14 iunie 2016

Câmpina – un oraş fără inundaţii, cu gospodării inundate

Câmpina are o frumoasă notorietate, pentru că, deși situată departe de mare, este una dintre cele mai însorite localități din România, făcând parte dintr-o zonă cu cele mai multe zile senine din timpul anului. De asemenea, multă lume știe că orașul nostru are o geografie binecuvântată și prin faptul că se întinde pe un platou situat la peste 40-50 de metri deasupra văilor Prahova și Doftana, lucru care îl face ferit de inundații, oricât de mari ar fi acestea. Fără multe zile cu ploi și ferită complet de inundații, Câmpina are totuși o duzină de gospodării inundate. Cum se poate întâmpla una ca asta: un lucru ce pare a fi de domeniul absurdului? Uite că se poate, pentru că ce nu se poate în Românica noastră cea de tot păcatul? Iar ce se poate în Românica, se poate și în Câmpinica. În Câmpinica noastră cea de tot oftatul, așa precum o simt câteva familii de câmpineni trăitori ai cartierului Voila, localnici care își blesteamă zilele din cauza lucrărilor de infrastructură făcute în cea mai mare batjocură de către muncitorii unei firme locale. 


Străzi asfaltate neglijent și sparte competent

Nefericita realitate rezidă nu din stihiile dezlănțuite ale naturii, ci din prostiile și răutățile dezlănțuite ale naturii umane. De fapt, nu am vrut să generalizăm, întrucât ”nu suntem toți oamenii neam de hoți și de derbedei”, cum a cugetat, de altfel, și exprimarul bucureștean Sorin Oprescu, înainte de a fi arestat pentru luare de mită. N-om fi toți hoți și derbedei, dar câțiva tot om găsi, dacă cercetăm bine printre cei care au executat lucrările la infrastructura aleilor Fluieraș și Arcașului, adiacente străzii Voila, principala arteră a cartierului cu același nume. Desigur, în zicerile precedente ne-am referit, de fapt, doar la natura umană a unor constructori de rea-credință și de rea-voință, capabili să facă lucrări de mântuială în cadrul unor investiții publice recepționate cu prea multă larghețe de funcționari din Primărie. Nici unii, nici ceilalți nu se gândesc la repercusiunile unor astfel de lucrări făcute în bătaie de joc, nici unii, nici ceilalți nu au nicio jenă pentru lucrările executate și recepționate cu atâta inconștiență și indolență, lucrări care afectează viața multor familii din zonă, făcându-le existența un adevărat calvar.  O duzină de familii care trăiesc în perimetrul delimitat de străzile Voila, Fluieraș și Arcașului, dar și în zonele învecinate (câmpineni care își platesc la timp taxele și impozitele locale), nu simt câtuși de puțin că trăiesc la oraș, fiind nevoiți de zeci de ori pe an să-și scoată apa din locuințele personale, adică la fiecare ploaie puternică. Cele mai afectate sunt familiile Barbu Gheorghe, Paraschiv Andrei, Comșa Victoria, Ionică Adrian și Irimia Victor. Totul a pornit, acum câțiva ani, de la asfaltarea Aleii Fluieraș, care se află cu câțiva metri mai sus decât Aleea Arcașului, ambele străzi fiind paralele. Ele au o diferență de cotă de câțiva metri, dar numai dacă măsori această diferență luând ca reper strada Voila, în care dau cele două alei pomenite. 


În realitate, relieful ușor accidentat al locului face ca gospodăriile care dau în Arcașului să fie mult mai jos situate decât cele aliniate de-a lungul Aleii Fluieraș. Ambele străzi sunt ca niște copăi, adânci la mijloc și ridicate la capete. Conform spuselor Victoriei Comșa, când a fost asfaltată strada Fluieraș, care este mult mai curbată la mijloc decât Arcașului, muncitorii au săpat cu excavatorul o groapă la mijlocul străzii, în punctul ei cel mai de jos, după care au umplut-o cu pietriș, gândindu-se că au făcut o treabă mare, amăgindu-se cu realizarea un sistem eficient de scurgere a apei adunate în urma ploilor. Într-adevăr nu au făcut o treabă nemțească, dar o ”treabă mare” tot au făcut. După fiecare ploaie, apa se scurge în groapa cu pricina, dar apoi se încăpățânează să nu intre în pământ, pe direcție verticală, ci o ia la vale, inundând proprietățile familiilor Comșa (cu deschidere spre Aleea Fluieraș), Paraschiv și Barbu  (cu deschidere spre Aleea Arcașului), ca să nu le pomenim decât pe cele mai afectate. 



”Ne vom adresa forurilor superioare și chiar instanțelor de judecată”

”Dacă nu se rezolvă situația în câteva luni, mă voi adresa Prefecturii și chiar Guvernului și Președinției României. În paralel, vom face și o acțiune în instanță, că trebuie să ne găsim, până la urmă, dreptatea. Dacă nu la Primărie, măcar la Tribunal. Ne-a ajuns cuțitul la os, nu mai putem. Am ajuns să ne rugăm la Dumnezeu să nu dea ploaie chiar și în timpul perioadelor secetoase. Ne-am săturat să ne fie teamă să ne plimbăm copiii și nepoții pe vreme înnorată prin oraș, ca nu cumva să vină vreo ploaie puternică și să ne găsim curțile și subsolurile caselor pline de apă. Cei de la Primărie dau vina pe cei de la Hidro Prahova și viceversa. Noi nu plătim impozite la Hidro Prahova, ci la Primărie. Să ne ofere condițiile pentru care plătim impozite. Nu vrem nimic mai mult. Când s-a băgat conducta de apă am sărit toți și am ajutat cu ce am putut. Am strânge bani și ne-am face singuri o canalizare pluvială, dar nu vrem să fim amendați pentru că am executat lucrări neautorizate pe domeniul public al municipiului. Nu mai putem aștepta să termine cei de la Hidro programul european de reabilitare a canalizărilor și a stațiilor de epurare. E un program compromis, dacă nu chiar eșuat. Strada noastră (Arcașului – n.red.), e ca o copaie, ca și Fluierașului, de altfel. Avem o canalizare pluvială, făcută de Hidro în cadrul programului european, care însă nu este branșată la strada Voila, cea principală, căci magistrala principală nu a fost realizată încă de către Hidro Prahova și nici nu credem că se va face curând. Aceeași situație este și pe Fluierașului. Nu este o investiție costisitoare realizarea a două geigere la mijlocul străzii noastre, capabile să colecteze apa de ploaie într-o conductă lungă de câteva zeci de metri, care să direcționeze apa în vâlceaua de la capătul străzii (opus celui de la intersecția cu strada Voila – n. red.). La fel se poate face și pe Fluierașului. De fapt, acolo ar trebui să se intervină la început, deoarece de acolo vine o mare cantitate de apă. În campania electorală, candidații ne-au promis că rezolvă situația. Acum s-au terminat alegerile, s-au ales cei doriți de electorat, aleșii să se apuce de treabă”, ne mărtuisește revoltat Gheorghe Barbu.



Al patrulea mandat o fi cel cu noroc

Primarul Horia Tiseanu este la al patrulea mandat de primar. Dacă în precedentele trei mandate nu a putut rezolva situația celor din zona Fluieraș – Arcașului, din diverse motive (că motive se găsesc mereu), ar fi bine și cinstit ca să le rezolve problemele în cel mai scurt timp posibil. Altfel, cei de aici ar putea să-l considere, pe bună dreptate, ”primarul care timp de patru mandate nu a făcut nimic”. Din fericire, Aleea Arcașului este neasfaltată, căci dacă ar fi fost asfaltată, apele adunate aici după ploi abundente (o bună parte dintre ele, coborâte de pe versantul dinspre Aleea Fluieraș), ar bălti mult mai multă vreme. Dacă s-a ajuns ca neasfaltarea acestei străzi să constituie o ”fericire”, nu este greu de intuit cât de întoarsă pe dos și de strigătoare la Cer este situația acestui loc liniștit, de altfel, și înconjurat de multă verdeață. Un loc înfrumusețat de natură, ”sfințit” de locuitorii săi, dar urâțit de nepăsarea autorităților locale... 

Editorial. O VECHE PORCĂRIE…

În ciuda alegerilor (despre care, să fim serioși, nu mai e aproape nimic de comentat), nu trebuie lăsat neanalizat un fapt dat la iveală săptămîna trecută. Este vorba despre o veche rușine, nevizibilă la prima vedere, ba care ni se vinde de decenii ca un triumf. O gimnastă din vremurile de aur  ale gimnasticii românești, Maria Olaru, povestește într-o carte lansată recent la Bookfest despre bătaia pe care o luau fetițele de la lotul de gimnastică de la antrenori, ba chiar și de la părinți. Secret al lui Polichinelle, știut de mulți, de mult, dar ascuns sub preș. Reacțiile „oficiale” (Octavian Belu, desigur, Elisabeta Lipă ș.a) au fost de tipul: „vai, dragă, noi, nu se poateeeeee”. 
Haideți să fim sinceri: întreg sportul de performanță de azi este o uriașă minciună. Acceptată cu entuziasm de hoardele de (tele)spectatori. Toată butaforia de sute de milioane, miliarde de dolari a jocurilor olimpice sau campionatelor de fotbal, tot spectacolul baschetului, hocheiului, atletismului sau tenisului sunt rodul triumfului chimiei și al unei mitologii a „depășirii limitelor” care are ceva inuman în sine și nu are nicio legătură, dar niciuna, așa cum ni se inculcă zilnic, cu sănătatea, Dimpotrivă. Singurul sport „natural” este miuța de pe maidan și orice este făcut din pură plăcere. Fără preocupări de recorduri, performanțe și alte asemenea. A pune niște fetițe de 6-7 ani la adevărate chinuri, în numele „performanței”, al „mîndriei de a vedea tricolorul pe cel mai înalt catarg” este, oricum am lua-o, un abuz. Chiar dacă nu ajungem la bătaie. 


Citeam cîndva, cred că sursa era credibilă, că fetițele din lotul Uniunii Sovietice erau obligate la relații sexuale pentru că stimularea hormonală sporea competitivitatea. Știu că supăr multă lume cu teoria asta a mea, dar tot ce ține de performanță sportivă este o minciună. Înainte de 89 lumea era disperată de sărăcie și de dorința de a ieși din țară. Sportul era cam singura modalitate de a scăpa din pușcăria RSR. Orice mijloc era bun, mai ales cînd aveai un copil talentat. Scena pe care o relatează Maria Olaru, cu tatăl care își execută cu cureaua copila mi se pare extrem de plauzibilă. Cînd ne plîngem că astăzi performanța a scăzut incredibil în sportul nostru, trebuie să avem în vedere și faptul că metodele punitive nu mai pot fi folosite cu atîta lejeritate ca înainte de 89. Apărătorii lui Belu au justificat la modul: da, dar s-a obținut performanță. 
Să privim altfel lucrurile. Astăzi, cînd mentalitatea pro-juvenilă și organizațiile de apărare a drepturilor copilului sunt atît de prezente, profesorul la școală nu are voie să ridice vocea, să se enerveze, să certe în vreun fel copilul, pe motiv că-l stresează. Riscă reclamații, anchete, sancțiuni. Antrenorul pare a avea, din acest punct de vedere, un statut privilegiat. Dar de ce performanța la handbal, mult mai vizibilă, ar îngădui ceva ce performanța la fizică ori chimie nu îngăduie? Cazul Belu spune multe despre mentalitatea noastră publică. Vă amintiți cum se jelea lumea să-l readucă la lot pe Hagi, apoi chiar pe Belu, sau ce idolatrie s-a construit apropo de doctorul Arafat?  

Alianţa PNL – PMP va deţine, cel mai probabil, majoritatea în Consiliul Local şi funcţia de viceprimar

A trecut mai bine de o săptămână de la alegerile locale din 5 iunie şi încă se mai fac calcule, atât în politica locală, cât şi în administraţie. Încă nu se ştie exact care va fi viitoarea majoritate politică din Consiliul Local şi, pe cale de consecinţă, nici cine va fi viceprimar. Partidele, după numărul de mandate obţinute în Consiliu (PNL – 8, PSD – 7, PMP – 2, ALDE – 2), inventariază şi negociază toate variantele posibile, astfel încât fiecare dintre ele să iasă cât mai câştigate şi implicit să reprezinte puterea locală în următorii patru ani.
Cel mai îndreptăţit şi intens negociator - dacă ar fi să luăm în considerare faptul că a câştigat un nou mandat de primar şi cele mai multe locuri în Consiliul Local – a fost în ultimele zile PNL-ul, care îşi caută, cum este şi firesc, aliatul pe partea dreaptă a eşichierului politic.


Săptămâna trecută, liberalii au ieşit cu un mesaj public, într-o conferinţă de presă, mulţumindu-le tuturor celor care i-au votat în alegeri şi au lăsat să se înţeleagă că singura lor opţiune este o alianţă cu un partid de dreapta şi în plus, că încearcă să negocieze funcţia de viceprimar tot pentru un membru liberal. Greu de crezut că vor obţine şi această funcţie, din moment ce pentru a forma o majoritate simplă (10 consilieri), PNL-ul are nevoie de încă două voturi de la PMP ori de la ALDE, partide care îşi vor vinde scump pielea.
De observat că PNL a subliniat în conferinţa de presă că îşi doreşte o alianţă de dreapta, lăsând astfel închisă poarta spre orice negociere cu PSD, partid care a obţinut al doilea cel mai mare număr de mandate în Consiliul Local. O atitudine explicabilă a liberalilor, din moment ce o nouă apropiere între dreapta şi stânga, după experienţa eşuată a USL, este practic imposibilă în climatul politic românesc actual. În plus, primarul Horia Tiseanu a declarat în repetate rânduri, atât oficial, cât şi neoficial, că nu îşi mai doreşte, sub nicio formă, o altă colaborare cu Ion Dragomir, fostul viceprimar din ultimele două mandate.
Aşadar, PNL îşi caută remorcă şi cel mai probabil se va orienta către PMP, din moment ce ALDE şi PSD şi-au anunţat deja alianţa, atât la nivel judeţean (în Consiliul Local Ploieşti şi Consiliul Judeţean Prahova), cât şi la nivel naţional, în multe judeţe ale ţării. PNL şi PMP vor aduna împreună 10 consilieri, o majoritate fragilă, dar totuşi îndeajuns de stabilă pentru alegerea noului viceprimar. Probabil că dacă nu vor reuşi să-şi impună candidatul, liberalii vor fi nevoiţi să-l susţină pe Adrian Piţigoi, consilierul nominalizat pentru funcţia de viceprimar de PMP, partidul care va obţine conjunctural şi cu doar doi consilieri (unul dintre ei obţinut prin redistribuire), cea de-a doua funcţie, ca importanţă, în administraţia publică locală.
Dacă va fi sau nu aşa, vom vedea în scurtă vreme, deoarece momentul învestirii noii administraţii locale este foarte aproape, potrivit legii, până cel târziu 23 iunie. 

Câmpina i-a susţinut, America i-a premiat!

Membrii Echipei CADON s-au întors acasă învingători şi cu speranţa unui viitor mai bun

„Acum un an am început aventura la concursul American Computer Science League, iar anul acesta o continuăm obţinând punctaj maxim şi calificându-ne în finala ce va avea loc în Nashua - New Hampshire” - scria echipa CADON, la data de 8 aprilie 2016, pe pagina unei reţele de socializare. Şi, într-adevăr, asta au făcut: au continuat şi au ieşit învingători, clasându-se pe primul loc într-un concurs de informatică teoretică şi aplicată ce se desfăşoară încă din anul 1978 şi la care se înscriu elevi de pe toate continentele lumii.

Povestea a început anul trecut, atunci când cinci elevi de la Liceul Tehnologic Energetic din Câmpina - Rareş Dumitrică, Victor Alexandru, Denis Cărăuş, Cătălin Oancea şi Gabriel Năstase - s-au reunit sub numele CADON pentru a participa la concursul internaţional de informatică - ACSL All Star Contest desfăşurat în Statele Unite ale Americii, reuşind să se califice în finala ce a avut loc anul acesta.  
Pentru concursul desfăşurat în data de 28 mai 2016, celor cinci băieţi li s-a alăturat şi o fată, Andreea Aldescu, la fel de pasionată de acest domeniu ca şi ei, care încă din şcoala generală şi-a dorit să urmeze la liceu profilul matematică-informatică, iar acum vrea să îşi continue studiile la Facultatea de Informatică din Braşov. 
Susţinuţi şi coordonaţi de profesorul de informatică Denisa Stoicescu, elevii au acumulat multe ore de studiu şi de aprofundare a cunoştinţelor, întrucât mare parte din materie nu este predată la orele de curs. Au alocat timpul necesar pentru a revizui materia primită de la Grupul ACSL, care a constat în exerciţii pe care le-au rezolvat ulterior şi în etapele parcurse în finala din mai.
Anul acesta s-au descurcat mai bine decât în 2015, pentru că aveau deja experienţă. Au plecat cu convingerea că vor învinge, că sunt mult mai pregătiţi şi astfel, încrezători în forţele proprii, au fost mult mai relaxaţi. 
Călătoria cu avionul a fost o plăcere, în ciuda orelor multe de zbor. Mai greu le-a fost să se obişnuiască cu vremea călduroasă şi să se adapteze la fusul orar. Au locuit, ca şi anul trecut, într-o căsuţă, alături de alţi participanţi la concurs. Acolo s-au întâlnit cu echipe din 200 de licee din lumea întreagă, însă cel mai mult au relaţionat cu colegii lor români, elevi de la alte instituţii de învăţământ din ţară.
Competiţia, desfăşurată pe parcursul unei singure zile, a durat trei ore în prima parte, iar după o pauză de 60 de minute, a continuat cu încă o oră. Câmpinenii noştri şi-au concentrat eforturile, au pus în practică toate cunoştiţele acumulate şi au avut un rezultat pe măsura aşteptărilor: locul I, alături de alte patru echipe din lume, la categoria lor de vârstă - Intermediate 5-Person Division. 


„Au fost mari emoţii şi de data aceasta. Eu cred că e normal să ai emoţii de fiecare dată, pentru că altfel nu eşti viu şi nu trăieşti momentul respectiv. Ştiam deja câţiva paşi care trebuiau parcurşi şi a fost mai bine din punctul acesta de vedere. Ştiam etapele şi am fost mai pregătiţi. Suntem foarte mulţumiţi, dar asta nu se datorează numai nouă, ci şi tuturor celor care ne-au ajutat să ajungem aici. Le mulţumim din tot sufletul celor care au fost alături de noi şi ne-au sponsorizat pentru a ne putea împlini visul!” -  a declarat profesorul de informatică Denisa Stoicescu. 
Premierea s-a făcut în cadru festiv, într-un amfiteatru cu circa 3000 de locuri, toate fiind ocupate de elevi, profesori, susţinători şi organizatori. La premiere a fost prezent şi unul dintre cei mai mari programatori, Stephen Wolfram, care le-a prezentat programul Wolfram Alpha şi le-a oferit cartea sa, un bestseller în domeniu, intitulată „A New Kind of Science”. 
Premiul a constat în plachete şi subscripţii în diferite programe, subscripţii care, altfel, sunt destul de costisitoare. 


Întrebaţi ce reprezintă acest premiu pentru ei, iată ce ne-au răspuns:
Cătălin Oancea: „Este foarte important faptul că am reuşit să câştigăm acest premiu. Făcând parte din acestă echipă am reprezentat şcoala şi, în special ţara, şi sunt foarte fericit.  Înseamnă foarte mult pentru mine!”
Gabriel Năstase: „Este un plus pentru mai departe, care sper că mă va ajuta să intru la facultate. Sunt foarte bucuros că am reuşit să fiu pe primul loc alături de toţi ceilalţi membri ai echipei şi sper ca şi anul viitor să ne calificăm şi să obţinem acelaşi rezultat”.
Denis Cărăuş: „Pentru mine, premiul acesta înseamnă enorm. Este un pas important pentru viitorul meu. Sunt fericit că am câştigat şi că am putut să fac parte din această echipă”. 
Victor Alexandru: „Un premiu important, pe care sper că în timp îl voi depăşi prin alte realizări. Sunt convins că acest succes mă va ajuta în viitor”. 
Rareş Dumitrică: „Pentru mine,  reprezintă şansa unică  de a mă afirma în momentul în care va trebui să aplic pentru admiterea la facultate. Mă poate scoate în evidenţă atunci când va trebui să-mi aleg un job. Voi fi mândru de această realizare toată viaţa mea”.
Andreea Aldescu: „Datorită acestui concurs, am avut parte de o experienţă foarte frumoasă alături de colegi şi de doamna profesoară şi simt că acest premiu mă va ajuta foarte mult în viitor. Am întâlnit alte persoane, alte obiceiuri, a fost o experienţă aparte şi simt că mă va ajuta foarte mult în dezvoltarea mea profesională şi nu numai”.
La rândul ei, Denisa Stoicescu, profesorul de informatică al elevilor, e convinsă că „dacă vrei cu adevărat un lucru, lupţi pentru el şi vei reuşi. Acest premiu este dovada că se poate!”
După concurs, au găsit timp şi pentru plimbare, una dintre opriri fiind la Universitatea Harvard, de unde au plecat profund impresionaţi: „Am avut ocazia să intrăm în câteva săli de clasă şi lângă fiecare tablă am văzut steagul Americii. De asemenea, la fiecare casă flutură cel puţin un steag... Se vede că îşi iubesc ţara! Asta mi-aş dori să facem şi noi, să ne iubim ţara mai mult, pentru că este minunată” – ne-a mai spus Denisa Stoicescu. 
Reuşita acestor tineri este o dovadă a faptului că atunci când o valoare este descoperită, trebuie susţinută din toate punctele de vedere pentru a ajunge la performanţă. Seriozitatea  şi implicarea de care au dat dovadă elevii câmpineni trebuie să rămână un exemplu pentru generaţiile care vin din urmă. 
„Faptul că aceşti elevi ai noştri au obţinut un succes important în Statele Unite înseamnă pentru ei, în primul rând, o mare onoare şi pentru noi un favor pe care îl fac şcolii, o reclamă deosebită şi mai ales un îndemn şi o pildă pentru toţi ceilalţi colegi, nu neapărat din domeniul informaticii, care trebuie să devină performeri, în orice domeniu de actictivitate s-ar pregăti. Acesta este mesajul pe care îl transmite, în mod indirect, performanţa aceasta din Statele Unite” – ne-a declarat Stan Sârbu, directorul Liceului Tehnologic Energetic.
Echipa CADON a fost susţinută financiar de către Primăria Câmpina, Primăria Băicoi, Primăria Poiana Câmpina, Lemet Câmpina, Curta Ioan, Roata de Foc, General Meel Electric Băicoi, Confind Câmpina, Societatea Civilă de Avocaţi Şchiopu şi Asociaţii şi Trese Conductori Câmpina, cărora le mulţumeşte şi pe această cale.
Andreea Ştefan

Concursul de teatru pentru elevi şi-a desemnat câştigătorii

Săptămână trecută, joi, 9 iunie, s-a desfășurat cea de-a şaptea ediție a Concursului de teatru pentru elevi, organizat de Biblioteca Municipală "Dr.C.I.Istrati" Câmpina.  De-a lungul timpului, concursul a devenit din ce în ce mai apreciat, astfel încât, în acest an, peste 200 de elevi s-au arătat interesați de o astfel de competiție. Juriul a fost format din: Adrian Dochia, Florin Dochia, Ştefan Al.-Saşa, Liliana Ene şi Lenuța Leotescu. 


Timp de mai bine de opt ore, cei cinci au analizat prestația fiecărei trupe de teatru înscrise în concurs. Elevii, de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a, s-au dovedit a fi foarte talentați. Misiunea juriului a fost una destul de dificilă. S-au luat în considerare talentul actoricesc, omogenitatea trupei, stăpânirea limbajului scenic, armonizarea interpretării actorilor, dar și noutatea. A fost acordat un premiu special pentru interpretarea unei piese într-o limbă străină.  De asemenea, s-a decis decernarea unui premiu pentru cel mai bun regizor. 


Premiile cele mai importante au fost obținute de către elevi de la Școala Gimnazială Centrală, Școala Gimnazială "Al.I.Cuza" şi Colegiul Național "Nicolae Grigorescu". Finanțarea concursului este asigurată de către Primăria şi Consiliul Local Câmpina.  
Festivitatea de premiere va avea loc miercuri, 15 iunie, ora 12.30, în sala de spectacole a Casei de Cultură "Geo Bogza".
Aici puteţi vedea care au fost trupele înscrise şi categoria la care au participat. 

20 de ani de la înfiinţarea Şcolii Superioare Sanitare Postliceale „Dr. Dinu”

Duminică, în sala de festivități a Complexului Amana Inn, a avut loc ceremonia de absolvire a Şcolii Superioare Sanitare Postliceale ”Dr. Dinu” de către promoția 20013 – 2016. Școala face parte din cadrul Fundaţiei pentru sănătate, ştiinţă şi învăţământ “Dr. Dinu”.  Evenimentul a avut semnificații deosebite, deoarece anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înființarea instituției, prima şcoală sanitară privată din Câmpina. Premisele înființării acestei școli au fost inițial constituite de existența “Colegiului de Tehnică Dentară și Asistente Medicale”, patronat de Facultatea de Medicină Stomatologică a Universității “Europa Ecor” București. În anul 1996, Fundația “Dr. Dinu” a preluat școlarizarea cursanților de la colegiile medicale ale Universității “Europa Ecor” în cadrul Școlii Superioare Sanitare Postliceale Câmpina, dispunând de o bază materială corespunzătoare și de un personal didactic cu experiență în învățământul superior de scurtă sau lungă durată. 


La evenimentul desfășurat duminică au participat absolvenții celor două clase (AMG - asistent medical generalist, AMF - asistent medical de farmacie, ambele specializări fiind acreditate), conducerea școlii (Angelica Ivaşcu - directoare, prof. Corina Gheorghe – director-adjunct ș.a.), reprezentanții fundației care patronează școala sanitară (Adrian Dinu, directorul executiv al fundaţiei, și doamna farmacist primar Elena Din, soţia fondatorului Şcolii şi al Fundaţiei care îi poartă numele). 


După alocuțiunile directoarelor școlii și ale celor două profesoare-diriginte, au luat cuvântul șefele de promoție ale celor două clase (specializări), care și-au exprimat, în cuvinte pline de emoție, aprecierea pentru condițiile de învățământ de care au beneficiat pe tot parcursul anilor de studiu, dar și recunoștința pentru dăruirea cadrelor didactice, precum și pentru cunoștințele dobândite de cursanți de la dascălii lor. S-au împărțit apoi diplome de absolvire – absolvenților, dar și de merit – pentru cadrele didactice ale școlii.  S-au împărțit, de asemenea, multe flori, felicitări, vorbe de mulțumire, urări de succes la examenul de absolvire ce se apropie, dar și în viața ce va urma, promisiuni de acțiuni și activități ale absolvenților care să ducă mai departe prestigiul acestei școli. După formalitățile inerente de la începutul manifestării, a început balul de absolvire propriu-zis, dându-se drumul la petrecerea care a ținut până seara târziu, asezonată din belșug cu mâncăruri și băuturi alese, dar și cu muzică, dansuri și voie bună.
Istoria Şcolii Superioare Sanitare Postliceale ”Dr. Dinu”, unitatea de învăţământ sanitar care a scos până în prezent peste 1000 de asistenţi medicali ce lucrează astăzi în spitale din întreaga ţară, reprezintă o pagină importantă din istoria învățământului câmpinean.

VIAŢA CA O CURSĂ CU OBSTACOLE. Cariera unui inginer câmpinean

Prietenul meu, inginerul Traian Gheorghe Vasilescu, născut la 30 iulie 1934, a avut de înfruntat multe dificultăţi datorită originii sale sociale, fiind fiu de mare negustor. A reuşit totuşi să răzbească în viaţă, plecând de la munca dură din minerit, într-un abataj aflat la o mie de metri adâncime, până la o funcţie înaltă în cadrul unor ministere din Bucureşti. 
Tatăl său, Georgică Vasilescu, negustor priceput, avea cel mai mare şi bine aprovizionat magazin de băcănie şi coloniale, chiar în centrul oraşului Câmpina (în zona pasajului pietonal de la ceas). Traian a primit o educaţie aleasă. În acea perioadă, lumea bună din Câmpina îşi înscria copiii la Şcoala Germană, care se bucura de mare prestigiu în oraş. În seria lui Traian erau 20 de elevi de origine germană, între care Horst Gottfried (un mare animator al vieţii sportive din oraş), Haintz Neugebaier (mare columbofil), Herta Friedsmann – Căpraru (devenită mare medic specialist pediatru). Dintre români, Nae Velicu (tatăl său avea un mare magazin de stofe), Dorian Kovaliuc (cunoscutul campion de nataţie, fiul unui director al Astrei Române) şi alţii. Studiile liceale le-a făcut la Liceul „D. B. Ştirbey” şi îşi aminteşte şi azi cu respect de marii profesori de atunci: dl. Săvulescu la biologie (poreclit „Stăpânul”, pentru stilul său autoritar), Nicolae Măinescu la istorie (poreclit „Mikado”, pentru asemănarea sa cu  împăratul Japoniei), Nae Georgescu la geografie, la matematică pe dl. „Şontropea” (o poreclă care se lipise atât de tare de el, încât elevii îi uitaseră şi numele), la limba rusă pe distinsa doamnă Nicolau. 
Din clasa a X-a, Traian a început să joace volei, liceul având o echipă foarte bună de băieţi. Când plecau în deplasare, o luau adesea şi pe colega lor, Adriana Honet, care a devenit mai târziu căpitan al echipei naţionale de volei, împreună cu care a câştigat, în 1956, în finala Campionatului Internaţional de Volei jucată împotriva Uniunii Sovietice, medalia de argint. Adriana a reuşit să fugă în Franţa, unde l-a cunoscut pe Maurice Pioline, jucător profesionist de volei de asemenea, împreună cu care a avut doi copii: Denis şi Cedric, cel din urmă ajungând un celebru tenismen. „Sportul mi-a oferit libertatea. Am vrut ca şi copiii mei  să aibă o educaţie sportivă”, declara Adriana unei cotidian francez. 

Traian, alături de o amică, la schi, la Predeal.
Traian a jucat volei de performanţă din 1950 şi de plăcere, într-o echipă bucureşteană, până în 2007. Când a venit timpul să dea la facultate, se pregătise împreună cu vărul său, Bogdan Popescu – Parafină, să dea la Facultatea de Construcţii. La înscriere trebuia să prezinţi un dosar cu acte despre starea materială a părinţilor. Pe holurile facultăţii, a întâlnit-o pe Coca Marcoşanu, o prietenă din Câmpina, studentă în anul III şi secretara UTC pe facultate (fiica singurului comunist din ilegalitate pe care l-a avut Câmpina), pe care a rugat-o să se uite în dosarul său şi să-i spună dacă are şanse să fie primit în examen. Aceasta l-a sfătuit să-şi retragă dosarul şi să încerce în altă parte fiindcă fusese respins. A încercat la Petrol şi Gaze, unde erau 350 de candidaţi pe 50 de locuri. A fost admis la proba orală, iar la scris a obţinut media 8,50. Avea şi aici o cunoştinţă, pe vărul său, Andreescu, care era unul din liderii UTC de la Politehnică. I-a cerut şi acestuia să se uite în dosarul său, având experienţa neplăcută anterioară. Acesta l-a anunţat că nota i-a fost modificată la 6 şi l-a certat pentru că se trecuse în fişa personală drept fiu de negustor, sfătuindu-l să renunţe la Politehnică şi să încerce la un institut nou înfiinţat, prin venirea în capitală a Institutului de Mine de la Timişoara şi a celui de la Brad. 
Aici era rector un specialist în geologie, Nicolae Petrulian, un adevărat savant, fondator al şcolii române de inginerie geologică şi geofizică, care nu prea ţinea cont de dosare, deoarece avea nevoie de studenţi pentru noua sa facultate. Păţit, Traian trecuse acum în dosar că este fiu de funcţionar (funcţionarii intrau la categoria mic burghez). În anul I erau 50 de studenţi, din care 30 cu dosare proaste. După terminarea facultăţii, în 1957, profesorul Pogoran i-a făcut o recomandare: „Am fost director la Mina Anina 20 de ani. Dacă vrei să înveţi meserie, du-te acolo! Sunt condiţii bune pentru stagiari”. 
Încrezător, Traian a plecat cu trenul la Oraviţa (800 km) şi pe drumuri de munte desfundate, cu un autobuz hârbuit, a ajuns la Anina. Aici, inginer şef era un câmpinean, dl. Oeltze (de origine olandeză), prieten cu unchiul lui Traian, maiorul Dumitru Popescu, erou de război. Acesta i-a spus: „Ca să văd ce poţi, te trimit la cel mai greu loc de muncă, la mina Ponor, puţul Gheorghiu Dej”. Puţul era situat la o mie de metri adâncime, muncitorii lucrau dezbrăcaţi, la 40 de grade, într-o umiditate foarte mare. Mina de huilă avea la etajul unui restaurant, un dormitor cu 20 de paturi, în care nu puteau să închidă un ochi până la ora 1 noaptea, când se oprea muzica din local. Speriat de aceste condiţii grele, Traian nu a semnat contractul şi după ce i s-a decontat biletul de tren, a plecat la Timişoara. Acolo a aflat că în Bucureşti era anunţat un mare concert de jazz al cehului Vlah (nume celebru în acea vreme). Mare amator de muzică, Traian a plecat la Bucureşti să asculte concertul. 
A revenit apoi în Câmpina, deoarece părinţii erau îngrijoraţi că rămăsese fără slujbă. A căutat un vecin de pe Câmpiniţa, care era contabil şef la mina Filipeşti, dl. Iliescu, care i-a facilitat angajarea în august 1957. S-a prezentat la inginerul şef Candrache (ajuns la un moment dat ministru adjunct şi după aceea director la trustul minier Muntenia). Candrache l-a interpelat în stilul epocii: „Bă, vrei să munceşti la mina Palanga? Şef acolo este Nae Dumitrescu, băiatul preotului din Brebu”. (Mina Palanga era una din cele patru mine de la Filipeşti). Angajat pe post de artificier, Traian era plătit din fondul de salarii al minerilor cu 1380 lei pe lună, plus o primă 100%, fiindcă depăşeau producţia (salariul unui profesor începător era atunci de 600-700 de lei). După şase luni de muncă în subteran, l-a descoperit un inspector venit din minister, dl. Gâlă: „Vasilescule, tu eşti inginer. Au aflat ăştia de la trust că te-am plătit din fondul de salarii al minerilor” (un stagiar avea 900 de lei salariu). Gâlă a constatat că nu puta să fie inginer stagiar, deoarece avea repartiţie pentru Anina, de unde fugise. L-a chemat la minister şi prin ordinul ministrului i-a schimbat repartiţia. Aşa a lucrat Traian până în 1966 ca inginer şef de birou preţ de cost şi şef serviciu plan. Muncă de birou, dar şi cu dese intrări în subteran. 
În 1966, amicul meu a avut inspiraţia să se prezinte la un examen pentru un post în Bucureşti, la Institutul de proiectări laminoare. A câştigat concursul în mod strălucit, a primit transferul la Ministerul Metalurgiei şi buletin de Bucureşti. În capitală şi-a reluat viaţa boemă pe care o practicase în studenţie. Împreună cu prietenul lui câmpinean, Dan Şerban, un tip şarmant care lucra la construirea centralei termice Bucureşti Sud, a trăit multe peripeţii în acea perioadă fastă a anilor 1966 – 1970, cu o viaţă de noapte intensă şi cu multe localuri selecte frecventate de toată protipendada Bucureştiului. 
Traian îşi aminteşte cu nostalgie de perioada studenţiei. În vremea aceea a cunoscut-o pe Stela Popescu, care era studentă în anul II la Institutul Maxim Gorki (aici, pentru calificarea de profesor limba rusă, se intra cel mai uşor). Era la meciul România – Cehoslovacia, pe stadionul „23 August”, care era arhiplin. Stătea pe o ladă împreună cu amicul său, doctorul Victor Covăşanu, student la medicină pe atunci, pe ultima treaptă a tribunei. În timp ce prietenul lui s-a dus să-şi ia un suc, el s-a pomenit pe ladă cu o domnişoară drăguţă, ce nu voia să mai coboare. Era viitoarea mare actriţă Stela Popescu. Traian era încă student şi mânca la cantina de pe strada Doamnei nr. 1, unde se întâlnea adesea cu Stela şi colegele ei. La cantină venea şi Ilarion Ciobanu, fost hamal în port, mereu student în anul I, deoarece nu învăţa deloc, dar pe care  decanul de la facultatea de mine îl păstra pentru că era un bun rugbist al echipei studenţeşti. Cu Stela a rămas prieten ani de zile, se vizitau şi petreceau momente frumoase împreună. 
În perioada aceea, într-o excursie la Peştera Ialomicioara, avea s-o cunoască şi pe Elena Bichman, care a devenit mai târziu soţia lui Toma Caragiu, studentă pe atunci în anul II la geografie. Mimi, după apelativul pe care i-l dădeau prietenii, era fiica unui mare arhitect şi avea o vilă splendidă în Parcul Carol. Mimi îl rugase pe tatăl ei să intervină pentru a fi primită a IATC. A fost admisă şi când a terminat Institutul a fost repartizată la Ploieşti, unde s-a căsătorit cu directorul teatrului, deja celebrul Toma Caragiu. Traian o mai întâlnea uneori, când împreună cu prietena ei, Adela Mărculescu, veneau în turneu la Câmpina. 
Prin 1969, tânărul inginer s-a aşezat la casa lui, căsătorindu-se. Era priceput în meserie şi în Ministerul Metalurgiei devenise şef de atelier cu 20 de subalterni. Dintre zecile de specialişti ai ministerului, doar trei ingineri nu erau membri de partid, între care şi el. Din acest motiv, secretara de partid, doamna Crăiniceanu, nu i-a aprobat postul de şef de secţie. Abia după ce aceasta a fugit în Germania cu soţul şi cei doi copii, Traian a putut să avanseze, lucrând în minister până în 1994. 
A lucrat după aceea la o firmă particulară, Mondo-Prosper, al cărei patron, Gheorghe Popilian, şef de partid politic minuscul şi mare escroc, înfiinţase un fel de Caritas în valută, fără aprobarea Băncii Naţionale, pentru care a fost arestat. La 60 de ani, Traian s-a pensionat, dar a continuat să lucreze, din 1997, la Fondul Proprietăţii de Stat, unde era preşedinte Sorin Dumitrescu. La examenul pentru acel post erau 18 ingineri, din care au reuşit doar trei. Traian lucra în cadrul Uniunii Naţionale a Proiectărilor în Reorganizare şi Lichidare Juridică a Întreprinderilor. În cinci ani a reuşit să pună pe picioare instituţia. Din 50 de membri câţi erau iniţial, în final au ajuns să aibă 23 de filiale în toată ţara. Era o muncă titanică, de multe ori îl prinzându-l şi ora 3 dimineaţa la birou. Când s-a lansat afacerea, a fost silit să-şi dea demisia, fiindcă aflase prea multe secrete despre afacerile dubioase care se derulau la FPS în privatizările de atunci. 
Din 2002, a început să lucreze pe cont propriu, făcând proiecte pentru dotări în laboratoarele de construcţii, cu fonduri nerambursabile (65% de la bugetul de stat). A avut şapte proiecte aprobate. Se plăteau 2000 de euro pentru un proiect şi 1000 de euro pentru caietul de sarcini. Când începuse să prospere, prin 2007, premierul Tăriceanu, prin ordonanţă de guvern, a desfiinţat aceste lucrări care ajutau intreprinderile mici şi mijlocii. Atunci a părăsit Traian capitala şi s-a mutat la Câmpina. Iarna mergea la schi în Austria, Bulgaria ori Predeal. Vara la tenis, volei, biliard. 
Traian Vasilescu are o fiică pe nume Crina, o doamnă frumoasă, căsătorită la Iaşi cu părintele Sandu, profesor la Facultatea de Teologie. Crina l-a făcut bunicul a trei nepoţi: un băiat, care urmează academia de muzică în Birmingham (Anglia), o fată studentă la Facultatea de Farmacie şi o alta, elevă în clasa a XII-a. Pe toţi trei i-a învăţat să schieze. 
Când nu face sport, e pasionat de muzică. De la muzica de jazz a trecut la muzica de operă. Este fascinat mai ales de opera lui Giacomo Rossini, „Coţofana hoaţă”, din care, în ultimii ani fredonează mereu câte o arie, uneori într-o notă tristă. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Windsor – cel mai vechi castel regal locuit

Nu departe de Londra, la doar 32 de kilometri, pe Valea Tamisei, într-un minunat cadru natural, se află una dintre cele trei reşedinţe oficiale - şi, se pare, cea favorită - ale reginei Marii Britanii: Castelul Windsor, care cu mici excepţii, a fost locuit în permanenţă de-a lungul existenţei sale de peste 900 de ani. 
Părăsim Londra cu autocarul şi după circa o oră în traficul destul de intens, trecem pe lângă Legoland (parcul cu jucării din piese lego, acele bucăţi din lemn sau plastic) ce se întinde pe 60 de hectare, având milioane de piese dispuse pe întreg domeniul, unde se fac plimbări cu trăsura, diverse ateliere şi activităţi interactive bazate pe învăţare. Curând intrăm în orăşelul Windsor, strecurându-ne prin străzile înguste, cu case tipice zonei rurale a Angliei, pentru a ajunge într-o mare parcare aflată în apropierea Gării Regale. Trecem pe lângă câteva buticuri cu suveniruri legate de Windsor, urcăm câteva zeci de metri de scări şi ajungem pe peronul Gării, străjuit de prima locomotivă ce a ajuns aici, transformată în monument feroviar. Gara a fost acoperită şi transformă într-un mare mall cu diferite magazine de firmă şi îndeosebi cu cele mai reprezentative cafenele, în care poţi savura, în nişte ceşti care ni se par enorme, o cafea din cele mai bune. Fiecare local este în acelaşi timp şi patiserie, dar şi un loc în care poţi citi în linişte un ziar sau o carte din rastelul ce te îndeamnă parcă să-l foloseşti. Arhitectura gării este tipică începutului de secol, cu vitrine frumos amenajate şi preţuri pe măsură (să nu uităm că Marea Britanie este una dintre cele mai scumpe ţări din Europa). Ieşind din gară, vedem în faţa noastră zidurile exterioare din piatră ale castelului, martore tăcute ale secolelor de istorie. 


Construcţia castelului, care va fi de-a lungul timpului reşedinţa a 39 de monarhi, a fost ideea lui William Cuceritorul, care după bătălia de la Hastings din 1066, în care normanzii i-au învins pe saxoni, s-a hotărât să ridice pe o înălţime, lângă Tamisa, o fortificaţie din pământ şi lemn. Construcţia era parte a unui inel de fortificaţii ce trebuiau să protejeze Londra de atacuri. Fiecare monarh şi-a adus propria contribuţie la dezvoltarea castelului. Primul care a locuit aici a fost Henry I, cel ce a transformat castelul, în jurul anului 1100, în reşedinţă regală. Nepotul său, Henry al II-lea, construieşte în 1150 apartamente în partea de jos şi apartamente pentru oaspeţi în partea superioară. Asediul baronilor împotriva regelui John, în 1216, deteriorează castelul, care va fi refăcut de Henry al III-lea în 1240, el adăugând turnurile circulare ce pot fi văzute şi astăzi. În 1348, Edward al III-lea, inspirat din legenda Regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde, înfiinţează Ordinul Jartierei. Ordinul era format din 26 de cavaleri, care îl aveau drept patron spiritual pe Sfântul Gheorghe şi care jurau credinţă regelui, fiind cei mai credincioşi cavaleri ai săi. 
Cea mai frumoasă capelă, Capela Sf. Gheorghe, este începută de Edward al IV-lea în 1475 şi terminată 50 de ani mai târziu de Henry al VIII-lea. Capodoperă a stilului gotic târziu, ce poate fi admirată şi astăzi, capela este transformată în grajd, în timpul Războiului Civil, de către trupele lui Oliver Cromwell. Tot aici, regele Charles I este judecat, condamnat la moarte şi îngropat în mare taină, într-un loc rămas necunoscut pentru mai bine de un secol şi jumătate. După restaurarea monarhiei, Charles al II-lea construieşte un nou palat în stil baroc. George al IV-lea face ultima şi cea mai importantă reconstrucţie, amenajând noi apartamente şi ridicând turnul de mijloc, cu 220 de trepte, ce se înalţă deasupra castelului, turn din care poţi admira o splendidă panoramă asupra văii râului Tamisa. Zidurile de apărare, turnuleţele, toate dau un aer dramatic de ev mediu romantic. 
Toată această pagină de istorie era gata să rămână doar amintire, căci pe 20 noiembrie 1992, un uriaş incendiu a izbucnit în capela privată a castelului, extinzându-se rapid. Pompierii s-au luptat mai bine de 15 ore cu flăcările, folosind peste 4 milioane de litri de apă. Aproape o cincime din castel a fost atunci distrusă, nouă săli principale şi peste o sută de camere fiind incendiate. Reconstrucţia a costat peste 37 de milioane de lire sterline. Castelul a fost redeschis în aceeaşi zi, 20 noiembrie, dar cinci ani mai târziu, în 1997, cu ocazia aniversării nunţii de aur a cuplului regal. Interesant este şi faptul că din dorinţa de a reconstrui ceea ce fusese distrus, cei peste 4000 de muncitori care au lucrat aici au adunat, în 7000 de pubele, fragmente din clădirile incendiate, care putau fi refolosite sau reproduse. Aşa se face că astăzi castelul poate fi văzut în toată splendoare între orele 9.45 – 17.15.

Ce vizităm
Ne aşezăm la coada lungă de câteva sute de metri, care înaintează destul de repede, dat fiind că este prima oră a dimineţii. După ce cumpăr bilete pentru întreg grupul, trecem prin obişnuitul control de securitate şi ajungem în curtea interioară, străjuită de falnicul turn rotund deasupra căruia flutură steagul britanic. Trecem de el şi începem vizita cu o casă de păpuşi. Da, aţi citit bine! Este...

Casa de Păpuşi a Reginei Maria
Ideea arhitectului Edwin Lutyiens a fost ca această casă, oferită în dar Reginei Maria, să fie un model al unei reşedinţe regale perfecte de la începutul secolului XX. Casa construită la o scară de 1/12, de o mare acurateţe, este o adevărată capodoperă, la care au contribuit 1500 de artişti şi meşteşugari şi a fost terminată în trei ani, în 1924. Fără să o vezi cu ochii tăi, este greu să înţelegi pe deplin ce au putut să facă aceşti artişti într-un spaţiu atât de mic. 


Casa are curent electric, apă caldă şi rece, un fier de călcat electric, dar şi o maşină de cusut Singer. Are scări din marmură, mobilă Chipp&Dale, perdele de mătase, iar în bibliotecă se pot vedea miniaturi din cărţile unor cunoscuţi scriitori, legate în piele. În garajul construit sub casă pot fi admirate, în boxe separate, şase maşini de epocă şi o ambulanţă, având toate echipamentul necesar întreţinerii lor. Există chiar şi o cramă cu vinuri alese, totul miniaturizat la scara de 1/12. Nu este de mirare că această reşedinţă regală în miniatură a fost prezentată la expoziţia Imperiului Britanic din 1924 şi adusă aici un an mai târziu. După ce ieşim, ne aşezăm la o altă coadă, pentru a vizita...

Apartamentele de stat (The State Apartments)
Trecem printr-o galerie de artă ce cuprinde o parte din cele 10.000 de desene şi acuarele ale unor mari pictori precum Leonardo, Raphael, Michelangelo, Canaletto, precum şi mii de cărţi şi documente din colecţia de artă a reginei. Apartamentele au fost redecorate după incendiul din 1992. Marea scară din marmură, ce conduce spre apartamente, a fost construită în 1866 pentru Regina Victoria. La capătul scărilor se poate vedea statuia în marmură a regelui George al IV-lea, iar în ambele părţi ale scării sunt armurile complete pentru doi cavaleri şi caii lor. Din multitudinea de încăperi, am încercat să selectez câteva informaţii despre fiecare. Camera Waterloo este dedicată victoriei ducelui de Wellington asupra lui Napoleon, în bătălia de la Waterloo din 1815. Sunt 37 de picturi dominate de portretul învingătorului. 


Dormitorul regal era principalul dormitor în timpul regelui George al IV-lea. Patul regal este unul franţuzesc, de secol XVIII, cu un uriaş baldachin deasupra, în culorile napoleoniene, alese în cinstea vizitei împăratului Napoleon al III-lea şi a soţiei sale din 1855. Din tavan atârnă un superb candelabru din cristal, iar pe pereţii acoperiţi cu un tapet roşu închis, sunt tablouri cu Veneţia ale pictorului italian Canaletto. Sala de bal a reginei, care mai este numită şi Sala Van Dyck, cu candelabre superbe şi lucrări ale marelui pictor Van Dyck, este unul din punctele forte ale castelului. Camera de audienţe a reginei este cea folosită de regina Ecaterina de Braganza pentru a acorda audienţe. Pe tavan, regina este prezentată într-o caleaşcă trasă de lebede spre Templul Virtuţii. Goblenuri remarcabile comandate în Franţa în anii 1780, precum şi tapiseriile de o mare frumuseţe, întregesc aspectul acestei săli. În sala de recepţii a reginei, pe tavan, poate fi văzută Ecaterina de Braganza, înconjurată de virtuţi, iar mai jos de ea, sabia dreptăţii, ce alungă răzvrătirea şi invidia. De remarcat şemineul din marmură albă, adus aici de la Palatul Buckingham de regele William al IV-lea. Iar lângă intrare poate fi văzut un bust al marelui compozitor Handel, a cărui muzică era adesea auzită în această sala de recepţii. 
Încântaţi de atâta frumuseţe, părăsim apartamentele şi ne îndreptăm spre partea de jos a curţii interioare pentru a vizita frumoasa biserica...

Capela Sf. Gheorghe
Capela-mamă a cavalerilor Ordinului Jartierei (The Order of The Garter) a fost începută în 1475 de Edward al IV-lea şi terminată în 1528 de Henry al VIII-lea. Încă de la intrare impresionează bolta în evantai, apoi vitraliile de deasupra altarului ori  bannerele celor 26 de cavaleri ai Ordinului. Aici a fost decapitat, din ordinul lui Cromwell, Charles I. Tot aici sunt îngropaţi alţi 9 monarhi, printre care Henry al VIII-lea şi una dintre soţiile sale - Jeane Seymour (a treia din cele şase soţii ale regelui), George al V-lea şi George al VI-lea. 


Capela adăposteşte în fiecare iunie ceremonia oficială a Ordinului, la care alături de cei 26 de cavaleri, participă regina şi familia regală. Ordinul Jartierei este, până în prezent, cea mai înaltă distincţie a Marii Britanii, iar Ordinul Cavalerilor a fost fondat, aşa cum am mai menţionat, în 1348, de Edward al III-lea. Cavalerii se adună în sala Ordinului Jartierei, în prezenţa reginei, discută problemele Ordinului, investesc noi cavaleri şi apoi parcurg într-o colorată procesiune drumul spre Capela Sf. Gheorghe pentru slujba religioasă anuală. 

Povestea decoraţiei „Ordinul Jartierei”
Uimiţi că o jartieră, care pentru noi, românii, reprezintă un simplu elastic, a dat numele celei mai înalte distincţii britanice, am fost curioşi să aflăm care este povestea acestei denumiri. Legenda spune că la un bal ţinut la Curte pentru a sărbători cucerirea oraşului Calais, în timpul dansului, unei doamne i-a căzut jartiera ce îi susţinea ciorapii. Toată lumea s-a oprit surprinsă să vadă o asemenea „ruşine”, iar doamna respectivă aproape că înlemnise de spaimă. În acel moment, în liniştea ce se lăsase, regele s-a aplecat, a ridicat jartiera şi văzând zâmbetele ironice ale celor prezenţi, ar fi exclamat: „Ruşine celui ce gândeşte rău despre această situaţie”, înmânându-i apoi jartiera doamnei. Nici nu ştim când a trecut timpul şi ieşim printr-una din porţile din zona de jos a castelului, cu regretul că n-am văzut momentul schimbării gărzii, la ora 11,00. În drumul spre autocar admirăm o statuie a Reginei Victoria, aflată în imediata apropiere a castelului şi imediat în stânga, primăria oraşului, acolo unde prinţul Charles s-a căsătorit cu cea de-a doua soţie a sa, Camilla Parker. După o raită pe strada principală pavată cu piatră cubică şi bănci pe mijloc, o zonă pietonală împânzită de magazine, achiziţionăm câteva suveniruri şi plecăm mai departe spre Oxford. 
Alex. BLANCK

ENTORSA DE GLEZNĂ

Conform DEX, entorsa este o leziune traumatică a unei articulații provocată de executarea bruscă a unei mișcări dincolo de limitele fiziologice, fără a fi urmată de o deplasare permanentă a  oaselor sau a ligamentelor. – Din fr. Entorse. 
ENTÓRSĂ s. (MED.) scrânteală, scrântitură.


Glezna (articulația talo-crurală) prezintă o mare importanță în stațiunea bipedă și în mers. Oasele care iau parte la  această  articulație  sunt tibia, fibula și talusul. Acestea sunt unite  de capsula  articulară  și ligamente (ligamentul  colateral  medial  sau  deltoid  și ligamentul  colateral  lateral).  Articulația talo-crurală  este stabilă  datorită  formei  ei particulare, care  permite  corpului  talusului  să  se  angreneze în  scoaba  dintre tibie și fibulă.
Entorsa este o leziune traumatică produsă  în  urma  unei  distorsiuni  articulare  mecanice,  mergând  de la alungirea  până  la ruptura  ligamentelor  fără pierderea  contactului permanent între suprafețele articulare.
Leziunile   ligamentare  sunt  însoțite  de  leziunile  terminațiilor  nervoase  ce alcatuiesc   un  adevărat “aparat nervos“.
Adolescenții și tinerii sunt cel mai des afectați  de această patologie. Vârstnicii, care au epifizele mai fragile, sunt mai  expuși  fracturilor  decât  entorselor.
Printre factorii  predispozanți  amintim  malformațiile congenitale   (picior  varus  equin, genu  valgum), laxitațiile  articulare  posttraumatice, atrofia  musculară. 
Leziunile  care  apar  în  cadrul  unei  entorse  sunt  ligamentare  (alungire,  ruptură  parțială  sau  totală  și dezinserție, care  se produce, de  regulă, cu  smulgerea  unui  mic   fragment  osos), articulare (capsula articulară este  deseori  deșirată, sinoviala  poate fi  ruptă  și  generează  hemartroza) și periarticulare (țesutul subcutanat prezintă numeroase rupturi    vasculare  ce produc  echimoze  superficiale  și edem voluminos; mușchii și  tendoanele  prezintă  deșirări   sau  rupturi  cu  producerea  de   hematoame  interstițiale). Simptomele sunt: durerea, tumefacția   (intensă, maschează  reliefurile  osoase), hipertermia,  impotența  funcțională,  mișcările  anormale. Existența  unei  mobilități  anormale  traduce  o entorsă  gravă.
Diagnosticul clinic este întărit de cel paraclinic. 
Radiologia   aduce  precizări  diagnostice  negative  (absența  fracturii) sau  pozitive. Tomografia standard  evidențiază  deformările  suprafetelor  articulare, leziuni  osteocondrale. 
Tomografia computerizată dă  relații  despre  raporturile  dintre  tibie, peroneu  și astragal, precum  și despre starea  părților  moi.  
Rezonanța  magnetică  nucleară  identifică  leziunile  tendinoase  și   cartilaginoase.
Tratamentul   medicamentos   (oral sau topic – geluri, unguente) este completat  de aplicarea  de gheață local, apoi  imobilizarea gleznei  cu bandă  elastică “in  8“, strapping  sau  cizmă ghipsată, menținută, în funcție de gravitatea entorsei, până la 10  săptămâni.
După trecerea perioadei de imobilizare indicate de medicul  ortoped,  începe perioada de recuperare care foloseste ca si mijloace: electroterapia (curenți diadinamici, curenți interferențiali, băile galvanice, ionizări  cu novocaină, ultrasunete, magnetoterapie, LASER), masajul de drenaj limfatic,  termoterapia locală cu parafină sau nămol, băi minerale clorurosodice, hidrokinetoterapia în bazine cu apă sărată și kinetoterapia (exerciții active, utile  pentru resorbția  edemului, prevenirea  formării  aderențelor  și apoi exerciții pentru tonifierea musculaturii eversoare sau inversoare, în funcție de mecanismul de producere  a  entorsei; deosebit  de importantă este  și reeducarea  reflexelor  proprioceptive în scopul  creșterii  echilibrului  și  coordonării  mișcărilor  gleznei și piciorului).

Dr. Loredana Paul medic specialist
Recuperare, Medicină Fizică și Balneologie