28 decembrie 2016

Elena Gheorghe, capul de afiş al spectacolului din noaptea de Revelion

Ca în fiecare an, şi anul acesta, la trecerea dintre 2016 către 2017, administraţia publică locală le va oferi câmpinenilor un spectacol stradal pe scena amplasată în centrul civic. Organizatorii – Primăria şi Consiliul Local prin Casa Tineretului – au pregătit câteva suprize care să creeze o atmosferă specială în noaptea de Revelion. Invitaţii din acest an vor concerta după următorul program: 
21.15 - Florian Boateng feat. Lorenzo (R&B, hip-hop) 
21.45 - Smoke Weaver (rock alternativ)
22.35 - Cabron (hip-hop)
23.10 - Elena Gheorghe & Band
Spectacolul se va încheia cu un joc spectaculos de lumini şi lasere.


Azi, 28 decembrie, Câmpina va fi capitala artei fotografice din România

Astăzi, pe 28 decembrie 2016, începând cu ora 15.00, Casa de Cultură ”Geo Bogza” din Câmpina va fi gazda unei expoziții fotografice de mare anvergură națională și chiar internațională. Campina International Exhibition of Photography – Romania 2016 se va numi evenimentul cu pricina, care a fost posibil să se desfășoare în orășelul nostru grație demersurilor mai mult decât lăudabile ale unui fiu al Câmpinei stabilit la București. Răzvan Băleanu este autorul moral și material al expoziției, fiul lui Șerban Băleanu, coautorul monografiilor ilustrate ale Câmpinei, care se trage dintr-o familie cu rădăcini adânc înfipte în pământurile dintre Prahova și Doftana. 


Răzvan Băleanu, un profesionist desăvârșit al artei fotografice și un om de televiziune cunoscut în mediul său profesional, un om care a stat în spatele a mii de emisiuni televizate, cărora le-a asigurat suportul tehnic și logistic, este cel care, sătul să mai aștepte sponsorizări care nu mai veneau, renunțând la a mai spera ca vreun om de afaceri bogat să finanțeze desfășurarea acestui eveniment la Câmpina, animat de un sănătos și admirabil patriotism local, a decis să-și pună toate economiile la bătaie pentru reușita desfășurării expoziției fotografice în micul nostru oraș patriarhal. 
Astfel, după ce Câmpina a fost, în urmă cu mai bine de un secol, capitala ”aurului negru” din România, ea va fi, astăzi, capitala artei fotografice dintre Carpați și Mare, dar și de peste mări și țări; țările zecilor de participanți, nume de prestigiu în domeniu, care vor onora cu lucrările lor valoroase Campina International Exhibition of Photography – Romania 2016. Este un eveniment artistic deosebit care se va desfășura sub înaltul patronaj al Societății Americane de Fotografie, al Uniunii Globale a Fotografiei, al Asociației Artiștilor Fotografi din România. O expoziție internațională de fotografie cu un asemenea patronaj nu s-a mai organizat niciodată în România. Vor participa 260 de fotografi din 54 de țări. Expoziția propriu-zisă se va desfășura sub un format modern, care se practică tot mai mult în ultima vreme. În fapt, Răzvan Băleanu, organizatorul și directorul expoziției, va proiecta, în cadrul unei prezentări sub forma unui montaj filmat, fotografiile participanților și, în special, cele premiate sau cele selectate printer cele mai reușite. O simeză clasică, adică una în care fotografiile sunt prezentate publicului înrămate și fixate pe pereți, va fi constituită dintr-o expoziție personală, în premieră pentru publicul larg, care va cuprinde lucrări ale renumitului artist fotograf dr. Teodor Radu Pantea. 

Istoria fotografiei
Cuvântul fotografie are la origine două cuvinte grecești care înseamnă ”scriere cu lumină”. Cele trei fenomene necesare obținerii imaginilor fotografice sunt cunoscute de mult timp. Încă de pe vremea lui Aristotel s-a știut cum se poate pune realitatea în cutie: este suficient să se facă o gaură într-o cutie închisă ca să apară o imagine reală inversată pe fondul interior al cutiei. Se obține astfel o așa-numită cameră obscură. Pe de altă parte, alchimiștii știau că lumina înnegrește clorura de argint. A treia contribuție a venit din partea lui John Herschel care în 1819 a descris proprietățiile hiposulfitului de sodiu, care va deveni "fixatorul" fotografiei. Prima experienţă foto a fost a unui fizician francez, Joseph Niépce. Acesta, în 1829, a folosit toate aceste trei proceduri pentru a fixa o imagine pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint. Niépce a murit în 1833, dar invenția sa a fost recuperată de către Louis Daguerre. Din acest motiv, data oficială a invenției fotografiei este 1839, când Daguerre a prezentat invenția numită de el „daghereotip”, care era, de fapt, o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niépce. Proprietar al invenției a devenit statul francez. În anul 1848, Felix Nadar realizează prima fotografie aeriană, fotografiind Parisul din nacela unui aerostat (balon). Dacă la început negativul (cunoscut și sub numele de "clișeu") se realiza pe o placă de cristal, pentru a nu avea deformări, placă foarte casabilă și care cerea o manipulare deosebită, prin dezvoltarea artei fotografice a apărut necesitatea unui suport fotosensibil mai ușor de manipulat decât cristalul. George Eastman reușește în anul 1884 să realizeze primul negativ flexibil, pe un suport de nitroceluloză, cunoscut sub denumirea de "roll film", ușor de manipulat, incasabil și cu aceleași proprietăți fotografice ca și ale plăcii de cristal. Totodată, volumul și greutatea aparatului de fotografiat se micșorează considerabil, transportarea lui nemaifiind o problemă. În decursul timpului fotografia a evoluat foarte mult. Progresele au urmat ca direcții principale reducera duratei de expunere, mărirea sensibilității filmului sau a plăcii prin mărirea stabilității imprimării, ca urmare a simplificării aplicării tehnicilor de fotografiat, datorită apariției aparatelor de fotografiat din ce în ce mai mici și mai ieftine. De asemenea, a crescut calitatea substanțelor chimice de developare și stabilizare a peliculei sensibile negative sau a suportului de carton pentru pozitive gata preparate de laboratoare specializate. Primele experimente fotografice în culoare nu au avut succes, din cauză că nu s-a putut împiedica decolorarea fotografiilor. Prima fotografie cu culori permanente a fost făcută în 1861 de fizicianul James Clerk Maxwell. Primul sistem color, Autochrome Lumière, a apărut pe piață la 17 decembrie 1903. Acesta era un sistem de fotografie color transparentă. Fotografierea se făcea pe trei plăci fotografice alb/negru cu substanțe cromatice sensibile numai la culorile roșu, verde și albastru. Apoi cele trei fotografii transparente rezultante se suprapuneau, dând o fotografie color transparentă. Pelicula color de tip Kodachrome a apărut în 1935 și s-a bazat pe emulsii tricromatice. Majoritatea peliculelor color moderne, cu excepția "Kodachrome", se bazează pe o tehnologie dezvoltată de compania germană Agfa în 1936. Fotografia instantanee cunoscută sub numele de Polaroid a apărut în anul 1948, fiind pusă la punct de dr. Edwin Land, la început în alb/negru, iar din 1962 în culori. În 1990, compania Kodak a prezentat publicului primul aparat de fotografiat digital disponibil în comerț. Prețul său ridicat indica o utilizare numai în fotojurnalism și aplicații profesionale, dar încetul cu încetul și ramura digitală a fotografiei a devenit disponibilă în comerț. În decurs de 10 ani aparatele de fotografiat digitale au devenit articole de consum uzuale. La ora actuală, răspândirea lor pe glob a depășit de mult predecesorul lor tradițional, deoarece prețul componentelor electronice scade permanent iar simultan se îmbunătățește și calitatea imaginilor digitale. În ianuarie 2004 Kodak a anunțat că nu va mai produce aparate foto reîncărcabile cu film de 35 mm începând de la finalul anului. Totuși, și fotografia "udă" va continua să existe, atâta timp cât artiști fotografici talentați și unii amatori vor dori să profite de posibilitățile ei multiple.

Fotografi și fotografii de notorietate
Celebra sintagmă „O fotografie valorează cât o mie de cuvinte” îi aparține unui publicist american, Fred R. Barnard, care a folosit-o pentru prima dată într-o revista din 1921, pentru a atrage atenția asupra reclamelor lipite pe mașini. Cea mai faimoasa fotografie, în opinia celor mai mulți specialiști în arta fotografică, este cea a lui Che Guevara. Originalul a fost realizat de Alberto Korda, la 5 martie 1960, cu prilejul unor funeralii. Maryland Institute College of Art (SUA) a considerat ca aceasta este „cea mai faimoasa fotografie a lumii si un simbol al secolului XX”. Celebritatea fotografiei a fost dobândită abia după șapte ani de la moartea lui Ernesto Guevara de la Serna (1928-1967), revoluționar comunist născut în Argentina și asasinat în Bolivia. Carol Popp de Szathmari a rămas în istoria artei româneşti drept cel mai important artist documentarist al secolului XIX, atât ca pictor dar şi ca fotograf. S-a născut la Cluj în 1812 într-o familie de nobili (nu se ştie încă dacă familia sa era de origine maghiară sau română). Ca artist documentarist Carol Popp de Szathmari s-a remarcat în timpul Războiului Crimeii. În 1853 a fotografiat numeroşi soldaţi participanţi la război. Mai puţin cunoscut decât britanicul Roger Fenton sau francezul Ernest Edouard de Caranza, Szahmari rămâne unul dintre primii fotografi de război din lume. În 1855 este premiat la Paris pentru aceste fotografii în cadrul expoziţiei universale. O altă inovaţie foarte importantă adusă de Szathmary artei româneşti este desprinderea de pictura de atelier. De aceea, Carol Popp de Szathmari, este considerat unul dintre precusorii impresionismului românesc. Prima fotografie realizată de un artist din România este datată 1848 şi îi aparţine lui Carol Popp de Szatmari. El este considerat pionierul artei fotografice în România, fiind urmat în această misiune de Franz Dushek, Franz Mandy şi Ludwig Angerer. De la ei avem imaginile cu Bucureştiul de altădată, imagini considerate şi astăzi capodopere.

Marile pasiuni ale lui Răzvan Băleanu
Din copilărie, Răzvan Băleanu a fost pasionat de fotografie. Cu timpul, această dragoste pentru imaginea fixă s-a îmbogățit, transformându-se în dragoste pentru imaginile în mișcare. Astfel, pasiunea pentru fotografie, văzută ca o felie instantanee de viață, surprinsă într-un moment astral al existenței personajului sau obiectului supus fotografierii, a devenit dragoste pentru televiziune, pentru imaginile care ajung lesne în casele oamenilor prin intermediul televizoarelor, imagini pe care Răzvan le meșteșugește cu minițiozitate din postura de regizor tehnic, tocmai pentru ca ele să fie oferite privitorului domestic în cea mai bună stare și calitate. Directorul și organizatorul CIEP s-a născut în Câmpina pe 24 septembrie 1985. A absolvit Liceul Industrial de Petrol din Câmpina. După liceu, în anul 2004, a plecat la București pentru a urma cursurile Facultății de Cinematografie și Televiziune - specializarea Imagine de Film și Televiziune, a Universității Media Bucuresti, clasa profesorului și renumitului director de imagine Ovidiu Druga, unde a fost admis primul. După patru ani, a terminat studiile ca șef de promoție. Lucrarea de licență susținută în anul 2008, pe lângă probele teoretice, a fost reprezentată și de realizarea unui film de scurt metraj pe peliculă de 35 mm, intitulat “Vine o zi”, în rolul principal fiind distribuit cunoscutul câmpinean Niculae Trandafir, care astăzi nu mai este printre noi, din păcate. Lucrarea de licență a fost notată cu 10 de către profesorii examinatori. Dupa facultate, a urmat cursurile de masterat cu specializarea “Mass-media și comunicare” ale Facultății de Jurnalism din cadrul Universității ‘Spiru Haret” București, lucrarea de disertație fiind de asemenea notată cu 10. Din anul I de facultate, în 2005, a început să lucreze în televiziune, la Realitatea TV, ca asistent imagine. A lucrat în televiziune “ca la carte”, se poate spune, începând cu prima treaptă de jos, dar asta i-a prins extrem de bine, pentru că așa a putut să învețe și să fure, cum se zice, adevărata meserie, lucru care l-a ajutat să propulseze foarte repede în ierarhie. Un an mai târziu, în 2006, era asistent de platou, apoi tehnician video, urmând ca, în 2007, la doar 22 de ani, să fiu numit sef de tură, adică șeful echipei din regia de emisie live, o funcție cheie în orice televiziune. A lucrat la Realitatea TV din 2005 până în 2011, an în care a pornit într-un proiect nou la televiziunea România TV, unde lucrează și astăzi, tot ca șef de tură al echipei tehnice - regizor tehnic. Aici, la România TV, mă pot lăuda că împreună cu colegii mei am construit televiziunea de la zero. Pe lângă funcția de șef de tură, Răzvan Băleanu este și șeful carului de reportaj și coordonator al activităților tehnice din televiziune. De-a lungul timpului, în parallel, a mai lucrat și la televiziunile Romantica și The Money Channel.
În decursul timpului, câmpineanul nostru a colaborat și cu diverse publicații, ziare și reviste, unde a lucrat ca fotoreporter. Cea mai dragă colaborare a fost cu Teatrul de copii ”Ion Creangă” din București, unde a lucrat din 2007 până în 2012 ca artist fotograf, operator și editor imagine. După absolvirea facultății, în 2008, a fost reținut ca preparator universitar la catedra de Fotocompoziție a Facultății de Cinematografie și Televiziune, Universitatea Media din Bucuresti, unde a activat până în 2010.

100 de premii și medalii
Pasiunea și dragostea pentru arta fotografică au început încă din copilărie, de pe la vârsta de 12 ani, când a început să fotografieze sistematic. Însă arta fotografică adevărată, cu legile ei scrise și nescrise, a început să o practice pe la vârsta de 15 ani, sub îndrumarea domnului Ioan Chelaru din Câmpina. Atunci a început să participe în Saloanele Naționale și Internaționale de Artă Fotografică, devenind și cel mai tânăr membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România. Deja la 16 ani caștiga prima lui medalie de aur, cea oferită de către Asociația Artiștilor Fotografi din România. Până în present, a fost laureat cu această medalie de 7 ori. Răzvan Băleanu este membru în: Asociatia Artistilor Fotografi din Romania – AAFR; Uniunea Artistilor Plastici din Romania – UAP; Societatea Americană de Fotografie – PSA; Federatia Internationala de Arta Fotografica – FIAP; Uniunea Globala a Fotografiei – GPU; Image Colleague Society International of America. Apartenențe profesionale care îi consolidează un CV de excepție. Până în present, a câștigat 97 de premii, medalii și mențiuni de onoare și peste 900 de lucrări de artă fotografică acceptate în cadrul Saloanelor Internationale de Arta Fotografică desfășurate sub patronajul FIAP și PSA. A fost laureat cu mai multe distincții și titluri internaționale foarte importate. Chiar anul acesta a primit două titluri extrem de valoroase oferite pentru întreaga sa activitate artistică și de promovare a artei fotografice pe plan mondial: titlul de HONNORARY FELLOW al Image Colleague Society International of America, care este cel mai înalt titlu oferit de aceasta asociație, fiind deținut de doar câțiva fotografi din intreaga lume; titlul de EXCELLENCE SERVICE al United States Photographic Alliance din America. Societatea Americană de Fotografie l-a distins în timp cu cele mai multe titluri și distincții. În anul 2015 a primit o distincție foarte important, și anume titlul de PROFICIENCY al Societății Americane de Fotografie. Iar de-a lungul timpului, a primit în total 18 stele acordate de PSA în mai multe divizii, pentru rezultatele din cadrul Saloanelor Internationale de Arta Fotografica. Răzvan Băleanu a câștigat numeroase alte titluri și distincții importante obtinute in urma rezultatelor din cadrul Saloanelor Internationale de Arta Fotografica: titlul de "ARTIST" - A.FIAP al Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică (A.FIAP); titlul de "EXCELENTA" - E.AAFR al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România ca recunoaştere a palmaresului realizat; titlul de "GPU CROWN 2" - GPU CR2 din partea Uniunii Globale a Fotografiei ca recunoaştere al palmaresului realizat; titlul "ASSOCIATE" - A.ICS al Image Colleague Society International din America, ca recunoaştere al palmaresului realizat; titlul de "HONOURARY PESGSPC" - Hon.PESGSPC din partea Pascal English School and Greek School Photographic Club din Cipru; titlul de "ASSOCIATE" - A.WIEP din partea Wilmington International Exhibition of Photography din America, primit ca o recunoaştere a palmaresului realizat. Răzvan Băleanu a avut lucrări de artă fotografică expuse în peste 40 de țări din întreaga lume și în peste 30 de orașe din România. De asemenea, are lucrări de artă fotografică în patrimoniul Federației Internaționale de Artă Fotografică și în câteva muzee din lume. A facut și face parte din juriile multor saloane internaționale de artă fotografică, și chiar in ianuarie urmează să jurizeze in cadrul unui Circuit International de Arta Fotografica cu traditie in arta fotografica mondiala “Tourism - Circuit” desfasurat in Serbia și Cipru. De anul acesta, evenimentul va poposi in premieră și în România.

O imagine reușită trebuie să ne emoționeze
Cu siguranță, o fotografie spune chiar mai mult decât ar spune 1000 de cuvinte. Arta fotografică este precum pictura, reprezintă o artă în imagini. O imagine reușită trebuie să ne emoționeze, să ne transmită diferite stări de spirit, să fim captivați în descoperirea mesajului pe care autorul l-a compus în lucrarea sa. Mesajul poate fi facil sau codat. Există foarte multe elemente de compozitie care definesc o lucrare reușită. Iar aranjarea lor în cadrul fotografic construiesc un mesaj, o poveste, o trăire. Există foarte multe reguli în compoziția unui imagini. Există și o zicală: arta începe acolo unde tehnica este stăpânită la perfecție. În orice cadru fotografic, trebuie să existe cromatică, geometrie, linii și forme, perspectivă, cu care artistul fotograf se joacă în lucrarea sa. Dar orice lucrare de artă fotografică, pentru a fi desăvârșită, trebuie să conțină trei elemente: artistul, imaginea și receptorul (publicul privitor). Doar receptorul, privitorul, definitivează orice opera de artă, și de aceea noi gândim totul și prin ochiul privitorului. "Orice artist fotograf își pune în lucrarea sa o parte din sufletul său, din experiența și trăirilesale. Astfel, orice imagine este o compozitie a ceva trăit de autor in realitate, dar si in vis sau imaginar, asemenea unui regizor sau scenarist. Nu putem crea o imagine dacă nu simțim ca trebuie sa spunem ceva, dacă nu dorim să argumentăm sau să întruchipăm o emoție. Noi, artiștii fotografi, gândim în imagini, mie așa îmi place să spun. Nu umblăm tot timpul cu aparatul de gât, dar secundă de secundă gândim în imagini, compunem în gând un cadru fotografic care, într-un final, va ajunge pe hârtie fotografică", ne mărturisește marele nostru fotograf.


Un salon fotografic unic în România
Salonul International de Artă Fotografică din Câmpina este unic în România datorită patronajelor obținute de Răzvan Băleanu, dar și datorită numărului foarte mare de participanți și de țări participante. Alături de Răzvan Băleanu, ne putem mândri că la această expoziție participă unele dintre cele mai mari nume din arta fotografică mondială cu lucrări de excepție.
”Organizarea unui Salon International de Artă Fotografică este un vis al meu foarte vechi, cred că de peste 10 ani. Când am inceput să particip cu succes la aceste saloane in intreaga lume, văzând ce frumos este și ce magie se naste intr-un astfel de salon, imediat mi-a venit ideea că trebuie să organizez si eu un aveniment așa de frumos in Romania, și chiar la noi, in Câmpina. Cred ca prin 2005 mi-am pus serios ideea de a incerca realizarea unui astfel de salon si am pornit in cercetarea a ce inseamna efectiv realizarea unui astfel de eveniment. Am constatat ca sunt foarte multe lucruri de facut, de la care nu m-am dat in lături, si am hotărât sa merg mai departe in realizarea lui. Firește, primul pas in realizarea unui astfel de salon este partea financiară, pentru ca un salon international presupune cheltuieli mari, daca vrei sa faci ceva de calitate, desigur. Trebuie mentionat că astfel de saloane au o taxă de participare, dar aceasta acoperă doar 30 % din cheltuielile totale. Astfel, am pornit in a cauta sponsori si finantatori, dar cu mare dezamagire am constatat ca nimeni nu doreste sa finanteze un astfel de eveniment, desi suma de care aveam nevoie nu era foarte mare pentru bugetele lor. Aceasta este motivul pentru care proiectul nu a fost materializat pana in acest an, cand m-am hotarat sa nu mai astept si sa finanțez din bugetul familiei integral evenimentul. Și astfel s-a nascut Salonul International de Arta Fotografica din Câmpina, care doresc sa devina o traditie si sa fie realizat an de an de acum inainte. Sunt mandru ca am reusit sa pozitionez cu succes Campina, un oras totusi mic, pe harta artei fotografice mondiale. Si ma pot lauda ca nu am facut economie si rabat de la calitate in absolut nimic. Premiile salonului sunt deosebite, pentru ele am primit multe felicitari. Medaliile sunt concepute de mine si realizate manual de un artist plastic, iar Mentiunile de Onoare sunt comandate la o fabrica din America unde realizează si Societatea Americană de Fotografie premiile lor. Vă dați seama că au costat destul de mult, dar mi-am dorit ca laureații salonului nostru să fie foarte mandri de premiile lor și să le pună la loc de cinste în panoplia cu alte premii din căminul lor. Alte cheltuieli au fost cu realizarea softului prin care participanții s-au inscris în salon și softului de jurizare integrat. Nu vreau să enumăr toate cheltuielile și munca depusă, dar totul a fost făcut fără niciun compromise, adică la nivelul celor mai mari saloane din lume. Imi este extrem de greu sa nominalizez care ar fi cei mai valorosi participanti, pentru ca am primit extrem de multe fotografii valoroase din intreaga lume. Am primit in total 3161 de lucrări de la 260 de autori din 54 de țări. Au fost acceptate în salon 1087 de lucrari, adica 34% din lucrarile primate, conform regulamentului PSA. Juriul a avut o munca extraordinar de grea, pentru că valoarea tuturor fotografiilor a fost foarte ridicată. Astfel, juriul a fost nevoit sa respinga din salon fotografii foarte bune, concurența fiind extrem de mare. Iar alegerea premiilor a fost cea mai dificila. Câmpina 2016 a oferit 111 premii in total, dar pot afirma cu tărie că multe alte fotografii erau eligibile pentru premii, a fost o concurenta fara egal. Nu pot decat sa fiu extrem de mandru de acest aspect, pentru că, în final, a rezultat o colecție foarte valoroasă, un salon care egalează și depășește poate multe din saloanele similare de elită si cu traditie din lume. Totusi, personal as putea sa fac o nominalizare: artistul fotograf Roger Jourdain din Franta a prezentat o colectie cu adevarat deosebită, drept pentru care a fost recompensat cu premii in toate sectiuniile salonului, fiind autorul cu cele mai multe premii obtinute.
Premiile salonului sunt unele foarte ravnite, pentru ca avem inaltul patronaj al Societatii Americane de Fotografie, al Uniunii Globale a Fotografilor si al Asociatiei Artistilor Fotografi. Aceste asociatii ne-au trimis medaliile si mentiunile lor pentru a fi inmânate celor mai buni autori din salon. Pe langa acestea, oferim medaliile si mentiunile salonului si ale Campina Exhibitions. Jurizarea lucrarilor s-a facut in perioada 12 noiembrie – 20 noiembrie conform regulamentului si aprobarilor PSA, GPU si AAFR. Cei trei jurati internationali domnii: Jakab Tibor, Teodor Radu Pantea si Mircea Anghel au jurizat toate lucrarile din salon, selectand fotografiile acceptate si acordand premiile salonului. Vreau sa le multumesc ca au acceptat propunerea mea de a face parte din juriul salonului, sunt foarte mandru de juriul nostru, pentru că este format din nume foarte mari în arta fotografică mondială, nu doar în Romania. Juriul a fost un punct forte al acestui salon, fiind o confirmare a valorii si o certitudine a unei jurizări fără echivoc. Câmpinenii trebuie sa fie mandri ca in orasul lor se desfasoara, din acest an, un Salon International de Arta Fotografica cu patronaje prestigioase. De aceea, ii invit cu mare drag sa vina la vernisaj miercuri 28 decembrie, la ora 15.00, la Casa de Cultura Geo Bogza, să admire o proiecție a tuturor lucrărilor premiate și o selecție a fotografiilor acceptate în salon. De asemenea, in cadrul vernisajului va fi expusa si o expozitie de fotografie a domnului Teodor Radu Pantea din Oradea, un reputat artist fotograf pe plan mondial, membru al juriului, care va fi prezent la vernisaj. De asemenea, o sa fie prezenti la vernisaj si ceilalti doi membrii ai juriului, domnii Jakab Tibor din Targu Mures si Mircea Anghel din Craiova. Este cu siguranta o premiera pentru orasul nostru, să fie prezente trei nume consacrate in arta fotografică mondială, și le multumesc mult pentru onoarea pe care mi-o fac de a fi prezenți. Totodată, invit campinenii sa acceseze si siteul salonului unde pot viziona toate fotografiile acceptate si premiate, precum si alte informatii despre salon: www.campinaexhibitions.net/ciep.
In 2017, in luna aprilie, tot la Câmpina o sa avem vernisajul celui de-al doilea proiect al meu, si anume Salonul International de Arta Fotografica – ONYX 2017, desfăşurat cu înaltul patronaj al Societatii Americane de Fotografie, Uniunea Globala a Fotografiei şi Image Colleague Society International. Astfel, de anul viitor, o sa organizez două Saloane Internationale de Arta Fotografica in Campina, ceea ce cu siguranta va fi o premiera absolută pentru Romania”, ne-a mai declarat Răzvan Băleanu, câmpineanul care a atins cele mai înalte culmi în arta fotografică și pe care atât de puțin l-am cunoscut până acum.

Editorial. „PEȘTERĂ STRĂINĂ, MICĂ”

Vă așteptați să scriu despre nominalizarea dnei. Shhaideh? Greșit. Vă scriu despre ceva mult mai important: acum vreo 2000 de ani, într-o iesle dintr-un sătuc din Iudeea, numit Betleem, se năștea un prunc. Acesta da „breaking news”, care nu și-a epuizat semnificațiile după două milenii. Evangheliile apocrife au introdus tema peșterii în care s-ar fi născut Pruncul Sfînt, pe care o aflăm și-n colindele și tradițiile noastre. Pentru că drumul pămîntesc al lui Isus se desfășoară între aceste două caverne: cea în care se naște și cea în care va fi așezat trupul Celui coborît de pe cruce și pe care nu-l vor mai afla femeile mironosițe. Nu e nici o contradicție aici, păstorii își puteau amenaja firesc adăpost pentru animale într-una din numeroase grote din regiune. La altceva cată să ne gîndim: mulți am intrat zilele acestea într-o biserică. Și nu vi se pare, cu întunecimea ei plină de penumbre, că seamănă cu o peșteră? Iar partea ei cea mai îndepărtată și inaccesibilă nu este „sfînta sfintelor”, peștera peșterilor, altarul? Cu alte cuvinte, intrînd în biserică intrăm în însuși miezul vieții lui Isus, în locul fără de timp unde suntem martorii simultaneității nașterii – pătimirii, înălțării la cer și învierii Sale. Toate pornesc din acest loc strîmt și întunecos care este grota și se prezentifică permanent prin Liturghie. 


Importantă este și Vestea care însoțește nașterea Pruncului. Magii află din vreme și pornesc după călăuzirea stelei ce se oprește deasupra ieslei, păstorii și ceilalți mulți sosiți în Betleem pentru recensămînt sunt și ei martori uimiți, îngerii urcă și coboară pe scara cerului, animalele din staul veghează și ocrotesc Pruncul, Irod se înspăimîntă la vestea că se naște un mare împărat. Dintr-o dată, tot universul se adună, se centrează  în jurul micii grote. Am intrat în era cea nouă. Un mare scriitor se întreba de ce i-au adus Magii darurile cele prețioase, cu care evident pruncul nu avea ce face? E un semn – dinspre zilele noastre privind – că darul nu trebuie să fie așezat sub zodia utilitarului, ci să însemne altceva, de un ordin mai înalt. Magii nu se închină marelui împărat Irod, ci copilașului încălzit de suflarea măgărușului. El este adevăratul împărat. Cîți dintre noi avem, azi, știința de a vedea „împăratul” în pruncul cu scutece de împrumut? Multe s-au întîmplat de atunci… multă istorie a curs peste noi. Sărbătoarea s-a degradat încet, încet, cum stă, se pare, în legile speciei noastre. Mai întîi a apărut Moș Crăciun. Simpatic, personaj pentru copii, presupunînd măcar „credința” în existența lui și taina (copiii care îl pîndesc sau, mai mărișori și curioși, caută cadourile ascunse de părinți prin cele mai nebănuite locuri). 
Apoi sărbătoarea s-a comercializat tot mai acut, devenind goană bezmetică prin magazine și abuz alimentar. Povestea pruncului din peșteră s-a uitat complet. Mai mult, într-o ultimă treaptă a decăderii, sărbătoarea religioasă este interzisă de-a dreptul. Orice aluzie la brad, creștinism, cîntări tradiționale este aspru interzisă în anumite universități occidentale sau în presă. Omul reintră în peșteră. Dar nu mai este peștera biserică din care a țîșnit marea lumină a Adevărului, ci peștera primitivului sălbatic, sau peștera socratică, pe pereții căreia omul nu vede decît umbrele realității. Mult mă bucură că la noi se aud colinde, chiar în exces, chiar hrușcizate, creînd o stare de saturație. Important este că ele mai sunt. Sigur că se fac și la noi eforturi de a fi „în trend”. 
Pe de o parte, ne mîndrim cocoșește cu „tradiții” devenite simplu spectacol de cămin cultural, și apreciate doar cînd vine „prințul Charles” să le laude, pe de altă parte scoatem orice aluzie la gîndirea tradițională, la „folclor” din programa de învățămînt. Schizofrenie perfectă. Sau ducem campanii corecte politic de scoatere a icoanelor și a orelor de religie din școli. Nu știm ce vrem. Nu ne dăm seama de imensa șansă pe care ne-o oferă înapoierea noastră. Suntem mai aproape în timpul sufletului de Peștera din colinde. 
Christian CRĂCIUN

„Șefa” de la Oficiul Poștal nr. 1 Câmpina este deasupra legii

Poșta Centrală a orașului nostru, cum i se mai spune Oficiului Poștal nr. 1 situat pe strada Ardealului, este o instituție într-un singur fel respectabilă: numai dacă ultimul cuvânt îl punem între ghilimele îngroșate, pentru că instituția cu pricina respectă legile, dar nu pe cele emise de forurile legiuitoare de la București, ci doar ”pe cele proprii”. Nerespectând legea din dreptul comun sau dreptul civil (în speța noastră, din dreptul succesoral), am putea spune că Poșta despre care vă vorbim este deasupra legii? Am putea și nu prea, fiindcă, din fericire pentru cetățeanul obișnuit care solicită serviciile instituției, nu toate angajatele Poștei Centrale interpretează legea după bunul plac, după cum li se cășunează ori după ureche, la alegere; o alegere păcătoasă în oricare dintre variante. Din această nefericită și neserioasă alegere, cetățeanul care apelează la serviciile oficiului nu se alege cu nimic bun. Doar cu nervi întinși la maximum și cu rezolvarea problemelor redusă la minimum. Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat personal, deci nu o poveste auzită de la alții, ci chiar o experiență de-a râsul-plânsul trăită pe pielea mea, care mi s-a încrețit de câteva ori - de silă, supărare și deznădejde -, de-a lungul celor câteva zile peste care s-au întins cele întâmplate.


Totul a început cu un mandat poștal pe care l-am primit, recent, din partea unei firme de brokeraj, Confident București, mandat care menționa vag despre faptul că tatăl meu trebuia să se ducă să-și ridice o sumă (neprecizată), reprezentând un rest de dividende de la niște acțiuni la IPROEB Bistrița. Tata s-a prăpădit în 2002, dar ulterior dezbaterea succesiunii sale s-a făcut la notariat, cu acte în regulă, iar în masa succesorală fuseseră trecute și acțiunile de la IPROEB. Pe de altă parte, mama, care trăiește, este unicul moștenitor (copiii săi au renunțat la partea lor de moștenire), și moștenește, potrivit Codului Civil, pe baza certificatului de moștenitor emis de un notar public, toate bunurile defunctului meu părinte. M-am prezentat la ghișeul de la etaj (în paranteză fie spus, fetele de la mesagerie, de la parterul clădirii, oferă servicii ireproșabile), iar la unul dintre ghișee, după ce am dat explicațiile cuvenite, o funcționară m-a îndrumat (foarte corect, de altminteri), să vin data viitoare cu mama, care să aibă asupra ei următoarele acte: copie după certificatul de moștenitor, copie după cartea de identitate și o cerere de mână în care să solicite suma respectivă. Buuun. Până aici, mi-a plăcut povestea… Stați să vedeți și continuarea ei. Pentru că aveam mașina la reparat, venisem la Poștă cu un taxi, împreună cu mama, pe care am lăsat-o să aștepte în mașină, urmând să o chem numai dacă era absolut necesar, fiindcă i-ar fi fost foarte greu să urce scările la anii și bolile ei. Din grabă, am și uitat să întreb funcționara de la ghișeu cât este suma dividendelor. A doua zi, m-am prezentat din nou la ghișeele de la etaj, cu toate actele ce-mi fuseseră solicitate anterior, cu mama, bineînțeles, și apelând iar la un taximetrist (mama a rămas din nou în mașină, spunându-mi s-o chem numai dacă era nevoie). Intuiția ei a funcționat ireproșabil, întrucât nu a mai fost nevoie să o chem. Iar asta fiindcă, în buna tradiție a serviciilor funcționarului public din Vechiul Regat, treaba nu mai era oablă, așa cum părea deunăzi, ci prezenta niște cotituri și niște meandre ale concretului negre ca tăciunele, ba chiar de o maroneală vecină cu haznaua. Funcționara care mă consiliase cu o zi în urmă nu mai era acolo, iar un fel de șefă a fetelor de la etaj, plină de suficiență și de aroganță, mi-a spus că ”noi nu dăm bani la decedați, noi avem regulile noastre. Iar pentru că cei de la Confident nu ne-au solicitat nicio procedură, sunați-i și spuneți-le să ne dea acceptul ca să îi dăm banii mamei dvs”. Am redat cu aproximație, dar n-am putut renunța la ghilimele; niște ghilimele de tot păcatul în care aș fi vrut s-o pun chiar pe Șefa însăși. Degeaba i-am spus duduiței-șefe că, prin lege, mama moștenea toate bunurile soțului, inclusiv acțiunile respective, că certificatul de moștenitor era translativ de proprietate, era chiar titlu de proprietate, putând fi anulat doar în situaţia în care s-ar fi constatat vicii de consimţământ sau alt motiv de anulare, ceea ce nu era cazul nostru. ”Șefa” o ținea pe-a ei: ”Să ne trimită cei de la Confident un document semnat de conducerea lor și cu ștampila unității. Rotundă să fie ștampila…” Rotundă, tanti Șefa, rotundă ca hambâțul de țață al lui matale, ori ca cercul vicios în care intrasem, de vreme ce o doamnă de la Confident, cu care am vorbit la telefon, m-a sfătuit să le dau cu certificatul de moștenitor al mamei în cap, pentru că mama are toată dreptatea de partea ei. ”Nu vor, doamnă, eu am insistat, dar ce să le fac?”, m-am plâns doamnei de la Confident, care, într-un final, mi-a spus pe un ton hotărât: ”Deșteptele de la Poșta voastră din Câmpina să facă bine să îi dea mamei banii pe baza certificatului de moștenitor, fiindcă noi lucrăm așa cu toate oficiile poștale din țară și nimeni nu a respins un asemenea document. Și băncile îl recunosc, numai deșteptele de la voi, nu. O să le trimitem un document scanat, ce să facem…”. I-am mulțumit doamnei de la Confident și m-am grăbit să cobor la taxiul care mă aștepta în stradă. I-am spus mamei că a făcut bine, pentru că a așteptat în mașină, întrucât lucrurile luaseră o întorsătură complicată și urâtă. Câteva ore mai târziu, după ce m-a sunat doamna de la Confident să-mi spună că acceptul lor fusese trimis la adresa de email a Poștei, m-am prezentat din nou la ghișeele de la etaj, ca să aflu că banii îi vom primi a doua zi de la poștăriță. Norocul meu, că tot calvarul luase sfârșit, ghinionul nostru, că o luasem  iarăși pe mama după mine; cu taxiul, desigur. Am aflat acum și cât reprezentau dividendele: fabuloasa sumă de 65 de lei. Pe cele trei călătorii cu taxiul am plătit 45 de lei. Aproape că vândusem 10 lei cu 8 lei, cum se spune în argoul băieților de după blocurile gri. Brusc, mi-am adus aminte de nuvela ”Proștii” a lui Liviu Rebreanu. Numai că acum nu era vorba despre ”Proștii” lui Rebreanu, ci despre niște proști ai Poștei Centrale din Câmpina. Mai exact, ai ”Șefei” de la etaj, mai înțeleaptă decât toiagul din lemn de abanos al înțeleptului Solomon. Poșta Română, mi-am zis, o fi plină de funcționari de talia ei (văleu, mamă, avea o talieeee…, vai, o talie care explică de ce era atât de plină de ea, de nu mai avea nimeni loc prin juru-i), iar cu o asemenea mândrețe de personal, nu-i de mirare de ce privatizarea Poștei Române a eșuat de atâtea ori. Un singur lucru bun făcuse duduița de la etaj, fără să vrea: mi-l înviase pe bietul tata pentru câteva secunde. S-o fi răsucit bietul tata în mormânt, iritat că nu știa cine-i tulbură somnul. ”Iart-o, tată, că nu știe ce zice. E așa cum e. Așa e ea. Culcă-te la loc și dormi în pace. Românica nu s-a schimbat aproape deloc de când ne-ai părăsit tu.” Coborând scările clădirii, un rictus amar mi-a inundat fața, transfigurată apoi de o cascadă de râsete între care îmi răsunau în urechi vorbele fudule ale duduiței de la etaj: ”Noi nu dăm bani la decedați…”
Adrian BRAD  

Măsurile aberante ale regimului Ceauşescu şi consecinţele lor

Schimbarea produsă de evenimentele din decembrie 1989 a fost enormă şi este regretabil că nu toate aspectele acestei schimbări au fost pozitive. Totuşi, dacă aruncăm o privire în trecutul apropiat, nu greşit afirmând că România este pe drumul cel bun. Din păcate, tinerii născuţi după 1990, care n-au trăit grandoarea, paranoia şi represiunea regimului ceauşist, se lasă influenţaţi de generaţia vârstnică, care a uitat racile regimului de tristă amintire şi îl regretă. Frecvent auzim la o categorie destul de mare a populaţiei afirmaţia „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. În evocările ce urmează încerc să redau cu obiectivitate cât era de bine pe vremea sinistrului dictator. 
Ceauşescu, care controla viaţa economică, politică şi culturală a ţării, voia să demonstreze că el este un continuator al clasicilor marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin) şi că îmbogăţeşte la rândul lui această doctrină cu concepte noi. Unul dintre acestea a fost denumit „Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată”, prin care voia să arate că România a intrat într-o fază de dezvoltare maximă şi că este în pragul instaurării utopicei societăţi comuniste. Fusese introdus un cod de conduită pentru realizarea acestui obiectiv măreţ: codul eticii şi echităţii socialiste. Societatea multilaterală nu a contribuit, însă, cu nimic în sporirea nivelului de trai al populaţiei, ba dimpotrivă. 

Restricţii şi muncă patriotică
Economia era în pragul falimentului. Orgoliile şi lipsa celor mai elementare cunoştinţe de economie politică l-au determinat pe Ceauşescu să facă mari greşeli, între care s-a numărat renunţarea la clauza naţiunii celei mai favorizate şi plata accelerată a datoriei externe. Economia socialistă nu putea, însă, să mai funcţioneze cu profit. Indicatorii de plan care se raportau din teritoriu în industrie, agricultură şi comerţ, ajungeau la Ceauşescu falsificaţi de teama sancţiunilor (de exemplu, se raporta an de an că producţia de grâu la hectar este de peste 7 milioane kilograme). Dezvoltând o industrie energofagă fără să aibă materii prime (minereuri şi cantităţi suficiente de petrol şi gaze naturale), Ceauşescu a recurs la exporturi masive de produse agro-alimentare şi de bunuri de larg consum produse de industria uşoară. Pentru populaţie au venit zile extrem de grele, cu restricţionări în toate domeniile. Posesorii de automobile primeau lunar o cotă infimă de benzină pentru care stăteau uneori o noapte întreagă la coadă în faţa benzinăriei. Pentru economisirea carburanţilor, s-a introdus un sistem prin care automobilele cirulau duminica cu rândul: o săptămână cele care aveau terminaţia numărului pară, următoarea săptămână cele cu terminaţie impară. Excepţie făceau cei care aveau numerele scrise cu roşu, corpul diplomatic şi nomenclaturiştii. Consumul de gaz metan pentru încălzire fusese fixat la 120 de metri cubi pentru fiecare gospodărie; ceea ce se depăşea era plătit la un tarif extrem de ridicat. La iluminat, de asemenea, se impuneau restricţii şi dispăruseră de pe piaţă becurile cu putere mai mare. Programul televiziunii era redus la două ore, iar acelea, în mare parte, erau ocupate de apariţia lui Ceauşescu, prezentat în vizite de lucru în ţară sau în străinătate. 
Proletarii (Partidul Comunist era considerat avangarda clasei muncitoare) au fost exploataţi într-un sistem care îl depăşea mult pe cel din capitalism. Întreprinderile lucrau în salturi, neavând la timp furnizate materiile prime şi energia necesară. De aceea, în fiecare duminică, angajaţii erau chemaţi la muncă, de obicei în schimbul al treilea (de la ora 23.00 la ora 7 dimineaţa), când în sistem era mai multă energie electrică. Activiştii locali trebuiau să controleze prezenţa la lucru duminica în toate marile întreprinderi şi să raporteze la comitetul judeţean de partid. O absenţă nemotivată te putea lăsa şomer. 


S-a introdus un sistem de muncă forţată. Se începea cu elevii din clasele elementare, care două săptămâni în luna septembrie făceau practică agricolă (trebuiau să meargă să strângă fructe de pădure). Elevii mai mari, în aceeaşi perioadă, erau trimişi la marile întreprinderi agricole să culeagă merele din plantaţii (după şase ore de muncă, aveau dreptul să plece acasă cu două mere fiecare) sau strugurii din viile de la Valea Călugărească, asta în cazul mai bun, când nu erau trimişi să scoată cartofi sau să culeagă porumb. Îmi amintesc, legat de culesul porumbului, o relatare făcută de d-na profesoară de filozofie Neacşu Gherghiţa, pe care agronomul unei ferme unde lucrau elevii săi a întrebat-o: „Dacă ar vedea tovarăşul Ceauşescu delăsarea elevilor d-voastră, ce ar zice?” Replica doamnei l-a lăsat pe acesta fără grai: „Dacă ar vedea Ceauşescu ce risipă faceţi şi în ce condiţii depozitaţi porumbul cules de elevi, care stă zile întregi în ploaie, v-ar împuşca!”. 


În vacanţă, studenţii lucrau pe şantierele patriei şi aveau repartizată o porţiune din canalul Dunăre – Marea Neagră. Armata era solicitată în agricultură, în marile şantiere (cum ar fi Transfăgărăşanul, unde au murit mulţi militari) sau la canal. Casa Poporului a fost construită cu meseriaşi concentraţi în armată timp de trei luni de zile şi neplătiţi pentru munca depusă. 


Marea foamete a anilor 80
În vremurile de tristă amintire, magazinele alimentare erau goale, numai în preajma unor sărbători (1 Mai, 23 August, 1 Ianuarie) mai aducându-se oarece produse. Sărbătorile, mai ales cele de iarnă, erau triste. Pentru a avea ce pune pe masă, trebuia să stai la cozi nesfârşite uneori şi zile în şir. Cozile la produsele lactate se formau de la ora 3 dimineaţa. Vedeai în faţa magazinelor şiruri de sacoşe lăsate pe trotuar, deoarece până la venirea mărfii, cetăţenii se adăposteau care pe unde puteau. Din alimentare dispăruseră toate produsele comestibile. Chiar şi conservele de stavrid, la care nimeni nu se uita înainte, nu mai erau de găsit. La magazinul Gospodina, unde erau aduse produse semipreparate, găseai numai chiftele din peşte, făcute din rămăşiţe. Îmi amintesc reacţia unui muncitor, care neavând ce să ducă acasă şi aflând că sunt chiftele din peşte, a strigat în mijlocul BIG-ului, fără nicio reţinere: „Chiftele de peşte?”! Ceauşescu să le mănânce!” 


La măcelării, cu trei zile înainte de sărbătoare, se formau cozi de câteva sute de persoane şi pentru a nu rămâne toată lumea blocată acolo, se alcătuiau liste de nume care se strigau din trei în trei ore. Dacă erai absent, te ştergeau de pe listă. Rezultatul efortului era derizoriu: primeai două kilograme dintr-o carcasă de porc tăiată felie cu şorici şi multă grăsime, iar carne aproape cât un pumn. Lumea se omora să ia subproduse: căpăţână de porc, picioare de porc (numite, cu umorul românesc, „adidaşi”), tacâmuri de pui (gâturi şi gheare). În abatoare se recuperau în butoaie toate resturile de la prelucrarea cărnii. Şi maţele de găină erau folosite; opărite, tocate şi amestecate cu soia, produceau un salam vânăt la culoare. 


Cea mai lovită categorie a populaţiei a fost aceea a navetiştilor. Muncitorii care ieşeau de la schimb, nu puteau să cumpere o pâine să o ducă acasă, deoarece fusese cartelată (vânzătoarele nu dădeau pâine decât celor din oraş, care erau arondaţi la alimentara respectivă). Când erau liberi, plecau la Bucureşti şi veneau pe tren încărcaţi de saci cu pâine, adeseori confiscaţi de Poliţia CFR care făcea controale. În comune, aceştia aveau la cooperativă o raţie de 400 grame de ulei şi 500 grame de zahăr pe lună. Pentru a putea obţine aceste produse (de o proastă calitate, uleiul fiind din soia prost rafinată) trebuiau să ducă la cooperativă produse din gospodărie: nuci, fasole, ouă. Cu ouăle era o adevărată odisee. Neavând furaje să crească găini şi alte păsări în gospodărie, stăteau ore întregi la coadă la aprozar pentru a reuşi să cumpere câte zece ouă (atât revenea fiecărei persoane). Duceau ouăle la cooperativă, gestionara le strângea câteva săptămâni, până se făcea o cantitate suficientă şi le trimitea înapoi la depozitele care aprovizionau aprozarele, de unde se întorceau iarăşi, peste un timp, înapoi la cooperativă. Dacă se chinuiau să crească o vacă, pentru a avea lapte la copii, erau obligaţi să facă un contract cu statul pentru 1000 de litri şi un alt contract pentru un viţel, care trebuia îngrăşat până la 400 kg. 
În oraş, la sărbătorile de iarnă, tot stând la cozi imense, puteai să iei câteva portocale ori bomboane pentru pomul de Crăciun (celebrele „Mustăcioase”, numite aşa din cauza franjurilor de la ambalajul de staniol), produse care la ţară nu ajungeau niciodată, motiv pentru care mulţi copii ai epocii de aur nu au văzut cum arată acest fruct exotic care acum se strică în supermarketuri. 
Situţia era mai gravă când în familie se îmbolnăvea câte un copil de hepatită şi nu găseai lămâi ori portocale, recomandate cu insistenţă de medici pentru regimul îndelungat pe care trebuiau să-l urmeze. Aceeaşi problemă era şi cu medicamentele, mai ales cu cele străine, foarte greu de procurat. 
Pentru a întregi decorul, trebuie amintit că şi bunurile de consum lipseau. Încălţămintea din piele, stofele din lână, confecţiile, tot ce era de calitate se exporta la preţuri mici (am văzut în RDG pantofi româneşti de o calitate extraordinară, la preţuri derizorii), pe când în ţară de-abia găseai nişte pantofi prăpădiţi, cu talpă din plastic ori confecţii făcute din fibre sintetice.
Neajunsurile nu erau suportate însă de întreaga populaţie. Activul de partid avea numeroase privilegii, cum erau  magazinele speciale ori Policlinica 10 din capitală (rezervată celor care aveau legitimaţii de activişti) şi Spitalul Elias, care era al nomenclaturii. 
Piaţa internă devenise o adevărată groapă de gunoi, în care găseai numai produse ordinare. Tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu cunoşteau perfect situaţia şi, deşi erau copii de ţărani săraci, n-aveau nicio compasiune pentru suferinţele populaţiei, trăiând într-un lux regal. Mi-a fost relatată cândva o întâmplare care ilustrează perfect dispreţul lor pentru popor. Plecând într-o vizită oficială în străinătate, soţii Ceauşescu au fost conduşi la aeroport de un alai de maşini ministeriale şi de Paul Niculescu Mizil, ministru de finanţe atunci, căruia în asemenea ocazii i se dădea o împuternicire pentru a rezolva problemele curente. Întorcându-se de la aeroport, în Piaţa Amzei, Mizil a fost recunoscut şi maşina i-a fost oprită de mulţimea care aşteptase la o coadă imensă în faţa unei măcelării. Aici a aflat de la un cetăţean revoltat că oamenii aşteptaseră o noapte întreagă la coadă, iar dimineaţa a fost adusă o maşină de oase cu carnea jupuită de pe ele. „Oase! Noi suntem câini să mâncăm oase?!” Mizil ştia că în gară sunt două vagoane cu carne pentru export şi, auzind necazul cetăţenilor, a dat dispoziţie să fie descărcată şi distribuită la măcelăriile din oraş. Întors în ţară, Ceauşescu a făcut o criză de nervi când i s-a raportat întâmplarea şi a strigat: „Oase să mănânce! Nu se mai satură, nemâncaţii!” 
În decembrie 1989, praful avea să se aleagă de oasele lor, după ce au fost împuşcaţi la Târgovişte. 

Alin CIUPALĂ

Măsuri represive suportate de populaţie în urmă cu 50 de ani

Se vorbeşte uneori cu aprecieri pozitive despre începuturile politicii ceauşiste din anii ’60. Nicolae Ceauşescu păstrase în primii ani linia trasată de Gheorghiu Dej, aceea de deschidere spre occident, după declaraţia din aprilie 1964. Dacă însă aruncăm o privire atentă asupra perioadei, găsim seminţele regimului de aprigă dictatură personală pe care a introdus-o din 1971. 
O măsură extrem de nocivă a fost cea legată de politica demografică, Ceauşescu voind să fie liderul unui stat important, care să aibă o populaţie de peste 20 de milioane de locuitori. În acest scop, la 2 octombrie 1966, s-a dat publicităţii Decretul Consiliului de Stat care reglementa întreruperea de sarcini. Decretul era semnat de Chivu Stoica, care fiind preşedintele Consiliului de Stat, avea atribuţii de şef de stat, Ceauşescu fiind numai liderul Partidului Comunist. Acest decret avea să producă adevărate drame în familiile românilor. Întreruprea sarcinii era permisă doar în caz de boală sau mamelor care aveau deja patru copii. Erau însă numeroase cazurile femeilor cu trei copii, care mai aveau şi serviciu pentru a asigura un trai mai bun familiilor lor şi care nu îşi mai puteau permite încă un copil. Din acest motiv, foarte multe tinere mame recurgeau la avorturi făcute de persoane mai mult sau mai puţin calificate, de pe urma cărora aveau mult de suferit sau chiar îşi pierdeau viaţa. 


Au fost cazuri care au zguduit opinia publică şi în oraşul nostru. Un astfel de episod au trăit muncitoarele de la Fabrica de Ciorapi, care după ce au ieşit într-o dimineaţă de la schimbul de noapte, şi-au găsit o colegă aruncată pe o grămadă de pietriş, moartă în urma unei puternice hemoragii. Avortul îi fusese provocat de o bătrână, a cărei fiică a luat vina asupra ei pentru a-şi salva mama de anii grei de puşcărie. Au fost şi cazuri când medici cu reputaţie au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare pentru întreruperi ilegale de sarcină. O cunoştinţă, gestionară la un bar elegant din oraş, având o prietenă aflată la ananghie, s-a dus la directorul maternităţii să pună o vorbă bună pentru ea. Acesta era un excelent medic, foarte omenos, care îi servea pe toţi cei care îi solicitau ajutorul, ba chiar şi pe activiştii de partid care dădeau de asemenea necazuri. Din nefericire, în urma intervenţiei, femeia a făcut complicaţii şi a trebuit să fie internată. În momentul în care erau semnalate astfel de incidente, intervenea un ofiţer de la miliţie care se ocupa personal de anchetă, iar celei în cauză nu i se acorda asistenţă până nu îi denunţa pe toţi cei implicaţi. Aşa s-a întâmplat şi în această situaţie, în urma căreia apreciatul medic, gestionara de la bar şi victima au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Dacă s-ar face o statistică, s-ar constata că decretul a fost inutil, natalitatea începând să înregistreze scăderi la numai un an de la apariţie. 
Alte elemente care vesteau un viitor dictator se refereau la ţinuta studenţilor. Un ordin dat de Ministerul Învăţământului specifica necesitatea comportării demne şi civilizate în ţinută a tineretului studios şi trebuia să combată stridenţa vestimentaţiei sau aspectul neîngrijit al părului (purtarea pletelor). Actorul câmpinean Eusebiu Ştefănescu, angajat pe atunci la teatrul din Ploieşti, când venea să-şi viziteze tatăl domiciliat în cartierul Câmpiniţa, purta mereu la el un certificat eliberat de miliţie, în care se justifica faptul că poartă părul lung deoarece aşa îi cerea rolul în câte o producţie cinematografică. În acest context, scriitorul Eugen Barbu a declanşat un atac, publicând în ziarul „Scânteia” pamfletul „Lăţosul”. 
Miliţia intervenea şi la reuniunile de tineret, oprind dansurile de tip occidental, gen rock&roll sau twist. Tinerii mei prieteni câmpineni, fascinaţi de blugii pe care nu şi-i puteau procura, îşi comandau la croitorii locali pantaloni de doc împodobiţi cu ţinte, cu tivul foarte strâmt, aşa cum cerea moda occidentală. Era în zona noastră un miliţian, poreclit datorită staturii lui şi obezităţii minţii, „Inimă Lungă”, care atunci când întâlnea pe stradă tineri îmbrăcaţi cu astfel de blugi improvizaţi, îi lua la poliţie şi îi obliga să-şi scoată cracul pantalonului peste pantof. Dacă tivul era prea strâmt şi nu permitea această manevră, le sfâşia pantalonul până la genunchi. Miliţienii procedau la fel de dur cu tinerii care purtau barbă. Îi luau la miliţie şi îi confruntau cu poza din buletin, iar dacă acolo nu apăreau cu barbă (marea majoritate nu apăreau aşa), îi bărbiereau forţat şi îi amendau pentru ţinută necuviincioasă. Această prejudecată împotriva celor cu barbă avea să se păstreze până în zilele mineriadei.
Ar mai fi de amintit şi alte măsuri care nu prevesteau nimic bun. S-a interzis, spre exemplu, cântăreţelor care apăreau la tv să poartă fuste scurte; s-a îngreunat foarte mult procedura de divorţ, care dura ani de zile şi pentru care se percepea o taxă de timbru egală cu două salarii; s-a introdus un impozit pe celibat, plătit de tinerii trecuţi de 26 de ani, bărbaţi sau femei, care nu erau căsătoriţi. 
Acestea sunt doar câteva aspecte care ne arată că, încă de la început, Ceauşescu nu era un lider reformist. Prin măsurile represive adoptate de el se întrevedeau germenii viitorului regim stalinist pe care l-a introdus şi l-a menţinut în România până la căderea sa în 1989.
Alin CIUPALĂ

NO H8 - un proiect care vizează promovarea non-violenţei în liceele câmpinene

COMUNICAT DE PRESĂ

Asociația de tineret Together România organizează în municipiul Câmpina, în perioada 15 decembrie 2016 - 15 mai 2017, proiectul local “NO H8”. Proiectul are ca obiectiv principal formarea și dezvoltarea unor competențe și abilități în ceea ce privește ura (Hate Speech) sub toate formele ei, online și offline, din comunitatea locală.
Întregul proiect pune accent pe participarea tinerilor și implicarea activă a acestora la combaterea acestui fenomen. Proiectul este conceput în două etape distincte de implementare și anume: promovarea non-violenței în liceele locale prin realizarea unor activități non-formale cu elevii la clase și, realizarea a 4 seminarii care să vină în sprijinul tinerilor ca prin activități specifice educației non-formale, aceștia să identifice forme de violență și ura între tineri și să își dezvolte abilități pentru a le putea combate prin mijloace pașnice. Seminariile se vor desfășura la Centru de Tineret Zamolxes din incinta căminelor Petrol în perioada februarie - aprilie 2017 iar grupul țintă îl reprezintă elevii liceelor locale.
 Proiectul își propune să implice activ 100 de elevi, cu ajutorul cărora să diminueze considerabil numărul de incidente verbale sau fizice dintre tineri, să combată ura offline și online, să încurajeze inițiative și proiecte care să dezvolte pe plan personal și profesional tinerii, iar odată cu ei dezvoltarea comunității.


Asociația Together România este o organizație non-guvernamentală, non-profit și are statutul legal al unei asociații cu activități în domeniul artei, educației, culturii, protecției mediului, sportului și social pentru tineret.
Proiectul este finanțat de către Fundația Europeană pentru Tineret din cadrul Consiliului Europei. Această comunicare reflectă numai punctul de vedere al autorului, iar Comisia nu este responsabilă de utilizarea informațiilor conținute de această comunicare. Pentru mai multe detalii va stăm la dispoziție sau puteți vizita site-ul proiectului la adresa www.noforhate.wordpress.com