17 august 2016

Viaţa şi opera pictorului Nicolae Grigorescu, tematica celei de-a IX-a ediţii a Serbărilor Toamnei desfăşurate pe 17-18 septembrie

Comisia de Cultură a Consiliului Local le-a cerut organizatorilor să renunţe la formatul de bâlci din centrul civic şi să dea mai mult credit artiştilor câmpineni de valoare


Municipalitatea a stabilit recent data desfășurării Festivalului ”Serbările Toamnei”, prima ediție a evenimentului datând din anul 2008. Așadar, cea de-a noua ediție a sărbătorii populare a Câmpinei va avea loc, anul acesta, în perioada 17-18 septembrie, iar tematica evenimentului va fi viața și opera pictorului național Nicolae Grigorescu. 
Deși puțin cunoscut în Occident, unde lucrările sale nu se vând așa bine ca cele ale unor pictori contemporani din ”noul val”, artistul reprezintă una dintre cele trei mari personalități ale culturii și științei noastre ce au fost adoptate de către acest orășel, la finele secolului al XIX-lea, celelalte două fiind dr. Constantin Istrati  și marele savant B.P. Hasdeu. Cele nouă ediții ale festivalului au avut tematici diverse: ”lumea lui Caragiale”, ”Câmpina – oraș al florilor”, ”Câmpina – oraș al artelor”, ”Câmpina medievală” etc. Nicolae Grigorescu și prin născare era gata-gata să fie prahovean, căci s-a născut în comuna Pitaru din judeţul Dâmboviţa, ultimii 17 ani trăindu-i la Câmpina. Grigorescu rămâne incontestabil primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian. El a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti de acum un veac, generații care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti. 


Dată fiind tematica aleasă de Comisia de cultură a Consiliului Local, condusă de jurnalistul Florin Frățilă, vor fi invitați mulți pictori, din Câmpina, dar și din afara ei, ca să participe la sărbătoarea orașului. Comisia a cerut organizatorilor să dea mai mult credit artiştilor câmpineni de valoare. Probabil, vor veni și delegații din partea orașelor înfrățite cu Câmpina. După defilarea de început, artiștii invitați vor picta și își vor expune lucrările în pasajul pietonal de la Ceas și în Parcul Milia. În prima zi a festivalului, la prânz, la Casa de Cultură va avea loc un simpozion pe tema ”pictura câmpineană de la Grigorescu și până în zilele noastre”. Cu siguranță nu va lipsi din peisaj pensula uriașă cu care Câmpina a intrat în Cartea Recordurilor în anul 2009. Cu această pensulă gigant (are 4 metri și cântărește 30 kg), pictorul local Mihai Boroiu a pictat pe un șevalet litera C (de la Câmpina), determinând intrarea municipiului în Cartea Recordurilor. 
Deși consilierul Florin Frățilă consideră că „ar trebui să schimbăm formatul acestei manifestări şi să nu mai îngăduim cu atâta largheţe atmosfera de bâlci, cu grătare fumegând, tarabe  cu lenjerie intimă, ciorapi, căciuli de astrahan, gablonţuri şi tiribombe în centrul civic”, ele se pare că nu vor lipsi, cel puțin în ediția de anul acesta. În următoarele zile, Primăria Câmpina şi Casa Tineretului vor organiza o selecție de oferte, iar firma câștigătoare a acesteia va fi desemnată să se ocupe cu organizarea ediției din acest an a  Festivalului ”Serbările Toamnei”. După consumarea acestei etape, vom cunoaște și ce artiști și formații artistice vor evolua pe scena festivalului.  

Editorial. DESPRE RESPECT, CU TRISTEȚE…

Cu voie proprie și prin concursul împrejurărilor se face că nu am urmărit nici măcar o secvență din ceremoniile legate de funeraliile Reginei Ana a României. În schimb, am fost mult mai atent la „termometrul” opiniei publice de pe FB și presa scrisă. Și asupra acestora îmi permit cîteva reflecții. Căci tristul eveniment a dezvăluit încă odată abisul de răutate, orgoliu stupid, incultură, violență și prostie francă în care se afundă o societate destructurată, decerebralizată și urînd valorile. 
S-a discutat la nesfîrșit despre titulatura acordată Reginei, s-a aruncat de ambele părți cu „argumente” ca și cum s-ar fi aruncat cu grenade, rîvnind distrugerea adversarilor șamd. Sigur că au existat și poziții de bun simț, nuanțate și civilizate, dar ele, cum se întîmplă de obicei, au fost acoperite de gălăgia celor care nu pot să tacă. Ceea ce a lipsit, a fost decența, tăcerea impusă dinaintea oricărei întîlniri cu finitudinea. 
Încerc o paralelă, în planul istoriei literare unii îi reproșează lui Eminescu encomiastica excesivă și ditirambică cu care este prezentat, ca și cum bietul poet ar fi el vinovat de asta. Prin analogie, criticii regalității s-au arătat deranjați de excesul mediatic al prezentării tristului eveniment. Ca și cum Regina ar fi impus televiziunilor excesul și tonul. S-a uitat, cred, un lucru esențial, indiferent că o numim: regină (cîtă subtilitate hermeneutică s-a folosit în argumentarea pro sau contra folosirii acestui titlu!) sau principesa Ana de Bourbon Parma, Domnia SA a fost, prin hazardul istoriei, un personaj important al epocii actuale a României. A cărui dispariție s-ar fi cuvenit respectată cu o minimă înclinare a capului și un moment de tăcere interioară. Și a mai fost și un simbol. Aici valul de „negaționiști” sigur va fi tresărind, pentru că „open mindurile” de azi nu mai acceptă simbolul ca realitate socială. Cineva scria că este „non-conformist” și ca atare nu poate accepta torentul celor care ar fi acoperit-o cu elogii pe ilustra maiestate. Fără să bage de seamă (e un fenomen sociologic aici, de mult explicat, conform căruia cea mai radicală atitudine de negare ajunge rapid să fie „trend”, deci conformismul cel mai cuminte) că pică astfel într-un cor majoritar cît se poate de explicit. Abia „ceilalți”, cei puțini, sunt non-conformiștii autentici de azi. 


Deși credeam că nu mă mai poate surprinde nimic în spectacolul agresivității publice românești, îmi mărturisesc surprinderea față de inflamarea spiritului public împotriva unei persoane discrete, neimplicată în luptele politice sau în jocurile de putere interne. Sigur, înțeleg eu că bătaia este în altă parte, spre atitudinile casei regale din ultimii ani, față de care și eu am mari rezerve. Însă, dacă e așa, nu prilejul unei înmormîntări era cel mai bun pentru declanșarea războiului mediatic. În subconștientul public puterea simbolică se face, totuși, simțită. E o explicație mult mai complexă decît se poate dezvolta aici. Nu este nicio contradicție între a nu fi regalist și a respecta instituția regalității (nu mai vorbesc de respectarea persoanelor). Idealist incurabil, îmi închipuisem la un moment dat că dispariția Reginei va putea însemna un fel de paradoxală răsturnare a opiniei publice, așa cum s-a întîmplat acum două decenii la dispariția Seniorului Corneliu Coposu, un moment de coagulare națională spre un obiectiv remarcabil. Inginerii sociali au avut grijă să transforme, dimpotrivă, momentul într-unul de sporire a vrajbei noastre. Calitatea educației publice s-a văzut perfect cu această ocazie. Un bărbat tînăr mi-a livrat în cîteva minute toate argumentele anti-regaliste din Scânteia anilor 50-80, cum au furat regii bogățiile țării, cum îi băteau pe țărani etc. N-aș fi crezut că asemenea teze sunt astăzi crezute. Uite că ele funcționează, și încă puternic, în mentalul colectiv. Aș fi putut pune titlul acestor însemnări întristate sentimentul doliului la românii de azi. Românul de azi este o specie care nu are foarte multe legături cu cel de ieri, alaltăieri, deși unii (mai ales cînd e vorba de defecte) ni-l prezintă ca o linie genetică puternică. Altfel spus, tot ce e rău ar avea rădăcini foarte noduroase și adînci în adîncul sufletului național. Nu cred în această explicație, excesiv de simplificatoare. Mă oripilează lipsa de măsură, care în fața morții se percepe și mai acut, excesul  în oricare dintre atitudini. Un singur îndemn ar fi fost de făcut: reculege-te, popor român! Timp de analize și de confruntări avem de aici încolo berechet. Un doliu se respectă și atît. Știu că trăim într-o societate a spectacolului, și încă a specracolului excesiv, a kitschului gros și sclipicios, în care ceea ce nu este strident și strivitor prin cantitate nu există. Dar parcă tot aș fi dorit ca, de această dată, date fiind istoria, personajele și împrejurările, acest exces să lipsească. Acest trist eveniment ne-a pus în față, ca popor, așa cum este o lege a istoriei, o oglindă. Și, din păcate, această oglindă ne întoarce un chip desfigurat, schimonosit de ură, un coșmar al lui Goya. În care continuăm să trăim agitați!
Christian CRĂCIUN

Nu-s trotuare ca la noi și nici stâlpi ca la Băicoi

La Băicoi, se știe, acum mulți ani, administrația orașului a urmărit așa de bine lucrările unei investiții publice, de modernizare a sistemului de iluminat public local, încât doreii care au executat lucrarea au reușit să amplaseze stâlpii de iluminat pe carosabil, la distanță bună de trotuar. Diriguitorii municipalității câmpinene, probabil în goană după senzațional și dornică să bată la porțile închise ale Cărții Recordurilor, au lungit trotuarele bulevardului central în două intersecții (intersecțiile străzilor secundare Maramureș și Henri Coandă cu Bulevardul Carol I), pentru a crea câteva locuri de parcare. Maramureș și Henri Coandă sunt străzi cu sens unic, iar la intersecția lor cu Bulevardul Carol I, de multă vreme, șoferii își parchează mașinile pe trecerea de pietoni, spre axul străzilor secundare. Indiferent cât de multe amenzi s-ar da, șoferii tot în fața trecerii de pietoni își lasă mașinile. 


Deci problema exista de mult timp, Primăria a avut intenții bune, toate bune și întemeiate, numai că privind aceste prelungiri de trotuare te lovește brusc râsul. Sigur că dacă ar fi fost ultimele locuri de parcare ce s-ar fi putut amenaja în orășelul nostru (atât de amărât din cauza lipsei locurilor unde s-ar putea odihni caii-putere de sub capotele mașinilor), tot mai era o treabă de înțeles. Dar așa, mare brânză nu s-a făcut, fiindcă șoferii au început să parcheze și dincolo de ”limbile de asfalt” realizate de cele mai inventive creiere din Primărie. Nu cred că este nevoie, zic, să facem demersurile înregistrării invenției la OSIM, că sigur n-o să ne ia nimeni înainte. Căci investiția și-a atins scopul (a creat câteva locuri de parcare), dar a atins și absurdul, ridicolul și penibilul unei situații care nu trebuia să existe, pentru că iese din tipare și intră în anale. În analele Câmpinei, dar nu în cele serioase, ci în cele care stârnesc nedumerirea și chiar râsul. 


Pe forumuri deja au apărut postări care compară alungirile de trotuare cu niște dane portuare, mai ales că în colțurile limbilor de asfalt se adună rapid apă după fiecare ploaie. De aceea mă-ntorc și zic: nu-s trotuare ca la noi și nici stâlpi ca la Băicoi. Alo, cei de la Guinness World Records, mai treceți, domnilor, pe la Câmpina, dacă vreți să mai scrieți ceva și n-aveți subiecte… 

Deputatul Virgil Guran se întoarce la liberalii prahoveni

La precedentele alegeri parlamentare, în toamna anului 2012, omul de afaceri local Virgil Guran a fost ales deputat de Câmpina (câștigând Colegiul 2 – Deputați, adică cel reprezentat de al doilea municipiu prahovean și mai multe comune învecinate). Deputatul câmpinean, cunoscut pentru opiniile sale tranșante – pe care nu doar că nu și le ascunde, dar chiar încearcă să le impună de fiecare dată în fața colegilor și a șefilor săi de partid –, a intrat destul de repede în conflict cu liderul de la acea vreme al liberalilor prahoveni, deputatul Mircea Roșca (acuzat ulterior de către DNA pentru mai multe fapte de corupție). 


Din cauza neînțelegerilor cu Mircea Roșca, Virgil Guran demisionează din PNL, în iulie 2014, şi se înscrie în PLR, primul partid înființat de Călin Popescu Tăriceanu, după ce fostul lider liberal a părăsit PNL. În februarie 2015, Guran aderă la Partidul România Unită (a cărui siglă este figura lui Vlad Ţepeş). În iulie 2015, deputatul câmpinean revine la PNL, dar din partea filialei de Dâmbovița. După ce a activat un an de zile la PNL Dâmbovița, Virgil Guran intenționează să activeze din nou în filiala liberalilor prahoveni, în acest sens declarîndu-ne recent, în exclusivitate, următoarele: ”Anul trecut, am primit sarcină de la Biroul Național al PNL să activez la Dâmbovița, unde PSD este foarte puternic. La recentele alegeri locale, PNL a reușit un scor bun la Dâmbovița. În paralel, eu mi-am continuat  activitatea de parlamentar de Câmpina, acest lucru fiind dovedit prin audiențele pe care le-am acordat la cabinetul meu parlamentar din Câmpina și problemele pe care  le-am rezolvat pentru prahoveni. În sprijinul ultimei afirmații stau intervențiile mele din Parlamentul României, care se pot vizualiza ușor pe site-ul oficial al Camerei Deputaților. Conform Statutului PNL, fiind parlamentar de Prahova, automat sunt și membru al filialei PNL Prahova. În momentul acesta, filiala liberală prahoveană are o conducere pe care o apreciez foarte mult și împreună cu care sunt convins că vom realiza multe lucruri frumoase pentru județul nostru.”  

Sensei Florian Postolache: „Artele marţiale clădesc, nu doboară!”

Florian Postolache este câmpinean, născut într-o zi de 13 sub zodia Scorpionului, de la care a împrumutat calităţi precum instinctul de conservare, curajul şi perseverenţa, dar şi un caracter puternic. Polisportiv, dar cu o atracţie aparte faţă de artele marţiale, a deschis primul club de karate din Câmpina înainte de 1990. Astăzi, sensei Florin Postolache se poate mândri, la cei aproape 50 de ani ai săi, cu o centură neagră 4 Dan şi cu o formă fizică de invidiat, rodul unei munci de aproape trei decenii pe acest tărâm misterios al artelor care te învaţă să trăieşti frumos.   



- Care este povestea d-voastră, sensei?
- Povestea mea este foarte simplă. Am descoperit sportul înscriindu-mă în 1977 la echipa de copii a Clubului Sportiv Poiana Câmpina. Am practicat câţiva ani fotbalul, sub îndrumarea antrenorilor de atunci, apoi, prin ‘83-’84, am descoperit şi boxul. Am făcut vreo trei ani de box, apoi am trecut şi prin sporturile cu mingea: handbal, baschet. În timpul gimnaziului, clasele  a VI-a şi a VII-a, am practicat atletismul  sub îndrumarea domnului Pavel, cu rezultate bunicele la probele de rezistenţă şi viteză. Artele marţiale le-am descoperit la începutul anilor ‘80, când au fost introduse şi la noi în ţară filmele cu karate. Timp de doi ani am fost autodidact, iar în 1982 am descoperit karate-ul pentru prima oară sub îndrumarea lui Sensei Mircea Bolintineanu din Breaza, deoarece în zona Câmpina încă nu pătrunseseră artele marţiale. De prin anii ‘84-’85 am început să practic karate împreună cu Aurel Pătru, însă cel mai mult timp m-am antrenat singur. Am întâlnit mari maeştri în cariera mea până la momentul actual şi „am furat” din tainele acestei arte de la aceştia. 
- Aţi fost influenţat de filme în tehnica dumneavoastră?
- Nu, pentru că filmele sunt artistice, iar eu ştiam că acolo sunt foarte multe trucuri. Artele marţiale nu sunt doar ceea ce vedeţi d-voastră din afară, nişte mişcări, nişte lovituri... Sunt nişte trăiri intense în interiorul tău, spirituale, mentale. Karate este de fapt o filosofie de viaţă. Evoluţia mea în karate se datorează doar faptului că am muncit, am perseverat şi am fost constant în tot ceea ce am făcut. Ajungând la vârsta aceasta, de aproape 50 de ani, practic karate la cel mai înalt nivel din ţară, spun eu, fiind destul de apreciat la nivel naţional. Mai puţin apreciat am fost aici, în zona noastră, probabil pentru că tot timpul am promovat adevărul şi  normalitatea şi după cum ştiţi, la noi în ţară, când spui adevărul eşti eşti uşor dat la o parte.
- Să înţeleg că nu sunteţi susţinut în activitatea d-voastră, atât moral cât şi financiar?
- Nici nu mă interesează să fiu susţinut financiar, cât vreau ca munca mea să fie recunoscută, pentru că sunt singurul din zona aceasta care n-a făcut niciodată o pauză în practicarea sportului, a artelor marţiale. Una dintre filosofiile artelor marţiale este aceea că ele vindecă, nu rănesc. Karate tratează, nu distruge! Artele marţiale clădesc, nu doboară! Eu am nişte proiecte în legătură cu activitatea mea, iar „Sportul pentru toţi”, unul dintre acestea, este finanţat de către Primărie.
- Să practici karate în vremea comunismului nu era uşor! Singurul sport admis şi desprins din artele marţiale era judo...
- Practicam în ilegalitate, pur şi simplu! În diferite săli, pe întuneric, chiar şi la Casa Tineretului, cu ajutorul domnului Piscan, îmi aduc aminte... Însă, o perioadă foarte bună de timp, ne antrenam în spatele Turnătoriei, pe maracană, în zona aceea spre Păcuri. Acolo era dojo-ul nostru, unde ne strângeam în fiecare zi şi practicam mai bine sau mai puţin bine, aşa cum se făcea karate în anii de dinainte de Revoluţie. A fost destul de greu... Mi-aduc aminte, într-o vară se zvonea că va veni Ceauşescu la Muzeul Doftana. Şi a venit, iar noi eram chiar pe câmpul acela şi elicopterul a trecut fix pe deasupra noastră. Ne-am speriat atunci, am crezut că vom fi săltaţi. După Revoluţie, lucrurile s-au degajat. Am început să ieşim în lume la stagii de pregătire, cantonamente. În ianuarie 1990 s-a înfiinţat şi Federaţia Română de Arte Marţiale, fiind şi eu unul dintre cei 55 sau 57 de membri fondatori. Din păcate, aceasta s-a descompus în mai multe Federaţii prin 1996-1997, actualmente fiind o confuzie totală în acest domeniu. 
- Este karate-ul mai mult decât un sport?
- Karate este o legătură extraordinar de strânsă dintre tehnică, corpul fizic şi spirit. Faci karate cu inima, cu capul şi cu hara. Hara este centrul focului, la 2 cm sub buric, pe care noi, practicanţii de karate, o activăm foarte mult. Hara, inima şi capul, partea tehnică, partea fizică şi partea mentală. Trebuie să fii tu cu tine, nu trebuie să te gândeşti în altă parte. Cum spune japonezul: „Aici şi acum!” 


- Ce ne puteţi spune despre palmaresul dvs.?
- În anii trecuţi participam la competiţii, acum refuz însă să o mai fac, pentru că nu mă regăsesc. Vreau să înţelegeţi foarte bine artele marţiale. Karate Do înseamnă „arta de a învăţa să lupţi cu mâinile goale”, Do-ul din coadă reprezintă simplu „drumul”, „calea”. Artele marţiale au fost create pentru a te autoapăra. Nu înseamnă nici victorie, nici înfrângere, ci să te perfecţionezi tu, să-ţi perfecţionezi caracterul, să devii mai simplu, mai onest, mai umil, mai supus, să ai răbdare, voinţă. Problema este că, de ani de zile, au fost introduse aceste competiţii şi karate-ul a alunecat către sport. De aceea vreau să atrag atenţia că una este sportul şi alta este Karate-Do. Eu nu mai fac sport de mult, nu mai merg la competiţii, pentru că este ca şi cum ai merge cu maşina la 100 km pe oră şi nu ai vedea nimic în stânga şi în dreapta, în sensul că nu simţi esenţa. Eu fac karate pentru mine, să fiu în aceeaşi formă şi peste 20 de ani, şi peste 30 de ani şi nu urmăresc să câştig nici  competiţii, nici medalii. Am avut foarte mulţi copii care au ieşit campioni, vicecampioni şi la nivel naţional, dar toţi  au pus ghetele în cui la un an după ce au ieşit campioni. Numai aceia care au într-adevăr valoare continuă. Degeaba faci karate până la centura neagră şi după aceea te opreşti. Până la centura neagră înveţi tehnicile de bază, fundamentul exerciţiilor, apoi de la centura neagră începe adevăratul karate. Din acel moment nu mai lucrezi doar cu pumnul, cu lovitura de picior şi nu ştiu ce tehnici, atunci trebuie să începi să trăieşti karate-ul şi asta nu o faci după un an sau doi, ci după foarte mulţi ani. Karate-ul ca sport se îndepărtează tot mai mult de spiritul karate-ului tradiţional. 


- Au venit la d-voastră copii sau adulţi care să vă roage să le daţi lecţii de „cafteală”? 
- Da, au fost mulţi care spuneau „Vreau să învăţ şi eu să mă bat!”, însă au renunţat foarte repede, pentru că nu au găsit la mine ce căutau. În karate ai nişte principii, parcurgi nişte etape în urma cărora se acordă acele grade, acele centuri. Aceşti oameni dau însă dovadă de un spirit foarte slab, nu au niciun pic de răbdare... Vii să înveţi cafteală!? Ce să faci cu cafteala!? Pentru că, după cum v-am spus, karate înseamnă non-violenţă. Eu nu învăţ aceşti copii să se bată pe stradă, eu îi învăţ să aplice, eventual, în viaţa lor de zi cu zi, fiolosofia. Karate-Do promovează disciplina şi educaţia, iar toţi practicanţii sunt nişte oameni simpli, modeşti. Eu le spun mereu elevilor mei: „Atenţie copii, dincolo de uşă vă aşteaptă o adevărată junglă!”, pentru că asta este comunitatea în care trăim. Căutăm să ne dăm în cap, să ne furăm din buzunare. Prin karate noi învăţăm să nu facem aceste fapte. 
- Şi totuşi, aţi fost nevoit vreodată să vă bateţi cu cineva în afara sălii de antrenament? 
- Am fost... Şi de foarte multe ori am încercat să evit până în ultima clipă. Îmi amintesc de un episod de acum cinci ani, când fiind plecat într-o ţară străină, timp de patru luni de zile am fost agasat şi batjocorit de către un individ. Patru luni de zile am luptat cu mine însumi să-l ignor, până în ultima zi, când trebuia să vin acasă şi inevitabilul s-a produs. Nu mă laud cu asta, este o prostie ce-am făcut. Am mai fost pus în astfel de situaţii de câteva ori, dar după cum am spus, învăţăm karate să ne autoapărăm de genul acesta de indivizi, de huligani. 
- Ştiu că faceţi şi gimnastică de întreţinere. Ce v-a determinat să deveniţi instructor?
- În urmă cu vreo trei-patru ani am luat în greutate, ajunsesem la 110 kg. Mi-am dat seama, uitându-mă în oglindă, că trebuie să fac ceva cu mine. Şi am făcut, am slăbit foarte mult. Cunoştinţele, noţiunile de bază şi tot ceea ce trebuia să includă programul meu le cunoşteam de acum 25 de ani, pentru că în sala de karate aplicam exerciţii de gimnastică, de stretching, Pilates, puţină Yoga. După un an de zile mi-am revenit. Am reuşit să slăbesc 40 de kg cu un regim sever, drastic, la limita supravieţuirii, dar având corpul şi spiritul antrenate în această direcţie, mi-a fost uşor să slăbesc. Atunci mi-a venit ideea să împărtăşesc şi altora experienţa mea şi am pus bazele unui nou proiect, deschizând şi o secţie de gimnastică. Au venit bărbaţi şi femei de toate vârstele, de la 20 până la 65 de ani, care au avut rezultate extraordinare. Ideea este că slăbeşti relativ uşor, însă foarte greu este să te menţii, pentru că fără o nutriţie corectă nu ai cum să reuşeşti. Am început să citesc, am început să învăţ şi am crescut şi eu o dată cu fetele de la sală, aşa cum am crescut şi cu copiii mei de la karate. 
- Ce satisfacţii v-a oferit cariera?
- M-am antrenat cu cei mai mari maeştrii de karate din lume, în plan profesional am ajuns la un nivel respectat de marii maeştri de karate din România. Satisfacţia cea mai mare este că încă sunt în kimono la vârsta aceasta şi-mi doresc să rămân în kimono o perioadă lungă de timp. În plan personal, satisfacţia cea mare este familia mea, fiica mea.
Andreea Ştefan

Magie, metaforă, miracol - într-un vernisaj oferit de valoroasa pictoriţă câmpineancă Manuela Toderaş

Joi, 11 august, la Galeriile de Artă ale Uniunii Artiştilor Plastici din Ploieşti am asistat la un vernisaj excepţional al expoziţiei „Între Dragoste şi Dragoste” al pictoriţei Manuela Toderaş. Această artistă câmpineancă, puţin cunoscută de concetăţenii noştri, are un CV impresionant: a absolvit Facultatea de Arte Decorative şi Design: Arte Textile a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti (2000 – 2004), pe care a continuat-o cu studiile de master (2005 – 2007), pentru ca mai târziu să urmeze cursurile postuniversitare ale Universităţii De Montfort, Leicester, Marea Britanie (2012 – 2014). A avut 7 expoziţii personale şi mai mult de 30 de participări la expoziţii de grup, naţionale şi internaţionale.


Manuela Toderaş, deschizătoarea unui drum nou în plastica românească contemporană, are lucrări de o forţă deosebită, cu mare impact asupra privitorilor. În general, pictorii îşi aleg anumite subiecte - naturi moarte, peisaje, portrete, pe care le redau uneori cu fidelitate, alteori transfigurate de viziunea personală. Manuela Toderaş nu se inspiră din realitate. După cum mărturiseşte, atuni când pune mâna pe pensulă, are o clipă de străfulgerare şi inspiraţia îi vine din sfere înalte, aşternându-şi pe pânză ideile, fanteziile, aspiraţiile. Lucrările ei amintesc de truda alchimiştilor, care în retortele lor, combinau diferite fluide ca să obţină Piatra Filozofală şi elixirul tinereţii. Prin nu ştiu ce magie, asemenea vechilor alchimişti, Manuela Toderaş a reuşit să găsească secretul transformării motivelor banale în aurul pur al capodoperelor. Stăpâneşte până la perfecţiune desenul, cromatica şi compoziţia. Manuela se inspiră din poezia şi filozofia unor maeştri din orient, cu care colaborează în prezent, încercând împreună să creeze o şcoală şi un nou curent în arta plastică. Motto-ul expoziţiei: „Raţiunea este fără putere în exprimarea Dragostei” (Rumi) demonstrează această tendinţă. 


Prezentarea artistei, făcută cu multă competenţă, a aparţinut unei tinere critic de artă din capitală, Roxana Bărbulescu, care a descifrat pentru public, prezent în număr mare, semnificaţia unor simboluri şi mesaje din tablourile expuse. 
Demnă de remarcat a fost şi excelenta panotare (plasarea tablourilor în spaţiu), la care artista a muncit o zi întreagă şi care a avut un mare rol de a pune în evidenţă frumuseţea lucrărilor. 
Manuela Toderaş este şi o excelentă profesoară, cu real talent pedagogic şi dragoste pentru meseria sa. La Liceul Forestier, acolo unde a fost încadrată în anul şcolar 2015-2016, a reuşit să descopere în elevii săi talente promiţătoare şi să organizeze cu lucrările lor o expoziţie de succes. 
Vom mai auzi cu siguranţă în viitor multe lucruri interesante despre câmpineanca noastră, a cărei extraordinară operă, construită pas cu pas, va rămâne de referinţă în plastica românească.
Alin CIUPALĂ

Premianţii Concursului Naţional de Literatură „Geo Bogza”, ediţia a VII-a

Sâmbătă, 20 august 2016, ora11,00, va avea loc premierea tinerilor scriitori ale căror lucrări au obţinut cele mai bune rezultate la Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», ediţia a VII-a – 2016.
Au participat concurenţi din:  Suceava, Vaslui, Galaţi, Târgovişte, Ploieşti, Bucureşti, Braşov, Bălan (Harghita), Alba Iulia, Vălenii de Munte, Brazi şi Cornu (Prahova), Pucioasa (Dâmboviţa), Cimişlia (Republica Moldova).
În urma evaluării  lucrărilor admise în Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016, juriul  a stabilit acordarea următoarelor premii:

Marele premiu şi trofeul „Geo Bogza” – Pîrghie Cosmin – Vicovu de Jos (Suceava)
Premiul I – Diana Andreea Beldeanu - Suceava
Premiul II -  Stan Roxana Elena – Pucioasa (Dâmboviţa)
Premiul III – Calancia Raluca Cosmina – Suceava
Premiul III – Drăgan Cornelius - Vaslui
Premiul „Julia Hasdeu” şi al publicaţiei „Revista Nouă – Neguţu Gheorghe Marian - Ploieşti
Premiul „Al. Tudor-Miu” şi al  Bibliotecii Municipale «C. I. Istrati» - Stan Andrada - Târgovişte
Premiul „Gherasim Rusu Togan” şi al revistei „Urmuz” – Tudorie Ioana Andrada (Bucureşti)
În cadrul evenimentului va avea loc şi o lansare de carte, „Tinereţea,   Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului” de G.R.Togan, precum şi Ziua Limbii Române – Maratonul Poeziei (recital de poezie, întâlniri ale scriitorilor cu iubitorii de poezie de toate vârstele,  expoziţie, simpozion)-

Organizatori: Consiliul Local Câmpina, Primăria Câmpina şi Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”.

„La noapte va muri oraşul”

„La noapte va muri oraşul” („Dresden” – titlul original) este un film realizat de regizorul Roland Suso Richter, în care acesta prezintă, cu multă veridicitate, dezastrul provocat de bombardamentele anglo-americane, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în oraşul Dresda, situat în estul Germaniei. Acest vechi centru cultural german nu avea niciun obiectiv militar, motiv pentru care aici se refugiaseră zeci de mii de germani plecaţi din oraşele devenite ruine în urma bombardamentele aliaţilor. În acest atac, planificat până la cel mai mic detaliu, au fost folosite bombe incendiare care au provocat aşa-numita „furtună de foc”, în urma căreia oraşul s-a transformat într-o imensă torţă, ale cărei efecte devastatoare au ucis 30.000 de locuitori, bătrâni, femei şi copii.


Păstrând proporţiile, putem spune că şi Câmpina a trecut prin ceasuri îngrozitoare în anii 1943 – 1944, când fortăreţele zburătoare plecate din Libia bombardau rafinăriile de pe Valea Prahovei. Eram copil, refugiat cu familia la Proviţa de Sus şi îmi amintesc foarte clar, ca pe o secvenţă de film, unul dintre aceste bombardamente. Eram în curtea bunicilor când, pe la orele prânzului, tunurile antiaeriene din Vârful Poienii trăgeau în avioanele ale căror siluete argintii se desenau clar pe cerul albastru, foarte senin. Îmi răsună în urechi şi acum zgomotul produs atunci când explodau obuzele antiaeriene şi sunetele scoase de schijele ce brăzdau văzduhul. Mai târziu, când ne-am întors în oraş, am găsit în casa noastră, aflată lângă cârciuma lui Odor, o schijă mare ce perforase uşa. 


Prietenii mei, câmpineni mai în vârstă, păstrează însă mai multe amintiri despre aceste cumplite bombardamente care au distrus o mare parte din oraş. Dorian locuia atunci pe strada Plevnei şi era la vecina sa, Mariana Frimescu, când a văzut un val de avioane venind dinspre Târgovişte. S-au aşezat în formaţie pe la podul lui Raky, au urcat pe firul Prahovei la joasă înălţime (aproape razant cu solul), au făcut o voltă la Comarnic şi în câteva minute au năvălit asupra Câmpinei. Prietenul meu îi vedea foarte clar pe piloţii aflaţi în carlingă, îmbrăcaţi în combinezoane din piele, făcând semne cu mâna copiilor să fugă sau să se culce la pământ. Un alt câmpinean, a cărui casă de pe Câmpiniţa era situată în vecinătatea celei a pictorului Grigorescu, are şi el amintiri bogate despre aceste tragice evenimente petrecute la 1 august 1943. Traian Vasilescu se afla în vizită la vecinul său, Michele Georgescu, atunci când s-a declanşat alarma. A plecat spre casă fără să se grăbească, pentru că mai fuseseră date alarme, fără a fi urmate de bombardamente. O patrulă militară l-a obligat însă să o ia la fugă. Ajuns acasă, a coborât în beci împreună cu mama sa, mai având timp doar să observe valul de avioane care întuneca cerul. 


Mai puţin cunoscut este faptul că acest bombardament fusese pregătit cu minuţiozitate de americani în deşertul libian, aceştia dorind cu orice preţ să îi lipsească pe germani de produsele petrolifere care veneau din rafinăriile de pe Valea Prahovei. Doi arabi din Libia, spioni germani, l-au avertizat însă pe amiralul Canaris, şeful serviciului de spionaj al armatei germane, că în deşert, americanii au construit nişte machete uriaşe de rafinării şi fac zilnic exerciţii de bombardamente. La rândul lui, Canaris l-a anunţat pe Hitler, care a considerat că este imposibilă deplasarea bombardierelor americane pe o distanţă atât de mare, astfel încât să pună în pericol obiectivele de pe Valea Prahovei. Canaris a venit totuşi în România şi l-a avizat pe directorul Astrei Române, inginerul Stern, de iminenţa unui pericol. A reuşit să trimită în România baloane captive, instalate deasupra rafinăriilor din Ploieşti şi gaze menite a provoca o perdea de fum negru, care să le mascheze. Măsurile de protecţie au fost însă insuficiente. Apropiaţii lui Hitler spuneau că acesta, auzind de dezastrul de pe Valea Prahovei, s-a prăbuşit într-un fotoliu şi n-a vorbit ore întregi cu nimeni. Din Libia plecaseră 178 de bombardiere, dintre care spre Câmpina au venit numai 32 (din câte îşi aminteşte amicul meu, Dorian). Au provocat însă multe pagube şi victime. 


Întorcându-mă la amintirile lui Traian, acesta mai spune că au stat în beci mai mult de o oră, terorizaţi de exploziile puternice care se succedau una după alta. Americanii lansaseră bombe cu explozie întârziată şi bombe incendiare. În timpul acestui raid, avioanele americane, dotate cu mitraliere grele, revărsau asupra oraşului un tir nimicitor, obligând o parte din bateriile antiaeriene să înceteze focul, iar pe artilerişti să se refugieze în tranşee. După ce încetaseră exploziile bombelor cu efect întârziat, au fost scoşi la timp din beci de către unchiul său, Florin Popescu. La colţul casei încă ardea o bombă incendiară, un cilindru dintr-un metal alb, strălucitor, încărcat cu fosfor. Curajos, s-a urcat pe o scară, a aruncat-o şi a acoperit-o cu pământ,  singura metodă de a stinge fosforul. În curtea casei, într-un crater, era o altă bombă cu focosul rupt, care nu exploase şi avea o crăpătură adâncă prin care se vedea explozibilul. 
În urma acestui raid, s-au luat măsuri de prevenire a viitoarelor atacuri. Germanii au adus multe baterii antiaeriene foarte moderne şi un tren blindat care circula între Ploieşti şi Câmpina, înarmat cu tunuri şi mitraliere de calibru mare. Când intra în acţiune, acest tren, care era camuflat sub căpiţe de fân, provoca o adevărată umbrelă de foc.
În primăvara şi vara anului 1944 au urmat alte atacuri. Aviaţia engleză venea noaptea, lansa paraşute luminoase care încadrau perfect obiectivele ce trebuiau să fie bombardate: podul CFR de la Poiana, Rafinăria şi sondele. În timpul bombardamentului nocturn, familia lui Traian, adăpostită în nişte tranşee, privea spectacolul oferit de paraşute şi de trasoarele mitralierelor antiaeriene ce luminau necontenit cerul. Cel mai cumplit a fost însă bombardamentul din timpul zilei. Americanii au venit de această dată la mare înălţime, circa 9000 de metri, aruncând multă beteală pentru a deruta radarele şi un covor de bombe pe care l-au aşternut de la nord la sud peste oraş. Rafinăria a fost grav avariată, parcul de rezervoare a sărit în aer şi un val de foc s-a revărsat peste oraş. Când au explodat capacele rezervoarelor, Traian, care privea din curte spre Rafinărie, a auzit ţiuitul unei schije apropiindu-se vertiginos de el. S-a trântit în ultima secundă la pământ şi schija uriaşă, probabil o bucată de tablă provenită de la rezervoare, a retezat tot gardul dintre casa lui şi cea a pictorului Grigorescu.
Multe bombe au căzut atunci şi în centrul oraşului, strada principală fiind împânzită de cratere. O bombă a aterizat pe o frumoasă clădire centrală, Casa Veneţiană, cum i se mai spunea; a străbătut plaşeele dintre etaje şi a explodat în cabinetul doctorului Preotosoiu, omorându-l pe loc. Multe victime au fost şi în casa vecină, de pe strada Eminescu, a doctorului Ţicău, care săpase în curte un adăpost rudimentar. Acolo a murit soacra doctorului, dar şi alţi câmpineni. Au fost victime şi pe Câmpiniţa. În actualul parc al copiilor era vila preotului ce slujea la biserica aflată pe malul lacului, părintele Provinceanu. Casa acestuia a fost distrusă, împreună cu alte case mai modeste din apropiere, unde de asemenea s-au înregistrat multe victime. 
Rememorând acele zile ce trezesc amintiri neplăcute, Traian reţine şi un amănunt ce pare de un comic burlesc, legat de unul dintre vecinii săi. Ionel Mărgineanu se afla la toaletă (pe vremea aceea se afla de obicei în curte, la distanţă de casă), când o bombă l-a zburat cu tot cu cabina de lemn, rănindu-l. Un alt incident de care îşi aminteşte amicul meu se referă la un militar din compania maiorului Gabrielescu, care s-a grăbit să tragă într-un paraşutist ce sărise dintr-un bombardier B-24 Liberator lovit de antiaeriană. Indignat, maiorul l-a pedepsit foarte sever, pentru că nu aveau voie să tragă în prizonieri. 
Au fost însă câmpineni care au făcut dovada unui mare caracter. Regretatul Mircea Verbancu îmi povestea că în timpul bombardamentului a fugit pe Piţigaia să caute rezervoarele pe care piloţi le aruncau după ce le goleau de combustibil. Pentru a nu se evapora benzina, foarte volatilă, rezervoarele erau îmbrăcate într-o piele groasă, pe care câmpinenii o recuperau şi o foloseau la pingelit pantofii. Atunci a găsit în pădure doi piloţi paraşutaţi, pe care i-a adăpostit în podul casei pentru a-i feri de germani, care se purtau foarte brutal cu piloţii americani capturaţi de ei. După câteva săptămâni a reuşit să-i conducă în lagărul de prizonieri de la Timiş, unde românii creaseră condiţii decente pentru prizonierii americani de război. 
Consecinţele nefaste ale acestui bombardament au fost provocate şi de faptul că piloţii ce trebuiau să se întoarcă în Libia şi-au golit la întâmplare toate bombele avute asupra lor, pentru a-şi uşura în acest fel avioanele. Câmpinenii, refugiaţi în localităţile învecinate, se uitau îngroziţi spre oraşul lor, din care nu se mai vedea decât un nor imens de fum negru, crezând că fusese ras de pe suprafaţa pământului. 
Ani şi ani de zile, frumosul nostru oraş a păstrat urmele acestor atacuri ce au lăsat ruine şi cratere pe fiecare stradă. Astăzi, la 73 de ani de la aceste evenimente, puţine mai sunt locurile care să amintească de faptul că oraşul nostru a fost cândva un punct strategic pe harta României. 
Alin CIUPALĂ

Școala Postliceală ”Louis Pasteur” a mai format o promoție de asistenți de medicină generală

Vineri seara, la cocheta Terasă a Restaurantului ”Muntenia”, a avut loc ceremonia de absolvire a celei de-a 17-a promoții de asistenți medicali generaliști care a ieșit de pe porțile Școlii Sanitare ”Louis Pasteur”. Școala este una dintre cele mai importante instituţii de învăţământ postliceal din Câmpina. Ea a fost fondată de Asociaţia Mutuală AMUS Franţa-România şi funcţionează din anul 1997,  pregătind mai întâi asistenţi medicali generalişti, iar în ultimii șase ani, şi asistenţi medicali de farmacie. 


Aceștia din urmă au absolvit acum câteva săptămâni, deoarece anul școlar a fost pentru ei ceva mai scurt. Cei 60 de noi asistenți medicali generalişti (dintre care doar 10% băieți), care au urmat vreme de trei ani cursurile școlii, și-au primit binemeritatele diplome de absolvire într-un cadru festiv, din care nu au lipsit poze de grup cu președintele Asociației, Elena Murariu, și cu directorul-general, Ciprian Murariu. 


Dintre cadrele didactice am remarcat-o pe Gabriela Grozea, asistentă-șefă la Centrul Medical SanConfind din Poiana Câmpina. S-au spus vorbe frumoase, s-au depănat amintiri, au fost retrăite puțin emoțiile apropiatelor examene de absolvire, s-au exprimat regretele despărțirii, s-au nutrit și mai mult speranțele viitorului. Privindu-i pe tinerii asistenți medicali, mă gândeam câți dintre ei vor alege o carieră bine salarizată în spitalele occidentale din Franța, Marea Britanie, Germania, Italia ș.a., care să le ofere o viață fără cotidianele griji materiale, și câți vor alege să îngrijească bolnavii din spitalele existente în zona Câmpina sau în județ. L-am întrebat pe directorul-general Ciprian Murariu prin ce se distinge Școala Sanitară ”Louis Pasteur”, iar acesta ne-a răspuns următoarele: ”În afară de faptul că avem cadre didactice foarte bine pregătite, care activează de mulți ani în sistemul sanitar românesc, aș spune că urmărim cu mare atenție formarea ca oameni a cursanților, fiindcă un asistent bun profesionist nu va fi niciodată un asistent medical adevărat dacă va avea carențe morale, dacă nu va fi și un bun comunicator cu pacientul aflat în suferință, pentru a-i descoperi cât mai rapid și mai corect cauzele afecțiunii. Anamneza, adică toată acea discuție cu pacientul pentru obținerea descrierii de către bolnav a antecedentelor bolii sale, poate fi făcută bine și de către asistent, în situațiile în care medicul este absent din varii motive.” Festivitatea de absolvire a promoției de asistenți medicali generaliști cu numărul 17 a Școlii Sanitare ”Louis Pasteur” a fost urmată de tradiționalul banchet, la care au fost oferite mâncăruri gustoase (o pizza delicioasă), stropite cu băuturi fine, gazdă primitoare fiind chiar patronul localului, Dan Chițu. 

Spitalul SanConfind încheie relații contractuale cu firme de asigurări

Recent, Spitalul SanConfind a încheiat un contract de prestări servicii privind asigurarea voluntară de sănătate cu firma Signal Iduna din București. Asigurații la această companie care au polițe de asigurare de sănătate beneficiază de serviciile medicale incluse în respectiva asigurare. Mai exact, de tratamente de balneologie/recuperare medicală și de investigații complexe de imagistică medicală. 


Deocamdată, doar aceste proceduri  sunt incluse în polițele de asigurare emise de Signal Iduna, dar în viitorul apropiat, asigurații vor putea încheia cu acest asigurator contracte al căror obiect îl constituie analiza unor probe biologice de laborator,  precum și consultații și tratamente privind afecțiuni din diverse alte discipline medicale. Părțile convin ca toate serviciile prestate asiguraților să fie furnizate exclusiv pentru solicitările transmise de aceștia Asiguratorului prin call-center și comunicate de acesta Furnizorului (Spitalul SanConfind), în scris, în timp util. Asiguratorul va plăti Furnizorului prețul serviciilor precizat în Lista serviciilor și a prețurilor agreată de Furnizor cu Asiguratorul. 
Lista serviciilor și a prețurilor va fi valabilă cel puțin un an de zile. Centrul Medical SanConfind își exprimă disponibilitatea de a încheia contracte de prestări servicii privind asigurarea voluntară de sănătate și cu alți asiguratori, în condiții reciproc avantajoase.