11 mai 2016

Literatura de frontieră

A apărut nr. 4 din acest an al revistei lunare de literatură şi artă „Acolada”, editată sub egida Uniunii Scriitorilor din România. În sumar, la rubrica „Scriitori şi teme – literatura de frontieră”, scurte cronici semnate de criticul literar Constantin Trandafir, referitoare la cele mai recente apariţii editoriale ale scriitorilor câmpineni şi din zona Câmpina, Florin Frăţilă (volumul „Pacienţii politici”) şi Serghie Bucur (volumul „Neantul”).

Pacienţii politici ai lui Florin Frăţilă
Gazetarul Florin Frăţilă are înainte de orice vocaţie literară. Prima cunoştinţă pe acest traseu a fost poezia. Nu în felul în care vin cei mai mulţi tineri cu încropiri pentru a se vedea dacă pot intra pe câmpiile lui Parnas. Nici cu surprize ale ieşirii din comun. Simplu şi promiţător. Ca să aud că s-a făcut publicist până la gradul de întemeietor de ziare şi reviste. Acum e drept că un gazetar autentic trebuie să fie şi un bun literat. Cine scrie la ziar, fără fler de onest observator şi fără scriitură, e un biet sau un mizerabil scârţa-scârţa pe hârtie. Ori chiar dacă are „mână” dar nu caracter, e un partizan fanatic.


Florin Frăţilă e un scriitor la gazetă, iar cărţile lui sunt la graniţa literaturii de frontieră. Aşa este şi Rămân să dispar printre ai mei, şi acum Pacienţii politici (Fundaţia culturală Libra), dar bisturiul lui se numeşte condei observator. Îşi alege un moto al cărţii din Nichita Stănescu şi altele, în cuprinsul tabletelor diaristice, înţelegând cum „convorbirea” are loc într-un context dialogic la care participă şi personaje de elită („vorba lui Cioran”, „cum spunea Ţuţea”). Când şi când citatul înviorează, devine un argument (totdeauna semn al politeţii), fără de care textul ar fi ca o conferinţă despre o călătorie fără proiecţii sau ca un tratat de anatomie fără planşe. Şi face lectura mult mai plăcută. Uneori apare şi câte un PS revigorator, că-ţi vine să-l citeşti de mai multe ori decât însuşi textul şi să-l judeci cu adâncire şi relaxare. Vivacissimo, pianissimo.
Şi deşi pacienţii politici n-au niciun haz, realitatea devine ca o poveste sau ca o scenetă teatrală. D’ale liberalilor e desigur caragialescă, în acte teatrale şi cu eroi recognoscibili. Comicul e umoristic, vreau să spun că nu satira primează, ci ironia.
„Acţiunea se desfăşoară într-o zi de marţi la orele 17 trecute fix, în sediul PNL, sub privirile iscoditoare ale înaintaşului Brătianu, din tabloul agăţat pe peretele dinspre apus.
 Pe uşa partidului îşi fac apariţia liberalii mai vechi şi mai noi, câţiva băgători de seamă, printre care unu sau doi trimişi special de la alte partide şi în cele din urmă onorabilii deţinători de funcţii în biroul politic.
Se aprind ţigări şi se formează bisericuţe, după simpatii. Zumzetul vocilor se accentuează până în momentul în care, de undeva, din sala de şedinţă, se aude vocea hotărâtă a celui mai însărcinat liberal al organizaţiei, secretarul, trezorierul, vicepreşedintele, membru în Biroul judeţean şi şeful tuturor campaniilor electorale, Dănilă”
Dănilă: – Haideţi, lăsaţi ţigările şi sporovăiala inutilă! Domnul preşedinte a spus să înceapă şedinţa! (…)
Vigu (uitându-se în sală, să vadă audienţa): Dănilă, fă o mică prezenţă. Suntem statutari?
Dănilă (notând în agendă şi numărând): Păi, dacă vine şi dna Rodiana, suntem aproape toţi.
Vigu (luându-şi aerul de şef de partid): Bună ziua la toată lumea. Se pare că la unii nu e chiar aşa bună. Încă nu au ajuns la şedinţă… Au treburi mai importante, dar ce să mai comentez, obicei prost…
Dănilă (intervine şi completează, dând din cap cu convingere): Românesc, domnu’ preşedinte… obicei prost”. Etc.
Întreg tabloul politic ţine de teatrul absurd. Personajele reale, uşor caricaturizate: Anghela Merkel, nea Nelu, Simona Senzual. „Ixuleştii” îşi pierd firea, se „îmbolnăvesc”, devin „ţâfnoşi”, „paranoici”, „ipocriţi”, vicleni, unul e cu „nasul pe sus” altul „nebun de legat”. O pacientă îl gratulează pe un pacient cu atributul „fripturist”, iar pe altul îl numeşte „târâiebrâu”. Când nici medicul curant (alias Florin Frăţilă) nu mai înţelege sau se preface că nu înţelege, îi cere părerea fostului profesor de filosofie, care îl sfătuieşte să fie echidistant şi cu bisturiul la îndemână.
Adevărat, „toate lichelele împreună formează un sistem”, dar e bine ca acest sistem să fie dat în vileag prin ironie, pe de o parte, şi prin conexiuni empatice pe de altă parte. Aşa cum se întâmplă când scrie despre nonvalorile care, spune Florin Frăţilă, cerşesc bani ca să-şi publice maculatura (şi, din păcate, unii primesc pe criterii absolut lipsite de sens cultural). Simpatiile autorului se îndreaptă către valori, fără pedanterie livrescă: Victor Hugo, Dostoievski, Octavian Goga, Dr. C. I. Istrate, Constantin Noica, Marin Preda, Petru Dumitriu (Cronica de familie), Octavian Paler, Andrei Pleşu. Consemnează evenimente precum vizita regelui Ferdinand la Câmpina, sindrofia pentru nonagenarul Mircea Ionescu-Quintus, lansarea filmului Intre dealuri de Cristian Mungiu.
Aşteptăm şi alte momente jurnalistice în care să funcţioneze factorul literar şi, după aceea, să urmeze literatură în sensul consacrat al cuvântului. Tânărul Frăţilă are „documente” şi capacitate ficţională.

Neantul lui Serghie Bucur
Se subintitulează Colaj despre suferinţă. Şi cu precizarea „– Primul roman despre sida-hiv România”. Fiind şi critic literar, când scriu despre o carte, intră în preocupările mele literatura. În cazul de faţă se pronunţă de pe copertă cuvântul „roman”. „Neant”, „suferinţă”, „sida-hiv” sunt termeni care depăşesc puterile mele. Am citit să văd ce anume e roman, mai ales că Serghie Bucur a publicat un foarte bun roman istoric, Apter, la editura Minerva, roman istoric despre Bălcescu şi vremea lui, cu o tehnică narativă nouă, ingenioasă. Începusem să mă gândesc prea departe la Hadrian de Marguerite Yurcenar şi la Idele lui Martie de Thornton Wilder. N-am înţeles de ce autorul a acceptat să apară în deschiderea cărţii imagini şi cu alte fotografii ale lui, împreună cu prietenii, la primărie. Cred că sunt depăşit de vremuri şi nu mai ştiu de relaţia dintre istorie şi contemporaneitate, dacă nu cumva situaţia e pur şi simplu grotescă.


În colajul său despre suferinţă, Serghie Bucur aduce în prim plan un caz real, familial, de boală şi moarte prin sida. Situaţia e tragică şi are darul de a copleşi inimile oricui, mai ales ale celor foarte sensibili din punct de vedere sufletesc, dar incapabili de emoţie artistică. Sigur, în acest caz provoacă lacrimi şi mânie. Tragedia antică, spune Aristotel, este aceea care stârneşte milă şi groază. Vocaţia artistică a autorului îl îndeamnă să se detaşeze oarecum, în spiritul distanţei estetice. A rămas cu buna învăţătură de a se documenta meticulos şi tocmai această detaliere intră în paradigmă narativă. Orice neliterat care ar fi scris această carte ar fi prăbuşit-o. Serghie Bucur ştie că împreună cu drumul spre moarte se află viaţa. „Neantul”, cum bombastic se spune, convieţuieşte cu cotidianul, cu cea mai palpabilă realitate: tablouri de familie, fabrica de cauciucuri, un meci de fotbal al „câinilor”, un film cu Tom Hanks (Philadelphia), scene de la Câmpina, Mislea, Castellon (Spania), din redacţii, „Cotidianul”, „Jurnalul Naţional”, „Valea Prahovei”, „Revista Nouă”. Personaje realtransfigurate, sincretism artistic, literatură-muzică-pictură- cinematografie, un livresc natural, autorul fiind un foarte bun pictor şi muzician, un meloman autentic: Kalman, Chopin, Eminescu, Rilke, Al Tudor-Miu. Îl surprinde plăcut o doctoriţă căreia îi „plac” Mozart, Telemann, Palestrina, Baba şi Kandinski, Llosa şi Dostoievski, Pavarotti şi Herlea, dar şi Tom Jones şi Klaiderman. Nu-i pedanterie livrescă, repet, autorul e un sincer îndrăgostit şi cunoscător de arte. Observatorului sagace nu-i scapă nici scene şi personaje politice, Dej, Ceauşescu, Regele Mihai, John Raţiu. Încât se poate întrevedea şi o minifrescă socială, fără abuz părtinitor cum se mai întâmplă cu ziaristul Serghie Bucur din viaţa de toate zilele. Naratorul (fibră de prozator), are o slăbiciune specială pentru personaje ca Marilyn Monroe, Nicole Kidman, Candora cu care, nici mai mult nici mai puţin, imaginează o scenă erotică de mai mare dragul. „Neam prăbuşit pe iarbă şi frunze. Mirosea puternic a frunziş uscat şi a iarbă verde. «Nu e bine aici, hai acolo, după tufa aia», m-a luat de mână, gâfâind. «Dezbracă-mă!», a poruncit ea suav, grăbindu-se să mi-o ia înainte…” . Domnişoara face parte din noul tip de feminitate, care s-a pus pe picioare din interbelic încoace şi a ajuns acum la cel mai înalt grad de virilitate.

Da, avem de-a face cu un roman despre viaţă şi moarte, scris de un bun mânuitor al condeiului literar.
Constantin TRANDAFIR