17 mai 2016

Cu riscul de a muri la un viitor mare cutremur, nemulțumiții din blocul A6 nu vor să se mute în blocul de necesitate

Pe terasa pe care este situată Câmpina, la 50 de metri deasupra luncilor râurilor Prahova și Doftana, orașul nostru este în afara oricărui pericol de inundații, dar nu și în afara pericolelor în cazul unui cutremur puternic. Cutremurul devastator din 4 martie 1977, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, s-a soldat cu mii de morți și răniți, dar și pagube materiale de multe miliarde de dolari, la nivelul întregii țări. În România, bilanţul oficial a cuprins 1.570 de morţi şi peste 11.000 de răniţi. Cele mai mari pagube au avut loc în Capitală, în special în centrul vechi. La cutremur a pierit şi actorul Toma Caragiu, directorul teatrului din Ploieşti. Câmpina a avut și ea mult de suferit. Iar dacă nu a murit nimeni din oraș (după datele oficiale ale autorităților comuniste de atunci), și au fost doar zeci de răniți, grav sau mai puțin grav, aceasta a fost o întâmplare fericită, datorită unui mare noroc. Dar norocul nu vine însă de două ori în același loc. E UN LUCRU ȘTIUT ACEST ADEVĂR. Și după zicerile din folclorul românesc (”Norocul întâi râde, apoi plânge”, ”Norocu-i după cum și-l face omul”, ”Norocul ocolește locul unde-i sfadă și batjocură”), dar și după regulile teoriei probabilității din matematică. Pagubele materiale provocate Câmpinei de marele cutremur au fost imense, căci sute de imobile (magazine, instituții publice) și locuințe (blocuri, case) au fost total sau parțial distruse. După cutremur, a fost reconstruit centrul orașului din temelii. Dar memoria colectivă este scurtă și, se pare, mulți dintre câmpinenii de azi care au trăit acel cutremur au uitat de urmările lui nefaste. Cine nu învață din greșelile trecutului nu are viitor. Dar ce te faci că nu au un viitor liniștit nici cei care trăiesc pe lângă încăpățânații ce nu învață din greșelile istoriei care știu ei cel mai bine că ”lor nu li se poate întâmpla”. 
După 39 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977, zece blocuri din Câmpina ar putea fi puse la pământ de un seism cu o magnitudine de peste 7 grade pe scara Richter. Dintre cele zece imobile, cel mai avariat și mai expus unui dezastru în cazul unui cutremur cu intensitatea amintită este blocul A6 de pe strada Schelelor nr. 3, cu cele patru scări ale sale: A, B, C și D.



Cutremurul din 4 martie 1977
Este posibil ca și în Câmpina să fi murit câțiva oameni din cauza cutremurului ucigător. Dacă nu în mod direct, prăbușiți sub dărâmături, măcar în mod indirect, la câteva săptămâni după aceea, în urma agravării unor boli de inimă sau ale circulației sângelui. E greu de spus și cât este valoarea exactă a pagubelor materiale, deoarece comuniștii cenzurau drastic presa vremii. Cert este că, din datele presei timpului, Prahova a avut mult de suferit. 30 de persoane au murit, pe 4 martie 1977, la Plopeni, sub dărâmăturile unui cămin de nefamiliști, prăbușit în totalitate. 


Chiar dacă presa vremii nu a consemnat date exacte despre cifra morţilor şi a pagubelor produse, toate localităţile din Prahova au fost puternic afectate de tragedie. Iar Câmpina a fost una dintre ele, fiindcă se află pe traseul principal al undei de șoc a oricărui mare cutremur produs în Vrancea, cea mai periculoasă zonă seismică a României. În seara zilei de 4 martie 1977, la ora 21.22, Câmpina s-a cutremurat, împreună cu întreaga Românie, timp de 56 de secunde dramatice, la o intensitate de 7,2 grade pe scara Richter. În Câmpina şi în toate oraşele judeţului s-a aşternut la scurt timp un peisaj apocaliptic. Clădiri dărâmate, morţi prinşi sub mormanele de moloz şi o stare de panică generală au cuprins populația imediat după seism, dar şi în zilele următoare.

Zece blocuri cu bulină roșie 
În anul 2000, în urma unor expertize minuțios efectuate, zece blocuri au fost clasificate în categoria celor cu bulină roșie, adică în pericol de a se prăbuși la un cutremur de peste 7 grade Richter. Printre ele: blocurile 6, 8 şi 10 de pe strada Mihai Eminescu (terminate în anul 1960), blocurile 38, 39, 40, 41 şi 43 de pe strada Orizontului (construite în perioada 1970 - 1972) şi blocul A6 de pe strada Schelelor, finalizat în anul 1966.


Cel mai grav avariat a fost găsit blocul A6 de pe strada Schelelor. Practic, locuitorii acestui bloc au stat mereu cu spaima în suflet, la gândul că pot muri la un cutremur mai puternic. Adică, oricând. Căci nimeni nu poate prevedea apariția cutremurelor, iar cele mai perfecționate seismografe detectează producerea iminentă a unui cutremur cu câteva zeci de secunde înainte ca acesta să se producă.  Cu timpul, spaima s-a diluat în sufletele oamenilor, de parcă le-ar fi prelucrat-o cei de la Hexi Pharma.  Astfel că, după 2000, municipalitatea câmpineană s-a confruntat cu o nouă problemă, foarte gravă - refuzul oamenilor de a permite consolidarea blocului A6, care nu doar că este încadrat în prima clasă de risc seismic, dar este și cel mai șubrezit, iar la primul mare cutremur, cu siguranță se va prăbuși. 

O ședință cu probleme
Zilele trecute, Asociația care cuprinde scările C și D ale blocului A6 a chemat oamenii la o adunare în care să fie informați despre procedura de mutare în blocul de necesitate, construit lângă Complexul Kaufland.


Imobilul este aproape gata și va fi dat în folosință pe la finele lunii august 2016. Așadar, până în august locuitorii blocului ar trebui să se mute, cu tot cu mobilă și cu instalațiile sanitare din dotare (centrale termice, boilere etc). Mulți participanți s-au scandalizat de situația creată, din care, considerau ei, au de pierdut. Cu toate că se știa, din octombrie 2013, de faptul că se va construi un bloc de necesitate cu 72 spații locative, investiție pe care au aprobat-o consilierii municipali în acea lună, și pentru care au alocat cea mai mare parte dintr-un credit bancar investițional de șase milioane de lei. Cei mai nemulțumiți nu puteau accepta să știe că apartamentele lor modernizate se vor transforma în șantier. Unii erau supărați că nu vor putea să se mute în blocul de necessitate cu toată mobila din dotare (cei cu apartamente de 3 camere vor locui în apartamente de 2 camere, din motive lesne de intuit), alții se arătau indignați de faptul că modernizările făcute la interior (placări cu gresie, faianță) vor fi deteriorate de muncitorii companiei care va reabilita și consolida blocul A6. Au fost câțiva care nu au priceput de ce nu-și pot vinde apartamentele reabilitate, imediat după finalizarea consolidărilor. Mulți au înțeles că guvernul a cheltuit multe milioane de lei pentru a realiza proiectul (documentația tehnică) și construcția blocului de necesitate, și că sumele acestea atârnă în balanță mult mai mult decât pierderile lor. Și, mai ales, că viața nu poate fi cântărită în bani. Iar într-un bloc avariat, viața lor atârnă într-un fir de ață. Conducerea primăriei speră că, în final, majoritatea va decide și că cei mai mulți proprietari de apartamente vor lua hotărârea cea mai înțeleaptă, anume părăsirea blocului A6 și mutarea în blocul de necesitate. În caz contrar, situația juridică a blocului de necesitate, care nu a fost construit cu fonduri europene, va putea să fie schimbată, iar apartamentele ar putea fi închiriate sau vândute de stat. Pericolul mortal al unui eventual cutremur de 7 grade va atârna permanent, în aceste condiții, deasupra celor care locuiesc în blocul A6, mai rău decât sabia lui Damocles. 

Editorial. DEVESELU

Greu ar fi fost de găsit un nume mai neaoș și o localitate mai banală pentru a marca un nou pas al intrării României în lume. Mă refer, atenție, la aspectul pur simbolic și nu la cel militar. Un revelator mai puternic al stării de spirit a națiunii nu s-ar fi putut inventa. Comparația între entuziasmul deșănțat cu care au fost întîmpinate la vremea lor aderările la NATO sau UE și cîrcotelile ce au acoperit acum scena e grăitoare. Ce s-a întîmplat între timp? A devenit cool  să fii anti-uniunea europeană și mai ales anti-american. În numele a „ceva” ce nu e prea clar, nici măcar naționalism nu e, pentru că miroase prea trăsnitor a filo-putinism. E o aroganță de capră rîioasă care ține coada sus. E foarte simplu să vezi cine sunt agenții de influență rusească din politica și media românească, în funcție de reacțiile pe care le-au avut la evenimentul de săptămîna trecută. 
Să observăm pregătirea impecabilă a Ambasadei SUA, scoasă în evidență de comportarea infantilă a lui Ponta sau Tăriceanu. Americanii nu au invitat pe nimeni dintre politicienii cu probleme de dosar. Și acesta e un semn foarte clar. Cum să inviți un plagiator sau pe unul care are ca singur țel politic desființarea justiției? Unii au susținut că răspunsul pe care premierul Cioloș i l-a dat tupeistului pesedist a fost nemeritat de elegant. Încă o victorie pentru mult încercatul Cioloș. Într-o țară a vulgarității atotbiruitoare la orașe și sate, un gest de eleganță valorează aur (moral). 


Antioccidentalismul (cu ramura lui anti-americanismul) este o opțiune bine analizată de eseistica politologică, recent a apărut la noi încă o carte edificatoare pe această temă. E foarte ușor să manipulezi emoțiile publice prin abile dezinformări și campanii de troli pe FB. Războiul interetnic este deja înlocuit de războiul internetic. Ofuscarea politrucilor că n-au fost invitați la ceremonie e fără obiect: nimic nu se uită, nici lovitura de stat din 2012, nici corupția încurajată și ocrotită în parlament, nici declarațiile antisemite, nici afacerile „pe sub mînă” cu forțe ostile NATO. Dacă presa noastră nu ar fi idiotizată și prizoniera intereselor ostile binelui public, am educa publicul pe cea mai simplă dintre ideile posibile: niciodată România nu a fost mai bine situată din punct de vedere al alianțelor militare și politice decît acum. Restul este complicație. Dar cînd liderii de opinie sunt Roșca Stănescu, Chireac, Nistorescu, Cristoiu, ejusdem farinae, la ce să te aștepți? 
Un elev mă întreabă: ce căutăm noi în Afganistan? Iată de visu efectul intoxicant al propagandei. Cei amintiți mai sus, și mulți alții, sunt un fel de Hexi Pharma a mentalităților publice. Sigur, UE, aflată în faliment ideologic stîngist, duce o inexplicabilă și autodistructivă, după părerea mea, politică de șicanare a americanilor. Nu avem a ne băga în această ceartă stupidă. Ambele forțe reprezintă, cu diferențele de rigoare, singurul sistem politico-economico-juridic viabil al lumii de azi. De ce? Pentru că este singurul capabil de autoreglare. Toți cei care așteaptă „salvarea” de la un ipotetic „tătuc” atoateștiutor sau de la o iluzorie „a treia cale” nici-nici ori și-și (socialism+capitalism) sunt bieți utopiști. Iar utopia duce la genocid, secolul XX ne-a adus sute de milioane de cadavre ca dovadă cumplită. Faptul că rușii s-au supărat după Deveselu e un semn bun. Înseamnă că scutul trebuia făcut. Legenda (am văzut-o citată aiurea zilele astea) spune că femeile spartane le urau bărbaților cînd plecau la bătălie să se întoarcă fie sub scut (adică victorioși), fie pe scut (adică morți în luptă), în nici un caz înfrînți. Întreb și eu ca omul neștiutor: cu ce justificare oameni care invocă, de cîte ori ambasada americană face vreo declarație împotriva corupților din politică, străvechiul „neamestec în treburile interne”, apără acum niște fantomatice „drepturi”, interese strategice ale Rusiei? Aproape că la Deveselu s-a tras prima rachetă odată cu ceremonia de inaugurare și refuzul americanilor de a se afișa alături de compromișii politichiei moldo-valahe. Să fi luat și Iohannis lecție de nu i-a invitat de 9 mai la Cotroceni? Om trăi și-om vedea… 
Christian CRĂCIUN

Şapte elevi câmpineni au câştigat premii importante la Concursul de interpretare pianistică “Iulia Hasdeu”

Duminică, 15 mai, la Câmpina s-a desfăşurat ediţia a XVIII-a a Festivalului-Concurs Naţional de interpretare pianistică “Iulia Hasdeu”, la care au participat 170 de pianişti din toată ţara. Între aceştia s-au numărat, ca şi în anii anteriori, câţiva dintre cei mai talentaţi cursanţi ai şcolii câmpinene de pian Dell'Arte, aflaţi sub îndrumarea profesoarei Hermina Tabără, care s-au întors, şi de data aceasta, cu premii onorabile care le-au încununat munca neîntreruptă. 


Aceştia sunt: Levi Fluierasi Zotoiu (cls.a II-a, Şc. B.P. Hasdeu) - premiul al  II-lea; Mary Stephanie Matei (cls.  a IV-a, Şc. Centrală)- premiul al II-lea; Matei Sachelia (cls. a II-a, Şc. Centrală) - premiul al II-lea; Teodor Ivana (cls. I, Şc. Centrală) - premiul I; Andreea Claudia Stănean (cls. I, Şc. Centrală) - premiul I; Mircea Gavrilă (cls. a III-a, Şc. Centrală) - premiul I Special.
Premiul de excelenţă i-a revenit lui Găman Eduard (cls. a III-a, Colegiul N. Grigorescu), îndrumător prof. dr. Sanda Maistorovici.  
Concursul s-a desfăşurat anul acesta în cele două săli dotate cu pian ale Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” şi la Sala praznicală a Parohiei Bisericii Sf. Nicolae din cartierul Slobozia.  


În aceeaşi zi, cu începere de la ora 17,00, Parohia Sf. Nicolae a fost gazda un concert cameral susţinut în sala praznicală de către Ştefan Aprodu (12 ani), laureat al concursului de interpretare violonistică - Câmpina "Cornelia Bronzetti" 2014, acompaniat la pian de Olga Babadjan și Cristiana Dragos-Roman (14 ani) la pian. 

Secţia de fotbal a Clubului Sportiv Câmpina va fi condusă de antrenorul Roberto Opaţchi

După o lungă perioadă de căutări pentru funcţia de preşedinte (vă reamintim că administraţia locală a organizat în două rânduri, la diferenţă de 45 de zile, concurs pentru ocuparea acestei importante funcţii din structura clubului), finalizată cu alegerea profesorului de educaţie fizică şi sport Adrian Stoican, un tânăr inimos şi de perspectivă, Clubul Sportiv Câmpina îşi continuă demersurile pentru completarea organigramei, una dintre cele mai importante şi complicate etape în construcţia noii instituţii sportive. 
Astfel, începând cu 16 mai, secţia de fotbal CS Câmpina va fi condusă de câmpineanul Roberto Opaţchi (48 ani), antrenor licenţiat de FRF (licenţă B - UEFA), cu o bogată experienţă în activitate. În ultimii zece ani, Opaţchi a antrenat mai multe echipe câmpinene de fotbal (juniori şi seniori), printre care şi FC Poiana Câmpina (2005 - 2008) în calitate de antrenor secund. 


În perioada imediat următoare a alegerii sale în funcţia de antrenor al secţiei de fotbal a CS Câmpina, Opaţchi se va ocupa de acreditarea şi organizarea secţiei sportive, cu principala îndatorire de a selecta jucători pentru grupele de copii şi juniori, astfel încât clubul să formeze în cel mai scurt timp o echipă a oraşului ce se doreşte a fi înscrisă în Campionatul Judeţean de Juniori. O misiune grea, având în vedere faptul că în ultimii ani, cu excepţia unui club privat de tradiţie, care se ocupă de creşterea tinerilor fotbalişti, Câmpina a suferit la acest capitol.
Totodată, conducerea CSC a mai anunţat că săptămâna viitoare, cel târziu, se va încheia şi procedura de selecţie a antrenorului pentru secţia de înot, urmând ca până la 15 septembrie 2016 să se încheie şi selecţiile pentru alte două secţii, respectiv baschet şi handbal, în funcţie de bugetul avut la dispoziţie. 

Clubul HM Junior, printre cele mai bune cluburi de fotbal-juniori din județ

Mircea Hagianu este un nume cunoscut în fotbalul câmpinean. Mulți ani jucător pe la câteva echipe reprezentative ale fotbalului județean, Mircea Hagianu a ajuns apoi unul dintre cei mai buni antrenori de fotbal ai Câmpinei, la juniori și la fete. Prin mâinile sale au trecut sute de jucători. A excelat mai ales antrenând echipe de fotbal feminin și de fotbal masculin – juniori. După cât timp a petrecut în acel loc, se poate spune că a copilărit pe terenul de la Ileana, unde s-a molipsit de microbul fotbalului de la tatăl său, care era antrenor (după ce jucase fotbal în divizia B, la Celuloza Călărași), dar și administratorul acelei vechi baze sportive, ce a fost dărâmată, ulterior, pentru a face loc unei hale a uzinei IRUE. A terminat cariera de fotbalist la Clubul Energia Câmpina, al Uzinei Mecanice, după care s-a dedicat trup și suflet antrenoratului. 


Până la Revoluție, a reușit cu mari eforturi persoanale, dar și cu ajutoare materiale de la uzina unde a lucrat, să amenajeze prin 1986 un teren de fotbal în spatele Căminelor Petrol. Gazonul a fost satisfăcător la început, apoi s-a deteriorat tot mai tare, deoarece nici materialele folosite nu au fost de cea mai bună calitate. În vestiarele ridicate de nea Mircea din imediata vecinătate a gazonului, acesta a dormit ani în șir, pentru a păzi baza de hoți, căci bani să angajeze paznici nu avea. După ce a fost antrenor pe la mai multe cluburi (de fotbal feminin de primă ligă națională, de fotbal-juniori din eșalonul județean), în 2007, nea Mircea și-a înființat propria sa asociație sportivă,  Clubul de fotbal HM Junior, împreună cu un asociat, fiul unui important om de afaceri din Câmpina.  Juniorii se împart în mai multe categorii de vârstă, jucând în mai multe serii. Două echipe de juniori ale clubului (juniori C și juniori D), au ocupat locul secund în seriile lor, iar cu echipa de juniori B, Mircea Hagianu a câștigat seria în care a fost repartizat la începutul campionatului, cu 152 de goluri marcate. Această realizare i-a permis să joace finala cu câștigătoarea celeilalte serii, CSM Ploiești, o echipă de juniori la un club de fotbal de care municipalitatea ploieșteană s-a ocupat mult mai mult decât a făcut-o municipalitatea câmpineană cu juniorii Clubului HM Junior. Azi, juniorii lui Hagianu joacă pe stadionul Petrolul finala cu CSM Ploiești, dar pleacă, din păcate, cu șansa a doua, după ce pe teren propriu, în urmă cu două săptămâni, nu au obținut decât o remiză în fața juniorilor ploieșteni.  ”Va fi un meci extrem de greu. Noi am prins o zi nefastă în tur, nemaivorbind că adversarii noștri au o altă arie de selecție, căci au juniori de la echipe mari, de prima ligă, de la Petrolul, de la Astra, de la care au luat cei mai buni jucători. Ne vom juca șansa, pentru că nu avem nimic de pierdut. De remarcat ar fi turneul recent la care am participat, desfășurat în Franța, într-un mic orășel, Montrichard, lângă orașul Tours. Montrichard este un orășel cu numai 2000 de locuitori, dar are o bază sportivă de invidiat, cu opt terenuri de fotbal în jurul unui stadion principal. Ce m-a impresionat este că acolo toată lumea făcea sport, iar primarul punea la dispoziție gratuit baza sportivă și cluburilor private. La turneul amintit au participat 16 academii de fotbal, iar juniorii câmpineni, după un drum lung și obositor, au făcut o figură frumoasă, reușind două victorii în grupa lor.” 

Atleții de la Clubul Sportiv Petrolul au cucerit noi medalii în competiții naționale și internaționale

În ultimele zile, sportivii de la Clubul Sportiv Școlar "Constantin Istrati", coordonat de profesorul Nicolae Pavel, au confirmat valoarea școlii câmpinene de atletism, obținând rezultate meritorii în întreceri naționale și internaționale. 
La Campionatul Național de Juniori 3 și 2 de la Pitești, desfășurat în perioada  07-08.05.2016, s-au evidențiat Andreea Lungu,  Marius Vasile, Andrei Richea, Vlad Bădescu. Cea mai în formă a fost Andreea Lungu, care a câștigat trei medalii de aur.  


Andreea Lungu a fost din nou lidera aruncătoarelor junioare de disc și de greutate.  La aruncarea discului, categoria juniori 3, a reușit un rezultat de  42.53 m (locul I, record personal și barem pentru CE juniori 2). Tot la disc, dar la categoria juniori 2,  ea a urcat din nou pe prima treaptă a podiumului de premiere, cu 40,41 m. La aruncarea greutății, junior 3, Andreea a reușit 12.01m (locul I, record personal). Marius Vasile a fost al doilea atlet câmpinean cu rezultate remarcabile: - disc de 1 kg, juniori 3, aruncare de 49,75m, locul I; disc 1,5 kg, juniori 2, aruncare de 41,84m, locul V, record personal; - greutate, juniori 3, aruncare de 14,86m, locul II, record personal.


Nu s-au umplut deloc de rușine, ba dimpotrivă, au făcut cinste Câmpinei, alți doi atleți: Andrei Richea (suliță, juniori 2, aruncare de 55,09m, locull III), precum și Vlad Bădescu (triplusalt, juniori 2, aruncare de 13.19m, locul II).  


La meciul internațional patrulater – junioare desfășurat în Cipru, Ioana Plăvan  a reușit o bună aruncare a suliței: 45,02m, cu care a obținut locul III și locul I cu echipa României. La Campionatul Național Grand Prix – Aruncări de la Onești,  Ioana Plăvan a concurat la senioare, unde a reușit o aruncare a suliței de 47,18m, rezultat cu care a câștigat locul II. 

O provocare pentru elevii câmpineni amatori de teatru

Consiliul Local Câmpina, Primăria Municipiului Câmpina,  Biblioteca Municipală "Dr. C. I. Istrati” şi Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” organizează în data de 9 iunie 2016 Concursul de Teatru pentru Elevi, ediția a VII-a. Concursul se adresează trupelor de teatru din şcolile şi liceele municipiului Câmpina. 
Fiecare trupă se poate înscrie la fiecare dintre cele trei secțiuni :
1. Monolog – durata 5-10 minute 
 2. Scenetă – durata 10-15 minute
 3. Piesă de teatru (fragment) – durata 10-15 minute


Nivelele sunt următoarele: ciclul primar, ciclul gimnazial şi ciclul liceal.
Înscrierea se face pe baza completării unei fişe tip ce se va depune la sediul Bibliotecii Municipale "Dr. C. I. Istrati" până la data de 31 mai 2016.
O trupă de teatru poate avea maximum 20 de componenți.
Criteriile de jurizare sunt: talentul actoricesc, omogenitatea trupei, stăpânirea limbajului scenic şi armonizarea interpretării actorilor.

Concursul are un caracter competitiv; spectacolele vor fi evaluate de către un juriu format din specialişti şi oameni de cultură din municipiul Câmpina sau invitaţi.
Vor fi premiaţi tinerii actori, trupele de teatru şi autorii, după cum urmează:
- Cea mai bună interpretare masculină la fiecare nivel
- Cea mai bună interpretare feminină la fiecare nivel
- Cea mai bună trupă de teatru la fiecare nivel (locurile I, II şi III)
- Premiul pentru cel mai frumos costum
- Premiul pentru cel mai bun decor
- Premiul pentru cel mai bun monolog
- Premiul pentru creativitate.
Premiile vor consta în cărţi şi rechizite. 
Toţi concurenţii vor primi diplome de participare.

Atât jurizarea (9 iunie 2016), cât și festivitatea de premiere (14 iunie 2016), se vor desfășura la Casa de Cultură “Geo Bogza”.

Profesor Cristian Spulber - 90

Cred că e cel mai cunoscut om din Câmpina. Eu îl cunosc şi mai bine că suntem vecini, de aceeaşi branşă, a învăţământului, cu aceleaşi pasiuni străvechi, cartea (dânsul istoria înainte de toate), sportul (fotbalul înainte de toate). În vârste diferite şi în locuri diferite: domnia sa era „bec” pe la Băneşti parcă, eu eram înaintaş chiulangiu, prin zona gălăţeană. La Câmpina , am devenit fani, „Poieniţa”, dânsul super-fan, era mai vechi şi mai implicat sufleteşte,  cu loc special în tribună şi cu întâmpinări triumfale. 


Frumos şi cu părul coliliu, venise în zona aceasta din partea Cadrilaterului , unde avusese, între altele, probleme politice şi, drept recompensă, făcu ceva pârnaie. A fost absolvit şi solicitat să-şi valorifice talentul oratoric şi dicţia impecabilă în discursuri publice. Între timp, profesa la catedră prin mai multe şcoli din acest areal. Era, cum s-ar zice, „traseist”, de aceea a avut o legiune de elevi (şi eleve), prietenos până la familiarisme. Mai mult, era cel mai prodigios meditator la istorie, disciplină şi cunoştinţe meticulos didactice, cu tablă, scheme de-o acurateţe impecabilă şi cu o pasiune sinceră. Acum are credinţa că toţi de pe aici i-au fost discipoli, inclusiv rude ale lor, deci o mare familie. Gentilomul le zice tuturor persoanelor de genul feminin „sărut mâna”, indiferent dacă sunt puştoaice, trebuie să fie cumva fata sau nepoate cutăruia. Zilnic face un drum de 4-5 km, cu mersul sprinten, „ca o motoretă”, i-au spus mai mulţi.
Are o sensibilitate aparte, aprehensiune domoală, demult reclamă bătrâneţea, eu i-am mai citat din spuse ale unor personalităţi celebre. Dintre acestea, reproduc aici: „Dacă îţi porţi copilăria cu tine, nu mai îmbătrâneşti niciodată”; „Longevitatea îşi are rostul ei” (Martin Luthet King). „Bătrâneţea începe când se instalează conştiinţa propriei neputinţe” (Cioran). „Bătrâneţea nu este pentru fricoşi” (Voltaire). „Pentru oamenii cu minte şi femeile frumoase bătrâneţea nu există”. „Ah, de-aş mai avea o dată vârsta de 70 de ani!” (Voltaire). „Cine a fost odată cu adevărat tânăr, acela nu poate deveni cu adevărat bătrân” (Arghezi). ”Oamenii inteligenţi şi nobili devin bătrâni admirabili cu care este o plăcere să te întâlneşti” (Cicero).
Multă lumină în suflet, domnule Spulber!
C. Trandafir

Clipe astrale. Fragmente autobiografice

Niciodată nu am crezut în zodiac, horoscop, astrologie, însă oameni importanţi, mai inteligenţi şi mai competenţi decât mine, au făcut mare caz de această ştiinţă când luau decizii importante. Este posibil să existe o oarecare înrâurire între mersul astrelor pe bolta cerească şi noi, plăpândele făpturi pământene. Nu degeaba se spune că suntem făcuţi din praf de stele. În viaţa mea au fost o serie de momente, câteva clipe, câteva minute, care mi-au influenţat sau mi-au schimbat cu desăvârşire cursul vieţii. 
Primul dintre ele s-a petrecut în copilărie. Fusesem dat la grădiniţă de la vârsta de 3 ani (grădiniţa d-nei Ionescu, aflată lângă actuala Judecătorie) şi deşi mă acomodasem repede, mă cam săturasem de jocurile copilăreşti de acolo, cerând să fiu dat la şcoală. Aveam 6 ani când, cu mama de mână, am mers la Şcoala nr. 1 de Băieţi, ca să fiu înscris în clasa I. Directorul, dl. Răvoianu, a refuzat să mă primească, pentru că erau admişi numai copiii de 7 ani. Tatăl meu, care lăsa treburile casei în seama mamei, de data aceasta a intervenit, l-a convins pe director şi la 6 ani şi câteva luni am fost primit în clasa unei învăţătoare de excepţie, d-na Florica Alanchi. În acest caz, am avut de două ori noroc: doamna învăţătoare mi-a dat o educaţie solidă şi mi-a deschis pasiunea pentru istorie şi am avut nişte colegi extraordinari (Laurenţiu Moisin, Nelu Marcoşanu, Radu Frăţilă, Milică Florescu, Horia Carp), care m-au stimulat să învăţ bine, fiind mereu printre premianţii clasei. Momentul înscrierii timpurii la şcoală îl scotesc o clipă astrală, pentru că m-a avantajat mult în viaţă: am câştigat doi ani, terminând liceul în 1956, ultima promoţie cu zece clase. Când am intrat la facultate aveam 16 ani şi eram printre cei mai tineri studenţi din an. 


Un alt eveniment pe care îl pun sub influenţa astrelor a fost examenul de bacalaureat. În timpul liceului nu mai eram deloc un elev strălucit, mă ţineam de multe trăsnăi împreună cu bunul meu prieten Paul Petrache. În anul acela, pentru prima dată, s-a dat un examen de maturitate cumplit de greu. După probele scrise, se intra la o comisie cu profesori care examinau la opt discipline din materiile principale studiate în liceu. Dacă nu luai notă de trecere la un obiect, picai bacalaureatul şi mai aveai dreptul să îl dai o singură dată. Pronia cerească a făcut ca preşedintele comisiei să fie un profesor univesitar de istorie. Plictisit de monotonia examenului şi de răspunsurile pe care le dădeau colegii mei, tocite din manualul lui Roller (o lucrare stalinistă de cea mai proastă calitate), acesta a fost foarte încântat de expunerea mea, cu multe digresiuni pe diferite teme şi mi-a acordat nota maximă, convingându-i şi pe ceilalţi profesori, la care dădusem răspunsuri slabe şi care nu mă înghiţeau deloc pentru isprăvile făcute în cursul anilor de liceu, să mă promoveze. 
Iniţial, am dat examen la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde eram 800 de candidaţi pe 20 de locuri. Stăteam la un cămin vechi, „Matei Basarab” de pe Calea Călăraşi, într-o cămăruţă mică, având coleg de cameră un tânăr din Brebu, Gigi Bucşe, care dădea la Facultatea de Istorie. Am picat amândoi cu succes. La despărţire, Gigi mi-a lăsat manualele lui, spunând că renunţă la Istorie şi că va da la Politehnică. Speriat de masacrul care fusese la Drept, 40 de candidaţi pe un loc, am prins chef să-mi încerc norocul cu manualele prietenului meu brebean şi am dat la Facultatea de Istorie a Universităţii ieşene. Timpul scurt nu mi-a permis să aprofundez prea mult materia. Parcursesem cam jumătate din manualul voluminos şi chiar înainte de a intra în sala de examen citisem un capitol despre criza economică din 1929 – 1933. Când am tras biletul cu întrebările, nu îmi venea să cred când am citit primul subiect, care se referea la mişcarea muncitorească din perioada crizei. Îl aveam atât de proaspăt în minte, încât cred că am redat cuvânt cu cuvânt ce scria în manual. Aşa m-am trezit admis printre primii, cu o medie mare, de credeam că visez. Nu mă aşteptasem la un asemenea succes, mai cu seamă că media bună îmi oferea şi o bursă de merit (se dădeau 270 de lei pentru trei mese pe zi la cantină, 50 de lei pentru un loc în cămin, unde se asigura şi spălatul rufăriei şi 30 de lei bani de buzunar, iar pentru note mari încă 50 de lei). Cu puţin ajutor de acasă te puteai întreţine din bursă în cei cinci ani de studenţie. 
Dacă admiterea norocoasă nu poate fi pusă sub semnul stelelor, un alt eveniment petrecut în acea perioadă avea să schimbe nu viaţa mea, ci pe a unui tânăr pe care abia îl cunoscusem. Mă împrietenisem în timpul examenului cu un băiat inimos din Telega, Mişu Cosmineanu. Eram împreună pe Copou (cea mai frumoasă parte a Iaşului, un magnific bulevard) când acesta şi-a întâlnit un coleg de liceu, Vârtopeanu, bun prieten, poreclit de el Mutu, un băiat înalt şi firav. Venise să dea la Medicină şi i se ceruse, înainte de examen, să facă o microradiografie. A făcut-o şi i s-au găsit două caverne în ambii plămâni. Tuberculoza era o boală greu de vindecat în acea perioadă. Băiatul era cu moralul la pământ şi aproape că plângea. Impresionat de drama lui, l-am sfătuit să-şi retragă actele de la Medicină, să se înscrie la Facultatea de Biologie de la Universitate, fiindcă erau aceleaşi materii la examen şi să spună la secretariat că va aduce microradiografia ulterior, motivând că rătăcise certificatul de la policlinică şi se încheiau înscrierile. Foarte bine pregătit, a reuşit la examen fără probleme. Devenit student, s-a dus să se consulte la policlinica studenţească, unde medicul care îi făcuse radiografia l-a recunoscut şi i-a spus: „Tinere, ne-ai păcălit”. A fost internat în sanatoriul făcut în casele boierilor Cantacuzino – Paşcanu din marginea Iaşiului şi într-un an de zile s-a vindecat. A făcut facultatea boiereşte, stând cinci ani la un cămin special, unde aveau o mâncare excelentă; la micul dejun primeau unt şi miere, la masa de prânz şi seară fripturi şi alte bunătăţi. A ajuns un profesor respectat al Liceului din Deva, cu o frumoasă carieră. Dacă drumurile noastre nu s-ar fi intersectat în acele câteva clipe pe Copou, cine ştie ce soartă ar fi avut el, copil de la ţară, sărac şi grav bolnav.
Pentru mine, primele examene ca student au fost un coşmar. Eram foarte speriat de imensa cantitate de materie pe care trebuia să o parcurg. Luam de la farmacie fiole de cofeină, care mă ţineau treaz şi am făcut astfel multe nopţi albe. Învăţam pentru examenul de literatură universală la un prieten, care stătea la sora lui, într-o bojdeucă din mahalaua Ţicăului, lipită de cea a lui Creangă. Ţicăul Iaşiului, în anii ’60, rămăsese o mahala patriarhală, cu căsuţe modeste înşirate până pe malul pârâului Cacaina.  Colegul meu, cu un frumos nume moldav – Hulub, glumea sugerând să mutăm firma de la bojdeuca lui Creangă la a noastră, ca să ne viziteze tinerele candidate ce dădeau examen de admitere. Sora colegului meu, căsătorită cu un viitor mare istoric, Leon Şimanschi, celebru ca slavist, lucrase la biblioteca municipală aflată în Palatul Culturii. Când s-au epurat bibliotecile de cărţile cenzurate, a dus acasă câţiva saci cu cărţi rare, între care şi o colecţie a Convorbirilor Literare, frumos legată, pe care a salvat-o de la distrugere. Cu o zi înainte de examen, am învăţat până seara tâziu, timp în care Hulub şi amicul meu, Mişu, sătui de tocit, s-au culcat. Am mai continuat să citesc cursurile, dar la un moment dat am renunţat. Obosit, am luat din raftul bibliotecii un volum din Convorbirile Literare şi m-am delectat cu poeziile de dragoste ale anticului poet latin Catul, traduse bine de Olănescu – Ascamio. A doua zi, la examen, aveam parte de o altă coincidenţă, cum rar se întâmplă în viaţă: primul subiect a fost Catul, din care profesorul nostru, Liviu Leonte, ne predase un curs foarte amănunţit. A rămas uimit când i-am recitat strofe întregi din poezia de dragoste a acestuia, într-o traducere pe care nu o cunoştea. Mi-a dat nota 10 şi mi-a propus să mă mut la Filologie, făgăduindu-mi că mă poate opri ca asistent. Superficial şi încântat de frumoasa boemă studenţească în care mă complăceam, nu am dat curs acestei propuneri, lucru pe care l-am regret amarnic mai târziu. 
În 1964, când am terminat facultatea, îndrăgostit de oraşul nostru şi ataşat de numeroşii mei prieteni de aci, mi-am ales la repartiţie o şcoală din apropiere, la Plaiul Câmpinei. Oraşul nu era deloc provincial. Aflat în apropiere de Bucureşti, Sinaia, Braşov, pulsa de viaţă mondenă. Ceaiuri, seri de dans la Restaurantul Bucureşti, baluri prin cantinele muncitoreşti, ştranduri, nu te plictiseai deloc. Făceam parte dintr-un grup de tineri cărora li se potrivea perfect metafora lui Fănuş Neagu - „frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, dominat de prietenul meu Horia Nistorescu, un tip arătos, cu mare succes la femei, prieten cu balerina Leni Dacian – fiica cântăreţului Ion Dacian, cu actriţa Leopoldina Bălănuţă cu care se înrudea (verişoara Poldi, cum îi spunea), cu studente frumoase şi de familie bună. Într-o seară, Horia m-a întrebat ce am de gând să fac acum, că am terminat facultatea. Era însoţit de cântăreaţa Mariana Bădoiu, căsătorită în Câmpina. A răspuns ea în locul meu, spunându-ne că are de gând ca la primul turneu să rămână în străinătate. Horia a continuat, exprimându-şi dorinţa de a-şi cumpăra o maşină Volkswagen. În final, eu, mai legat de glie, le-am spus că aş vrea să-mi fac o casă în Câmpina. Imediat Nistorescu mi-a replicat: „Vino la mama! A murit tata şi vrea să vândă o parte din teren”. Nu aveam niciun ban, de abia mă căsătorisem, venise şi primul copil, dar m-am înţeles cu doamna Nistorescu să plătesc în rate, câte o mie de lei pe lună, pentru o odăiţă şi câteva sute de metri între strazile Griviţei şi Plevnei. În acea perioadă, începutul anilor ’70, Ceauşescu oprise vânzările de case şi de terenuri cu desăvârşire. Intenţia lui era ca în oraşe să nu mai existe proprietate particulară, iar la sate, ţăranilor li se lăsau 200 de metri în jurul casei. Am încheiat târgul cu o chitanţă făcută între noi şi câţiva ani nu am avut niciun act de proprietate. Târziu s-a aprobat şi în oraşe să cumperi teren numai dacă avea o clădire pe el şi numai în suprafaţă de 250 de metri. Dacă ştiam la ce mă înham şi ce mă aşteaptă, eu care nu am bătut un cui în viaţa mea şi nu mă pricepeam la niciun meşteşug, precis aş fi renunţat!
Întâlnirea cu Horia Nistorescu şi Mariana Bădoiu am considerat-o a fi o altă clipă astrală din viaţa mea, care mi-a adus o casă pe pământ în perioada când toată lumea cumpăra apartamente în rate, o casă pentru care am muncit pe rupte, trecând prin multe peripeţii, dar în care acum mă simt confortabil, înconjurat de lucruri frumoase, într-o oază de verdeaţă, un mic petec de pădure la câteva sute de metri de centrul oraşului. 
Alin CIUPALĂ

Piciorul plat (“platfusul“)

Piciorul are două roluri importante: în susținerea greutății corporale și în locomoție. Scheletul piciorului este  construit în așa fel încât să asigure sprijinul pe sol și mersul. Cele 26 de oase care alcătuiesc scheletul piciorului se îmbină într-un sistem arhitectural sub forma unei bolte (bolta plantară)  susținută de un arc intern, unul extern și unul transversal. Bolta plantară are trei puncte  principale de sprijin: posterior (tuberozitatea  calcaneului), antero-intern (capul metatarsianului), antero-extern (capul metatarsianului).
Piciorul plat  (pes  planus)  reprezintă o modificare a staticii piciorului ce constă în aplatizarea bolții plantare, având drept consecință contactul plantei (tălpii), în întregime sau aproape în întregime, cu solul.


În pofida prejudecăților existente în rândul populației, piciorul  plat nu constituie o afecțiune cu repercusiuni estetice și funcționale grave. Statistic  vorbind, 13 % din populație are picior plat, 25 % picior scobit și doar 62 % are picior nomal  . 
Într-un  studiu realizat pe 10.000 de pacienți, s-a relevat că 96% dintre copii, înainte de vârsta de 4 ani, au picior plat, considerat  fiziologic  la această  vârstă. După 4 ani, începe o retracție mai accentuată a aponevrozei  plantare, așa că utilizarea susținătoarelor plantare (talonete) înainte de această vârstă reprezintă după unii autori, o metodă de tratament ineficace sau chiar dăunătoare.
Dintre toate  formele  clinice  de  picior  plat, redutabil  este doar piciorul plat   contracturat și dureros al adolescenților. 
Diagnosticul  este clinic și paraclinic (radiografic: antepicior - față și picior –profil).
Tratamentul piciorului plat  este ortopedic, de recuperare și chirurgical .
Tratamentul  ortopedic constă, în principal, în purtarea de susținători  plantari bine adaptați piciorului. Încalțămintea trebuie să fie comodă și să aibă  un  toc de 2- 4 cm. Pantofii fără toc (pantofii sport) sunt obositori pentru  piciorul plat.
La baza tratamentului de recuperare se află  kinetoterapia  și  hidrokinetoterapia  (“gimnastica medicală“ în bazine cu apă dulce sau sărată). Kinetoterapia  are rolul de a crește suplețea articulațiilor piciorului și de a tonifia musculatura, având ca  scop final asigurarea  unei  statici  corecte  a piciorului. Masajul, dușul subacval, termoterapia (împachetări cu parafină sau nămol) și electroterapia antalgică (ex. băi  galvanice, ultrasunete ș. a.) vor completa programul de recuperare al pacientului cu picior plat.
Dr.  Paul  Loredana  Gabriela,  medic specialist Recuperare, 
Medicină Fizică și Balneologie - Centrul Medical SANCONFIND