12 iulie 2016

Din ciclul ”Hoțul strigă: Hoțul!”. Conducerea Hidro Prahova se plânge că este atacată pe nedrept de administrațiile locale

După ce au îngropat speranțele a sute de mii de prahoveni prin îngroparea unui program european generos, de reabilitare a rețelelor de apă-canal în zeci de localități ale județului (deci o dublă îngropare de la acești gropari ai sistemelor de apă-canal), diriguitorii operatorului județean Hidro Prahova se plâng prin comunicate de presă (presa județeană e plină de asemenea documente), că sunt atacați pe nedrept de administrațiile publice ale localităților pe care le-au deservit în mod direct, sau în cele unde au fost realizate lucrări de către firme constructoare pline de ”dorei”, în cadrul programului cu finanțare UE denumit „Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare în judeţul Prahova”. 
Într-un recent comunicat de presă semnat de directorul-general Adrian Semcu, se cere ca administrațiile publice locale să nu mai pună presiune pe tarifele operatorilor regionali de apă și canalizare. Semcu se plânge că serviciul de apă și canalizare este singurul serviciu public folosit ca un instrument de manipulare a cetățenilor, că în ultima perioadă, la nivelul administrației publice locale se duce o campanie împotriva operatorilor regionali de apă, subiectul principal fiind tariful la care se livrează apa către populație, fapt care duce la destabilizarea activității acestora, prin scăderea drastică a încasărilor contravalorii serviciilor. Buuun. Carevasăzică, cei de la Hidro Prahova ne iau de proști. După ce sunt vinovați de avarierea carosabilului de pe sute de străzi, în urma unor lucrări de proastă calitate (lucrări care, în unele localități cum este Comarnic, fac obiectul unor anchete DNA și a unor trimiteri în judecată a patronilor firmelor executante), cei de la Hidro Prahova se victimizează, arătând spre administrațiile locale ”beneficiare” că nu sunt recunoscătoare și că nu vor să mai accepte tarifele exorbitante pentru niște servicii mediocre de furnizare a apei și pentru niște utilități (apă-canal), ceva mai moderne decât cele de acum o sută de ani. 


Naşterea companiei Hidro Prahova
S.C. Hidro Prahova a fost creată înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, dar acum se află în situaţia de a beneficia de plata unor importante utilități (apă-canal și epurarea apelor menajere), de la tot județul (cu excepția capitalei județului, unde operează compania Apa-Nova).  Astfel, deși țara noastră a intrat în UE la 1 ianuarie 2017, S.C. Hidro Prahova S.A., cu sediul la Ploieşti, a luat fiinţă în 2004, cu un capital social iniţial de 50.000 lei. La 31.12.2010 avea 587 de salariaţi, iar capitalul social crescuse, prin mai multe majorări ale aportului Consiliului Judeţean Prahova, până la valoarea de 7.349.730 lei. Ultima majorare a aportului CJPh la capitalul social al S.C. Hidro Prahova (la data de 21.04.2011) s-a făcut la cererea Hidro Prahova (şi anume cu 7.785.660 lei), motivată de implementarea proiectului „Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare în judeţul Prahova”, societatea fiind obligată să asigure partea ei de cofinanţare. Pentru a se asigura că fondurile europene asigură bunăstare cât mai multor locuitori, coana Europa a cerut ca programul să fie administrat de un operator regional care să deservească o zonă întinsă cu zeci de localități și sute de mii de locuitori. Așa că nașterea Hidro Prahova a avut parte de o conjunctură favorabilă, sau poate cei care au nășit compania au știut ei ce va urma. Inițial, acţionarii societăţii au fost 28 (Consiliul Judeţean Prahova şi 27 de consilii locale din judeţul Prahova). Consiliul Judeţean deţinea o pondere de 73% din capital, iar Consiliul Local Câmpina, o pondere de aproape 19%, restul de participări fiind mai curând simbolice. Ulterior, s-a ajuns la aproape 60 de asociați. De pe site-ul CJ se poate observa că, la finele anului 2010, veniturile totale ale societăţii erau de 30.128.030,00 lei, cheltuielile totale erau de 29.397.365,00 lei, iar profit net, de 714.165,00 lei. „Toate oraşele au reţeaua de distribuţie îmbătrânită, cu pierderi de apă mari care ating circa 50% din producţie”, este stipulate în Master-planul „Asistenţa Tehnică pentru Pregătirea Proiectelor în Sectorul de Apă / Apa Uzată din România — Judeţul Prahova”.



Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară „Parteneriatul pentru Managementul Apei — Prahova”
Conform art. 1, alin. 2, lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, cu modificările şi completările ulterioare, Asociaţia de dezvoltare intercomunitară reprezintă o structură de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat, înfiinţată, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale, pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, cu modificările şi completările ulterioare, Asociaţia de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice reprezintă asociaţia de dezvoltare intercomunitară definită potrivit prevederilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, având ca obiectiv înfiinţarea, organizarea, reglementarea, finanţarea, exploatarea, monitorizarea şi gestionarea în comun a serviciilor de utilităţi publice pe raza de competenţă a unităţilor administrativ-teritoriale membre, precum şi realizarea în comun a unor proiecte de investiţii publice de interes zonal sau regional destinate înfiinţării, modernizării şi/sau dezvoltării, după caz, a sistemelor de utilităţi publice aferente acestor servicii. Așadar, singura şansă pentru obţinerea unei finanţări UE din Fondurile Structurale şi de Coeziune post-aderare pentru dezvoltare regională era crearea unei structuri administrative regionale care să garanteze folosirea eficientă a fondurilor. 
Așa a luat ființă Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară „Parteneriatul pentru Managementul Apei — Prahova”. Pentru identificarea surselor de finanţare şi alocarea acestora pentru localităţi, una dintre condiţiile impuse de Uniunea Europeană era ca aceste localități să adere la Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară pentru serviciile publice de alimentare cu apă şi canalizare, iar prestatorul serviciului trebuie să fie operatorul regional desemnat prin hotărâre a Consiliului Judeţean Prahova, respectiv S.C. Hidro Prahova. Autorităţile locale trebuiau să încheie contract pentru delegarea gestiunii serviciului cu operatorul regional. În plus, autorităţile locale trebuia să elaboreze un studiu de necesitate pentru delegarea acestui serviciu, dar şi să devină acţionari ai Hidro Prahova. 
De asemenea, tot prin hotărâre a Consiliului Local, trebuia aprobat contractual-cadru de delegare a serviciului, aşa cum era el aprobat de ANRSC (Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice).  Autoritățile locale urmau a-l împuternici pe preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, care era şi preşedintele Asociaţiei de Dezvoltare Intercomunitară, să semneze, în numele autorităţii locale, contractul de delegare a gestiunii.
În iulie 2009, conducerea Hidro Prahova susținea că reţeaua de apă şi canalizare din Prahova va fi modernizată cu 146 mil. euro. Banii urmau a fi accesaţi prin fonduri europene, 85%, grant prin Axa II, iar 15% din bugetul de stat şi local. Investiţiile vizau  reţeaua de apă, canalizare, staţiile de epurare a apei uzate şi staţiile de tratare a apei potabile, pentru cele 12 oraşe din totalul de 14 din judeţul Prahova. „Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară «Parteneriatul pentru Managementul Apei — Prahova» şi S.C. Hidro Prahova S.A. au semnat în data de 20.05.2011, la Ploieşti, în prezenţa lui Cristian Apostol, secretar de stat în cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor, cel mai valoros contract din istoria Prahovei: contractul de finanţare a proiectului «Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare în judeţul Prahova». Valoarea totală a proiectului semnat de ADI a fost de 162.731.194 euro, fără TVA, din care finanţarea nerambursabilă din Fondul de Coeziune era de 116.534.693 euro. Implementarea trebuia efectuată pe parcursul a 44 de luni, în perioada 2011–2014, în final urmând ca aproximativ 156.000 locuitori să beneficieze de un sistem de apă şi canalizare la standarde europene. Proiectul presupunea investiţii în extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă potabilă, precum şi în sistemul de colectare a apelor uzate, respectiv ralizarea a şapte staţii de epurare noi, a 350 de kilometri de reţele de canalizare, a şase staţii de repompare a apelor uzate, de dezinfecţie a apei potabile şi, nu în ultimul rând, realizarea unor conducte de transport şi distribuţie a apei potabile. Programul urma a fi implementat de către Operatorul Regional S.C. Hidro Prahova S.A. în aglomerările principale Azuga, Buşteni, Sinaia, Comarnic, Breaza, Câmpina, Băneşti, Băicoi, Plopeni, Vălenii de Munte, Mizil şi Urlaţi și în alte câteva zeci de commune.

Contract bun în teorie, nerespectat în practică
Ce a urmat la Câmpina, dar și în majoritatea localităților afiliate (Bănești este o excepție, printre puținele), se știe. Firmele care au câștigat licitațiile de execuție și cele care au luat lucrări în subantrepriză au făcut o treabă de mântuială, sute de canalizări de pe tot atâtea străzi fiind nefinalizate, ceea ce a dus la o gravă deteriorare a carosabilului. De multe ori, Hidro Prahova furnizează apă la presiune de avarie pe toată durata zilei, iar noaptea reduce presiunea până la o valoare de siguranţă. La Câmpina, lucrările s-au terminat într-un fiasco total, localnicii ajungând să regrete finanțarea europeană, din cauză că Hidro Prahova nu a știut să gestioneze corespunzător programul european. Lucrările s-au lăsat cu maluri și copaci prăbușiți la pământ pe tronsonul de pe Bdul Carol I (primul pe care s-a intervenit), cu muncitori răniți din cauza neasigurării șanțurilor de intervenție, cu canalizări refulate direct în stradă și duhori provocatoare de icter. Culmea absurdului și a batjocurii, este cazul unei intervenții de pe strada Tineretului, care nu are legătură cu programul european de reabilitare a rețelelor de apă-canal. Anul trecut, pe la începutul toamnei, în urma unei intervenții realizate de o echipă Hidro Prahova pe strada Tineretului, la o avarie a conductei de apă, șanțul neasigurat a făcut ca un mal de pământ să se prăbușească peste doi muncitori, unul dintre ei decedând. Nici astăzi, după 10 luni de zile, cei de la Hidro nu au astupat groapa cu pricina (vezi foto), motivul nefiind cunoscut oficial. 


O anchetă penală care să dureze atâta amar de vreme, cum se zvonea prin vecini, este imposibil de luat în calcul. Oamenii sunt nemulțumiți și din cauza faptului că, potrivit lor, Hidro Prahova taxează și apele ploilor căzute pe terenuri private, chiar dacă pe strada respectivă nu există canalizare. Recent, la o intervenție pe strada Rahovei, lucrătorii Hidro Prahova au deversat toate deșeurile din canalizarea menajeră a străzii direct pe carosabil. Pe fondul acestor nemulțumiri generale, de la 1 iulie 2016, Hidro Prahova a majorat tarifele  la apă și canalizare în toate cele 59 de localități deservite. Noile tarife la serviciile de apă și canalizare sunt următoarele: la apa potabilă – 4,22 lei/mc (o creștere cu 5%); la canalizare – 2,99 lei (o creștere cu 3%). Realizând lucrări ca pe vremea comunismului, conducerea Hidro Prahova este supărată că oamenii nu mai vor să plătească niște tarife prea mari pentru serviciile primite. Mai mult, se victimizează, invocând manipularea contribuabililor, și nu este exclus ca, în viitorul apropiat, pentru impresiona populația localităților deservite, să ajungă să se și martirizeze. Iar atunci oamenii nu vor mai putea refuza tarifele, pentru că plata acestora ar deveni o datorie ”sfântă”.

Editorial. EXITUS

Ieșirea Marii Britanii din UE a împărțit și societatea românească, așa cum i-a divizat și pe englezi, pe europeni în general. M-am abținut să scriu despre subiect, competențele noastre în domeniul geo-politicii fiind mai rare decît capra neagră în Bucegi. Părerologii au invadat, ca de fiecare dată cînd apare un subiect „gras”, spațiul media. De altfel, nu cred, în scepticismul meu istoric și antropologic, să existe vreo persoană sau vreun „institut de studii strategice” în stare să prevadă cît de cît fidel consecințele acestui gest istoric. Nu știu cine a inventat cuvîntul Brexit, dar cred că nu trebuie să uităm că exitus înseamnă în latină și moarte. Am scris de ani de zile împotriva birocratizării și a dublei măsuri cu care lucrează Bruxelles-ul. Împotriva construcției UE pe acte birocratice, nu pe valori. Am în suflet o altă Europă decît cea edificată în capitala Belgiei. Mă interesează în aceste rînduri reactivarea la noi a unui curent de opinie împotriva UE. Oameni în a căror inteligență și bună credință cred (nu mă refer la propagandiștii de pe Facebook) au început să vorbească despre „romexit”.Tranșant spus: ar fi un dezastru. România nu e Anglia, nu din punct de vedere economic, ci al articulării sociale, al funcționalității tuturor subsistemelor. Anglia poate trăi (nu știu dacă mai bine sau mai solidar cu valorile umanismului) și în afara UE, România, nu. Pentru România, dacă UE nu e, nimic nu e. Sau, după vorba veche, rău cu rău, dar mai rău fără rău. 


Ca orice criză, și cea actuală poate fi deturnată spre un sfîrșit pozitiv. Adică poate însemna regîndirea UE pe o bază nouă, mai flexibilă, mai puțin risipitoare de fonduri, mai echitabilă, mai eficientă, mai deschisă. Un pas spre ceea ce mulți au invocat în acest context: Statele Unite ale Europei. Mai e mult pînă departe. Dar pînă atunci, acea Românie care nu reușește de aproape 30 de ani să se autodefinească deplin și convingător (s-a rîs stupid de ideea proiectului de țară, - nu vorbesc de conținutul lui, doar de ideea în sine – dar fără acest proiect chiar că nu avem viitor) nu are decît infima șansă de a se lăsa dusă de val în direcția cea bună. Singură, nu va putea înota niciodată. Mai ales că rechini sunt destui. De fapt, sunt două crize (sau două fețe diferite ale uneia singure): criza de identitate și de oferte atrăgătoare ale UE și criza de expansiune a Moscovei. Nu sună deloc încurajator, nu? 
Întrebarea: ce ne-a adus nouă UE? – e una din acele întrebări „proaste” (Noica dixit) care, în loc să-ți lumineze mintea, te scufundă iremediabil în întuneric. Observați că oamenii care își pun cu aer filosoficesc această întrebare sunt exact aceiași care rostesc și cealaltă enormitate despre patriotismul lui Ceaușescu și cît de mult a construit el „pentru popor”. Să mai precizăm un lucru: referendumul englezilor a fost un exemplar exercițiu democratic și e aberant să-l critici. E interesant să accepți democrația nu numai atunci cînd îți este favorabilă, adevărata probă a spiritului democratic este exact aceea în care ești nevoit să admiți ceea ce nu-ți convine. Cîte exemple nu avem pe plai natal! De ce credeți că România are o imagine atît de proastă în Europa? Pentru că, de la mineriade încoace, a fost percepută cu exactitate duplicitatea fundamentală a conducătorilor noștri, prăpastia dintre declarații publice și fapte. Așa am ajuns cea mai coruptă, mai mincinoasă și mai necredibilă țară a continentului. Nu faptul că românii vor putea să ajungă mai greu în Anglia la muncă este consecința cea mai tristă a brexitului (ideea că vor spori investițiile, că firmele plecate din Anglia se vor înghesui să vină în România, mi se pare de-a dreptul comică. România furnizoare de forță de muncă înalt calificată și ieftină devine pe zi ce trece o prejudecată. Nu mai avem nici forță de muncă ieftină, iar calificarea scade calitativ cu fiecare generație scăpată din malaxorul sistemului nostru de învățământ), ci destructurarea Europei, atîta cîtă era. Noi ne salvăm odată cu Europa, dar de prăbușit ne putem prăbuși cu siguranță și singuri. La auto-distrugere suntem campioni. Zvonurile belicoase ar trebui să ne dea fiori. De aceea, inteligenții care fac spectaculoase exerciții de logică pentru a ne demonstra că ne-ar fi mai bine în afara UE mi se par foarte periculoși, ei analizează algebric niște parametri abstracți ca să ne demonstreze ce bine ne-ar fi. Uitînd un singur lucru: că România este o țară tare, tare concretă și că scăparea ei se face într-un context istoric concret. Cît timp mai avem memorie, măcar ar trebui să știm cine ne sunt aliații. În rest… Dumnezeu cu mila!
Christian CRĂCIUN

Cornelia Stroe, sportiv amator: „Sportul mi-a dat încrederea că pot depăşi obstacole pe care le credeam de netrecut”

Cornelia Stroe este câmpineancă, are 46 de ani, este căsătorită şi are o fiică de 21 de ani. Mai mult decât soţie şi mamă, Cornelia este şi sportivă amatoare, deşi se poate lăuda cu un palmares şi nişte performanţe greu de egalat chiar şi de către sportivii profesionişti.
Apetenţa pentru activităţile sportive a venit mai târziu în viaţa ei, dar odată descoperite beneficiile unui stil de viaţă sănătos şi pe măsură ce dobora noi recorduri personale, nu a mai fost cale de întoarcere.
Deşi a învăţat să înoate la 35 de ani, în ultimii trei ani a avut numeroase participări în diferite competiţii, în special cele dedicate triatlonului (competiţie ce presupune parcurgerea în succesiune a trei probe: înot, ciclism şi alergare), în urma cărora s-a clasat mereu pe locurile fruntaşe. În iunie, anul acesta, a devenit campioană naţională la categoria feminin +40, în cadrul Campionatului Naţional “IRONMAN” desfăşurat la Oradea.



- Cum ţi-ai început cariera în sport? 
- Nu putem vorbi de carieră, pentru că nu sunt sportivă profesionistă ci, mai degrabă, o femeie mânată de o pasiune care i-a devenit mod de viaţă în ultimii trei ani. Am început să particip la triatlon – înot, bicicletă, alergare - în anul 2014. Înainte de asta, participam la concursuri montane cu probe de alpinism, orientare, cros şi altele. La triatlon am mers prima dată în anul 2012 ca susţinătoare şi spectatoare. Am fost încantată de atmosfera acestor competiţii, lucru care m-a determinat să încep să mă antrenez pentru a participa şi eu. 
- Cine te-a influenţat astfel încât să ajungi la performanţele actuale?
- Soţul meu, Florian. El a terminat un Ironman (concurs internaţional de triatlon) în anul 2014 şi asta m-a făcut să-mi doresc să particip şi să câştig şi eu un astfel de concurs.  
- La ce fel de competiţii ai participat?
- Dacă te referi la triatlon, în sezoanele 2014 şi 2015, am participat la etapele circuitului naţional de cros triatlon (cu probe de bicicletă şi alergare în teren accidentat) şi la etapele circuitului de şosea pe distanţă olimpică. În ambele variante, proba de înot are loc în ape deschise. Anul acesta am participat la două etape ale circuitului de cros triatlon şi la Campionatul Naţional de Triatlon pe Distanţă Lungă – X-Man România, care a avut loc la Oradea.
- Care sunt cele mai bune performanţe personale?
- În 2014 am luat locul I la categoria feminin, 40-44 ani, la Cross Triathlon Series (CTS) şi locul al III-lea la categoria feminin, 40-44 ani, la Romanian Triathlon Series (RTS). În 2015 am devenit campioană naţională la categoria feminin, 45-49 ani, la ambele circuite şi cel de şosea (RTS) şi cel off-road (CTS) şi Campioană naţională la Cros Duatlon la categoria de vârstă. De asemenea, am câştigat locul al III-lea din 30 la open feminin la Romanian Triathlon Series (RTS) şi locul al IV-lea din 47 la open feminin la Cross Triathlon Series (CTS).
Anul acesta am devenit campioană naţională la categoria feminin +40 şi am obţinut şi locul al III-lea la open feminin la triatlon pe distanţă lungă, ambele performanţe fiind obţinute în cadrul Campionatului Naţional “IRONMAN” desfăşurat la Oradea.


- Ce este IRONMAN?
- Este un triatlon pe distanţă lungă care constă în parcurgerea contra  cronometru a 3,8 km înot, 180 km bicicletă şi 42,195 km alergare având şi o limită de timp, de 16 ore. Concurenţii care nu parcurg distanţele în timpul limită sunt descalificaţi. În România, acest tip de competiţie se organizează sub denumirea X-MAN, Ironman fiind o marcă înregistrată a cărei licenţă costă foarte mult. 
- Cât timp a fost necesar să te pregăteşti pentru participarea la acest concurs?
- Pentru mine au fost necesare 36 de săptămâni, în care mi-am pregătit corpul şi mintea pentru a face faţă acestei provocări. A fost foarte important şi faptul ca am concurat două sezoane (doi ani) la triatloane pe distanţă olimpică, aceasta fiind, după părerea mea, experienţa minimă necesară pentru a trece la urmatorul nivel.
- În ce a constat pregătirea?
- Pregătirea a constat în unul, două şi chiar trei antrenamente pe zi (în funcţie de perioada de pregătire), şase zile pe săptămână, pentru cele trei discipline.
- Povesteşte-ne cum ai trecut şi de această provocare. 
- Noaptea de dinaintea concursului a fost scurtă şi agitată din cauza emoţiilor. M-am trezit la ora 4 dimineaţa şi am luat micul dejun. Startul urma sa aibă loc la ora 7. Ziua se anunţa caniculară. Am ajuns la lac în jurul orei 6, prima probă fiind cea de înot, şi am început să mă pregătesc de start. Apa avea peste 25°C şi asta însemna că se va înota fără costum de neopren. La ora 7, pe o piesă a trupei AC/DC, s-a dat startul. Înotul a fost relaxat, ca o lungă încălzire. Urmau două probe cu mult mai dure şi aveam nevoie de toate resursele. Am ieşit din apă puţin ameţită după ce am primit, fără intenţie, de la un concurent care înota stilul bras, o lovitură cu piciorul în cap, care mi-a înfundat ochelarii în orbite. 


Apoi am intrat în zona de tranziţie unde mă aştepta bicicleta. Proba de bicicletă consta în parcurgerea unei bucle de cca 24 km de şapte ori plus o porţiune înainte de buclă, şi o altă porţiune finală pe care se ieşea către zona de alergare, cu diferenţă de nivel însumată la cca 1275 m. Căldura începuse să-şi arate colţii. La ora 9 erau aproape 30°C. După vreo trei ore de pedalat, temperatura a ajuns lacirca 42°C la un metru de sol. Panta pe care o urcam la fiecare tură de bicicletă era tot mai grea. Am terminat proba de bicicletă în 7 ore şi 41 min. Urma ce era mai greu, alergarea. Căldura devenise insuportabilă. Parcă alergam într-o seră. Aveam de parcurs 38 de ture a câte 1,2 km fiecare. Stomacul meu refuza să mai primească mâncarea. Beam doar apă, cu înghiţituri mici. Picioarele deveneau tot mai grele, dar dorinţa de a termina cursa era tot mai puternică cu fiecare tură parcursă. A venit şi finish-ul şi a fost aşa cum mi-am propus, cu zâmbetul pe buze. A fost o competiţie grea, un parcurs de maximă solicitare fizică şi psihică, dar deosebit de frumos, cu multe satisfacţii şi împliniri.
- Ai obţinut locul I la categoria +40 ani. Cum te-ai simţit pe podium şi ce înseamnă acest premiu pentru tine?
- Marea mea satisfacţie a fost că am terminat cursa. Cine termină o astfel de cursă este un învingător, indiferent pe ce loc se clasează. Faptul că am câştigat locul I la +40 a fost un bonus. În cadrul acestei competiţii au fost acordate şi titlurile naţionale la triatlon pe distanţă lungă. M-am bucurat că am devenit campioană naţională la categoria de vârstă şi că am obţinut locul 3 la open feminin, cu atât mai mult cu cât, în România, sunt 17 femei care au terminat vreodată cel puţin o competiţie de acest gen şi care au intrat în familia „IRONMAN România”.
- Care a fost secretul succesului în cazul acestui concurs? 
- Nu există niciun secret. Trebuie să-ţi doreşti, să fii hotărâtă şi să te antrenezi. De fapt antrenamentul este mult mai greu decât cursa în sine, este baza ce trebuie valorificată mereu pentru a avea rezultatele dorite.
- Cum reuşeşti să îţi ordonezi timpul, astfel încât să faci faţă rolurilor de soţie şi mamă, să mergi la serviciu şi să mai aloci ore şi pentru antrenamente?
- Consider că cea mai bună cale ca să poţi împăca viaţa de familie cu cea sportivă este ca acestea să fie integrate unui mod de viaţă. Cazul meu este unul fericit, deoarece soţul meu are aceleaşi preocupări. Adesea, cuplurile în care unul dintre parteneri se antrenează pentru o competiţie de anduranţă, iar celălalt are cu totul alte preocupări, trec prin dificultăţi uneori de nedepăşit.
- Ce metode de antrenament abordezi pentru a fi în formă?
- La aceasta întrebare ar trebui să-ţi răspundă soţul meu!!! El e licenţiat în educaţie fizică şi îmi structurează antrenamentele. Pot să spun că, din acest punct de vedere, sunt norocoasă.


- Ce locuri alegi pentru a te antrena?
- Prefer antrenamentele în aer liber, dar cum iarna nu-i ca vara, sunt nevoită să mă antrenez pe banda de alergare, pe home trainer şi la bazinul acoperit.
- Practicarea activităţilor sportive produce schimbări atât în ceea ce priveşte sănătatea fizică, cât şi cea psihică. În ce fel te-a schimbat pe tine?
- Sportul contribuie în mod esenţial la menţinerea sănătăţii fizice şi psihice. Mie mi-a dat siguranţa şi încrederea că pot depăşi obstacole pe care le credeam de netrecut. Viaţa e frumoasă, dar nu e simplă... 
- Ce alte pasiuni ai?
- Sunt pasionată de drumeţii montane, speologie, alpinism, dar în ultima perioadă am renunţat la ele în favoarea triatlonului.
- Ce motto te ghidează în viaţă?
- Bucură-te de lucrurile mărunte şi vei avea dese momente de fericire!
Andreea Ştefan

De vorbă cu o mare campioană: Carmen Herea, coordonatoarea secției de înot a CS Câmpina

De câteva luni, viața sportivă a Câmpinei este mai bogată, pentru că, tot de atâtea luni, orașul dintre Prahova și Doftana a adoptat o mare sportivă. Carmen Herea este numele ei, iar pentru cei care nu o cunosc (înotul nu este ca fotbalul), trebuie să subliniem că, în urmă cu un deceniu, noua noastră câmpineancă era multiplă campioană națională la înot, participantă la doua olimpiade (la una dintre ele, foarte puțin i-a lipsit să urce pe podium), la trei campionate mondiale (unde s-a clasat mereu pe primele opt locuri), dar și la campionate europene, de unde s-a întors cu medalia de aur. Pașii destinului au purtat-o pe Carmen spre meleagurile câmpinene, iar inima i-a cerut să rămână pe aceste locuri, după înființarea Secției Înot a Clubului Sportiv Câmpina. 


Am stat de vorbă, zilele trecute, cu fosta mare campioană, care conduce secția amintită mai devreme, încercând să aflăm dacă este posibilă revigorarea înotului câmpinean, care a cunoscut o dezvoltare deosebită prin anii 1970 și 1980. Nu a fost prea ușor sa o facem pe interlocutoarea noastra să-și înfrângă modestia și să se prezinte pe sine, împreună cu toată cariera sa de excepție (“mi-e greu să vorbesc despre mine, prefer să o faca alţii…”, ne-a mărturisit ea), dar am aflat, până la urmă, că una dintre fiicele Câmpinei, recent adoptată, s-a născut la Ploiești și a început înotul de la cinci ani și jumătate. A iubit cu toata ființa ei acest sport, căruia i-a dedicat următorii 20 de ani ai vieții sale. A fost, la început, campionă națională de juniori, iar apoi, de seniori. Timp de 10 ani, a fost în elita înotului românesc. În urma unei accidentări, a fost nevoită să abandoneze înotul de performanță, dar nu și-a abandonat definitiv marea ei dragoste, deoarece a îmbrăcat foarte ușor hainele antrenoratului, care i s-au potrivit de minune pe trupul ei sculptural, pe care înotul l-a armonizat în mod deosebit, așa cum se întâmplă cu toți înotătorii. În urma accidentului nefericit, Carmen Herea s-a retras în culmea gloriei, și de atunci, îndrumă aspiranții acestui sport spre alte culmi de glorie. “După accident, am început o activitate didactică, predând la Universitatea din Ploiesti, Catedra de educație fizică și sport. De fapt, nu am întrerupt contacul cu apa, deoarece am avut mereu câțiva copii de antrenat. Am avut o colaborare cu Clubul Sportiv Municipal Ploiești, iar de câteva luni, sunt angajată a Clubului Sportiv Câmpina. Chiar dacă mi-ar fi fost mai ușor să găsesc înotători gata formați, pot spune că proiectul CSC la care particip este o provocare pentru mine, căci întotdeauna mi s-a părut mai interesant și mai tentant să construiești ceva de la zero, decât să modifici construcții neridicate de tine, încercând să-ți pui amprenta asupra unor proiecte inițiate de alții. Secția noastră de înot a prins viață la începutul acestei veri, pe 1 iunie. Împreună cu președintele clubului, Adrian Stoican, și coordonatorul secției Fotbal a clubului, Roberto Opațchi, am fost prin mai multe școli câmpinene, ca să le vorbim copiilor și să îi atragem la sportul de masă, care înseamnă, nu-i așa?, mișcare și sănătate, și care, în funcție de talentul și eforturile fiecăruia, poate deschide ușa sportului de performanță. De fapt, acesta este și obiectivul clubului municipalității: să scoată copiii din case și să îi convingă să facă sport. 
La fel ca la Fotbal, am desfășurat cu succes o campanie de recrutare în urma căreia peste 80 de copii care au venit la întâlnirile programate la bazinul de înot didactic. Mulți au venit, probabil, și pentru că toate cursurile noastre sunt gratuite. Am selectat vreo 35 de copii, care mi s-au părut că vor cu adevărat să muncească și să obțină performanțe, dar selecția continuă. La început nu vom face decât trei antrenamente pe săptămână, dar ulterior, pentru a obține rezultate notabile și performanțe, vom mări numărul antrenamentelor. Pentru a nu-i deranja pe sportivii celorlalte cluburi profesioniste de înot, vom folosi la maximum perioadele în care bazinul de înot didactic este liber. Deocamdată, secția noastră de înot își desfășoară activitatea pe un singur culoar al bazinului de înot, în intervalul de timp 14.00 – 17.00, de luni până vineri. La sfârșitul perioadei de selecție, copiii selectați vor fi împărțiți pe grupe de vârstă. Înotul este unul dintre cele mai complexe sporturi, poate cel mai complex. El ajută sportivul practicant să câștige nu doar o bună pregătire fizică și un corp armonios, ci și să-și fortifice psihicul și să se disciplineze. Până la urmă, fiecare sport este bun, pentru că orice mișcare este benefică, mai ales pentru cei de vârste fragede”, este de părere Carmen Herea, coordonatoarea secției Înot a Clubului Sportiv Câmpina. 

Audienţă record la cea de-a V-a ediţie a Festivalului Tenaris CineLatino

La sfârşitul săptămânii trecute, sâmbătă, 9 iulie şi duminică, 10 iulie, Festivalul Tenaris CineLatino a revenit la Câmpina cu două filme din cinematografia românească şi latino-americană.
Festivalul a debutat sâmbătă, la ora 22.00, în parcul de la Soldat, cu o proiecţie specială, în avanpremieră, comedia românească „Două lozuri”, ce a prezentat aventura a trei bărbaţi dintr-un mic oraş de provincie, care pierd biletul câştigător la loto şi încearcă să-l recupereze cu orice preţ, ştiind că acel petec de hârti le poate schimba vieţile. Filmul va apărea în cinematografe abia din această toamnă, astfel încât participanţii la Tenaris Cine Latino, prezenţi în număr mare la Câmpina, au fost printre primii care l-au putut viziona. Mai mult, organizatorii le-au rezervat şi o întâlnire cu doi dintre actorii care joacă în rolurile principale, Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, care au discutat cu publicul la finalul proieţiei şi au răspuns întrebărilor şi curiozităţilor participanţilor.


Cinematografia latino-americană a fost reprezentată de proiecţia de duminică seara, tot de la ora 22.00, „Ultimul nostru tango”, o poveste incredibilă de dragoste ce se întinde pe mai bine de cinci decenii. Filmul urmăreşte viaţa a doi dintre cei mai renumiţi dansatori ai tuturor timpurilor, Maria Nieves Rego şi Juan Carlos Copes, care s-au întâlnit în adolescenţă şi au dansat împreună toată viaţa. Filmul este prima ocazie în care cei doi protagonişti vorbesc despre momentele în care s-au iubit, s-au urât şi au trecut prin despărţiri dureroase, fiind însă pentru totdeauna uniţi de pasiunea lor pentru muzică şi dans. Proiecţia include o mulţime de momente muzicale şi coregrafii special create pe ritmuri de tango, care ilustrează povestea celor doi. 


„Tenaris CineLatino urmărește să ofere șansa fiecărui iubitor de film să descopere pelicule recente, de calitate, câștigătoare ale unor premii internaționale. Este modul prin care Tenaris Silcotub contribuie la deschiderea de noi orizonturi culturale și creează noi punți de comunicare între România și America Latină, două spații în care compania își are rădăcinile”, spune Mirela Mihalcea, coordonator Dezvoltare Socială TenarisSilcotub.
Selecția filmelor a fost realizată în parteneriat cu Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR), organizatoarea celui mai mare eveniment de profil din sud-estul Europei, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) și cu sprijinul Fundacion PROA, care coordonează evenimentele culturale organizate de Tenaris la nivel mondial. Organizarea festivalului are loc cu sprijinul oferit de Primăria Municipiului Câmpina.
Festivalul Tenaris CineLatino se află la cea de-a cincea ediție și a avut loc la Zalău, Călărași și Câmpina, cele trei orașe din România în care are unități de producție compania Tenaris Silcotub, formată dintr-o echipă de 1.600 de profesioniști care produc țevi fără sudură din oțel, folosite în industriile de petrol, gaze, a energiei, auto și mecanică.

Scurt omagiu pentru un preot cu har: părintele paroh Petru Moga

Circula o vreme prin oraş zvonul greu de crezut că părintele paroh Petru Moga se pregăteşte de pensionare. Greu de crezut, pentru că părintele Petru Moga nu are aliura, preocupările şi comoditatea unui pensionar, ba dimpotrivă, domnia sa este un personaj puternic, implicat în multe proiecte în curs de desfăşurare şi rămâne un vajnic soldat al lui Hristos. 


Confirmarea acestui zvon a venit însă recent, când de ziua sa onomastică, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, un delegat al Patriarhiei, episcopul Varlaam, care a oficiat o liturghie în monumentala biserică ridicată în cartierul Slobozia, i-a adus acestuia o medalie, o distincţie a patriarhiei care recunoaşte meritele părintelui în îndelungata sa activitate. O atenţie mai importantă primise părintele şi din partea Consiliului Local, într-o festivitate desfăşurată la Casa Tineretului, când i s-a acordat diploma de cetăţean de onoare al Câmpinei, binemeritată pentru activitatea sa desfăşurată timp de un sfert de veac pe plan spiritual şi cultural în Parohia Sf. Nicolae. Nu ştiu dacă decizia de pensionare a fost cerută de părintele Moga sau dacă i-a fost cumva impusă. Un om de o asemenea valoare, cu atât de rodnice înfăptuiri, nu ar fi trebuit să fie pensionat. Domnia sa avea încă o mulţime de planuri în domeniul vieţii spirituale, în domeniul îmbogăţirii culturii câmpinene printr-o suită de conferinţe, concerte, expoziţii, care se derulează  săptămână de săptămână în sala praznicală. Nu în ultimul rând, se ocupa de sprijinirea cercetărilor arheologie declanşate în urma descoperirii de către domnia sa, lângă casa parohială, a unor morminte străvechi. 


Cine cunoaşte felul în care arăta această parohie înainte de venirea sa, cu mica bisericuţă a vechiului schit Slobozia, poate aprecia realizările uriaşe ale părintelui Moga, care cu eforturi supraomeneşti a amenajat un întreg ansamblu, o biserică-catedrală, o clopotniţă monumentală, o grădiniţă pentru copii în grajdul fostului schit, păstrând decorul arhaic, a restaurat casa parohială, cea mai veche clădire din oraş, toate încadrate de un parc superb străbutut de alei pavate cu piatră de râu, împodobit cu ronduri de flori, arbori decorativi şi bolţi cu exotica plantă care dă fructul de kiwi. 


Nu de mult timp a fost terminată şi pictura din interiorul noii biserici, realizată de cel mai mare pictor specializat în arta religioasă, Grigore Popescu. Acesta a pictat biserica Mănăstirii Lainici, dar şi alte aşezăminte religioase din ţară, lucrări ce i-au adus o faimă internaţională. Însă pictura din biserica de la Slobozia este cea mai reuşită dintre toate, o adevărată capodoperă. Şi nu este numai părerea mea! Zilele acestea, pictorul Grigore Popescu a venit la Slobozia însoţit de academicianul Răzvan Teodorescu, cea mai mare autoritate de la noi în domeniul artelor plastice. Surprins de marile realizările ale părintelui, acesta a afirmat că parohia trebuie să devină un loc de pelerinaj, unde toţi credincioşii români ar trebui să ajungă să se bucure de frumuseţea locului şi de energia pozitivă pe care o degajă. 
Părintele se desparte foarte greu de opera sa, unde fiecare cărămidă folosită la construcţii i-a trecut prin mână, fiecare piatră pusă în aleile care încadrează biserica a fost aşezată de dânsul şi unde în fiecare zi, la cele mai matinale ore, îşi începea neobosit munca. Nu s-a gândit probabil niciodată că se va desprinde de biserica şi de credincioşii săi, astfel că a neglijat să-şi amenajeze şi pentru dânsul o locuinţă care să-i slujească de adăpost la bătrâneţe. Vestea bună pentru devotaţii săi credincioşi este aceea că nu-i părăseşte de tot. Se aşteaptă venirea unui nou preot titular, dar părintele a fost îmbisericit (aşa cum se spune în termenii oficiali) şi va continua să slujească alături de acesta cât timp va avea putere şi dorinţă. E un ceas greu pentru domnia sa întreruperea proiectelor pe care le mai avea, mutarea din casa parohială în care au crescut toţi cei cinci copii ai domniei sale, dar ştiindu-l ce temperament de luptător neînfricat are pe tărâmul credinţei, îi urăm să treacă cu bine peste acest moment şi multe realizări rodnice în viitor. 
Alin CIUPALĂ

Câmpina - file de cronică

Istoricul Alin Ciupală nu credem că mai are nevoie de prezentare fiind, cu siguranţă, bine  cunoscut de toţi câmpinenii care mai sunt interesaţi de cultură şi, în mod deosebit, de istoria plaiurilor noastre. Nu degeaba Alin Ciupală este co-autorul cărţii „Istorisiri de pe plaiuri câmpinene. Chipuri. Locuri. Întâmplări”1 alături de Şerban Băleanu. Ultima apariţie editorială care îi poartă semnătura se axează, cum altfel, tot asupra oraşului Câmpina.2 O aşezare atât de veche, cu o tradiţie istorică aproape uitată merită din plin un istoric pasionat şi încăpăţânat care să facă tot posibilul pentru a împiedica aşternerea uitării. Istoria locală este benefică şi frumoasă, chiar dacă probabil pentru cineva care nu locuieşte în arealul descris este mai greu de urmărit. Nu este cazul istoriei locale câmpinene, având în vedere prezenţa târgului (iniţial comună urbană) în mai toate evenimentele majore prin care a trecut ţară asta în ultimele două secole. În plus, stabilirea în Câmpina a unor personalităţi de talie naţională (Hasdeu, Grigorescu, Istrati) a integrat suplimentar Câmpina în conştiinţa naţională, creionându-i un portret unic. Însă valoarea istoriei locale este dată de contactul direct pe care îl poţi avea cu diversele aspecte de mică istorie locală. Am copilărit pe o stradă care era atestată exact cu acelaşi nume (Griviţa după celebra victorie românească din 1877) încă din 1879 când era una din cele doar 20 de străzi ale orăşelului. În 1879, „comerţul era exercitat de 17 cârciumi, diferite prăvălii, hoteluri, cafenele”, căci Câmpina era staţiune balneară unde veneau să se trateze prinţul Ferdinand şi principesa Maria, viitorii monarhi ai României Mari. Istoria locală este istoria pe care o poţi atinge. Sau ceea ce a mai rămas din ea după bombele americane şi buldozerele comuniste. 


Filonul principal care atrage atenţia este format din poveştile câmpinene care au drept personaje principale concetăţeni şi peripeţiile lor uitate, dar rememorate de istoricul câmpinean. Acestui filon principal i-au fost alăturate şi o serie de articole de atitudine civică, apărute tot în ziarul local „Oglinda de azi”, care ar fi trebuit să fie reţinute de autorităţile locale. Cele mai la îndemână exemple ni se par cele legate de denumirea sau redenumirea aşa-zisului Parc Milia (dar ce sau cine este Milia? Ce a făcut Milia pentru oraşul nostru?) şi, mai ales, a Colegiului „Nicolae Grigorescu”, cel mai performant din municipiu, mai ales având în vedere contribuţia substanţială pe care familia fostului domnitor pământean Barbu Ştirbey a avut-o la înfiinţarea şi evoluţia şcolii. „Fiica prinţului Dimitrie Barbu Ştirbey, contesa Martha de Blome, a donat casa familiei şi o suprafaţă mare de teren din centrul oraşului pentru amenajarea unui lăcaş de învăţământ, un gimnaziu transformat ulterior în liceu. A condiţionat însă această generoasă donaţie, făcută la solicitarea profesorilor câmpineni, de dorinţa că viitorul liceu să poarte numele tatălui ei.” 
De altfel în perioada interbelică acesta a fost numele actualului Colegiu „N. Grigorescu”. D-l Alin Ciupală a propus (în van, până acum) ca măcar Parcul de la Milia să primească numele ilustrului prinţ, unul dintre fiii ultimului domnitor al principatului Munteniei (în forma ante-1859), care a deţinut moşia Câmpinei. Lăsăm la o parte gândul care ne dă târcoale: câţi dintre îmbogăţiţii tranziţiei din Câmpina ar face o donaţie similară ? Pentru a dona, ai nevoie şi de puţină nobleţe sufletească. Ar fi o modestă reparaţie şi pentru imensa prostie de a demola casa domnească a familie Ştirbei din incinta liceului, avariată, e drept, la cutremure, pentru a face loc unei fântâni arteziene care nici măcar nu funcţionează în faţa sălii de sport Adrian Năstase. Însă dispreţul complet arătat istoriei vechi, care contravenea flagrant concepţiilor comuniste, a migrat tiptil şi după 1989.  Tactica este oarecum aceeaşi: lăsăm să se degradeze şi apoi dăm din umeri. Trebuie demolat! Este celebrul caz al sălii Monovici, demolată chiar dacă acolo concertase de două ori George Enescu!

Un episod demn de carte de istorie locală a d-lui Ciupală, pe care suntem siguri că l-ar fi exploatat în manieră sa inconfundabilă,  l-am regăsit în cartea lui James Noyes3 care a ajuns în Muntenia în 1854, în contextual interesului internaţional provocat de declanşarea Războiului Crimeii (1853-56). James Noyes, medic american, şi-a oferit serviciile Armatei Otomane care ducea o mare lipsa de cadre sanitare şi  a ajuns la Bucureşti după ce a navigat pe Dunăre, pe atunci cea mai rapidă cale de transport, fiind invitat de celebrul Mazar Paşa, guvernatorul otoman al oraşului (fostul militar britanic Lakeman, acum în slujba otomanilor), la un ospăţ pe cinste, memorabil având în vedere frugalitatea meselor de care se bucurase până atunci şi de acum încolo, în pârjolita (de cazaci, dar şi de hoardele anarhice musulmane) Bulgarie. În acest context Noyes menţionează „strugurii delicioşi aduşi de pe dealurile îmbujorate ale Câmpinei, buni de mâncat în timp ce lăutarii cânta în surdină”4. Puţin mai departe, menţionează cum un boier valah cu care se împrietenise, Jean Bibescu, ar fi fost atacat pe Valea Prahovei de un foarte cunoscut în epocă haiduc de origine albaneză, un anume Cârjaliu. 
„Staţi pe loc, câini de ciocoi!” a strigat şeful, care era singurul cu capul descoperit. „Încotro mergeţi?” „La Câmpina”, a fost răspunsul. Drumeţii au fost tâlhăriţi, dar lăsaţi în viaţă, ceea ce era mare lucru în epocă. La Câmpina se aflau hanuri, crâşme (adorabilul cuvânt care a fost înlocuit cu termene pretenţioase precum bar, fast-food) unde drumeţii poposeau venind de la Braşov, iar dacă importau bunuri manufacturate în citadela săsească, la Câmpina plăteau „vama”. În acest sens, punerea în valoare a ruinelor Vămii din Câmpina ar trebui să fie o urgenţă pentru adminstraţia locală, căci în momentul de faţă lucrările trenează, aşteptându-se probabil degradarea descoperirilor arheologie. Câmpina ar putea trăi cultural şi prin alte mijloace, nu numai prin cele două muzee. 

I se poate reproşa istoricului câmpinean că în multe momente părăseşte cadrul istoriei-genealogiei locale pentru incursiuni consistente în istoria generală a României (inclusiv a  Monarhiei) dar, să nu uităm, oraşul Câmpina a făcut parte integrantă din această istorie a României. Poate că cele două aspecte ar fi trebuit departajate cu mai multă acurateţe, pentru a nu avea senzaţia de amalgamare a informaţiilor de istorie locală cu cele de istorie naţională şi, uneori, chiar universală (a se vedea comparaţia vastă, care depăşeşte spaţiul asumat al unor file de cronică locală între Holocaust şi Gulagul sovietic). De asemenea, pentru a păstra unitatea materiei, poate că nu ar fi fost o idee rea eliminarea acelor fragmente care ţin de evoluţia prezentă a oraşului şi care au fost preluate prea uşor din publicistică („păsări de pradă în Piaţă Centrală”, evocarea spitatului municipal, „Incident violent în parcarea de la piaţă” - citind acest pasaj am fost izbiţi de diferenţa între lumea interbelică din Câmpina şi peisajul sălbăticit de după 1989, când rişti serios să mori pe trecerea de pietoni, fie strivit de vreun bolid al noilor îmbogăţiţi, fie snopit în bătaie de tribul posesorilor de bolid şi aceasta pentru că vechea Câmpină, aşezată, tradiţională a fost făcută una cu pământul de puterea bolşevică instaurată după 1945. Care a fost câştigul nostru? Fabiricile megalomanice s-au desfiinţat, Rafinăria se vinde bucată cu bucată, iar centrul vechi, care avea sensul său tradiţional a fost pus la pământ, înlocuit cu sute de blocuri gri care se degradează pe zi ce trece etc.)

Alin Ciupală este una din puţinele personalităţi culturale cu adevărat remarcabile din Câmpina, care şi-a îndeplinit cu multă abnegaţie misiunea de a fi o neobosită curea de transmisie a memorie locale (sau o sondă care extrage din adâncurile uitării fapte, personaje, momente, întâmplări)  pentru ca generaţiile mai tinere să se bucure de istoria unui loc care poate a cunoscut momente mai liniştite şi mai prospere, cu siguranţă mai aşezate decât acum. Din fericire (sau din nefericire?), nimeni nu va mai bombarda Câmpina, tocmai pentru că nu mai este mare lucru de distrus, cel puţin la nivelul infrastructurii industriale.

Codruţ Constantinescu

1. Editura Premier,Ploieşti, 2013
2. Câmpina-file de cronică  I, Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2015.
3. Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk, Comprising Adventures of Travel în Eastern Europe and Western Asia versiunea românească se numeşte România, ţară de hotar. Între creştini şi turci. Cu aventuri din călătoria prin Europa Răsăriteană şi Asia Apuseană, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.
4. Op. cit., pag. 174

Ştiinţa care ne oferă cheile universului, profesie şi pasiune pentru familia câmpineanului Florin Popescu

Fizicianul Florin Dumitru Popescu are rădăcini adânci în oraşul nostru. Străbunii săi au primit, prin reforma lui Al.I. Cuza (cel care a secularizat averile mănăstirilor închinate locurilor sfinte din orient şi Muntele Athos, reprezentând o treime din suprafaţa României Mici), o parcelă mare de teren care se întindea de la Lacul Bisericii până pe platoul din mijlocul actualului cartier Câmpiniţa. Strămoşii săi erau preoţi, de aici provenind şi numele familiei, iniţial Popa, ulterior Popescu. 
Bunicul patern, Iancu Popescu, a fost un personaj remarcabil în vechea Câmpină. Era reprezentativ pentru perioada aceea, când se impuneau noile relaţii de producţie ale societăţii capitaliste. A făcut multe afaceri, a cumpărat terenuri la Buştenari, sub care se găseau mari zăcăminte de petrol, le-a concesionat unor societăţi străine şi primea mari venituri din redevenţele plătite de aceste societăţi. Fiind un mare boem, atunci când primea banii, întindea un chef cu lăutari care dura o săptămână întreagă. (Nepoţii săi, Traian Vasilescu şi Florin D. Popescu, i-au moştenit aceste obiceiuri). Iancu Popescu îşi făcuse în Buştenari ceea ce azi am numi un club de noapte, un local cu fete frumoase, cu biliard, ruletă, mese de poker, pokerul fiind una din pasiunile lui. A murit cu zile, în timpul primului război mondial, fiind neglijat de doctori după ce, grav bolnav, fusese internat într-un spital militar. Soţia, rămasă văduvă cu cinci copii, era o femeie puternică, autoritară, foarte frumoasă (pictorul Nicolae Grigorescu, vecinul lor, se îndrăgostise de ea), care a reuşit să-şi crească copiii şi să-i îndrume spre profesii onorabile. 
Cel mai mic fiu al lui Iancu Popescu, Florin, născut în 1914, era cartograf şi geolog la marea societate Astra Română. În perioada aceea, Astra Română îşi încuraja angajaţii tineri să practice diferite sporturi. Florin Popescu cu automobilul său, un Buik modern, pleca săptămânal la Snagov, unde se antrena la canotaj în vederea unui campionat care s-a ţinut la Haga, pe care l-a şi câştigat. În perioada celui de-al doilea război mondial, salariaţii din industria petrolieră au fost mobilizaţi pe loc şi nu au plecat pe front. În perioada aceea câştiga foarte bine şi moştenind obiceiurile părinteşti se ţinea de chefuri. În acea perioadă a vieţii avea să-şi cunoască viitoarea soţie, pe Natalia, în urma producerii unui fel de clipe astrale menită a-i schimba viaţa pentru totdeauna.
Natalia era fiica preotului Ştefan Cleuciuc, originar din Bucovina, ai cărui părinţii emigraseră în Canada, unde au murit de timpuriu. Ştefan Cleuciuc (numele familiei era Fieraru, dar în Bucovina ocupată de austrieci, numele i-a fost schimbat în ucrainiană, Cleuciuc însemnând fierar) s-a întors în ţară. În 1916, când a început pentru România primul război mondial, avea 18 ani. Ca să nu fie trimis pe front în armata austriacă şi să lupte contra românilor, Ştefan s-a înscris la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În această perioadă a făcut şi sport de performanţă, devenind campion la săritura în lungime şi înregistrând un record de 6,71 metri. 
În Bucovina ocupată de bolşevici în urma pactului Ribbentrop-Molotov, părintele Cleuciuc şi soţia sa, care era învăţătoare, au trecut prin momente dramatice. După ce averea le-a fost confiscată, au avut de ales între două alternative: să-şi declare apartenenţa germană sau română. Dacă se declarau români, preotul şi familia sa, soţia şi cei doi copii – Boris şi Natalia, ar fi ajuns în lagărele din Siberia. Au ales apartenenţa germană şi au ajuns într-un lagăr de refugiaţi, la Ketin, unde au stat trei ani. În 1943 s-au întors în Bucovina, iar când bolşevicii au ocupat din nou această veche provincie românească, în 1944, părintele Ştefan, care rămăsese văduv, şi-a trimis copiii la Câmpina, la unchiul lor, Iachinciuc, director administrativ la Astra Română. 
Natalia, avea atunci 24 de ani şi era o tânără de o mare frumuseţe, motiv pentru care a fost imediat remarcată de comandantul armatei ruseşti care ocupa Câmpina în acea perioadă. Geologul Florin Popescu a remarcat-o şi el în cantina Astrei Române, când a văzut-o plângând disperată la o masă. Rusul făcea mari presiuni asupra ei pentru a o lua de soţie şi a o duce la el acasă. Aflându-i necazul şi impresionat peste măsură, Florin Popescu i-a sugerat o soluţie salvatoare: „Mâine vă aduc actele, ne căsătorim de complezenţă şi nu se mai atinge de dvs.!” A plecat imediat la Ploieşti, folosind un tanc rusesc care se deplasa acolo şi plătind în stânga şi în dreapta sume mari, a procurat toate actele necesare căsătoriei. A doua zi s-a dus la comandantul rus, care avea biroul chiar în clădirea primăriei de pe centru şi i le-a prezentat. Când rusul a refuzat să legalizeze căsătoria, impulsivul nostru concetăţean, un tip atletic, care avea un pumn de 33 cm în diametru (cât avea celebrul campion de box american Sonny Liston), l-a pus la pământ dintr-o lovitură. După acest incident s-a ascuns la Cornu, unde s-a oficiat şi căsătoria. Şi-a ţinut promisiunea şi în noaptea nunţii nu au rămas împreună. Când mama sa, energica coană mare, cum i se spunea în familie, a aflat de isprava lui, i-a tras o palmă zdravănă pentru că se căsătorise fără aprobarea familiei cu o fată săracă. 
În 1948 venea pe lume fiul Nataliei şi al lui Florin Popescu: viitorul fizician Florin Dumitru Popescu, botezat astfel după unchiul său, maiorul erou de război în bătălia de la Odessa. Florin D. Popescu a primit o foarte bună educaţie de la mama sa, care în tinereţe fusese studentă la Belle Arte. Din cauza războiului, în anul II a trebuit să-şi întrerupă studiile, pe care după căsătorie nu le-a mai reluat. Natalia a rămas surprinsă când la o serbare de Crăciun, unde era strânsă toată familia, l-a auzit pe fiul său recitând cu aplomb o parodie licenţioasă după un poem de Eminescu. Şocată de ce învăţa băiatul ei de la prietenii pe care şi-i făcuse, a renunţat la serviciu ca să îl supravegheze îndeaproape. Copilul a fost marea ei realizare. Iubindu-şi mult mama, Florin lua premiu după premiu la şcoală şi la olimpiade, pe care le numea premii pentru mama. 
Florin D. Popescu a rămas cu amintiri deosebite din partea câtorva profesori din liceele câmpinene, un loc aparte în sufletul său ocupându-l doamna profesoară Bălu, care i-a trezit dragostea pentru matematică. Cuvinte de laudă are şi pentru învăţătorul Ispăşoiu, pentru profesorii de matematică Leescu şi Dabija, dar şi pentru d-ra Fotescu, profesoara de geografie. L-a avut profesor la matematică şi pe directorul liceului, Georgică Stanciu, care avea trei licenţe, în matematică, filozofie şi drept, şi care fusese coleg de bancă cu tatăl său. Cea care l-a determinat să se ocupe serios de fizică a fost prof. Elena Dinulescu, un excepţional dascăl al învăţământului câmpinean. A fost elev la ambele licee, „Ilie Pintilie” (actualul Liceu Forestier) şi Liceul Grigorescu. În acea perioadă a făcut şi sport de performanţă, sub îndrumarea antrenorului de nataţie Dorian Kovaliuc, obţinând mai multe premii şi diplome la concursurile de nataţie şi de polo. Primele lecţii de înot le-a luat în bazinul de la Ştrandul 2, unde apa era încălzită cu aburi de la schelă şi se putea face baie din martie până în noiembrie. Primul contact cu apa l-a avut însă la vârsta de cinci ani, atunci când tatăl său l-a dus într-o plimbare pe malul Prahovei. Undeva în zona Podului lui Raky, seniorul a adormit întins pe iarbă la soare, în timp ce fiul se juca în apa puţin adâncă. Când s-a trezit, copilul dispăruse. După ce a alergat disperat pe malul Prahovei, l-a găsit viu şi nevătămat, dus de apă tocmai la Băneşti.
În 1966, a dat examen la Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, la secţia Fizică Atomică şi Nucleară. În anul I a fost coleg cu Zoe Ceauşescu, care intrase fără examen, deoarece avea pe diploma de bacalaureat numai note de zece. Aceasta nu s-a acomodat cu fizica şi s-a transferat la matematică. În 1971, când a termint facultatea, a fost oprit ca asistent. A lucrat mult timp în laboratorul amenajat de prof. Ion Ursu (cel care i-a făcut opera ştiinţifică viitoarei academiciene Elena Ceauşescu), folosind un aparat de rezonanţă magnetică ultramodern, de care nu se despărţea zile şi nopţi. A lucrat cu multă pasiune şi a obţinut rezultate importante. Cariera lui universitară a parcurs toate etapele: asistent, lector, conferenţiar, profesor universitar la disciplina Fizica Atomului şi a Moleculei. A publicat importante lucrări ştiinţifice şi a obţinut doctoratul în fizică atomică. Din motive pe care nu doreşte să le facă cunoscute, a refuzat să plece la Institutul de Fizică Nucleară din URSS de la Dubna, unde erau unii dintre cei mai mari savanţi ai vremii. Avea invitaţie să plece în SUA şi în Anglia, dar din cauza dosarului său, a primit aprobare abia în 1996. 
Între timp, începuse să-şi facă o mică casă pe terenul moştenit de la bunicul său, Iancu Popescu, undeva pe străduţa care ocoleşte Muzeul „Nicolae Grigorescu”. Timp de 30 de ani s-a chinuit cu lucrările la această casă, pe care a făcut-o dând meditaţii nu pentru bani, ci printr-un fel de troc recompensat cu materiale sau cu muncă calificată în construcţii. Este singurul Popescu care mai are un fragment din marea avere de pe Câmpiniţa a familiei sale. 
Din 2015 s-a stabilit definitiv la Câmpina împreună cu Valentina, cu care este căsătorit din 1972. Valentina Radu este din Buzău şi era studentă în anul III la fizică atunci când l-a cunoscut şi l-a luat de soţ, într-o vacanţă studenţească de iarnă. Domnia sa a terminat fizica generală la universitate şi a lucrat la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Metale Rare şi Radioactive. Studia toate probele pentru minereurile radioactive care în final dădeau bioxidul de uraniu, combustibilul pentru centrala de la Cernavodă. Pensionată mai devreme datorită condiţiilor în care a lucrat, a mai avut şi alte ocupaţii, fiind timp de patru ani consilier expert al preşedintelui Emil Constantinescu la cabinetul Politici Sociale şi apoi manager la Facultatea de Fizică.

Miruna, alături de mama ei, la ceremoniaacordării doctoratului, în faţa Colegiului din Belfast
Cei doi au avut un singur copil, pe Miruna Daniela Popescu, născută la 17 ianuarie 1974. Şi aşchia n-a sărit departe de trunchi! Miruna a urmat Facultatea de Fizică la Măgurele. A obţinut un masterat în Astrofizică la Torino, în Italia. În 1999 a fost angajată la Observatorul Astronomic din Bucureşti cu specializarea Fizică Solară. A făcut pentru aceasta şi o specializare la o universitate din Arizona (SUA). În 2001 a început să lucreze în Irlanda de Nord, la cel mai vechi observator din Marea Britanie. În 2005 a obţinut doctoratul în astrofizică. S-a căsătorit cu un matematician cu studiile făcute la Cambridge, care studiază traiectoria asteroizilor ce pot intersecta orbita pământului, coleg al ei la acelaşi observator. Cea mai recentă invitaţie a primit-o acum câteva săptămâni la o Conferinţă Internaţională ce se desfăşoară în Olanda pe tema meteoriţilor. 
Oraşul Câmpina se poate mândri cu faptul că este casă pentru o familie de fizicieni, adevăraţi savanţi, care au făcut din această ştiinţă scopul vieţii lor, câştigându-şi un meritat renume pe plan naţional şi internaţional. 
Alin CIUPALĂ