13 septembrie 2016

Câmpinenii din Luncă par uitați de autoritățile administrației locale

Minicartierul În Luncă (pe care l-am numit astfel, deoarece este constituit dintr-o stradă principală și câteva străzi laterale), face parte din cartierul Slobozia, dar nu seamănă cu restul acestui cartier. ”Luncașii”, locuitorii din Lunca Doftanei, par trăitori pe un teren al nimănui, un fel de „no man’s land” aflat între municipiul Câmpina și comuna Bănești, căci administrația câmpineană nu se omoară deloc cu modernizarea zonei În Luncă, nu se implică în reabilitarea infrastructurii de utilități, în găsirea unor modalități pentru îmbunătățirea vieții localnicilor care trăiesc la marginea sudică a orașului, dar care, tot aici, mai trăiesc și un acut sentiment de marginalizare de către autoritățile orașului aparținător. Străzile sunt, într-adevăr, asfaltate, dar asfaltul nu este suficient pentru normalitatea vieții unui cartier dintr-un oraș al unei țări aparținând Uniunii Europene. 


Locuitorii din Luncă se simt mai apropiați de Bănești decât de Câmpina. Și nu e de mirare, dacă stăm să ne gândim că ajung mult mai repede în centrul comunei învecinate decât în centrul orașului de care, conform cărților de identitate, aparțin. Canalizări menajere nu există. Atunci când plouă, canalizările pluviale subdimensionate refulează apa pe străzi, iar când nu plouă și este foarte cald, din canalul colector al canalizărilor pluviale iese un miros pestilențial de deșeuri menajere. Vechiul pod de peste Doftana s-a prăbușit parțial acum câțiva ani, dar el continuă să fie folosit de oamenii locului în deplasările lor spre centrul comunei.

O pasarelă metalică peste podul prăbușit
Oamenii își spun repede păsurile, dacă îi întrebi, dar nu vor să le fie publicate numele, pentru că ”mai avem nevoie de cei de la Primărie, nu se știe niciodată...” Doamna M.T. ne  spune că ”cea mai mare problemă, după mine, este că nu se mai rezolvă odată cu reabilitarea podului vechi de peste Doftana, care leagă Câmpina de Bănești. Noi ne descurcăm mai bine dacă ne facem cumpărăturile de la magazinele din centrul comunei. Este mai aproape decât să mergem până în centrul orașului, nemaivorbind că prețurile la multe produse alimentare sau materiale de construcții sunt mai mici la magazinele din comună. Viața este mai ieftină la Bănești decât la Câmpina, iar de acest avantaj vrem să beneficiem și noi. Dacă nu se poate consolida podul, pentru că am înțeles că trebuie aprobări speciale în acest sens, fiind vorba despre un monument arhitectonic, să se construiască măcar o pasarelă metalică peste pod, pentru pietoni și cei cu căruțe, fiindcă sunt mulți oameni nevoiți să treacă Doftana folosind podul avariat, riscându-și astfel viața în orice clipă.”

Parc de joacă pentru copii
Mulți dintre cei cu care am stat de vorbă ne-au spus că ar trebui construit un parc pentru copii, dar un parc adevărat, amenajat cum trebuie, nu ”panarama de parc existent”, construit la repezeală, într-o campanie electorală, de către o firmă care a făcut treabă de mântuială, lasând de-a valma, lângă cele mici două leagăne existente, pământul și bolovănișul rezultat din săpături. ”Tot ce a rămas în urma lucrătorilor, toate deșeurile de construcții, le-am cărat noi, cu ajutorul copiilor. Să facă, domnule, un parc ca lumea, cu leagăne cu mai multe locuri, cu tiribombe, nu cu două leagăne simple avînd fiecare o scândură și două sfori. Să-l facă  pe prundul gârlei, că este destul loc, acolo unde se termină Aleea Alunului, lângă podul de peste Calea Doftanei”, este propunerea unei tinere mame, ținîndu-și fetița de câțiva anișori de mânuță. ”Ar fi bun un parc mare pentru copii,  dar ar fi bine, zic și eu, dacă s-ar amenaja pe pajiștea aceea un chioșc și o terasă cu mici și bere, un loc de recreere pentru părinți”, propune un bărbat mai hâtru. 



Accesul neîngrădit al căruțelor prin cartierul Slobozia
Un alt localnic își spune și el necazul: ”Dacă tot este Slobozia la marginea orașului, să ne lase și pe noi să circulăm cu căruțele liber până aproape de Biserică, de unde s-o putem lua pe strada Izvoarelor, ca să ajungem pe Obor și pe strada Oborului. Acum nu ne lasă decât până la podul vechi, avariat, pe care ne e frică să-l trecem, că se poate prăbuși cu noi în orice clipă. A ne lăsa până la pod este ca și cum ne-ar lăsa să vedem dacă ne-ntâlnim cu moartea pe pod ori ba. Cum se poate ca prin Ploiești-Nord să poată circula căruțele în cazuri speciale, iar la noi, nu. Să ne lase prin cartier măcar în anumite zile, sau zilnic, în anumite ore, ca să ne putem căra fânețurile de prin ogrăzi. Măcar o zi pe săptămână, și tot ar fi ceva, ca să nu ne fie confiscate atelajele. Mulți polițiști locali, atunci când trec pe aici, ne spun să facem cereri pentru transporturi speciale, dar când le facem, nu ni se aprobă.”


Canalizarea pluvială trebuie curățată
Singurul care a acceptat să-i publicăm numele a fost un pensionar, Ion Brebeanu. ”Mie să-mi puneți numele în ziar, că nu mi-e frică de cei din Primărie. Primarul ar face bine să treacă mai des pe aici, nu doar în campania electorală, atunci cînd ne promite marea cu sarea, că ne face, că ne drege... Noi nu avem canalizări pluviale. Există o canalizare pluvială pentru strada În Luncă (parțial), și pentru strada Alunului. Când plouă prea tare, iese apa din canalizare și inundă grădinile oamenilor, iar când este cald, pute a hazna toată strada Alunului. Canalul colector, care preia toată apa menajeră și o duce în Doftana, s-a colmatat și ar trebui de urgență curățat. Vara, uneori, aerul e de nerespirat din cauza gunoaielor care sunt aruncate la capătul străzii Alunului, noaptea, din mașini venite din oraș sau din afara Câmpinei. De ce plătim impozite așa de mari, pentru casă și curte, la fel ca și cei din oraș, dacă nu beneficiem de aceleași condiții ca aceștia? Microbuzul ce vine de pe Muscel circulă bine, dar prețul biletelor este mare, de trei lei, bani pe care trebuie să-i plătești chiar și pentru o stație. De ce nu ne facilitează Primăria eliberarea unor autorizații de construire, ca să intrăm și noi în legalitate? Fiindcă doar câteva case au astfel de autorizații, căci marea majoritate s-au construit acum trei-patru decenii, când nu aveai voie să construiești în lunca Doftanei. Eu cred că municipalitatea ar putea să-i ajute pe cei nevoiași să-și construiască o casă, cu materiale de construcții la preț redus. Toate aceste doleanțe le-am pus într-o cerere depusă acum un an la Primărie, dar nu am primit răspuns nici până în ziua de azi.” (A.B.)

Editorial. BACK TO BUSINESS

Începe școala. Se vorbește iar și iar despre reformă, la noi ca și aiurea. Aiurea. Am reformat într-atîta școala, încît am distrus-o de tot, pornind chiar de la premise pedagogice eufemistic spus aberante. De exemplu, începem cu un nou statut al elevului. Care prevede că nu ai voie să-i faci observație în fața clasei. Și dacă elevul este obraznic, recalcitrant, sfidător? Pedagogii noștri de ultimă generație utopizează un învățămînt nestresant. Uitînd că viața însăși conține cantități uneori impresionante de stres, și că, în doze rezonabile, ar trebui să-l obișnuim pe elev cu tensiunea. Școala nu trebuie să fie numai joc și voie bună, ci și concurență, muncă încrîncenată, seriozitate, asumare de obiective pe termen lung, disciplină, autoevaluare severă, cult al performanței. Adică realitate. Cică elevii au voie să folosească telefonul în școală „în scop educațional”. În mai toate țările europene este interzisă folosirea telefonului în școală. Căutarea de „informații” trebuie făcută prin tot felul de alte mijloace, iar inteligenții care au acceptat această formulă ar trebui să explice și cum poate verifica profesorul utilizarea telefonului. Și dacă elevul stă cu căștile în urechi, arătînd că puțin îi pasă de ce îi predau eu, dat fiind că nu am voie să-i fac observație în fața clasei, pentru că îl „umilesc”, eu cum procedez? Chestii mărunte. Chestii esențiale. Dar care vin mult mai de sus, „din polul plus”. 
Nu mai ostenește scandalul plagiatelor. Cum îi pot eu cere unui elev să fie corect, cinstit, să-și sacrifice ore și zile pentru studiu, cînd îi vede pe Ponta et comp. tratați cu toată deferența de „maestrul” Cristoiu și de toată presa? Cînd ilustre comisii universitare afirmă că „internetul nu este o persoană” și omul nefiind competent digital, rezultă că n-a plagiat (???). Cînd aceste contramodele invadează cotidianul, cînd morala publică nu există, degeaba vom ține iar pompoase discursuri la deschiderea cursurilor. Nu sunt de acord cu dna. Macovei: domnia sa a reclamat statutul de avocat al lui Ponta, cîtă vreme nu a dat examenul cuvenit și a spus că, după ce dă examenul, poate redeveni avocat. Eu aș spune că nici atunci. Cum poate fi un om, dovedit hoț, (că asta este plagiatul) avocat? De aceea sunt stupefiat și de sofistica unui domn șef al baroului care motiva că nu are lege pentru asta. Legea morală nu mai există? Onoarea? 


Iar de aici în jos începe haosul. În sălile de bacalaureat sau de admitere punem camere de filmat, pornind de la prezumția de corupție și vinovăție a tuturor profesorilor și candidaților, fără ca asta să scandalizeze pe nimeni. Și, în același timp, alți profesori de rang înalt, universitar, împart licențe și doctorate, referate favorabile pentru lucrări științifice scrise într-o lună la pușcărie și nu-i întreabă nimeni de sănătate. Iar ni va pune placa de patefon despre școala unde copilul trebuie să se ducă de plăcere, despre necesitatea de a apropia școala de cerințele vieții, despre tineretul în mîna căruia stă viitorul țării, despre modernizarea didacticilor șamd. Vorbe goale, cîtă vreme un politician poate afirma senin, batjocorind orice bun simț elementar, că acuza de plagiat este „un atac politic”. 
Am citit, reproduse cu entuziasm papagalicesc în mai toată presa, sfaturile unui domn englez despre cum ar trebui reformat învățămîntul nostru. Care are – evident – nevoie de reformă, dar nu aceea pe care o conțin documentele scrise într-o limbă care nu există. Dacă vom face ce spune englezul acela, ne vom scufunda și mai rău. Și am citit nu mai mult de 10 rînduri ale unui strălucit intelectual român, cu doctorat la Sorbona, care îi îndemna pe părinți să-i învețe pe copii 3-4 limbi străine, printre care engleza, firește; informatica – obligatoriu! – și umanitare cît de multe. După toate analizele sociologice din Occident, o astfel de structură de educație sporește șansele de reușită profesională. La noi, pare-se, nu s-a aflat încă. 
Mă situez, în această discuție, cum se vede, simultan pe două paliere: învățămîntul și politica. Mă îndoiesc că există acum la noi politicieni care să aibă competențe în administrarea învățămîntului. (De altfel mă îndoiesc că ei au vreo competență la nivel de excelență în ceva, indiferent în ce). Aici numai un om de specialitate strictă și deschidere intelectuală poate înțelege ceva. Iar modelele, esențiale, cum știm pentru tineri, care vin din lumea politică sunt, de fapt, anti-modele. Dispariția din viața publică a hoților și plagiatorilor ar fi singura veste bună pentru deschiderea  noului an școlar. 
Christian CRĂCIUN

SĂ-L AJUTĂM PE ANDREI! Dintr-un copil normal, a devenit un tânăr dependent de cei din jur

Andrei Florentin Petrea este un tânăr din Floreşti a cărui viaţă a luat un curs dramatic, tranformându-l dintr-un copil normal într-un tânăr dependent total de cei din jur. 
Drama lui Andrei a început în urmă cu 10 ani, în luna ianuarie, când avea doar 9 ani şi se bucura de copilărie. Într-o zi, când se întorcea de la şcoală, în drumul său spre casă, a fost lovit de un autoturism. După o internare de trei zile la Spitalul Judeţean din Ploieşti, unde i s-au făcut diverse investigaţii, medicii au concluzionat că băiatul nu este în pericol şi că la nivelul creierului nu există niciun fel de traumatism. Bucuria părinţilor avea să fie de scurtă durată, pentru că după numai două luni de la nefericitul accident, Andrei a început să facă primele crize şi i s-a stabilit cutremurătorul diagnostic de epilepsie la Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia din Bucureşti. 


Devastată şi neputând să acepte că fiul său este atât de grav bolnav, mama sa, Nicoleta Petrea, a suferit o cădere psihică şi a fost internată pentru tratament de specialitate. De atunci, viaţa întregii familii s-a transformat într-o luptă continuă pentru a-l vedea din nou sănătos pe Andrei. 
Nicoleta Petrea a umblat din spital în spital, din medic în medic, pentru a căuta un leac. Timp de zece ani, Andrei a înghiţit mii de medicamente, toate fără niciun efect, având o formă de epilepsie rezistentă la tratament . Există în jur de 250 de tipuri de epilepsie şi de fiecare dată când a fost internat i s-a pus alt diagnostic. 
În luna august 2015 i-au fost implantaţi pe creier 13 electrozi pentru a se putea depista zona afectată. Frecvent i s-au făcut teste pentru a se afla coeficientul de inteligenţă. Dacă în urmă cu nouă ani, capacitatea sa era de 96%, în prezent aceasta nu depăşeşte 40%. La fiecare criză, moare un neuron, iar Andrei are între cinci şi zece crize zilnic, la care s-au adăugat  şi convulsiile. 


În ultimii doi ani, starea tânărului s-a agravat, astfel că mama a fost nevoită să renunţe la serviciu şi să stea cu el în permanenţă. Anul acesta, pe 21 aprilie, Andrei a suferit o intervenţie chirurgicală pe creier la Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar-Arseni, în urma căreia a contactat o infecţie, urmată de o altă operaţie. 
În urmă cu o săptămână, mai exact pe 7 septembrie, rugăciunile Nicoletei Petrea au avut drept răspuns o întâlnire cu medicul neurohirurg Sergiu Stoica de la spitalul privat Monza, care i-a dat speranţe că starea lui Andrei se poate îmbunătăţi considerabil în urma unei operaţii. 
Vestea, primită cu mare bucurie de familie, este însă umbrită de lipsa fondurilor necesare intervenţiei chirugicale, programată peste două săptămâni. Preţul pentru ca Andei să primească şansa la o viaţă normală este de 10.000 de euro, sumă care se justifică în patru zile de spitalizare: prima zi de analize amănunţite, a doua zi operaţia în sine şi încă două zile de monitorizare.
Cu ajutorul rudelor şi al prietenilor, familia ar putea strânge în jur de 3000-4000 de euro, însă doar atât. Diferenţa poate fi acoperită de oameni cu suflet mare, care din puţinul lor îl pot ajuta pe Andrei să redevină un om normal. 
Contul în care se pot face donaţii este următorul: 
RO27RNCB0208066046780002 (Petrea Nicoleta).
Pe 6 septembrie, Andrei a împlinit 20 de ani. Haideţi să-i aducem în dar un zâmbet pe chip!
Andreea Ştefan

Primăria Câmpina încearcă din nou să cumpere Stadionul Rafinăriei

Stadionul Rafinăriei ”Steaua Română”, societate aflată în curs de lichidare, ar putea intra din nou printre achizițiile prioritare ale conducerii executivului câmpinean. Pe la începutul anilor 2000, municipalitatea a încercat, prima oară, cumpărarea acestei baze sportive, dar prețul cerut de  patronatul Rafinăriei (care, pe atunci, stătea destul de bine din punct de vedere financiar), o ofertă de milioane de dolari, a fost considerată inacceptabilă de către reprezentanții administrației publice locale. Ulterior, la un deceniu distanță, după ecologizarea batalului Primăriei, executivul câmpinean a mai făcut o încercare, dar fără succes, angajându-se, cu aprobarea Consiliului Local, să ecologizeze cu fonduri europene batalele Rafinăriei (Uniunea Europeană nu finanța societăți private pentru proiecte de mediu), iar la schimb să primească stadionul. 


Recent, printre activele scoase la vânzare de către administratorul judiciar al Rafinăriei se numără și stadionul, evaluat la aproape 1,7 milioane euro, o valoare prea mare pentru bugetul Câmpinei. În încercarea de a obține un preț rezonabil, conducerea Primăriei a comandat o nouă expertiză contabilă, iar dacă această evaluare va fi mult mai mică decât precedenta, ar putea fi demarate proceduri pentru achiziţionarea de către municipalitate a stadionului. Dacă, desigur, și conducerea Rafinăriei va dori să scape de acest imobil valoros, dar greu de vândut unui investitor privat. (A.B.)

Strada Dealului rămâne neasfaltată și anul acesta?

Strada Dealului începe din cartierul Voila, din vârf de deal, și se termină în cartierul Broaște, la poalele dealului, într-o pantă extrem de abruptă, care face dificil traficul rutier și pe timp secetos. Probabil, din acest motiv îi zice și strada Dealului, dar foarte bine ar fi putut să-i zică strada Muntelui, dată fiind înclinația de 45 de grade a pantei abrupte. În partea ei de final, strada este aidoma unui drum din cel mai sărac cătun al țării. Cu deosebire că are pietriș, iar mai nou, prin grija Hidro Prahova, în urma lucrărilor executate prin programul european de reabilitare a canalizărilor orașului, are și multe gropi ca niște cratere de vulcan. Locuitorii din această parte a străzii sunt foarte nemulțumiți.


 ”Pentru ce plătim taxe și impozite la Primărie? Ne rupem mașinile prin gropile astea, rămase după ce au pus canalizare nouă. Nu mai zic că iarna nici mașinile de colectare a gunoiului nu pot să ajungă la noi.  Suntem la marginea orașului, dar parcă am fi la marginea lumii. Trotuare nu mai există, așa că suntem nevoiți să circulăm prin bolovănișul și gropile de pe drum. Cu mult înainte de Revoluția din Decembrie, am adus zeci de tone de pietriș, pe care l-am pus pe carosabil ca să putem circula. Iar acum, vede toată lumea, acum stăm mai rău decât în urmă cu 30 de ani. Primarul ne-a promis în campanie că ne asfaltează, dar am auzit că nici anul acesta nu intrăm în calculele celor de la Primărie, adică rămînem neasfaltați și anul acesta. E bătaie de joc și nu merităm această batjocură. Dacă nu merităm să ne pună asfalt, să ni se spună, să ne mutăm în alt oraș”, ne declară cu multă supărare un bătrân locuitor al locului. (A.B.)

La monumentul de la Bănești, a 103-a comemorare a marelui inventator Aurel Vlaicu

Sâmbătă, 10 septembrie, pe platoul din fața monumentului lui Aurel Vlaicu din Bănești, a fost comemorat din nou pionierul aviației române, marele nostru pilot și inventator, care s-a prăbușit cu avionul său în ziua 13 septembrie 1913, pe câmpul din apropiere, în încercarea de a traversa pentru prima dată Munții Carpați. În fiecare an se întâmplă o astfel de omagiere, și chiar dacă evenimentul pomenit la începutul articolului nu a avut grandoarea celui din 2013 (la centenarul dispariției lui Vlaicu), el nu a fost lipsit de strălucire. Importanța sa a fost evidențiată și de prezența (alături de  autoritățile administrației publice din comună și reprezentanții unor asociații de pensionari militari), a generalului Iosif Rus, fost comandant al Aviației Române, membru fondator și președinte al Asociației Române pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii (ARPIA). 


Monumentul de la Bănești a fost ridicat în 1936, dar a fost modernizat din temelii în anul 2013, înaintea omagierii unui secol de la moartea lui Vlaicu, printr-un proiect realizat, în colaborare, de către Consiliul Județean Prahova și Consiliul Local Bănești. Până în prezent, nu a fost realizată decât prima parte a proiectului amintit: amenajarea unei locaţii unde sunt expuse avioane româneşti, a aleii pietonale și a platformei pentru festivităţi, precum şi a unei zone verzi ce încadrează monumentul existent. Probabil, din lipsa fondurilor necesare, nu s-a putut continua proiectul cu a doua sa fază: construcţia unui hangar-muzeu unde vor fi găzduite avioanele prototip Vlaicu I, Vlaicu II si Vlaicu III, dar și câteva invenţii din domeniul aviatic ale cunoscutului Iustin Capră. Și anul acesta, ceremonialul manifestărilor dedicate memoriei lui Aurel Vlaicu a avut aceeași desfășurare ca și altădată: cuvântări de deschidere a evenimentului, slujba de pomenire oficiată de un sobor de preoți, depuneri de coroane, program artistic și miting aviatic. 


Primarul băneștean Gheorghe Stoica, plecat din localitate, a fost înlocuit de viceprimarul Valentin Nichitoriu. După alocuțiunea acestuia, au vorbit despre importanța marelui dispărut acum 103 ani Vasile Cărăguţ, primarul comunei Geoagiu din județul Hunedoara (de care aparține satul în care s-a născut Aurel Vlaicu, care îi poartă azi numele), urmat la cuvânt de reprezentanți ARPIA. În vecinătatea monumetului, au fost expuse și anul acesta machete ale avioanelor lui Vlaicu, precum și o copie fidelă după avionul Vlaicu II, cu care s-a prăbușit pilotul-inventator. Filiala din Cȃmpina a cadrelor militare în rezervă şi în retragere, care are ca membri nu mai puţin de şase foşti piloţi militari, a depus o coroană de flori împreună cu filiala de la Ploiești a aceleiaşi asociaţii. Rezerviştii câmpineni au purtat pentru prima dată noua lor uniformă. Demonstrația aviatică, realizată cu avioane ale școlilor de la Băneasa și Bobocu, nu a fost la înălțime, și asta nu pentru că avioanele au zburat la joasă altitudine. Nu ne așteptam la un spectacol de genul celui oferit la manifestările centenare din 2013 de către avioanele pilotate de membri ai clubului Yacării Acrobaţi, dar ne așteptam la mai mult decât ni s-a oferit prin evoluţiile avioanelor care au zburat deasupra publicului spectator. Parcă mai mult i-au încântat pe spectatorii prezenți programul artistic oferit de cântăreții de muzică populară Adriana Deaș (prezentatoarea evenimentului) și Nicolae Vicol (ultimul a cântat o baladă dedicată lui Vlaicu), precum și dansurile copiilor din Ansamblul ”Floare de cireș” din Bănești.



Aurel Vlaicu s-a născut în data de 19 noiembrie 1882 la Binținți, lângă Orăștie. Și-a obţinut diploma de inginer în Germania, în 1907, după care a lucrat ca inginer la uzinele Opel. În 1908 se întoarce la Binținți, unde construiește un planor cu care efectuează mai multe zboruri. În toamna lui 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale), în iunie 1910. În anul 1911, el construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care, în 1912, a câștigat cinci premii memorabile (un premiu I şi patru premii II), la mitingul aerian de la Aspern (Austria). Concursul a reunit 40 de piloți din şapte țări, printre care si Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii.


Cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, a scris elogios despre zborurile lui Vlaicu: „Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.
La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina. În anul următor, doi prieteni ai săi finalizează construcția avionului Vlaicu III, care va efectua câteva zboruri scurte. În toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940. (A.B.)

FOTBAL. CS Câmpina a debutat cu dreptul în Campionatul Judeţean de Juniori A

Sâmbătă, 10 septembrie, lotul de juniori A al CS Câmpina, antrenat de Roberto Opaţchi, a debutat cu dreptul în Campionatul Judeţean de Juniori, surclasând în deplasare, cu un categoric scor de 7 – 0 (3 – 0), echipa similiară a CS Cornu.
Încă din prima repriză, meciul a fost la discreţia câmpinenilor, care au ratat din situaţii favorabile numeroase ocazii, înscriind totuşi până la pauză de trei ori (George Dumitru, autorul celor trei goluri) în poarta cornenilor. După pauză, diferenţa de valoare dintre cele două loturi, dar şi lipsa de pregătire fizică a gazdelor, şi-au spus cuvântul, iar câmpinenii au marcat de încă patru ori (Daniel Dumitru – 2 goluri, Iatan Liviu – 1 gol şi Micuţă Fabian – 1 gol), stabilind scorul final la 7 – 0. 


În deplasarea de la Cornu, antrenorul Roberto Opaţchi a folosit următorul 11: Bota Mihai, Julan George, Banu Viorel, Bica Robert, Catrina Cristian, Badea Alexandru, Micuţă Fabian, Cordoş Daniel, Stancu Octavian, George Dumitru, Daniel Dumitru. Au mai intrat în repriza a doua: Ştefan Marian, Iordache Mihai, Vlad Andrei şi Iatan Liviu.


Rezultatele din prima etapă:
CS Brazi – Tricolorul Breaza 7 – 2
CS Cornu – CS Câmpina 0 – 7
Gloria Vâlcăneşti – CSO Slănic 0 – 5
Avântul Măneciu – Viit. G. Vitioarei 1 – 3
Unirea Urlaţi – Petrolistul Boldeşti 3 – 2
Următoarea etapă va avea loc sâmbătă, 17 septembrie, cu următorul program:
CSO Slănic – CS Cornu
Tricolorul Breaza – Gloria Vâlcăneşti
Viit. G. Vitioarei – CS Brazi
Petrolistul Boldeşti – Avântul Măneciu
CS Câmpina – Unirea Urlaţi
Meciul câmpinenilor va începe la ora 11.00 şi se va disputa pe stadionul sintetic de la căminele Petrol.

CÂMPINA - O ISTORIE ÎN DATE. Nicolae Grigorescu, inedit

1882, februarie, 6. Se naşte Nicolae Goage, pictor şi sculptor câmpinean amator. La vârsta de 12 ani este băiatul de şevalet al pictorului Nicolae Grigorescu. Despre începuturile sale artistice, Nicolae Goage precizează: „Când ieşeam de la şcoală, mai totdeauna mă duceam la o biserică din apropierea casei noastre (Biserica Sf. Voivevozi – n.n.). Îmi plăcea să mă uit cum o zugrăveau meşterii, conduşi de un mare pictor iconar, meşterul Toma Vintilescu. Când plecau zugravii, furam culori şi făceam câte un sfinţuleţ în legea mea, pe câte o bucată de lemn. Pictorul Vintilescu mi-a văzut isprăvile şi în loc să se supere mi-a spus: «Te pricepi, ai talent! Trebuie să înveţi pictura». Aveam 12 ani când i-am fost prezentat pictorului. M-a privit atent în ochi şi mi-a spus să rămân la dânsul”. Despre întâlnirea, felul de a fi al pictorului, locurile şi modul său de a picta, Nicolae Goage mărturiseşte: „Grigorescu lucra intens toată ziua, din zori şi până-n seară. Când lucra nu-i plăcea să fie deranjat, să i se pună întrebări, să angajeze o discuţie. Avea nevoie de linişte”. Grigorescu „picta mai ales pe Valea Doftanei, la Câmpiniţa, dar locul său preferat era o pădure de mesteceni de pe Voila. Când pleca de acasă, dimineaţa, îl însoţeam, ducându-i şevaletul şi pensulele. Mergea tăcut şi foarte repede, încât abia mă puteam ţine după el. Îl ajutam să-şi aranjeze lucrurile şi apoi mă dădeam la o parte, deoarece nu-i plăcea să-l întreb la ce lucrează sau să mă uit ce face. Şi avea dreptate. Nu poţi lucra nimic atunci când la spatele tău e cineva. Uneori, atunci când lucra şi era bine dispus, şuiera printre dinţi un cântec. Nu venea decât seara acasă. Îşi lua cu el ouă, brânză, muşchi, pe care şi le prepara singur atunci când i se făcea foame. Era un om practic, îi plăcea să se gospodărească singur”.

1895, octombrie, 23. Nicolae Grigorescu cumpără de la Petru Vasile (localnic), pentru 1400 lei noi, un teren.

1938, iulie, 2. În numărul de acum al „Universului literar”, Constantin Stelian publică articolul „Pictorul Grigorescu la Câmpina”, scris cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii artistului.
Prilejul îi apare autorului „nimerit” să evoce „câteva lucruri preţioase” privitoare la viaţa şi creaţia artistului (sunt precizate locuri, atitudini, apropiaţii care îl vizitează, casa construită, ca şi locaţiile de aici anterioare clădirii ei), „cu atât mai mult cu cât, între timp, s-au strecurat infomaţii eronate” legate de prezenţa sa la Câmpina. 
„Se pot identifica în pânzele maestrului foarte multe poziţii din regiunea aceasta şi chiar din comuna în care se stabilise: Spitalul, Târg la Câmpina, Sergent de stradă, Pe Valea Doftanei, Spre Telega, ca să nu mai amintim de unele Care cu boi etc. Marea majoritate a peisagiilor realizate acum se bucură de atmosfera clară a unui cer care-şi întinde safirul vaporos cu o dărnicie şi vibraţie până la spiritualizare. Câţiva ani mai târziu, pictorul îşi alege una dintre cele mai încântătoare poziţii ale oraşului, unde cumpără un petec de loc şi clădeşte minunata-i casă, tot în stil românesc, care deşi nu-i decât o casă muntenească, rivalizează cu o splendidă vilă elveţiană. De pe acest «picior de plai», Grigorescu domină cu privirea aproape întreaga regiune, necotropită pe atunci de industrialismul petolifer. Larga perspectivă o are pictorul din balconul etajului cuibului său, atunci când vremea sau sănătatea îl împiedică să meargă pe colinele însorite ale Muscelului, Voilei şi Doftanei spre care-şi făcuse ieşire directă, prin fundul propriei sale grădini. Cunoscuta-i izolare îi pare atât de scumpă, încât foarte puţini dintre câmpineni l-au putut vedea şi mai ales cunoaşte” (...).



1939. Gheorghe N. Grigorescu vinde Primăriei Câmpina o colecţie de „202 schiţe şi desene în creion, peniţă şi laviu” aparţinând pictorului Nicolae Grigorescu, pentru suma totală de 600.000 lei. „Subsemnatul Gheorghe N. Grigorescu, declar că vând Primăriei oraşului Câmpina 202 (două sute două) bucăţi schiţe şi desene (în creion, peniţă şi laviu), dintre care 29 lucrări mari, iar restul mici, rămase pe urma defunctului meu părinte, Nicolae Grigorescu. Aceste lucrări au fost corectate (sic) de o comisiune instituită de Ţinutul Bucegi şi recepţionate de către domnul G. Oprescu, profesor univesitar, director al Muzeului «Toma Stelian»”. 
O listă a lucrărilor cuprinde, între altele, următoarele titluri (primele 13 dintre acestea sunt expuse la salonul oficial din noiembrie 1939): „La botul calului”, „Femee în atelier”, „Studiu de cap” (un pictor în Academia Gigi din Roma), „Chervan”, „O bătrână” (Efect de noapte), „Un cimitir”, „Studiu de femee”, „Caricatură”, „Călăreţ turc” (1877), „Călăreţi turci”, „Studiu de atitudine”, „La fereastră” şi altele. 

1904, decembrie, 31. Administraţia locală eliberează pe numele lui Nicolae Grigorescu autorizaţia de construcţie a locuinţei de aici a pictorului. „Noi, primarul comunei urbane Câmpina, în puterea dreptului ce ne dă legea pentru organizarea comunelor urbane, având în vedere şi regulamentul comunal, autorizăm pe domnul Nicolae Grigorescu a construi pe locul său din această urbe, strada Municipală, o casă compusă din opt camere, cu etagiu, construcţie din zid, învelită cu şindrilă, conform planului ce ne-a prezentat, iar ca aliniere va păstra punctele păstrate de noi în localitate...”.

1906, iunie, 2. Administraţia locală eliberează pe numele pictorului Nicolae Grigorescu autorizaţia de construire a unui grajd compus din cinci încăperi şi pivniţă, în localitatea Câmpina, strada Municipală. Construcţa a rămas la stadiul de proiect. 

Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Puţină etimologie

După 1900, vechiul târg al Câmpinei a început să se dezvolte rapid, aurul negru îmbogăţind oraşul. Au apărut localuri luxoase, cum era Restaurantul Continental aflat la parterul Casei Poporului de pe centru sau Restaurantul Bucureşti, aflat tot în zona centrală. Erau şi localuri mai populare: restaurantul lui Mitică Georgescu, aflat în piaţă sau bodegile unde se opreau la o ţuică funcţionarii ce ieşeau de la serviciu, cum ar fi terasa Frânculescu, cârciuma lui Ion Filcea de pe strada Castanilor sau bodega lui Moisică, aflată la intrarea în piaţă. Mai spre periferie existau şi localuri mai deocheate, unde tinere fete practicau cea mai veche meserie din lume. Cunoscut a fost o vreme stabilimentul domnului Pituleanu, aflat undeva la capătul străzii Cuza de azi. Pentru a-şi face reclamă, proprietarul angaja săptămânal câte o trăsură din piaţă şi îşi plimba domnişoarele prin oraş ca să-şi etaleze farmecele. Pituleanu se inspirase din isprăvile unui coleg de breaslă bucureştean, celebru în epocă, anume Paţac. 
În Bucureştiul interbelic existau trei străzi: Crucea de Piatră, Iama de Sus şi Iama de Jos, unde bordelurile se înşirau unul lângă altul. Concurenţa fiind mare, Paţac găsise o metodă de a-şi face reclamă plimbându-şi fetele vesele cu o trăsură muscălească foarte elegantă. Fardate ţipător, îmbrăcate numai pe jumătate şi scoase la plimbare, fetele lui Paţac sau paţachinele,  cum le numeau cu mult umor bucureştenii, erau senzaţia capitalei. Cuvântul acesta, care şi astăzi e destul de folosit atunci când vrei să caracterizezi o persoană vulgară şi îmbrăcată prost, a îmbogăţit limba română cu un substantiv sonor: PAŢACHINE.


Vorbind de Bucureşti, mi-am amintit şi de refrenul „Dâmboviţă apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce”. Cântecul nu se referea la calitatea apei, scoasă direct din albia râului plină de mizerii, ci la faptul că era un pericol mare pentru sănătatea celor care o consumau. Bucureştiul era foarte sărac în apă de izvor. Sacagiii de pe vremuri o scoteau din râu şi o vindeau prin mahalale gospodinelor care ieşeau la poartă atunci când auzeau strigătul: „Aaap!” În doniţa pe care o umpleau cu apă aruncau o mână de piatră acră ca să o dezinfecteze. Au fost săpate şi câteva fântâni, care la adâncime găseau izvoare cu apă limpede. Una era vestita Cişmea Roşie de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), lângă care domniţa Ralu Caragea a înfiinţat primul teatru din capitală. Cel mai căutat era Puţul cu Zale, aflat pe proprietatea boierilor Creţulescu, lângă biserica ce se păstrează şi astăzi. După cum spunea un contemporan, „ieşeau izvoare bogate şi limpezi ca lacrima şi ele se scurgeau către lacul aşa-zis «al lui Dura Neguţătorul», nu înainte însă de a alcătui o mică şi frumoasă cascadă numită de localnici Şipotul Fântânilor”. Domnitorul Ipsilanti adusese meşteri zidari care au ridicat o frumoasă casă pentru paznicul cişmelelor, adică Cişmigiu-Başa, demnitar care avea grijă de întreţinerea izvoarelor şi al cărui nume îl poartă astăzi celebrul parc din centrul capitalei: Cişmigiu. 
Alin CIUPALĂ

Drumul familiei Dioma, de la Rusia ţarilor autocraţi la Germania cancelarilor democraţi

Anul 1905 a însemnat începutul sfârşitului pentru imensul imperiu ţarist. De ani de zile acţionau în subteran diferite grupări revoluţionare (una dintre ele, „Voinţa poporului”, a reuşit să îl asasineze şi pe ţarul Alexandru al II-lea) care au subminat autoritatea imperială, anchilozată în sistemul monarhiei absolutiste, depăşită de cerinţele epocii moderne. În 1905, armata imperială suferă o zdrobitoare înfrângere în Extremul Orient, pierzând bătălia de la Port Arthur. Flota rusească din Pacific şi din Marea Baltică, trimisă în ajutor, a fost scufundată de navele japoneze mai moderne. Nemulţumirile care mocneau de mult au izbucnit în tot imperiul: răscoale ţărăneşti, greve şi demonstraţii muncitoreşti, revolte în armată şi flotă. Singura flotă de care mai dispunea ţarul era cea din Marea Neagră, care avea o navă amiral, modernă şi puternică, Crucişătorul, ce purta numele Cneazului Potemkin. Flota era staţionată în portul Odessa. Când a început revoluţia, marinarii s-au răsculat aruncând ofiţerii în mare şi ridicând pe catarg drapelele roşii. Un mare regizor rus, Serghei Eisenstein, a realizat un film clasic, o capodoperă a cinematografiei mondiale, în care tunurile crucişătorului bombardau esplanada pe care se plimbau cetăţenii din Odessa, o scenă memorabilă fiind aceea în care se poate vedea căzând, din treaptă în treaptă, un cărucior cu un copil în el. 


După ce revoluţia a fost înăbuşită, marinarii răsculaţi la Odessa, ştiind ce pedeapsă îi aşteaptă în urma grozăviilor făcute, au fugit cu vasul la Constanţa, în România. În acea perioadă, România avea statut de stat neutru, cu dreptul de a acorda azil refugiaţilor politici. Ţara noastră primise până atunci destui revoluţionari ruşi, în frunte cu Constantin Dobrogeanu – Gherea (Constantin Closs) şi cu Constantin Stere, care înfiinţaseră un partid muncitoresc şi o puternică mişcare socialistă. Pentru a evita ca sutele de marinari veniţi cu Crucişătorul Potemkin să creeze şi ei un centru de mişcare revoluţionară radicală, autorităţile noastre i-au divizat în grupuri mici, împărţindu-i în diferite localităţi din ţară. Vasul de război a fost confiscat şi înapoiat Rusiei ţariste, unde pentru a se şterge amintirea revoltei, i s-a schimbat numele în Pantelimon.
Potemkimiştii, cum au fost numiţi la noi, au ajuns şi în Câmpina. Dintre cei cinci marinari - Dioma, Mişiricov, Soldatchin, Starcov, Contradenco - unul a fost găzduit de savantul câmpinean C. I. Istrati. Fiind marinari de elită, cunoşteau mai multe meserii, astfel că au reuşit să-şi facă un rost în oraşul nostru. După ce şi-au făcut o situaţie bună, Dioma şi Mişiricov s-au căsătorit cu două surori: Cornelia şi Valentina. Frumoasa Valentina Mişiricov i-a fost model pictorului Grigorescu, căruia i-a pozat pentru tabloul „Bălăioara”, dar şi pentru alte tablouri. Soţii Mişiricov au avut două fete: Ecaterina (căsătorită cu comandorul Borcea, unul din amiralii flotei române) şi Marcela (căsătorită cu preotul Sorin Popescu, împreună cu care a avut un fiu, pe care l-au numit tot Sorin, ajuns un cunoscut medic veterinar în oraşul nostru). 
Dimitri Dioma a lucrat iniţial la Atelierele Centrale Câmpina, apoi şi-a cumpărat un teren mare pe strada Hasdeu, de la Calea Doftanei până pe strada Cuza, unde şi-a construit o casă şi un atelier. Peste drum de locuinţa sa era un mare depozit de lemne (atunci majoritatea caselor din oraş nu aveau gaze). Şi-a făcut o maşină de tăiat lemne şi fiind un mecanic priceput, câştiga binişor. Dimitri Dioma a rămas toată viaţa cu dorul după Rusia sa natală, unde nu se mai putea întoarce. 
Soţii Cornelia şi Dimitri Dioma au avut un singur copil, Constantin, care a făcut Facultatea de Ştiinţe Juridice, devenind apoi avocat la marea societate Astra Română, unde a făcut carieră. S-a căsătorit cu Regina Klein, de origine germană, din comunitatea saşilor aflaţi în comuna Sânt Ioana – Sighişoara. Acolo, la 30 aprilie 1939, s-a născut singurul lor copil, Virgil. Familia s-a mutat mai apoi în Câmpina. După ce au locuit o vreme în casa bunicului, s-au mutat ulterior într-un apartament dintr-un mic blockhouse de pe strada Mărăşeşti, unde Virigil a avut o copilărie fericită. Strada era plină de copii, cu unii dintre ei rămânând prieten până în zilele nostre. A fost apropiat de Cornel Moraru, de care îl despărţea un gard, pe care îl săreau mereu; înainte de 1990, acesta a fugit în America, unde fiind un bun tenismen, a predat lecţii de tenis şi s-a îmbogăţit. În 1991, Virgil şi-a vizitat prietenul la New York, unde a fost primit cu mare drag. 
Adolescenţii de pe strada Mărăşeşti formau o comunitate armonioasă, stabilind într ei trainice legături de prietenie. Între cei de care îşi aminteşte cu plăcere îi numeşte pe pe fraţii Dan şi Radu Teodorescu (Dan a ajuns un medic foarte respectat în Poiana Câmpina, iar Radu profesor universitar în America). În acest grup se mai remarcau Florin Codarcea (nepotul unui mare geolog, savantul Alexandru Codarcea), Nae Ceptureanu, Bombonel Gonţescu – Cocoş (îndrăgostit fără mari speranţe de Thea Georgescu, frumuseţea de atunci a oraşului), Dragoş Măiţă (fiul unui excepţional învăţător, Dragomir Măiţă, director adjunct la Liceul Grigorescu), fraţii Mihaela şi Mihai Finichiu (al căror tată, un domn distins şi elegant, a făcut mulţi ani de închisoare ca deţinut politic), fraţii Horia şi Adriana Carp (căsătorită mai târziu cu academicianul Nicolae Manolescu). Se remarcau în acest grup şi fraţii Mola: Any (solistă în grupul Cantabile), Sia (care lucra la Neptun) şi Nelu (un remarcabil inginer). Părinţii lor au avut o viaţă lungă, inginerul Mola 101 ani (era basarabean şi a trăit revoluţia din 1905 la care am făut referire mai înainte) şi soţia sa, care se apropie azi de suta de ani. Ar mai fi de amintit şi surorile Băluţescu: Ileana, frumuseţea promoţiei sale şi gemenele Anca şi Marina, ultima fiind o cunoscută profesoară de limba latină. 
Din amintirile lui Virigil, dar şi din ale mele, ies în evidenţă fraţii Gottfried, care aparţineau marii comunităţi germane din Câmpina acelor vremuri. Horst practica multe sporturi şi a fost cel care a introdus în oraşul nostru fotbalul cu nasturi. (Pe o planşetă verde ce reprezenta un teren de fotbal în miniatură, echipele de fotbalişti erau formate din nasturi de palton polizaţi pe burtă ca să alunece; manevraţi cu o fisă de la jocul de poker, trebuiau să arunce mingea, un nasture mic de sidef, într-o poartă apărată de portarul făcut dintr-un dop de călimară umplut cu plumb). Acest joc a pasionat ani de zile o generaţie întreagă, atunci fiind mai puţine distracţii. Sora lui Horst, Diclinde, avea unde nume predestinat pentru o blondă diafană, desprinsă parcă din legenda Nibelungilor. Între fetele legate de strada Mărăşeşti se remarca şi Rodica Mărgineanu,  ajunsă una din cele mai bune profesoare de limba franceză pe care le-a avut oraşul nostru. 

Sursa foto: MIRCEA SCORŢEANU
Tot acest grup de tineri frecventa frumosul şi bine dotatul Ştrand nr. 1, unde practicau nataţia şi tenisul. Ştrandul avea patru terenuri de tenis, două lângă bazin şi două pe locul unde este acum Casa de Cultură „Geo Bogza”. Profesor şi antrenor de tenis era Raiata Pompei, care a avut câţiva elevi remarcabili. Între ei: Vlady Gheorghiu, Cornel Rădulescu - Papone, Radu Teodorescu – Manechinul şi Horia Carp. Pompei îşi folosea elevii şi la întreţinerea terenurilor, pentru a marca cu var tuşele şi pentru a grebla zilnic zgura roşie. 
Ştrandul avea un bazin de 25 de metri lungime, cu trei trambuline la un capăt, iar în partea opusă un tobogan bine lustruit, mare distracţie pentru cei care alunecau pe el. Exista şi un bazin mai puţin adânc pentru copii, iar pe plaja pavată cu dale erau două duşuri. Erau şi cabine confortabile, într-o parte pentru domni, în partea opusă pentru doamne. În mijloc, cazanele care trebuiau să introducă apă fierbinte în bazin, când aceasta devenea prea rece.
Toată lumea bună a oraşului venea atunci la ştrand: Lizeta Naumescu sărea frumos de la trambulină, doctoriţa Mândra Cepleanu - bună jucătoare de tenis, dl. Togănel - întruchiparea unui adevărat lord şi mulţi alţii. În ştrand se organizau concursuri de nataţie şi meciuri de polo. Unul dintre înotătorii de frunte care au crescut în ştrandul nostru, Dorian Kovaliuc, ajuns la clubul armatei, a stabilit la proba de 400 m liber un record care a rezistat timp de opt ani. Ulterior, el a devenit şi un foarte bun antrenor, având o echipă de polo cu care se deplasa prin ţară la diferite competiţii. Jucătorii de polo ai lui Dorian erau adevăraţi coloşi, fraţii Lazăr, Roli Corneanu, Bogdan Luceanschi, Mihai Bughici, fiind toţi trecuţi de suta de kilograme. Odată, când adversarii i-au văzut înşiraţi pe marginea bazinului, cu caschetele de înotări pe cap şi alura fioroasă, s-au retras spunând: „Noi cu ăştia nu jucăm!”.
Virgil Dioma a dat examen la medicină trei ani la rând, căzând la proba de limba rusă. A renunţat la medicina umană şi a reuşit în 1964 la cea veterinară, fiind a suta promoţie a Facultăţii de Medicină Veterinară din Buureşti.
Mama sa, distinsa doamnă Regina, rămasă singura susţinătoare a familiei, s-a angajat ca muncitoare (taxatoare)  la Întreprinderea Comunală Câmpina pentru a-l putea întreţine. Repartizat la Drăgăşani, Virgil a făcut câţiva ani de pionierat încercând să-i convingă pe ţărani să folosească vaccinurile gratuite. Ulterior s-a apropiat de Câmpina, mutându-se la Ariceşti. Pentru că munca în fermele agricole de atunci era dură, mama sa a emigrat la sora ei, în Germania, pentru a-i înlesni şi fiului emigrarea. În 1982, acesta a plecat cu actele în regulă, pentru reîntregirea familiei. 
Începuturile au fost foarte dure. Pentru că nu cunoştea limba, a fost nevoit să facă două cursuri organizate pentru cei cu studii superioare. A lucrat un timp voluntar la o clinică pentru animale mici. Trebuind să dea examenele pentru echivalarea diplomei, se străduia o zi întreagă să descifreze o pagină de curs. A avut de susţinut 14 examene, dintre care patru la Ministerul Agriculturii din Dusseldorf, legate de legislaţie. A avut un şoc atunci când examinatorul, un neamţ bonom, i-a spus: „D-le Dioma, se cunoaşte că veniţi din est. Sunteţi aşa de timorat”. L-a servit cu o cafea, o ţigară, l-a poftit pe un fotoliu şi examenul s-a desfăşurat mai uşor. Dorind să preia numele mamei, Klein, a renunţat la această tentativă după ce un funcţionar neamţ l-a sfătuit să-l păstreze, fiind un nume uşor de pronunţat. 
Zece examene le-a dat la Facultatea de Medicină din Hanover, unde a fost găzduit de prietenul său din Câmpina, Marcel Ungureanu (Ţiganul), care avea aici o afacere prosperă. S-a angajat la un abator unde supraveghea tăierile, controla carnea, făcea analize, urmând în paralel şi un curs de microbiologie. Tenace şi muncitor ca toţi românii care ajung în străinătate, a avansat şi a ajuns medic şef al abatorului. În 2005 s-a pensionat. Se căsătorise între timp, la 25 iulie 1991, cu câmpineanca Georgeta Cotea, fiica d-lui Cotea, director adjunct al Liceului Petrol şi a prof. Elena Cotea, director adjunct la seral la Liceul Nicolae Grigorescu. 
Foarte legaţi de Câmpina şi de prietenii ce-i au aici, revin în fiecare vară în apartamentul pe care îl au în centrul oraşului. M-au asigurat că peste trei ani, când va ieşi şi Georgeta la pensie, se vor întoarce definitiv în oraşul pe care îl îndrăgesc amândoi. 
Alin CIUPALĂ