturile vechi. A fost pus noul strat de pietriș, tasat cu grijă, peste care se vor turna cele două straturi de bitum de bună calitate, pentru a rezista traficului greu. Vechiul covor asfaltic a fost turnat cu bitum de slabă calitate, ceea ce a permis deteriorarea rapidă a infrastructurii stradale din această zonă a municipiului. Frontul de lucru este impresionant, deoarece pentru realizarea investiției au fost aduse zeci de utilaje și camioane grele. Intrarea principală în incinta hipermarketului Kaufland rămâne blocată, accesul făcându-se în continuare numai din strada care trece prin spatele marelui complex comercial. 

Ziua Internaţională a Romilor s-a sărbătorit şi la Câmpina

În 1971, la Londra, a avut loc primul Congres Internaţional al Romilor, unde s-a decis sărbătorirea Zilei Internaţionale a Romilor în fiecare an, la începutul lunii aprilie, mai exact, pe 8 aprilie.  Tot atunci a fost adoptat, ca imn internaţional al romilor cântecul “Gelem, gelem” (”Umblăm, umblăm”), cântat de cântăreaţa şi actriţa Olivera Vuco în cunoscutul film iugoslav “Am întâlnit şi ţigani fericiţi”. Două decenii mai târziu, la Congresul Mondial al Romilor din aprilie 1990, Comisia Lingvistică a Uniunii Internaţionale a Romilor a oficializat alfabetul internaţional standardizat al limbii romani, decizia fiind semnată de 17 specialişti în domeniu, din diferite ţări, în prezenţa unui observator al UNESCO. În anul 2002, de 8 aprilie, s-a sărbătorit jubileul milenar, reprezentând 1000 de ani de atestare a romilor în Europa. Autorităţile comuniste (pe vremea cărora nu li se recunoştea romilor decât denumirea de ţigani), nici nu i-au persecutat pe romi, dar nici nu i-au ajutat prea mult să iasă din sărăcie. După Revoluţia din 1989, noua orînduire socială nu a pus ordine în viaţa romilor, aşa cum nu a pus ordine nici în viaţa majorităţii locuitorilor acestei ţări (români sau alte etnii minoritare). Târziu, pe 22 martie 2006, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 66 pentru consacrarea zilei de 8 aprilie ca „Sărbătoarea etniei romilor din România”. Conform unei prevederi a acestei legi, „Ministerul Culturii şi Cultelor, autorităţile administraţiei publice centrale, cu atribuţii în domeniul asigurării egalităţii de şanse şi al combaterii discriminării, celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale pot sprijini material şi financiar organizarea de manifestări publice şi a unor acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile”. Prevalându-se de această normă juridică permisivă (ce nu obligă, ci numai recomandă), reprezentanţii municipalităţii au tot amânat finanţarea unor manifestări ocazionate de sărbătoarea romilor, până anul acesta, când s-au găsit bani, iar Consiliul Local a alocat 6000 de lei pentru acest eveniment, care s-a organizat pentru prima oară în oraşul nostru, desfăşurându-se într-o ambianţă mai mult decât decentă. 

15 milioane de romi europeni
De pe site-ul popoloromani.blogspot.ro, dedicat etniei sosite acum un mileniu în Europa tocmai din nordul Indiei, am aflat lucruri interesante şi mai puţin cunoscute. Astfel, ţiganii ar reprezenta denumirea generică pentru mai multe grupuri etnice a căror istorie a fost marcată de nomadism, cum ar fi romii, domii, ienișii, nomazii irlandezi și scoțieni etc. În Europa, se estimează că trăiesc între 12 şi 15 milioane de romi. Cei mai mulţi în România, Bulgaria, Macedonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Spania, Franta, Grecia și Serbia. Se presupune că numele de “țigani” (zingari, tsigans, zigeuners, cigani, cikani în alte limbi) provine din grecescul athinganoi, (tradus: “a nu se atinge”), numele unei secte din Bizanț care practica izolaționismul, cu care romii au fost confundați. Alți termeni folosiți in alte limbi sunt cei derivați din termenul “egiptean”, respectiv “gypsy”, “gitano”, etc și se bazează pe faptul că în evul mediu se presupunea că originea țiganilor ar fi fost din Egipt. Limba romilor face parte din ramura indo-ariană a familiei de limbi indo-europene, fiind similară cu alte limbi indiene precum hindi. Limba ienișilor este o limbă germanică.

O etnie cu probleme
Chiar dacă din statisticile oficiale nu reiese acest lucru, s-ar părea că romii sunt azi mai numeroşi decât maghiarii, deci reprezintă cea mai numeroasă dintre etniile minoritare din România. Pentru că foarte multe familii de romi trăiesc sub pragul sărăciei, incluziunea socială a romilor este o problemă şi în România. De fapt, romii (sau rromii), reprezintă astăzi etnia cu cele mai multe probleme din întreaga Europă. În România, ei sunt cea mai problematică etnie încă dinainte de înfiinţarea statului român modern, prin unirea Principatelor sub domnitorul Al.I. Cuza. Romii au fost eliberaţi cu câţiva ani înaintea Unirii Principatelor, la început în Moldova, apoi şi în Ţara Românească. În februarie 1856 se elibera ultima categorie de robi din Ţara Românească, cea a ţiganilor aflaţi în proprietatea particularilor, prin ”Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti”. Cu doar câteva luni înainte de această dată, o lege similară se dăduse şi în Moldova. Era sfârşitul unui proces care începuse cu aproape 15 ani înainte. Din nefericire, odată cu eliberarea din robie, acum peste un veac şi jumătate, romii nu au ştiut ce să facă cu libertatea. Aşa cum mulţi dintre ei nu ştiu ce să facă nici azi cu libertatea. Nu au putut să se adapteze capitalismului nostru timpuriu, de acum 160 de ani, așa cum nu ştiu, cei mai mulţi dintre ei, nici astăzi să se adapteze capitalismului modern, mult mai sofisticat şi mai ostil celor care nu au pregătiri profesionale de înaltă calificare. 



Sărbătoarea romilor din Câmpina
Vineri, în parcarea de la Casa Tineretului, câteva sute de persoane (romi, dar și români), au participat la sărbătoarea romilor. Au participat reprezentanți ai Partidei Romilor din Câmpina, dar și de la Ploiești. Din partea administrației publice locale au venit primarul Horia Tiseanu și mai mulți consilieri. Manifestare a fost deschisă cu imnul romilor. În continuare, sub un cort special amenajat, trei formații îndrăgite au cântat cântece lăutărești (ca să nu le zicem țigănești, deși termenul nu are mereu sens peiorativ, iar Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu ne-ar putea amenda niciodată dacă, de exemplu, scriem despre produsul ”mușchi țigănesc”). 


Muzica a încălzit atmosfera atmosfera, iar romii prezenți, cu mic cu mare, au încins-o de-a dreptul prin dansuri specifice. Pentru că fără ei atmosfera nu ar fi fost completă, au fost prezenți numeroși comercianți de gablonzuri, jucării, dulciuri, coșuri cu nuiele, mături, linguri de lemn. „Există mai multe comunități mici în Câmpina. Toți sunt integrați, copiii merg la școală, părinții muncesc sau fac comerț, familiile primesc ajutoare sociale. Pe viitor, vrem să facem un proiect prin care să-i ajutăm să intre în legalitate cu locuințele, cu autorizațiile, pentru a avea un acoperiș sigur deasupra capului”, a declarat primarul. Unul dintre liderii romilor, Gavriș Lingurar, președintele executiv al Partidei Romilor Câmpina, ne-a declarant următoarele: ”Ne bucurăm că și la Câmpina am ajuns să sărbătorim Ziua Internațională a Romilor. După 10 ani de la proclamarea acestei sărbători în România, prin lege. Suntem mândri că suntem romi și că am putut organiza acest eveniment cu sprijinul municipalității, fără de care ne-ar fi fost greu. Așa cum a subliniat și dl primar, autoritățile locale au făcut multe pentru comunitățile romilor din Câmpina, dar ajutorul trebuie continuat, pentru că mai avem mult până la o incluziune socială totală. Fiindcă bugetul local este limitat, singura șansă a noastră, singura modalitate de ridicare a nivelului nostru de trai rămân programele cu finanțare europeană. Statul român nu ne discriminează, ba dimpotrivă. 


Dar, din nefericire, toată etnia noastră este judecată de multă lume după faptele antisociale ale unor romi cu care nu putem fi de accord. Pentru câțiva cosângeni nefericiți inadaptabili, nu ar trebui să fie stigmatizată întreaga etnie. În istoria noastră milenară, multe generații au purtat secole de-a rândul stigmatul robiei celei mai înjositoare, o robie în care țiganii, cum erau denumiți strămoșii nostri, erau obligați să facă cele mai umilitoare munci. În sărăcie, în umilință, în deznădejde, așa au trăit strămoșii noștri timp de un mileniu. Acum 150 de ani ne-am câștigat eliberarea din robie, dar asta a însemnat numai o umilință în minus din multele umilințe pe care au continuat să le sufere romii. În 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat România Mare, a fost citit și un memoriu semnat de 22 de reprezentanți ai etniei, prin care țiganilor români le era garantată egalitatea în drepturi cu ceilalți cetățeni ai României. Promisiunea nu a fost însă respectată, iar romii au continuat să ducă o viață la fel de grea. După anul 2000, putem spune că nivelul de educație al romilor s-a îmbunătățit, mulți copii de romi terminând o facultate. Mai avem un drum lung de străbătut, dar nu ne pierdem speranța că vom reuși.” 

Alexandru Blanck de vorbă cu general (r) Constantin Cândea: „Nimic nu-i mai de preţ decât o viaţă de familie în armonie”

Într-o dimineaţă însorită de primăvară, ce poate fi mai plăcut decât să stai de vorbă, în faţa unei cafele, cu un vechi prieten, bucurându-te în acelaşi timp de imaginea unei grădini frumoase şi îngrijite, aşa cum numai în curtea unui adevărat gospodar poţi vedea? Conversaţia curge natural şi este la fel de plăcută ca persoana ce stă în faţa mea: general în rezervă Constantin Cândea.



- D-le general, ne cunoaştem de o viaţă, dar sunt sigur că cititorii noştri nu cunosc prea multe despre dvs. şi ar vrea să cunoască OMUL Constantin Cândea. Deci, cine sunteţi dvs.?
- Provin dintr-o familie cu patru copii de pe Valea Hartibaciului, satul Ilimbav, judeţul Sibiu. Tata a fost muncitor la Gaz Metan, mama casnică. Am urmat cursurile liceale în oraşul Avrig, apoi Şcoala Superioară de Ofiţeri de Poliţie din Bucureşti. La absolvirea şcolii am fost repartizat în Prahova, şef al biroului de circulaţie din Câmpina. După ce m-am căsătorit, m-am transferat la Şcoala de Subofiţeri de Poliţie din Câmpina şi am urcat treptele ierarhice de la simplu profesor la director al şcolii şi apoi şef al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova. Am urmat şi gradele militare, de la simplu elev la cel de Chestor, respectiv General de Brigadă.
- Cei care vă cunosc ştiu că sunteţi un adevărat cavaler, atent şi amabil cu cei din jur, dar pentru dvs. noţiunea de „cavaler” mai are un sens. Despre ce este vorba?
- Într-adevăr, în anul 2002, preşedintele ţării mi-a conferit Ordinul „Virtutea Militară în grad de Cavaler” pentru servicii deosebite aduse societăţii. 
- Cunoscându-vă ca un om activ, sunt sigur că după pensionare nu aţi putut sta degeaba. Am văzut la intrare o firmă de mediere. Ce este medierea şi ce este un mediator?
- Permanent am trăit cu convingerea că viaţa în armonie, pace şi bună înţelegere aduce beneficii tuturor. Iată de ce, după pensionare, am ales profesia de mediator. Medierea este o modalitate de soluţionare a conflictelor dintre oameni pe cale amiabilă, folosind o persoană calificată - mediatorul, fără ca aceştia să mai ajungă în tribunal. Este o procedură umană, pe cât de simplă, pe atât de eficientă pentru armonia socială.
- Ce înseamnă pentru dvs. un prieten?
- Persoana care te preţuieşte pe tine ca om, nu pentru statutul tău, persoana care varsă cu sinceritate o lacrimă când eşti în necaz şi ştie să zâmbească şi să se bucure pentru binele tău. Prietenia e un dar divin prin care sufletele oamenilor se îngemănează. 
- Menţionaţi trei calităţi pe care le apreciaţi la un om şi trei trăsături pe care le detestaţi.
- Apreciez sinceritatea, cinstea, hărnicia, detest minciuna, prefăcătoria şi corupţia.
- Sunteţi un bun familist? Convingeţi-mă!
- M-am îndrăgostit de soţia mea când aveam 22 de ani şi am rămas îndrăgostit de ea până în prezent. Pe amândoi ne caracterizează statornicia, buna înţelegere şi corectitudinea. Ne consultăm permanent în ceea ce facem şi în luarea deciziilor. După părerea mea, nimic nu-i mai de preţ decât o viaţă de familie în armonie. 
- Dvs., ca şi mine, doi câmpineni „adoptaţi”, născuţi în alte oraşe, puteaţi pleca din Câmpina într-o funcţie mai înaltă. Eu nu am plecat din dragoste faţă de câmpineni. Pentru dvs. care a fost motivul?
- Venind în acest oraş am rămas plăcut surprins să întâlnesc oameni calzi, curtenitori, binevoitori, oameni pe care am început încet, încet, să-i îndrăgesc, să-i preţuiesc şi repede m-am considerat unul de-al lor. De-a lungul timpului au fost numeroase propuneri de a ocupa funcţii în Bucureşti şi în alte judeţe, dar am rămas în Câmpina, credincios familiei, locuinţei mele, oraşului şi locuitorilor săi. 
- Vă place oraşul? Enumeraţi trei lucruri care vă plac şi trei care vă displac.
- Îmi place zona în care este amplasat. Este un oraş liniştit, luminos, cu mult soare, în care iernile sunt blânde şi verile puţin toride. Nu-mi plac gropile din asfaltul străzilor, gropi ce dăinuie în unele locuri de mulţi ani, lucrările pe străzi, care tergiversează în finalizare, nu-mi place haosul de autovehicule care tinde să pună stăpânire pe oraş. 
- Credeţi că zodia în care v-aţi născut vă reprezintă?
- Foarte mult. Sunt Vărsător, deci tenace, statornic, spirit inventiv, cu iniţiativă, cooperant, dornic de adevăr şi dreptate. 
- Dacă aţi putea schimba ceva în felul dvs. de a fi, care ar fi acel lucru?
- Aş reduce stările emoţionale, întrucât consum multă energie pentru a le controla. 
- Ştiu că vă place să citiţi. Am văzut în casa dvs. o bibliotecă cu mii de volume. Care este cartea ce v-a impresionat sau marcat cel mai mult? Dar ultima carte citită?
- Cartea ce m-a fascinat şi pot spune că mi-a marcat pozitiv viaţa şi cariera este „Dincolo de vârf” de Zig Ziglar. Acum abia am terminat de studiat „Psihologia mediatorului”, precum şi cartea motivaţională „Foloseşte-ţi mintea pentru a te îmbogăţi” de Napoleon Hill.
- Aveţi o culoare preferată sau o combinaţie de culori?
- Da, albastrul şi îmi place în combinaţie cu roşu. 
- Ce anotimp vă place şi de ce?
- Primăvara, pentru că este anotimpul renaşterii, al bucuriei şi al „muzicii” naturii.
- Ce floare vă place?
- Trandafirul, deşi înţeapă; avem acasă peste 30 de tufe de trandafiri din diferite specii şi culori. 
- Ştiu că vă place să gătiţi. Ce ştiţi să faceţi şi care este mâncarea preferată?
- Mămăliguţa cu tochitură, cu brânză, la cuptor, fasolea cu ciolan afumat şi bineînţeles, sărmăluţe cu mămăliguţă.
- Sunteţi un om răbdător? Aveţi obiceiul de a-i asculta pe cei din jur? Credeţi că un „Consiliu al Înţelepţilor”, format din oameni în vârstă din diferite domenii, ar contribui la hotărâri mai bune ale Consiliul Local şi ale primarului?
- De-a lungul timpului, actul meu managerial s-a bazat pe ascultarea membrilor echipei. Am aplicat metoda brainstorming-ului, iar aceasta a constituit cheia în luarea deciziilor corecte. Ideea unui astfel de consiliu este extrem de bună şi eu unul aş folosi-o cu siguranţă. Cred, de asemenea, că ar fi deosebit de util şi un „Consiliu de al Tinerilor”. 
- Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa dvs.? Dar cea mai nefericită?
- Cea mai fericită a fost ziua în care m-am căsătorit, iar cea mai nefericită - excluzând evenimente tragice -, ziua în care am fost trecut în rezervă prin pensionare. 
- Ce sentiment v-a încercat în ziua aceea?
- Un sentiment de inutilitate, dar mi-am revenit repede. 
- Ce pasiuni aveţi? 
- Găsesc plăceri în a face lucruri pe care nu le-am putut face fiind în activitate. Zugrăvesc, pun faianţă şi gresie, filmez şi realizez filme cu ajutorul calculatorului, scriu câte o lucrare sau articole pentru unele publicaţii, grădinăresc şi îmi place foarte mult să îngrijesc florile. 
- Aveţi un animal de companie?
- Avem o familie de căţei de talie mică, Cocolino, Betty şi Pretty, la care ţinem foarte mult. 
- Dacă n-aţi fi ales cariera de militar, ce aţi fi dorit să deveniţi?
- Inginer. Am urmat liceul la secţia reală şi avem înclinaţii spre tehnică. Nu a fost să fie! 
- Ce întrebare care nu v-a fost pusă aţi fi dorit să vă fi fost adresată?
- Dacă am copii. Şi răspunsul este nu, nu am! Aşa a vrut Dumnezeu. 
- Vă mulţumesc pentru ospitalitate şi felicitări soţiei dvs. pentru alegerea unui astfel de partener de viaţă! 
- Vă mulţumesc, dar norocosul am fost eu!
Alex. BLANCK

Vernisaj Dan Platon la comemorarea a 10 ani de la moartea artistului

O parte dintre lucrările din ciclul „Ferestre”, aparţinând unuia dintre cei mai valoroşi şi mai apreciaţi pictori români, Dan Platon (1931 – 2006), au fost expuse la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, joi, 7 aprilie, în cadrul unui vernisaj care a reunit un număr mare de artişti plastici şi oameni de cultură, iubitori ai artei lui Platon. Lucrările vor rămâne expuse aici timp de o lună, pentru a da astfel ocazia iubitorilor de frumos să ia contact cu opera artistului. 


Expoziţia realizată cu sprijinul Consiliul Judeţean Prahova şi al Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” este rodul colaborării dintre muzeul câmpinean şi Galeria Mav D’Art prin artistul plastic câmpinean Alfred Dumitriu, cel la insistenţele căruia s-a organizat acest eveniment al cărui scop a fost comemorarea a 10 ani de la moartea marelui pictor. Întrebat ce a însemnat Dan Platon pentru domnia sa, Alfred Dumitriu a răspuns: „Un înger care mi-a dăruit toată bucuria, toată starea pe care o am în spaţiul pe care îl locuiesc. Casa mea are pereţii plini cu lucrări Dan Platon şi de fiecare dată găsesc ceva nou în aceleaşi şi aceleaşi tablouri”.


La vernisaj a participat şi fratele artistului, Alexandru Platon, care a rostit câteva cuvinte despre tablourile expuse. „Ciclul «Ferestre» reprezintă tot timpul vieţii lui artistice. A făcut nu ştiu câte zeci, sute de ferestre... Cred că a ales acest ciclu ca să aibă libertate de expresie, pentru că nu avea niciun termen de comparaţie! Greu putea găsi cineva ceva similar ca să poată face o comparaţie, să verifice prin filtre ideologice... Câte ferestre sunt? Nu ştiu! Dar cred că a ales titlul ciclului şi pentru că prin fereastră vine lumina!”
Despre expoziţie a vorbit şi profesorul dr. Christian Crăciun, cel care a şi scris câteva rânduri, reunite sub titlul „Privind fereastra”:  „Fereastra este un spaţiu intermediar, un mediu care separă, instituie de fapt, pe Aici de Dincolo, permite vederea, defineşte esenţa lăuntrului şi a exteriorului, dar şi a comunicării posibile/ obligatorii dintre ele. Transparenţa ei, este în sine, un miracol. Un oximoron pictural... Cam astfel de gânduri m-au bântuit contemplând «Ferestrele» maestrului Dan Platon. Om al solarităţii şi culorii intense, tema ferestrei îi pune probleme plastice deosebite. El nu prezintă pleonastic fereastra, spaţiul; nu priveşte pe fereastră un peisaj oarecare, ci vede plastic fereastra ca spaţiu geometric şi coloristic în sine. Plonjează oarecum spre ea direct, frontal, fără iluziile perspectivei...”. 
Prezent la manifestare, profesorul Alin Ciupală a afirmat, între altele, că „tablourile lui Platon sunt realizate pe un fond care te mută în altă lume, care te scoate din banalitatea cotidianului”, exprimându-şi, în acelaşi timp, consideraţia pentru mecenatul pe care l-a făcut şi îl face Alfred Dumitriu pentru Dan Platon.  
Andreea Ştefan

Ziua Mondială a Sănătăţii a fost marcată la Câmpina de către elevii Şcolii Postliceale „Louis Pasteur”

Anul 2016 a fost dedicat, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, DIABETULUI ZAHARAT şi în acest context, elevii Şcolii Postliceale „Louis Pasteur” din Câmpina au susţinut joi, 7 aprilie, la Casa de Cultură „Geo Bogza”,  mai multe lucrări menite să atragă atenţia populaţiei asupra riscului de a dobândi această boală.


Sub îndrumarea maiştrilor instructori şi a profesorilor şcolii, invitaţii au audiat lucrările expuse şi au învăţat care sunt elementele de risc major în diabet, dar şi care sunt măsurile pe care trebuie să le ia o persoană bolnavă de diabet astfel încât să ducă o viaţă „aproape normală”.


Diabetul zaharat este una dintre cele mai răspândite boli cronice netransmisibile şi cea mai frecventă boală endocrină. Se caracterizează prin tulburări ale întregului metabolism, în special ale metabolismului glucidelor şi prin complicaţii care afectează ochii, rinichii, nervii şi vasele de sânge. În esenţă, diabetul zaharat este o boală în care organismul nu produce destulă insulină sau nu o foloseşte eficient. Cauzele diabetului zaharat sunt elucidate doar parţial. Pe de o parte, se ştie că apariţia ambelor tipuri de diabet este legată într-o oarecare măsura de factori ereditari, genetici. Pe de altă parte, factorii de mediu joacă şi ei un rol important. 
In functie de cauze, diabetul se împarte în diabet zaharat primar şi diabet zaharat secundar. Atunci cand nu există nicio altă boală asociată, vorbim de diabet zaharat primar.
Prof. Natalia Enache

Premii pentru balerinele Câmpinei

Micile balerine de la Clubul de dans din Câmpina ce poartă numele coregrafei care îl şi conduce, Dorina Popa, devin din ce în ce mai cunoscute în lumea competiţiilor de profil, adunând premii peste premii. Ultimele diplome cu care şi-au îmbogăţit palmaresul au fost câştigate la Concursul Naţional de Dans Clasic şi Contemporan „Lebăda de Cristal”, care a avut loc în perioada 1-3 aprilie pe scena Palatului Copiilor din Bucureşti, pentru care au avut pregătite zece dansuri, şapte dintre acestea fiind premiate.


Duetul Andra Anghelache şi Andreea Geantă a obţinut locul I la secţiunea Lyric/Jazz, categoria 7-9 ani, cu dansul „Same Puls”, fetiţele aflându-se la prima lor apariţie scenică, după un an de zile de pregătire. În ciuda unei stări de sănătate necorespunzătoare, Teodora Şerban a urcat pe scenă fără să renunţe şi a dovedit că este o luptătoare, luând premiul al doilea cu „Dans Ţigan” din baletul „Esmeralda”, la secţiunea Dans Clasic, categoria de vârstă 7-9 ani. Premiul al treilea, la secţiunea Dans Contemporan, categoria 10-12 ani, a fost câştigat de Erika Barbu cu dansul „Sand”. De asemenea, Erika a mai obţinut o menţiune cu dansul „Pizzicato”, la secţiunea Dans Clasic. Tot o menţiune a fost atribuită şi Alessiei Anghel, cu o variaţie din baletul  „Esmeralda”, secţiunea Dans Clasic, categoria de vârstă 10-12 ani. Premiul al doilea, cu o variaţie din „Cupidon” (Dans Clasic, 7-9 ani), a intrat în posesia Teodorei Morar.Ana Petrovanu, Iuliana Şerban, Daria Dumitrescu, Erika Barbu şi Ana Milu au câştigat premiul al doilea cu dansul clasic „Pas de Cinq”, la categoria 10-12 ani.
„Bravo fetelor de la grupul EN AVANT - Alessia Anghel, Daria Dimitrescu, Erika Barbu, Cătălina Dinu, Teodora Morar, Ana Petrovanu, Ana Milu şi Iuliana Şerban - pentru premii, apariţie scenică, dăruire şi muncă! Nu e rău! Dar cu muncă şi ambiţie vom putea să facem mult mai mult şi mai bine. Încerc sa descopar printre fetiţele nou venite la balet noi talente, precum cele două premiate, Andra Anghelache, de 6 ani şi Andreea Geantă, de 8 ani" - a declarat coregrafa Dorina Popa.
Concursul nu a fost deloc uşor, concurenţa fiind acerbă, iar pretenţiile juriului mai mari faţă de ediţia anterioară. 
Scopul Concursului de Dans Clasic şi Contemporan „Lebăda de Cristal”  este de a aduce în lumina reflectoarelor frumuseţea dansului, dar şi de a oferi posibilitatea de afirmare atât a elevilor cât şi a profesorilor.
Andreea Ştefan

O prietenă a Câmpinei, strălucitoarea actriţă Elvira Godeanu

În anii ’80 devenisem un apropiat al doamnei Olimpia (Pia) Crăciun, pe care o vizitam aproape zilnic. Era o persoană cu o ţinută deosebită, cu o cultură vastă, cu maniere alese şi cu bogate amintiri despre Câmpina. Familia sa venise în oraşul nostru la sfârşitul secolului XIX, tatăl său, Ion Crăciun, înfiinţând prima librărie din localitate. Mai târziu, cele trei fete ale sale, Olimpia, Maria şi Irina, au amenajat o librărie – anticariat, în care găseai toate noutăţile editoriale din ţară şi din străinătate. În cartierul Câmpiniţa, vizavi de casa pictorului Grigorescu, au ridicat o vilă în stilul castelului Balcic, înconjurată de un vast rozariu, cu multe specii de trandafiri exotici. Vila Crăciun, plină de comori, de la pictură şi artă decorativă la costume naţionale, a fost preluată de stat şi pusă la dispoziţia ofiţerilor unităţii de securitate din parcul Istrati (actuala Şcoală de Poliţie), iar surorile Crăciun au fost mutate în 24 de ore la parterul vilei Dumitrescu, „Casa de zahăr” cum i se spunea, aflată la intersecţia Bulevardului Culturii cu strada Plevnei. 

În vila de pe Câmpiniţa au venit de-a lungul timpului multe personalităţi marcante ale culturii române, între care şi actriţa Elvira Godeanu (1904 - 1991), care le-a rămas surorilor o prietenă fidelă şi în ceasurile lor de cumpănă. Am cunoscut-o în casa doamnei Olimpia Crăciun, când deşi octogenară, era la fel de distinsă ca în tinereţe. Zveltă, înaltă, păstra pe chip urmele marii sale frumuseţi. Artista mi-a făcut onoarea ca împreună cu Pia Crăciun să mă viziteze acasă, ocazie cu care mi-a dăruit un manuscris semnat de Alexandru Kiriţescu – „Elvira Godeanu – artistă şi femeie”, pe care l-a însoţit şi de o dedicaţie foarte măgulitoare: „Profesorului Alin Ciupală, iubitor de «Teatru», cu admiraţie pentru aceste nobile sentimente. Elvira Godanu, 4 mai 1986, Câmpina”. Împreună cu doamna Pia Crăciun şi cu nepoata sa, Eugenia Gâşteanu, i-am întors vizita în apartamentul pe care îl avea vizavi de Biserica Albă de pe Calea Victoriei, într-un bloc construit de soţul ei, marele antreprenor Emil Prager (1888 – 1985). Apartamentul vast, cu mobilier în stilul epocii Art-Déco, era plin de tablouri de mari dimensiuni semnate de marii noştri pictori interbelici Francisc Şirato, Tonitza şi Iser, dar şi de fotografii care o înfăţişau în diversele roluri interpretate. 


Marea actriţă avea în acea perioadă 85 de ani şi fiind tot mai rar solicitată să joace, era destul de strâmtorată, trebuind să se limiteze la o pensie din care abia putea să-şi plătească coafeza, femeia care îi făcea menajul şi cheltuielile casei. 
Bine ar fi fost ca acest apartament, bine conservat, să fi fost transformat într-un muzeu memorial dedicat artistei care a făcut cinste teatrului românesc.
Elvira Godeanu avea amintiri fabuloase. Îmi povestea, între altele, ce succes a avut la Paris, unde atunci când intra după spectacol într-un local de noapte, publicul se ridica în picioare şi o aclama strigând: „La belle roumaine”. Însă, spre deosebire de alte actriţe românce care s-au stabilit la Paris şi au făcut o carieră impresionantă (Alice Cocea, Elvira Popescu, Marioara Ventura), ea nu a vrut să rămână în Franţa pentru că-şi iubea prea mult ţara. 
Elvira Godeanu se trăgea din Gorjul Olteniei, unde avea printre strămoşi un haiduc cu numele Godeanu şi unde există şi un munte cu acelaşi nume, zonă în care familia sa avusese mari proprietăţi şi unde actriţa îşi ridicase o casă de vacanţă. Între altele, mi-a povestit cât de îndurerată a fost când partenerul ei de teatru, excepţionalul actor Mihai Popescu, a murit tânăr şi a trebuit să-l conducă pe ultimul său drum. Avea, de asemenea, amintiri pitoreşti din turneele făcute prin ţară în compania lui George Vraca şi a altor mari actori. În timpul acestor convorbiri am comis o mare impoliteţe, o adevărată necuviinţă, pe care am regretat-o mult timp, dar pe care acum o socotesc utilă, pentru a lămuri o mare nedreptate care i se făcuse marii doamne. Mulţi iubitori de teatru fuseseră înclinaţi să creadă zvonurile care-i atribuiau o legătură amoroasă cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Când am întrebat-o despre acest lucru, a explodat spunându-mi: „Mi-am iubit şi respectat foarte mult soţul, cu care am avut vreme de ani şi ani o căsnicie fericită. Zvonurile murdare pe care le-am auzit şi eu mereu au vrut să lovească indirect în Gheorghiu Dej şi au fost lansate prin coafezele, manichiuristele şi croitoresele Anei Pauker, care împreună cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu complota să-l înlocuiască pe acesta de la conducerea partidului, acuzându-l între altele şi de imoralitate”. 
Atunci mi-a spus d-na Godeanu şi cât de impresionată a fost când, la 23 august 1944, după ce aviaţia germană a bombardat capitala distrugând Palatul Regal şi Teatrul Naţional, Emil Prager, văzând-o atât de îndurerată i-a spus: „Nu mai plânge, Elvira! Am să-ţi construiesc altul, mai frumos!” 
Prager, ca mulţi alţi oameni din elita românească, a fost arestat şi închis pentru o vreme. La presiuni venite din străinătate, a fost eliberat şi i s-a propus să emigreze. Cei doi soţi au refuzat să plece, dar la invitaţia prietenilor lor, au făcut multe excursii în străinătate, care le-au înseninat ultimii ani de viaţă. 

1956. George Calboreanu,Elvira Godeanu
şi Eugenia Popovici in "Apus de soare"
Ca să o cunoaştem mai bine pe Elvira Godeanu, care şi-a petrecut multe zile în oraşul nostru, în casa surorilor Crăciun, spicuiesc din biografia scrisă de dramaturgul Al. Kiriţescu: „Pentru că este mai mult decât un nume, o invitaţiune la toate fermecătoarele bucurii pentru mii şi mii de inimi. Aceste trei silabe dulci şi muzicale, El-vi-ra, au devenit atât de iubite şi de populare. Nume predestinat. L-a mai purtat o altă magiciană a scenei şi a frumuseţii, Elvira Popescu, dar aceasta ne-a părăsit. Astalaltă Elviră e a noastră şi rămâne a noastră, statornic şi pătimaş a ţării sale, cu toate solicitările care i-au venit de pretutindeni. Suntem prieteni de multă vreme (...) În prietenie am preferat amândoi eclipsele, tăcerile, apoi regăsirile cu noi surprize ale sufletelor, cu fiori, înnoite în contemplarea frumosului, cu atâta experienţă de artă adunată de fiecare din noi (...). Sunt apoi autorul căruia Elvira, în seri triumfale, i-a dăruit emoţii de artă de neuitat. Am fost apoi lângă Elvira într-o împrejurare sfâşietoare a vieţii sale, când o durere îngrozitoare ar fi izbutit s-o doboare, dacă arta ei şi conştiinţa profesională n-ar fi întărit-o. (...) O stea odată ajunsă la zenit în zadar te-ai străduit să-i refaci traiectoria. Cariera teatrală a Elvirei trebuie reconstituită după marile ei succese, începând cu «Tovarich» (Tovarăşul – n.r.) la Teatrul Comedia, când a creat rolul principal alături de Iancovescu, aproape în acelaşi timp când Elvira Popescu îl juca la Paris. Am citit cronicile teatrale din vremea aceea. Toate stăruiau asupra sensibilităţii artistei, profundul ei instinct dramatic, apoi se avântau în fraze lirice, celebrându-i strălucitoarea frumuseţe. Această frumuseţe care acordând femeii un prestigiu scenic neegalat, handicapează admirabila-i personalitate artistică. Mi-a spus odată după ce a citit o cronică dramatică «Iar începe cu frumuseţea mea! Doar ăsta e ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l releve. Frumuseţea şi iar frumuseţea!» După aceea, Elvira a jucat, la Naţional, «Casa Harwey» cu marea, foarte marea Marioara Voiculescu şi George Vraca, în regia neuitatului nostru Soare Z. Soare. Apoi «Aimée» tot cu George Vraca, care a însemnat un succes triumfal şi a consacrat-o definitiv ca mare artistă. După 23 august 1944, joacă la Teatrul Colorado în «Zaza». Luni de zile Bucureştiul s-a strivit în sala din strada Bursei, apoi provincia a aclamat-o într-un turneu care a rămas legendar. Elvira mi-a spus atunci «Zaza este o biată artistă de varieteu, un suflet de femeie rătăcită, pe care însă iubirea adevărată o răscumpără». În nici una din piesele interpretate de ea până atunci Elvira n-a dat măsura talentului ei divers, nuanţat, pitoresc, cu izbucniri de humor, de furie, de patimă, cu stridenţe adorabile şi apoi prăbuşiri de un patetism sfâşietor. A fost o creaţie completă, admirabil dozată, de la comedia de situaţii la drama interioară, de la hohotele de râs la lacrimi, publicul a fost tălăzuit de-a lungul celor mai pasionante momente dramatice. (...) Poate nici o altă artistă româncă nu e mai autentic a noastră ca Elvira. Olteanca aceasta din Gorj este atât de legată în toate expresiunile de viaţă românească, încât trebuie să pară ciudat că solicitată cum a fost de atâtea ispititoare eroine ale repertoriului străin, n-a şovăiat de câte ori a avut prilejul să joace în repertoriul original. Numărul de piese româneşti în care a apărut este considerabil: «Care din două» de Antoine Bibescu, «Şapte gâşte potcovite» a Claudiei Minulescu, «Escu» de Tudor Muşatescu, «Ion Anapoda» de George Mihai Zamfirescu, «Avram Iancu» de Blaga, «Cobaiul» de Teodor Scorţescu, până la «Atrizii» de Victor Eftimiu, «O noapte furtunoasă» de Caragiale şi «Norocul» de Valjean – ultima ei apariţie pe scena naţională”.


În continuare Al. Kiriţescu se referă la un mare succes al artistei noastre în «Dama cu camelii»: „În septembrie anul trecut treceam pe strada Bursei; deodată ieşind de la Teatrul Colorado, iat-o pe Elvira, în trandafiriu, cu capul gol, scuturându-şi buclele în razele aurii. Se opreşte, mă întreabă ce mai fac. «Sunt plictisit, îi răspund. Am început să lucrez la o versiune a mea din «Dama cu camelii», dar lucrurile au rămas baltă. Îmi pare rău!» Elvira mă priveşte drept în ochi, apoi scurt: «O joc eu!» După o lună începeau repetiţiile. Critica a celebrat cu unanimitate nemaiîntâlnită în presa noastră triumful Elvirei în rolul Margueritei Gautier. Au comparat-o cu cele mai mari interprete ale eroinei, cu Emma Gramatica. A alcătuit pentru Elvira un apogeu pentru cariera ei bogată în succese, dar ceea ce nu ştiu cei care au văzut-o doar pe scenă, de o eleganţă neegalată până la ea şi după ea, este prepararea miracolului de-a lungul repetiţiilor, tenacitatea dârză a Elvirei în căutarea mijloacelor de expresie cele mai potrivite. În repetiţiile izolate acasă cu Mihai Popescu, Elvira a muncit cu înveşunare strivind textul, frază cu frază, ca pe o poamă care trebuie să-şi dea până la urmă tot sucul şi parfumul! De câte ori nu mă trezea din somn, la două şi trei din noapte, telefonul Elvirei: «Sandule, ce ai înţeles tu prin replica asta?» Şi buimac încercam să-i împărtăşesc intenţiunile mele. Rar s-a întâlnit o conştiinţă profesională mai fermă, o disciplină personală mai crâncenă. Artista aceasta pe care Dumnezeu a copleşit-o cu darurile cele mai scăpărătoare de care vreodată s-a învrednicit o femeie, care putea să se lase legănată de deliciile unei existenţe de vis, este chinuită de o sete de perfecţiune fără răgaz. Şi nu numai pentru persoana ei, pentru că nimic egoist, nimi egocentric nu-i dictează apucăturile. La «Dama cu camelii» se ocupa de fiecare din colegele ei, le sfătuia, le rectifica până şi faldurile toaletelor. S-a îngrijit ca un impecabil decorator de prezentarea plastică a spectacolului, a adus pe scenă mobile, accesorii de acasă. «Dama cu camelii», care a făcut cinste teatrului românesc, o realizare de artă, îşi datorează succesul Elvirei. Dar de-a lungul cărei întinse tragedii, Dumnezeule, au avut loc repetiţiile şi premiera (...). Făptura pe care Elvira a iubit-o mai mult decât orice pe lume, mama ei, zăcea chinuită de o boală cumplită care nu iartă. Elvira venea la repetiţii lividă, cu ochii arşi de plâns, în anumite momente părea o biată halucinată orbecăind într-o suferinţă fără scăpare. Cei din jurul ei, în preajma premierei, o întreţineau cu minciuni penibile şi îngroziţi nu ştiam ce să mai născocim (...) până în ziua în care inevitabilul s-a produs. Elvira n-a ştiut nimic – catastrofa o învăluia însă, simţea dincolo de surâsurile noastre silite ceva groaznic, dar îi era frică să ne întrebe. Numai buzele ei murmurau convulsiv: «Mama, mama... spuneţi-mi ce e cu mama...» în vreme ce cabinierele îi potriveau cutele rochiei sale regale de catifea neagră din actul trei (...) Când nu se mai putea ascunde nimic, i-am spus. N-aş vrea să mai apuc ceasuri la fel.. Aş vrea să uit făptura aceea rigidă, lungită pe o bancă la Belu, străduindu-ne să o aducem în simţiri (...) pentru ca după două ore să o revedem în teatru, readusă în simţiri cu injecţii, supravegheată de medic, prin colţuri camarazii, femeile de serviciu, plângeau (...) Eram cu toţi în culise (...). Iat-o în toaleta albă a Margueritei cu bucheţelul în mâna înmănuşată până la coate. Ne apropiem, încercăm să-i spunem ceva. (...) Nu ne recunoaşte pe niciunul. Intră în scenă – un ropot de aplauze, ovaţii care cutremură teatrul, publicul care aflase îi dădea Elvirei cea mai directă, cea mai mişcătoare dovadă de simpatie – atunci nemaiputându-se stăpâni s-a clătinat, a început să plângă. Niciodată n-a jucat mai convingător. Era o durere neîntreruptă (...). Fiindcă deşi i s-a propus, Elvira nu a vrut să întrerupă spectacolul. Avea o mare răspundere faţă de teatru, care investise mari sume de bani în montarea piesei.
Bucureştenii îi atribuiau unanim Elvirei atributele de «vampă sută la sută». Se verifică şi în cazul acestei mari artiste înclinaţiunea populară de a-şi împodobi idolii cu atribute exorbitante, care să desăvârşească marea lor nevoie de mituri aurite. Nimic mai departe de adevăr. Elvira era femeia cea mai simplă, cea mai graţioasă, cea mai cordială de pe lume. I s-au pus şi i se pun în seamă aventuri senzaţionale – ea, care ştie tot ce se spune despre persoana ei, râde cu râsul ei fraged, cu o observaţiune spirituală, fiind posedată cu un dar al humorului adorabil. Un lucru o deosebeşte însă de marea majoritate a femeilor, este cultul prieteniei, prieteniei nu întemeiată pe o lungă obişnuinţă, dar pe identitatea de năzuinţi şi de simţiri şi aceasta pe tărâmul care îi este cel mai drag, al artei sale. Şi e bună – nespus de bună. Ajută în dreapta şi în stânga fără ca nimeni să afle. Acum două luni s-a întors de la vila ei din munţi, din Gorj, cu inima frântă. La Bucureşti nu ne dăm seama ce înseamnă seceta de anul acesta. E îngrozitor! Ardeau munţii Gorjului. (...) Pentru a face binele nu cruţă nici osteneală, nici cheltuieli. S-a deplasat de trei ori în provincie să adune fasole pentru protejatul ei. (...) Apoi camarazii şi camaradele în nevoie, de câte ori n-au primit ajutorul discret al Elvirei. Câte toalete de-ale ei nu au îmbrăcat artistele mai tinere cari altminteri nici n-ar fi putut apare pe scenă. S-a spus cât trebuia şi mai mult decât trebuia despre frumuseţea Elvirei. Fascinaţia orbitoare ce se desprinde din toată făptura ei, din privirile ei, dintr-un surâs sau dintr-un gest. (...) Apariţia ei pe scenă în lume, oriunde, lărgeşte şi iluminează cadrul. Toate acestea fac din Elvira o făptură unică. Publicul de teatru a încorporat-o în inima şi în memoria lui (...) Acum câţiva ani mă găseam la Paris. Străbăteam într-o dimineaţă Boulevard de Capucines cu Elvira Popescu. Am intrat împreună la Cafe Anglais (...) S-a făcut o tăcere desăvârşită. Furculiţele şi cuţitele au căzut în farfurii. La Bucureşti, când altă Elviră trece pe stradă sau apare la o premieră, se aud murmure: «Elvira, uite-o pe Elvira» Dar Elvira noastră, unică şi neasemuită”.
Această biografie romanţată a fost publicată mai târziu de Kiriţescu, în noiembrie 1946, în revista „Rampa”.
La distanţă de aproape 40 de ani, cunoscuta ziaristă Carmen Dumitrescu, publică în revista „Flacăra” un interviu cu actriţa, retrasă acum din viaţa artistică, cu titlul: „Totul în viaţa mea a fost la locul lui”, din care am extras câteva fragmente.


„Elvira Godeanu este nelipsită la premierele importante (...) Vine să vadă ce produce teatrul pe care l-a slujit o jumătate de secol. Am întâlnit-o cu flori, pentru actori, răsplătindu-i cu aplauze pe mai tinerii săi colegi, dăruindu-le buchetele ca o admiratoare. Întotdeauna e în rândul întâi la toate spectacolele. E numai energie şi spirit, încât refuz să cred că neuitata interpretă a lui Zoe din «O scrisoare pierdută» a trecut de câteva zile pragul celor 85 de ani. Zâmbetul său n-are nimic de a face cu vârsta. Cine l-a uitat să-şi amintească de Greta Garbo. A rămas tânără şi receptivă ca în anul debutului în «Burghezul gentilom». «Eram tânără, după fotografii şi frumoasă, alte calităţi n-am prea arătat, pentru că era... un rol fără cuvinte. În seara premierei înclinam din cap, zâmbeam şi cam atât» - mărturiseşte artista.

- N-aţi ars de nerăbdarea de a vi e auzi vocea? 
- Aveam 20 de ani şi toată viaţa înainte. Mi-am iubit profesiunea şi am vrut ca în ceea ce urma să fiu distribuită să fiu reală, adevărată. Teatrul se învaţă în lungi ani, care are mii de reguli şi secrete, pe care nu le-am aflat în Conservator. Nu este destul să fii talentat sau să ai acel fizic prin care mulţi speră că vor fi idolii publicului. Sunt multe necunoscute care trebuie aflate la vremea lor printr-o muncă disciplinată. 
- Numele dvs. rămâne în istoria teatrului naţional. Cei care v-au văzut vă confundă cu Zoe. 
- Nu am nici una din datele personajului». 
- Tocmai aici este arta transfigurării într-o altă fiinţă. 
- Am trăit această miraculoasă prefacere de sute de ori, dar Zoe este biruinţă comună: a regiei şi a interpretei.
- Câţi ani sunt de când vă confundaţi cu Zoe? 
- Sunt două date. Prima versiune a «Scrisorii pierdute» este semnată de Vasile Enescu în 1938, apoi cea esenţială, legată de contribuţia marelui om de teatru, maestrul Sică Alexandrescu, în 1942. Declar, pentru a nu ştiu câta oară, că n-am fost entuziasmată de propunerea lui Camil Petrescu, directorul Naţionalului, de a fi interpreta lui Zoe. Chiar l-am refuzat fără nicio speranţă. După câteva zile am plecat la mare pentru o scurtă vacanţă. În tren, vecinii de compartiment m-au întrebat ce pregătesc pentru stagiunea următoare. Şi aşa am ajuns la Zoe. M-au convins că aş fi o Zoe ideală. Am recitit textul şi am început să mă văd în rol, i-am spus lui Camil că accept. Ce a urmat, ştiţi...
- Un mare succes. Aţi fost o răsfăţată a cronicarilor, a publicului. S-a resimţit acest lucru în relaţiile umane?
- De fapt vreţi să mă întrebaţi dacă am fost o mofturoasă, dacă am avut aere de prinţesă. Niciodată! Am detestat comportarea actorului care se crede deasupra celorlalţi, pentru că s-a nimerit să aibă un pic de talent. Modestia, bunătatea, cumpătarea, simplitatea sau cum se spune la noi, la Târgu Jiu, să stai în banca ta, au fost în vederile mele. Am primit grădini de flori, am fost rechemată la rampă, am răspuns la tot felul de întrebări ale ziariştilor, s-a scris mult despre mine, dar eu m-am socotit doar o fiinţă norocoasă, pentru că am trezit interesul celorlalţi. Am simţit nevoia să învăţ mereu, să mă înconjur de oameni inteligenţi, să le ascult părerile. Mi-au displăcut superficialii, orgolioşii, încrezuţii. 
- Aţi rămas cu vreun of? Există ceva ce aţi fi vrut să jucaţi şi dintr-un motiv sau altul nu s-a împlinit?
- Tot ce am jucat mi-a plăcut, dar este un mic ghimpe. Tare aş fi vrut să fiu interpreta moşieresei din «Livada cu vişini» de Cehov. De aceea când am văzut-o pe Lucia Mureşan, frumoasă, perfectă în rolul pe care l-am visat, a fost o seară şi mai plăcută.
- N-aţi iubit anii...
- Ce vreţi să spuneţi? Vârsta mea a fost întotdeauna cunoscută!
- Nu în acest sens, nu aţi făcut casă bună cu matematica. Nu aţi avut memoria datelor!
- Nu! Soţul meu a păstrat toată viaţa ce a fost legat de cariera mea artistică. Cu o mare atenţie el a adunat în albume cronicile, rolurile, fotografiile din diverşi ani.
- Atunci puteţi să-mi spuneţi cu precizie ce făceaţi în vara lui 1942?
- Pe dinafară, nu. Dacă deschid unul din aceste albume şi caut 1942, ce găsesc? Cu toată desfăşurarea războiului, Teatrul Naţional era în turneu. Eram la Sibiu. Ne apropiam de finalul actului al treilea din «Aimee» şi o sirenă crânenă a frânt spectacolul. Publicul îngrozit se înghesuia către ieşire. Eu, cu un curaj de care sunt uimită ori de câte ori îmi amintesc, am încercat să-l opresc: jucăm mai departe, rămâneţi cu noi! Eram pierită de emoţie, dar cu un calm aparent am reluat scena întreruptă. Spectatorii deşi speriaţi, cu o ureche mereu atentă la ce se întâmpla în stradă, m-au ascultat. Aplauzele de la sfârşitul spectacolului veneau de pe scenă pentru ei, din sală pentru noi. A fost o seară neobişnuită şi întotdeauna o aleg ca pe cea mai puternică amintire, îmbinare între trăirea autentică scenică şi ralitatea crudă a vieţii. 
- Nu v-ar tenta reapariţia pe scenă sau într-un film?
- O, nu, pentru că spectatorii ar vrea să întâlnească pe actriţa de acum 20 de ani. Vă mulţumesc că v-aţi gândit aşa de frumos la mine. E foarte mult. Îmi crează o stare sufletească specială. Dar eu trăiesc acum cu amintirile mele dragi, cu anii strălucitori care m-au făcut fericită. Totul în viaţa mea a fost la locul lui. Talentul este o mare binefacere şi am avut noroc pe scenă şi în viaţa mea particulară. 

Am simţit îndemnul să n-o trezesc din amintirile ei, care oricât le-ar împărţi cu noi sunt numai ale ei. O viaţă care a dăruit alora multe bucurii”.

Iată cum surorile Crăciun au adus în oraşul nostru şi au găzduit în somptuoasa vilă din cartierul Câmpiniţa, două regine: pe glorioasa Regină Maria a României Mari şi pe superba regină a scenei româneşti, Elvira Godeanu.
Alin Ciupală