26 iulie 2016

„SHALOM” PESTE UN ARC DE TIMP SECULAR: După 111 ani, Sinagoga din Câmpina a fost reinaugurată

La 111 ani distanță de prima ei inaugurare, vineri, pe 22 iulie 2016, Sinagoga Israeliților din Câmpina a fost reinaugurată, dar de data aceasta nu ca lăcaș de cult mozaic (evreii din oraș pot fi numărați pe degetele unei mâini trecute prin abric), ci ca un punct muzeistic și de cultură numai bun de introdus în circuitul turistic al localității. 


Sinagoga a fost construită în anul 1905, exclusiv prin aportul financiar al celor 100 de familii de evrei câmpineni din acele timpuri. Anul trecut, din inițiativa Federației Comunităților Evreiești din România, împreună cu Comunitatea Evreilor din Ploiești, au fost finalizate lucrările de reabilitare (exterioară și interioară) a clădirii, cu sprijinul financiar esențial acordat de Guvernul României (prin vicepremierul și ministrul Dezvoltării de atunci, Liviu Dragnea), de Secretariatul de stat pentru Culte și de Fundația Caritatea. Proiectul a fost realizat în memoria lui Alfred Berger, ultimul lider al evreilor câmpineni, care a părăsit această lume nu cu mult timp în urmă. 
La inaugurarea clădirii, în cadrul căreia s-a dezvelit o plachetă comemorativă, au participat președintele FCER, dr. Aurel Vainer, membru al Camerei Deputaților, secretarul de stat pentru Culte, Victor Opaschi, de asemenea, Paul Swartz - vicepreședinte al FCER, Adela Herdan - președinte al CE Ploiești, Rudi Marcovici - directorul Centrului pentru Administrarea Patrimoniului FCER, dar și alți fruntași ai FCER, organizația reprezentativă pentru cei aproximativ 7000 de evrei care mai trăiesc astăzi în România. Din partea municipalității câmpinene, au fost prezenți primarul Horia Tiseanu (coparticipant la dezvelirea plăcii comemorative, împreună cu Aurel Vainer), viceprimarul Adrian Pițigoi și consilierul personal al edilului-șef, Marian Dulă. 


Ca la orice inaugurare a unei case evreiești sau a unei sinagogi, a fost montată mezuza (în transcriere ebraică, mezuzah), în tocul ușii de la intrare. Mezuza este unul dintre cele mai recunoscute simboluri ale tradițiilor evreilor de pretutindeni, un izvor de protecție pentru orice locuință evreiască. Așa cum aveam să aflăm de la Edi Kupferberg (director al Cancelariei Rabinice din cadrul FCER), mezuza este un recipient (din orice material), în care se găsește un mic sul de pergament pe care sunt înscrie versete din Tora, mai exact, din Cartea Deuteronomului, versete care să le aducă aminte mereu credincioșilor mozaici de legile lui Dumnezeu. (Tora este Legea Sfântă a evreilor ce conține cele cinci cărți ale lui Moise: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronom - n.red.). Momentul a fost urmat de un serviciu religios oficiat de Iosif Adler, prim-cantor al FCER. După mai bine de un secol, în curtea sinagogii s-a auzit celebrul salut evreiesc de pace: shalom. Un impresionant arc de spiritualitate peste timp, peste un timp căruia i s-a dat răgazul săvârșirii unei juste reparații istorice, peste un timp care a avut răbdare vreme de 111 ani, astfel încât noul veac în care trăim să renască această clădire și să o îmbrace în haine noi; nu dintre cele religioase, ci dintre cele culturale și turistice.


În continuare, oficialitățile și o bună parte din cele aproape 50 de persoane participante la eveniment (în marea lor majoritate, evrei din Ploiești și București), au intrat în sinagoga care respira un aer proaspăt (deși lucrările fuseseră finalizate anul trecut). Doamnei inginer Adela Herdan, președinta Comunității Evreilor din Ploiești, i-a revenit rolul de amfitrion, iar printre oficiile sale de gazdă s-au numărat și cuvântul de bun-venit adresat tuturor, precum și prezentarea celor care aveau să vorbească audienței de pe un piedestal situat în fața ”altarului”. 


Înainte de a le da cuvântul invitaților, Adela Herdan a făcut o scurtă prezentare a istoriei Câmpinei, în special din perioada antebelică, perioadă în care comunitatea evreiască a orașului era numeroasă și avea un rol important în viața economică și culturală a urbei dintre Prahova și Doftana.  Au fost pomeniți, din economie de timp, doar farmacistul Eduard Kessler, unul dintre cei mai buni primari ai Câmpinei de acum un secol (alegerea sa denotă buna conviețuire a grupurilor etnice din oraș și spiritul de toleranță al locuitorilor orășelului cosmopolit de odinioară), dar și celebrul bijutier Rohmman. 


În perioada 1899 – 1900, Kessler a fost primul primar care a modernizat din temelii orașul, realizând primul sistem de aducțiune a apei potabile, precum și prima pavazare a centrului Câmpinei, nemaivorbind de stâlpii de iluminat montați pe artera principală. 
În 1901, a fost dat în folosință cimitirul evreiesc, pe strada Bobâlna, în imediata vecinătate a cimitirului creștin. Odată cu sinagoga, anul trecut și acest cimitir evreiesc (printre cele mai vechi din țară de acest fel) a fost reabilitat, fiind bine delimitat printr-un gard nou. 


Luând cuvântul, președintele FCER, dr. Aurel Vainer, a vorbit despre importanța evreilor câmpineni de altădată. El a subliniat, printre altele, deosebita arhitectură în lemn a sinagogii, lucru înlesnit și de faptul că zona Câmpinei era bogată în păduri și plină de meșteșugari în prelucrarea lemnului. ”Clădirea nu va fi un lăcaș de cult, pentru că nu mai sunt evrei în Câmpina, dar prin acest proiect, la care am ținut mult și pe care suntem bucuroși că l-am împlinit, vrem ca această sinagogă să reprezinte o mărturie a prezenței evreilor pe aceste meleaguri. Următorul proiect asemănător este reabilitarea sinagogii din Hârlău. Mulțumim și pe această cale Guvernului României (dlui ministru Liviu Dragnea) și bunului nostru prieten Victor Opaschi, șeful Secretariatului de stat pentru Culte, fiindcă fără  sprijinul financiar deosebit pe care ni l-au acordat nu știu dacă am fi reușit,” a conchis liderul FCER. 
Secretarul de stat de la Culte, Victor Opaschi (originar din Dorohoi, un orășel cu multă populație evreiască acum un secol), a urmat apoi la cuvânt și a subliniat și el importanța proiectului reabilitării acestei sinagogi, ca un reper al istoriei multiseculare a Câmpinei, dar și al contribuției pe care au adus-o evreii români la dezvoltarea țării noastre. Primarul Horia Tiseanu a accentuat, de asemenea, în alocuțiunea sa importanța evenimentului, exprimându-și convingerea că această clădire va putea deveni, în viitor, un centru cultural important și un punct de atracție turistică: ”M-a măcinat de multă vreme întrebarea ce este cu această clădire, toată lumea se întreba ce se va întâmpla cu ea, iar azi mă bucur că răspunsul la întrebările noastre de altădată este unul atât de fericit, de fecund și de generos.” 


Ideea transformării imobilului într-un spațiu care va găzdui evenimente artistice și culturale, ”pentru că o clădire nefolosită se degradează în timp”,  a fost prezentă și în luările de cuvânt ale reprezentanților FCER. Evenimentul inaugural s-a încheiat printr-un minirecital al trupei Concert Bucharest Klezmer Band (de muzică instrumentală), cu participarea celebrei noastre actrițe Maia Morgenstern, care ne-a dovedit încă o dată (deși nu mai era nevoie), că trăiește din plin (și din preaplinul talentului ei excepțional), nu doar orice piesă de teatru jucată, ci și orice piesă muzicală cântată. Pe mica scenă ad-hoc a cântat și fiica actriței, Cabiria, în duet cu mama sa, dar și singură, interpretând câteva piese pline de sensibilitate. 


Darurile muzicale pe care Maia Morgenstern le-a oferit auditoriului, frenezia cu care i-au răspuns cosângenii ei la exuberanțele sale artistice, toate acestea au făcut ca reinaugurarea (nereligioasă) a sinagogii din Câmpina să se transforme într-o adevărată sărbătoare a bucuriei și a vieții.
    

Evenimentul a fost impresionant nu doar prin ineditul său (o manifestare tipic evreiască mai rar se poate vedea în orășelul nostru patriarhal și conservator), ci și prin faptul că multe dintre cuvântările rostite au constituit file de istorie a Câmpinei din vechime, din urmă cu un veac, perioadă în care din spiritualitatea câmpineană făceau parte, fie și parțial, cultura, obiceiurile și tradițiile evreilor trăitori și truditori ai acestor meleaguri. 
Foto: Facebook/FCER

Editorial. LA VÎNĂTOARE DE POKEMONI

Nimic nu e mai sugestiv pentru definirea timpului de azi decît această suprapunere halucinantă de întîmplări: pe străzile marilor orașe, oameni cu creiere spălate ucid la întîmplare, doar spre a spori teroarea, ucid femei, copii, co-religionari, nu contează, cu cît victimele sunt mai multe, cu atît reclama televizată este gratuită și mai abundentă, iar timorarea politicienilor mai accentuată. În același timp, lovindu-se poate cu primii pe trecerea de pietoni, alți oameni cu creiere spălate, cu ochii în smartphonuri, vînează niște arătări virtuale, ascunse în locuri diferite ale orașului. Cu alte cuvinte, monștri virtuali sunt mai prezenți decît cei reali. De fapt îi ascund, nu ne lasă să îi vedem. 
Dar ce e real? Poate moartea în care ne scufundăm cu voluptate. Moartea fizică sau moartea spirituală. Lumînările și florile puse pe marginea trotuarului unde un dement a secerat vieți nevinovate nu înseamnă nimic pentru o societate secularizată. Ar însemna ceva dacă oamenii aceia ar crede în mîntuire, păcat, judecată morală, transcendență. Dar ei nu cred, și atunci gestul lor e doar o pioasă ipocrizie. Căci trăim în cea mai ipocrită societate care a existat în istorie, o societate care, ne spun  ultimii ei înțelepți, trăiește în cultul morții. Dacă ar iubi viața, acești oameni și-ar apăra-o. Ar lupta cu monștri reali, nu cu cei virtuali. 


Paralizată de ideologia necritică a toleranței absolute, civilizația vestică se sinucide on line. Șefii de stat au discursurile de condoleanțe gata scrise și costumele negre pe umeraș în camera de lângă biroul oficial. Totul standard. Nu ne mai ajung tricourile cu Je suis… Suntem de toate și peste tot pentru că refuzăm să fim noi înșine. Obama, Merkel, Hollande, Cameron… toată pletora de puternici ai deceniului din urmă e vinovată de această paralizie generală. Contractul social spune că una dintre misiunile fundamentale ale statului este apărarea cetățenilor săi. Ce facem însă atunci cînd statul se arată incapabil să-și exercite această funcție esențială? Nu avem voie să-i numim pe teroriști, teroriști, germanii au scos un enorm oftat de ușurare, declarînd că nu cetățenia sau etnia sunt relevante în cazul asasinului, ci faptul că ar fi fost adeptul lui Breivik. Despre religie, nicio vorbă. Aaa, stai îl cheamă David, nu cumva este creștin? Atunci se schimbă radical, e liber la supoziții și incriminări. Avea probleme psihice, era singuratic și adept al jocurilor de război pe calculator. Toate astea sunt scheme de gîndire prefabricate, menite să scoată din discuție orice implicare a Islamului.Această ipocrizie ucide mai fără speranță decît cancerul. 
Paradoxul societății politice din ultimele decenii este că alegem democratic să fim amenințați. Asasinați de orice psihopat, cu sau fără motivație ideologică. Iar cei responsabili mulțumesc organelor de ordine pentru abnegație și transmit întreaga lor compasiune  familiilor care și-au pierdut copiii. Nu vi se pare ridicol? Aflată între valul islamist care atacă simultan dinăuntru și din exterior, viclenia grobiană dar extrem de eficientă a ursului putinian, pericolul de islamizare galopantă a Turciei, dezertarea eficientă a Angliei de pe corabia în derivă a UE, și un anti-americanism stupid, Europa își anulează identitatea. Doamna Mogherini plînge, dar nu asta este fișa postului dumneaei. Nu-mi aduc aminte ca Churchill să fi plîns în timp ce Londra era devastată de bombardamente în al doilea război. Nu, el a luat măsurile necesare ca lupta să-i fie favorabilă. Acest tip de conducători lipsește dramatic Europei de azi. Nu ciocli. 
Occidentalii vînează pokemoni și sunt vînați de teroriști. E un război de care nici nu suntem conștienți. Pentru că imperativele corectitudinii politice interzic în primul rînd anumite cuvinte. Cum ar fi: dușman, terorist, criminal, islamist etc. Nu le veți găsi în presa „progresistă” de dincoace sau dincolo de ocean. Toți oamenii sunt buni și cei care o iau razna fie au fost abuzați în copilărie, fie răzbună abuzurile omului alb, creștin, democrat, colonizator care nu a făcut decît nenorociri în ultimii 2000 de ani. Cu o astfel de ideologie infuzată de marile centre de dirijare a gîndirii, e normal ca Europa să nu mai aibă, ca în poema lui Rimbaud pe care o citam în articolul trecut, „străvechile parapete” de apărare. 
Îmi amintesc de naivitatea adolescentină cu care admiram sloganul lui mai 68 parizian: e interzis să interzici! Pentru un locuitor al lagărului, în care practic totul era interzis, sigur că asta suna teribil de atrăgător atunci. După 50 de ani, asistăm însă la sechelele mortale ale acelei filosofii dusă la absurd. Neimpunînd cu niciun chip valurilor de imigranți să-și însușească valorile europene, dimpotrivă, încurajîndu-i să se ghetoizeze în numele „specificului”, al „multiculturalismului”, împiedicîndu-i, în fond, să se asimileze, spre deosebire de primele generații de turci sau de magrebieni veniți în primele decenii după război în Germania sau Franța, țările vestului au deschis calea valului de asasinate în masă. Atunci însă nu se vînau Pokemoni pe străzi și oamenii mai credeau în civilizația europeană. 
Christian CRĂCIUN

Cine se mai îngrijeşte de „cascada” din parcul de la ceas?!

În primăvara anului 2014, pe terasa nordică a pasajului pietonal din fața BCR și pe gustul tuturor trecătorilor privitori, se dădea în funcțiune o minicascadă. O lucrare menită să învioreze monotonia spațiilor verzi din zonă, îngrijite an de an de municipalitate prin osârdia lucrătorilor Serei Primăriei. O minicascadă de decor, dar și de luat în seamă, întrucât amenajarea obiectivului chiar aducea o pată de culoare locului, întărindu-i imaginea de peisaj citadin dintre blocuri care trimite la natură, mama atâtor frumuseți dătătoare de inspirație și de sănătate. 


Amenajarea acestei minicascade decorative reprezenta finalul unor lucrări începute în toamna lui 2013, de reabilitare a aleilor din jurul Parcării Centrale, continuate apoi cu modernizarea pasajului pietonal din buricul orașului. Lucrările de modernizare a acestui loc au durat mai mult decât fuseseră prevăzute, dar cel mai tranzitat pasaj pietonal al orașului, susțineau reprezentanții administrației publice locale, merita acest efort și toate sacrificiile trecătorilor, pe care însă nu-i întrebase nimeni cât de mult au albit de la nenumăratele gropi ale șantierului fără sfârșit. În final, pasajul pietonal și-a schimbat radical imaginea: vechile pavele au fost înlocuite cu dale noi din granit, în zona centrală a apărut stema municipiului, vechii stâlpi de iluminat au lăsat locul unora noi. De asemenea, au fost schimbate băncile şi a fost realizat un nou spaţiu verde, în trepte, după un proiect de arhitectură peisagistică. Spaţiile verzi existente au fost remodelate şi sub ele au fost montate sisteme de irigare automatizate care să asigure permanent necesarul de umiditate al solului. Amenajarea cascadei în miniatură a venit ca o încununare a tuturor acestor modernizări, dar nu pentru multă vreme. 


Căderea prin recirculare a apei curate în bazinul colector al cascadei s-a oprit brusc, după nici doi ani. De parcă apa cea frumos curgătoare altădată peste treptele săpate în pământul versantului ar fi fost lovită de un vrăjitor malefic cu o baghetă de rele practici ce a încremenit-o în peisaj. Desigur, în peisajul bazinului amintit, în care, până zilele trecute, apa zglobie de odinioară nu mai scălda pietrele treptelor într-o îmbrățisare răcoroasă, ci se încăpățâna să băltească și să se umple de mătasea broaștei și de toate regretele trecătorilor. În ochii copiilor sosiți aici în căutarea unui loc de joacă, minicascada devenea tot mai dizgrațioasă. 
La rugămintea unor cititori care ne-au sunat indignați la redacție, ne-am adresat administraţiei publice locale, solicitând un răspuns  la următoarele întrebări: ”De ce este în paragină fântâna arteziană din pasajul pietonal?”; ”Dacă tot nu mai funcționează fântâna (din motive pe care v-am ruga să ni le spuneți), de ce nu goliți bazinul colector de apa aceea infectă, de un verde mizerabil, plină de mătasea broaștei, un potențial focar de infecție pentru copiii care își pot bălăci mâinile în ea?” Nu am primit niciun răspuns, dar după câteva zile, lucrurile s-au mișcat, dar s-au mișcat ca la noi, încurcând alte lucruri. În sensul că, în urma unei intervenții încărcate cu tehnică ultramodernă, apa cascadei a început să curgă, dar, ca un făcut, din cauza unei recirculări deficitare, apa a dat pe dinafara bazinului colector, scurgându-se până la baza terasei pe care fusese amenajată, iar de aici, traversând pasajul și inundând zona din vecinătatea unor bănci, pe care pietonii nu au mai putut să se așeze pentru a se odihni. Adică, după ce echipa de intervenție a mântuit repornirea cascadei, lucrarea s-a dovedit a fi de mare mântuială. 
Sperăm ca lucrurile să remedieze în curând, de data aceasta cu simţ de răspundere şi poate că ar fi bine de ştiut cine din administraţia locală se mai îngrijeşte în mod curent de toate aceste spaţii verzi. Nu de alta, dar mai sunt şi alte zone cu astfel de probleme.

CIPT Câmpina – interfața turiștilor cu frumusețile acestor meleaguri

De la începutul anului, în centrul orașului, lângă sediul BCR Câmpina, funcționează Centrul de Informare și Promovare Turistică, interfața turiștilor cu frumusețile acestor meleaguri. Clădirea care găzduiește sediul CIPT Câmpina a fost rodul unui proiect cu finanțare europeană, derulat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa prioritară 5 “Dezvoltare durabilă și promovarea turismului”, autoritatea de management fiind Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. CIPT al municipiului are o dublă subordonare: pe de o parte, este subordonat Consiliului Local și Primăriei Câmpina, al doilea for tutelar fiind Autoritatea Națională pentru Turism. 


De la data inaugurării instituției, 24 februarie 2016, au trecut pragul Centrului un număr de aproximativ 1500 de turiști, dintre care 250 turiști străini. Carmen Găman, directorul CIPT Câmpina, ne face cunoscute obiectivele instituției care are menirea de a promova imaginea orașului în țară și în lumea largă: ”Ne propunem, printre altele, creșterea numărului de turiști în Câmpina, o mai bună popularizare a atracțiilor turistice din municipiul nostru prin crearea unei imagini pozitive privind oferta turistică a zonei, revigorarea turismului câmpinean printr-o promovare mai directă și mai penetrantă către publicul țintă. Țelul nostru suprem este promovarea orașului ca destinația unui turism activ - cultural, de odihnă, tratament și recreere, științific, de afaceri. De asemenea, avem în vedere promovarea turismului balnear, în special după deschiderea Centrului Medical SanConfind. CIPT este membru al APDT Prahova (Asociația Pentru Dezvoltarea Turismului), prin intermediul căreia participă la numeroase acțiuni: târguri de turism, conferințe pe teme turistice, implementari de proiecte etc.  Acțiunile desfășurate până în prezent au constat în organizări de întâlniri cu grupuri de elevi din școlile cîmpinene, participarea la Târgul de Turism al județului Prahova, participarea  la Conferința Organizației Mondiale a Turismului, însoțirea delegațiilor străine prezente în orașul nostru, întâlniri cu grupuri de profesori din diverse zone ale țării, rezervări și propuneri de trasee turistice pentru grupuri de elevi ai școlilor sportive din țară prezenți la competiții în zona noastră, întâlniri cu principalii agenți economici din industria hotelieră și a alimentației publice, cu reprezentanți ai marilor agenții de turism.” 

Jenica Tabacu, responsabilul Muzeului „B.P. Hasdeu”: „Am avut şansa de a primi, încă din copilărie, cele mai bune influenţe asupra spiritului meu”

Jenica Tabacu s-a născut la Câmpina în anul 1968. Unii au avut ocazia să o întâlnească la Castelul „Iulia Hasdeu”, unde îşi desfăşoară activitatea încă de la vârsta de 31 de ani, alţii o cunosc din mediul politico-administrativ în care este implicată de câţiva ani buni. Indiferent de domeniul în care activează, Jenica Tabacu aduce un plus de valoare, dat de pregătirea sa temeinică, rodul unei munci de cercetare de ani de zile în slujba dezvoltării culturii naţionale.



- Sunteţi o rafinată cunoscătoare de literatură, artă şi muzică. Cine v-a insuflat aceste pasiuni?
- Universul cărţilor m-a atras de când am învăţat să citesc. Am început, ca orice copil, cu „Poveşti nemuritoare”. Părinţii îmi dăruiau cărţi. Mai târziu, îmi dădeau bani pentru a le cumpăra. Aproape totdeauna, când ieşeam la plimbare, în oraş, intram într-o librărie. Visam să am o bibliotecă mare. În vacanţe citeam toate cărţile din lista lecturilor suplimentare. În compunerile şcolare foloseam citate din cărţile pe care le citeam. Am avut doi dascăli de limba şi literatura română, cărora le datorez mult: dl. Ion Matei şi d-na Carmen Rusu (în trecut, Gherovici). La fel de mult datorez şi d-lor Elena Pop şi Marilena Văleanu, profesoare de limba franceză. Cu siguranţă, în formarea mea, o contribuţie semnificativă au avut-o şi alţi oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii, de care mă leagă frumoase amintiri: d-na Sanda Buiu, fostă profesoară la Conservatorul din Bucureşti, cu care am început studiul pianului, apoi Dana Florea (fostă Rădulescu), balerină la Teatrul de Operetă „Ion Dacian” din capitală. Prima se retrăsese la Câmpina şi locuia în vecinătatea noastră. A doua îşi avea reşedinţa în Bucureşti, pe strada Oteteleşanu. În casa d-nei Buiu intram aproape zilnic. Mă aştepta în fiecare dimineaţă, când eram în vacanţă, şi-mi oferea nelipsita ceşcuţă cu „café au lait” şi fursecuri pregătite în casă. Discutam despre muzică, literatură, pictură. Era mereu vizitată de prietenii din Bucureşti: muzicieni, artişti, scriitori. Toţi mă îndrăgeau. Dana Florea ne invita, pe mine şi pe părinţii mei, la premierele spectacolelor de operetă. Aveam locurile noastre bune, în sală, rezervate de Dana (prefera să ne tutuim). După spectacol, fericiţi, sărbătoream întâlnirea noastră, în apartamentul familiei Florea, unde o regăseam şi pe mama balerinei, o fostă actriţă, atunci septuagenară. Mă fascina acel mediu în care aflam o sumedenie de lucruri despre vieţile artiştilor şi întâlneam oameni speciali. Totdeauna, cu acele ocazii, Dana comanda un tort excepţional, la cel mai bun cofetar al Bucureştilor, după cum ne spunea. Aşadar, am avut şansa de a primi, încă din copilărie, graţie acestor fiinţe aparte, cele mai bune influenţe asupra spiritului meu. 
- Gazetăria nu a lipsit din experienţele d-voastră profesionale. Când aţi debutat ca jurnalist?
- În 1991. Eram studentă în primul an la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti. „Vocea” mea fusese selectată de Dana Deac pentru emisiunea „Radio în blue jeans”. Am debutat, aşadar, la Radiodifuziunea Română, cu un interviu luat în Câmpina, d-lui Marcel Popescu, despre Casa Tineretului.
- Aţi început să lucraţi de tânără, la nouăsprezece ani, chiar în locul care v-a devenit o a doua casă, Castelul „Iulia Hasdeu”, iar după câţiva ani, în care viaţa v-a purtat paşii pe alte drumuri, aţi revenit. Consideraţi că totul s-a petrecut întâmplător sau fiecare perioadă din viaţa noastră este o prefaţă bine structurată a viitorului?
- Nimic nu e întâmplător. Sunt convinsă că experienţele trăite, bune sau rele, au avut rostul lor. Iniţial, am dorit să devin profesoară de matematică. Până am ajuns la Castelul „Julia Hasdeu”, unde l-am întâlnit pe poetul Ioan Alexandru. El m-a convins să-mi schimb opţiunea, în câteva ore de discuţii pe subiecte literare. Din acel moment, vălul fiind ridicat, mi-am văzut drumul. Şi nu m-am oprit din mers, având în minte versurile lui Eminescu: „Ce e val, ca valul trece,/ Tu rămâi la toate rece!” Am plecat de la muzeu fără voia mea, dar am păstrat în suflet amintirea lui. Mă ataşasem de acel loc, deşi nu-i cunoşteam în profunzime istoria. Nimeni n-o scrisese până atunci. Experienţele ulterioare s-au aşezat în destinul meu, ca părţile unui puzzle. Efectele lor sunt vizibile azi. Amintesc doar câteva: istoria Castelului „Julia Hasdeu”, pe care am inclus-o într-o lucrare despre viaţa şi opera savantului, manuscrisele „spiritiste” hasdeene, „dezgropate” după un secol de la moartea filologului, traduse şi publicate cu note, ca şi scrisorile poetei şi toată corespondenţa dintre ea şi tatăl său, apărută recent, într-o ediţie critică.
- Referindu-ne la întâlnirile providenţiale, ce consecinţe a avut asupra d-voastră, ca scriitor, ziua în care criticul literar Mircea Coloşenco a venit la Castelul “Iulia Hasdeu”?
- Mircea Coloşenco ştia cât de importante sunt manuscrisele hasdeene, cele „spiritiste”. Le descoperise la Arhivele Statului din Bucureşti şi le copiase pe nişte foi. În ziua aceea, când ne-am întâlnit prima oară, la muzeu, le avea în geantă. La plecare, mi le-a dat şi mi-a cerut să mă gândesc dacă pot să traduc mesajele. Textele erau scrise în limba franceză. Peste două zile, îi confirmam că m-am apucat de treabă. Cu Mircea Coloşenco am scos prima carte, „B. P. Hasdeu - Protocoalele şedinţelor de spiritism”, editată de „Saeculum I.O.” în anul 2000. Dânsul a semnat prefaţa, eu traducerea. Acesta a fost începutul unei explorări a surselor hasdeene, inedite, păstrate în diverse locuri: la Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” de la Câmpina, la Arhivele Statului din Bucureşti şi Craiova, la Biblioteca Academiei Române. După apariţia „Protocoalelor”, am continuat, la îndemnul reputatului hasdeulog şi editor, I. Oprişan, să copiez şi să traduc toate manuscrisele conservate la instituţiile amintite. Ele au fost publicate între anii 2002 – 2008, la Editura „Vestala”, în colecţia „Arhiva Spiritistă”, ce cuprinde cinci volume. În teza de doctorat, care a văzut lumina tiparului în 2007, la comemorarea unui secol de la moartea lui Hasdeu, am prezentat numeroase elemente biografice hasdeene, descoperite în timpul cercetării acestei arhive.  
- În cadrul evenimentului „Sărbătoarea celor două Iulii” aţi lansat volumul „O corespondenţă pentru eternitate”. De ce ar trebui ca oamenii să citească acestă carte?
- Dacă vor să ştie ce scria Bogdan Petriceicu Hasdeu fiicei sale, şi invers, oamenii au acum şansa de a afla. Astfel, vor cunoaşte uluitoarele lor personalităţi. În urmă cu patru decenii, corespondenţa dintre B. P. Hasdeu şi Iulia a apărut integral (cu mici lipsuri impuse de cenzură), dar 157 de scrisori ale copilei savantului au fost publicate în limba în care fuseseră scrise de semnatară, în franceză. Eu le-am tradus şi le-am publicat separat de cele ale tatălui, în cartea „Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu”, la Editura Vestala, în 2015. Anul acesta, la aceeaşi editură, a apărut ediţia critică a întregii corespondenţe dintre tată şi fiică. Ea poate fi citită de orice român sau cunoscător al limbii noastre, deoarece epistolele poetei apar exclusiv în limba română. 


- Faceţi în continuare o muncă intensă de cercetare hasdeeană, care necesită dedicare şi multe ore de studiu. Cine sunt cei care vă susţin şi vă stau aproape?
- Într-adevăr, munca de cercetare nu se opreşte la finalul programului de la muzeu, în timpul căruia sunt multe alte lucruri de făcut, încât rezultatele pozitive să existe. M-am bucurat, totdeauna, de înţelegere din partea familiei mele, care m-a îndemnat şi mă îndeamnă să-mi transform visele în realitate. Iar la muzeu lucrez alături de o echipă formată din oameni cu caracter mare, ataşaţi de ceea ce fac şi de locul acela special.
- În afara genialei Iulia Hasdeu şi a tatălui său, marele savant B. P. Hasdeu, ce personalitate admiraţi cel mai mult şi de ce?
- Pentru respectul faţă de cultura românească şi contribuţia la cunoaşterea valorilor acesteia, îl admir pe I. Oprişan. Lucrările personale şi cele îngrijite de d-sa, la care se adaugă altele trecute prin filtrul editorului care este I. Oprişan, îl recomandă pentru a fi ceea ce eu numesc „un mare Român”. Este imensă puterea de muncă a acestui neobosit explorator în existenţa spirituală a neamului românesc! 
- Aveţi o dragoste aparte pentru pian. De ce acest instrument şi nu altul?
- Prima profesoară de pian mi-a fost, după cum spuneam mai devreme, Sanda Buiu. Distinsa doamnă remarca faptul că pot studia ore-n şir, fără a mă plictisi. Pianul a fost cea mai interesantă descoperire pe care am făcut-o înainte de a merge la şcoală. Nu întâlneai un pian pe toate drumurile. A existat şi o predispoziţie... Tatăl meu a învăţat singur să cânte la acordeon. Şi cânta destul de bine.
- Dacă cineva ar scrie o carte despre dumneavoastră, cum aţi vrea să se  numească?
- Oh! Titlul care îmi vine în minte, acum, ar fi: „Un om pe drumul către fericire”. 
- Care este trăsătura dumneavoastră dominantă?
- Perseverenţa.
- Unde găsiţi răgaz de linişte şi relaxare atunci când vă rupeţi de agitaţia şi de problemele cotidiene?
- De câţiva ani, am descoperit Bazna. Acolo merg din când în când, cu familia. Este o veche comunitate rurală săsească. Din păcate, saşii au plecat, dar revin acum, pentru băile de acolo. Apa de la Bazna, cu o mare concentraţie de sare şi alte minerale, este benefică pentru sistemul osos, dar şi pentru relaxare. 


- Sunteţi o femeie de succes, cu o familie frumoasă şi o viaţă socială activă, mai concret, un model de urmat. Ce valori şi principii consideraţi că trebuie cultivate pentru ca un om să se autodepăşească şi totodată să păstreze un echilibru în viaţa sa?
- Stima de sine, ce presupune încredere în sine şi respect faţă de sine, dacă este crescută, te ajută să înfrunţi piedicile, să-ţi păstrezi echilibrul şi să performezi. Dacă stima de sine e scăzută, atunci poţi rata înţelegerea rostului vieţii. Cum se spune în popor, trăieşti degeaba. 
- Ce vis aveţi în prezent şi doriţi să-l transformaţi în realitate?
- Restaurarea Castelului „Julia Hasdeu” este unul din visele mele. 
- „Cunoaşterea înseamnă putere”. Am observat că rezonaţi cu aceste cuvinte ale filosofului englez Francis Bacon. 
- “Când faptul ţii, adevărul ştii”. E una din legile gravate pe tronurile de piatră de la Castelul “Julia Hasdeu”. Are aceeaşi semnificaţie. Cunoaşterea, calea spre adevăr, menţine vie puterea creatoare. 
Andreea Ştefan

O descoperire venită prea târziu

De câţiva ani buni, îşi petrece vara în oraşul nostru scriitorul Ion Ochinciuc, maestru al romanului poliţist în literatura română (maestru pentru că este autorul unei serii de romane poliţiste de mare succes, cu tiraje de aproximativ 100.000 exemplare, dramaturg, nuvelist şi memorialist). 
Ajuns la o vârstă venerabilă, Ion Ochinciuc s-a ataşat mult de Câmpina, de personalităţile oraşului şi urmăreşte cu mare interes presa şi activitatea culturală locală. „Oglinda este mai interesantă decât Adevărul. Un ziar bine scris, în care ai ce să citeşti”, spunea d-sa recent într-o discuţie cu câţiva dintre prietenii săi câmpineni. Tot atunci remarca faptul că, din toată mass media românească, ziarul Oglinda a fost singurul care a marcat aniversarea a 75 de ani de la intrarea României în ceea ce s-a numit atunci „războiul cel sfânt”, prin publicarea articolului „România intră în războiul pentru reîntregirea vechilor hotare”.
La cei 89 de ani ai săi, Ion Ochinciuc ne-a făcut dovada unei agerimi a minţii care ne-a uimit. Citind săptămâna trecută articolul dedicat profesorului Mircea Dabija, a recunoscut în fotografia ce ilustra materialul, trăsăturile fiului învăţătoarei sale din Sculeni (Basarabia), Tatiana Dabija. 


Frapat de asemănare şi de numele Dabija, pentru a fi sigur că memoria nu-i joacă feste, ne-a rugat să facem câteva cercetări despre familia profesorului câmpinean, în urma cărora s-a dovedit că intuiţia sa a fost corectă: Mircea Dabija a fost într-adevăr fiul învăţătorilor Gheorghe şi Tatiana Dabija. Prin mamă, se trăgea dintr-o familie de fruntaşi basarabeni înstăriţi, care au dat mai multe generaţii de preoţi, învăţători şi chiar profesori universitari la Iaşi şi Chişinău. La originea îndepărtată aveau o rădăcină voievodală, pentru că se trăgeau din Dabija Vodă. Ocuparea Basarabiei de către trupele bolşevice a determinat-o pe Tatiana Dabija, rămasă văduvă cu un băiat de 7 ani şi o fetiţă de 3 ani, să se refugieze în România. Probabil că această copilărie necăjită l-a marcat pe profesorul Mircea Dabija, care toată viaţa a ajutat copiii săraci, pregătindu-i gratuit pentru facultate şi pe unii chiar sprijinindu-i cu bani în timpul studiilor. 
Această descoperire a lui Ion Ochinciuc, venită prea târziu, este însoţită de regretul că nu a avut ocazia să depene amintiri comune legate de copilărie cu Mircea Dabija, consăteanul lui, reputatul profesor câmpinean recent trecut în nefiinţă. 
Scriitorul, foarte activ, ne-a adus cu ocazia acestei întâlniri, ultima sa carte, „Ispititoarele capcane”, care are o foarte frumoasă copertă, opera poetului câmpinean Florin Dochia, ce se dovedeşte a fi şi un talentat grafician. Ne bucurăm de prezenţa domniei sale în Câmpina şi îi dorim în continuare spor în rodnica activitate literară.
Alin CIUPALĂ

De la o glumă, la o poveste de dragoste

Celebra actriţă Elvira Godeanu, pe care am avut onoarea să o cunosc destul de bine, mi-a împărtăşit de-a lungul timpului multe amintiri legate de cariera ei teatrală. Una dintre ele se referea la prietenia pe care a legat-o cu una din fostele soţii ale recent dispărutului actor Radu Beligan.
Elvira Godeanu îmi povestea că împreună cu prietena sa, Dana Crivăţ, traducător şi critic literar, pe atunci soţia marelui Beligan, îşi petrecea vacanţa de vară la casa de creaţie amenajată în Castelul Pelişor, pusă la dispoziţia scriitorilor, muzicienilor, pictorilor şi actorilor, care se bucurau aici de sejururi aproape gratuite. Într-o astfel de vacanţă, cele două femei, tinere şi puse pe glume, au înscenat o farsă la adresa dramaturgului de mare succes Horia Lovinescu. Elvira Godeanu observase că acesta o privea insistent pe amica sa şi i-a sugerat acesteia să înceapă un flirt cu tânărul şi sfiosul dramaturg. Pentru a-l încuraja, au început să-i arunce ocheade şi să-i trimită bileţele şăgalnice. Totul trebuia să fie o glumă, de care în final să se amuze toţi trei, însă lucrurile au evolat altfel decât au prevăzut. De la săptămână la săptămână, bileţelele d-nei Beligan se transformau în adevărate scrisori, iar lungile plimbări prin parcul Peleşului s-au transformat într-o romantică poveste de dragoste cu final fericit. După divorţul de Radu Beligan, petrecut în 1965, Dana Crivăţ s-a recăsătorit cu Horia Lovinescu, însă a rămas prietenă cu fostul său soţ tot restul vieţii. 


Soţii Radu şi Dana Beligan au avut împreună o fiică, Anamaria, stabilită de mai bine de 20 de ani în Australia, unde a devenit o scriitoare de succes. Aceasta a  emigrat în 1982 împreună cu mama sa, care a devenit interpret și traducător pentru guvernul australian şi se ocupa totodată de îndrumarea proaspeţilor imigranţi veniţi din toate părţile lumii. O câmpineancă de-a noastră, una din surorile Popa, stabilită cu soţul la Melbourne în 1983, a avut-o ca profesoară.
În 2012, aflând despre moartea ei, Radu Beligan declara: “În urmă cu șase decenii am cunoscut cea mai frumoasă fată din lume de care m-am îndrăgostit iremediabil și care mi-a dăruit un copil minunat și cei mai frumoși ani din viața mea. N-am crezut niciodată că, dintre noi, ea va pleca prima spre Olimp și asta, în șaizeci de ani, e singura tristețe pe care mi-a pricinuit-o”.
Alin CIUPALĂ