19 decembrie 2017

Scurtă decorticare a Rusiei cu istoricul câmpinean Armand Goşu

Armand Goșu este cercetător asociat la Berlin, la prestigiosul think tank Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik e.V.  (Consiliul de politică externă), în cadrul Robert Bosch Center for Central and Eastern Europe, Russia, and Central Asia. 
Născut la Câmpina, unde a urmat școala generală și liceul, Armand Goșu a absolvit ca șef de promoție Facultatea de Istorie a Universității din București. Are un doctorat în istoria politicii externe a Imperiului rus, susținut la Universitatea din Moscova (1998), și stagii de cercetare post-doctorale în mai multe țări. A lucrat ca cercetător la Institututul de istorie „N. Iorga” al Academiei Române, apoi director de programe la Institutul Român de Istorie Recentă, înființat de Fundația olandeză MATRA la București, și conferențiar la Universitatea din București, unde predă cursuri despre trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al Rusiei și al URSS. A lucrat la radio BBC (birourile din Moscova și București), a fost – pentru aproape un deceniu – redactor șef adjunct și redactor șef la revista 22, editată de Grupul pentru Dialog Social. 
Cea mai recentă carte, „Euro-falia. Turbulențe și involuții în fostul spațiu sovietic”, a fost publicată anul trecut de Editura Curtea Veche. A editat volume de studii și mai multe volume de documente, cel mai recent fiind „Istoria comunismului din România. Vol. III. Documente. Nicolae Ceaușescu (1972-1975)”. A scris peste o mie de articole din 1993 și până astăzi în presa din România și din străinătate despre Vecinătatea Estică, Rusia fiind în centrul preocupărilor sale.


- Ce v-a determinat/ împins către studiile ruse? De ce Rusia şi spatiul ex-sovietic, în condiţiile în care românii erau disperaţi după Occident după anul 1989, sătui până peste cap de Rusia sau URSS (cu excepţia lui Ion Iliescu, evident)?
- Şi eu doream să ajung tot în Occident. Deşi, specializarea mea era Imperiul otoman în epoca Tanzimatului, adică a modernizării în sens occidental. Învăţam turco-osmana de câţiva ani, iar colegii turcologi erau deja la Paris, la diferite cursuri la École des hautes études en sciences sociales. Eu eram cel mai mic din grup. Terminasem facultatea după Revoluţie. Iar la Institutul „N. Iorga”, unde intrasem prin concurs, eram deja 6 turcologi, dintre care 4 tineri, eu fiind cel mai tânăr, proaspăt angajaţi. Directorul adjunct, profesorul Paul Cernovodeanu, insista să lucrez cu el, să pregătim pentru tipar volumele din colecţia Hurmuzaki, serie nouă, documentele diplomatice britanice, din păcate nici până astăzi publicate. Însă, când tocmai eram angajat, se deschiseră arhivele din Moscova, iar presa internaţională era plină de dezvăluiri culese din documentele sovietice. Mii de istorici din întreaga lume au luat cu asalt Moscova, într-un iureş de nedescris. Directorul de la „N. Iorga”, profesorul Şerban Papacostea, ar fi vrut ca şi România să trimită măcar 50 de istorici, cum făcuse Ungaria. Numai că în România nu aveai nici măcar 5 istorici specializaţi în URSS, cunoscători de limba rusă. Aşa că el a încercat să reaşeze pe piaţa culturală românească, dar şi în istoriografia internaţională, şcoala istorică românească, şi să acopere câteva goluri stânjenitoare. Ministerele Educaţiei din România şi Rusia aveau acorduri de colaborare încheiate, prin care puteau trimite la studii tineri, între cele două ţări. Profesorul Papacostea avea o relaţie bună cu ministrul de atunci al Educaţiei, istoricul Liviu Maior, de la Cluj. Aşa că Şerban Papacostea a găsit trei istorici tineri din institut, printre care mă număram şi eu, pe care i-a trimis la Moscova, la studii de limbă rusă, mai întâi, în ideea că o să continue cu un master sau un doctorat acolo, pentru a-şi forma o competenţă pe istoria Rusiei şi a URSS. Doi trebuiau să se specializeze în istoria secolului al XX-lea, iar eu în secolele XVIII-XIX, istoria Imperiului Rus, cu accent pe istorie diplomatică, politica externă a Rusiei. Am ajuns la Moscova în 1995, viaţa însă era foarte scumpă, bursele mici, aşa că cei doi colegi au renunţat repede şi s-au întors în România. Mie îmi era tare ruşine să mă întorc, aşa că am căutat ceva de lucru, cât să pot supravieţui. Mai trimisesem câteva articole prin fax la Bucureşti care au fost publicate, dar fiind prost plătite o colaborare în presa românească nu era o soluţie. În schimb, graţie profesorului Dennis Deletant, care mă încurajase să mă specializez în istoria Rusiei, am fost invitat de BBC pentru o probă. M-a aşteptat în biroul BBC de la Bucureşti Oana Lungescu, care este astăzi purtător de cuvânt al secretarului general al NATO. Am avut o discuţie neaşteptat de destinsă, mai mult pe teme culturale, literatură, scriitori, vag despre politica internă din Rusia, m-a pus să citesc nişte texte la microfon. Asta a fost tot. Peste câteva săptămâni m-au chemat la nişte cursuri de pregătire, extrem de utile, de altfel, iar în septembrie mi-au dat reportofon, microfon, telefon mobil, nişte scrisori în plicuri închise pentru biroul din Moscova, Ambasada Britanică de acolo, pentru MAE rus, cu cererea de acreditare. Deci, graţie serviciului mondial al radio BBC, şi pe banii contribuabilului britanic, am putut să mă specializez în istoria Rusiei şi a URSS. Numai că, scriind comentarii politice la zi, pe politică internă şi externă, am fost treptat deturnat de la istoria secolelor XVIII-XIX, către evoluţiile politice curente. Aşa am ajuns la Ştiinţe Politice, mai târziu. Dar, de formaţie sunt istoric, aşa cum sunt mulţi, cei mai mulţi de fapt, specialişti pe Rusia, care activează în analiza de politică internă sau externă a spaţiului euro-asiatic. 
- A existat un moment anume când, după prăbuşirea URSS din 1991, istoria Rusiei putea lua o altă întosătură? Vă întreb aceasta deoarece eu nu cred că ruşii nu au organ pentru democraţie şi drepturile omului. Au existat atât de mulţi disidenţi, ziarişti democraţi care şi-au sacrificat viaţa la propriu pentru a spune adevarul, chiar şi politicieni şi totuşi rezultatele nu au fost grozave.
- Îmi amintesc că mergeam des în Duma de Stat, camera inferioară a parlamentului Rusiei, chiar şi la comisii, şi discutam despre asta cu ziariştii ruşi sau cu cei străini care lucrau în Moscova, oameni foarte solid pregătiţi, cu o excelentă expertiză pe Rusia. În 1995, dar mai ales în 1996 şi 1997, aproape toţi dintre noi credeam că Rusia poate fi o democraţie ca oricare alta din ţările Europei Centrale. În fond, nici democraţia poloneză sau cea românească interbelică n-au arătat foarte bine. E adevărat că în Rusia exerciţiul democratic se consumase cu mult timp înainte, între 1906-1917, şi fusese reluat de Gorbaciov, după Conferinţa a XIX-a a PCUS, din vara 1988. 
Ideea aceasta cu „organ pentru democraţie” nu-mi place. Nu ţine de genă, nu este o problemă de ADN, ţine de istoria complicată, adesea nefericită, a acestui popor. Eu cred, sau mai corect spus, sper, că vor redescoperi şi ei modelul liberalo-democratic şi vor renunţa la acest tip de autoritarism, care într-o perioadă a părut că funcţionează pe partea economică, le-a adus o relativă bunăstare, dar asta s-a petrecut graţie preţurilor ridicate la hidrocarburi. Însă, acest model autoritar, pe termen lung, îi condamnă la subdezvoltare şi periferizare, ţinându-i izolaţi de marile procese ale globalizării. 

„România nu are nici experţi, nici politicieni cu viziune”

- Care sunt relaţiie între Rusia şi România în momentul de faţă? Percepţia nespecialistului este că ele sunt mai degraba, în cel mai bun caz, îngheţate. Mai există dialog între Moscova şi Bucureşti?
- Foarte corectă percepţia d-voastră. Nu, nu mai există dialog, dar nu din cauza Bucureştiului. Sigur, are şi diplomaţia românească partea ei de vină. Nu suntem pe radarul Moscovei, pentru că noi am ales să nu fim. Ca să reintrăm ar trebui să semnalizăm acest lucru. Dar, oare chiar doreşte România să reintre pe radarul Rusiei? Ştim care sunt costurile acestei deschideri? Nu cred că ar trebui să ne grăbim. Poate că ar fi necesar să începem cu o analiză serioasă, costuri-beneficii, despre ce vrem noi de la relaţia cu Federaţia Rusă. Dar, o analiză seriosă, făcută de experţi, fără presiuni din partea politicienilor. Din păcate, politicianul român are adesea obiectivul să adune cât mai multe like-uri sub poze pe Facebook. Le-ar plăcea o poză la Moscova, cu Putin sau cu nu ştiu ce ministru rus… Din păcate, România nu are nici experţi, nici politicieni cu viziune, iar partenerii ei – de care securitatea României depinde – nu au multă încredere în discernământul Bucureştiului, aşa că e mai bine ca relaţia cu Rusia să fie subiect dezbătut public, iar aceste discuţii să conducă la un acord bipartizan, dreapta-stânga, dacă se poate. Important e că trebuie îndepărtată suspiciunea că cineva, oricine din politica de la Dâmboviţa, s-ar apuca să facă nu ştiu ce aranjamente oneroase cu liderul de la Kremlin. Ca să scoată relaţia cu Rusia din zona manipulării politicianiste, establishmentul de la Bucureşti ar trebui să poarte discuţii clare, extrem de transparente pe acest subiect, pentru ca nici înăuntrul României, nici printre partenerii ei externi să nu mai existe vreo suspiciune. 
- Avem vreo speranţă că Rusia îşi poate schimba comportamentul de prădător politic, cum a numit-o cineva? Vă pun această întrebare pentru că ştiu că urmăriţi aproape zilnic actualitatea rusească?
- Au fost şi perioade mai bune în istoria Rusiei. Acum se îndreaptă spre o criză care o poate costa destul de scump. De trei sute de ani, istoria Rusiei e compusă de cicluri, un fel de „flux-reflux”. Generaţia noastră a trăit „refluxul” dramatic al prăbuşirii URSS, în 1991, anii ’90, apoi creşterea şi „fluxul” legate de numele lui Putin, care culminează cu anexarea Crimeei, războiul din Donbass, campania din Siria. Sancţiunile şi mai ales preţul scăzut la hidrocarburi vor împinge Rusia pe toboganul crizei economice, sociale şi mai ales politice. Potenţialul politic al actualului lider de la Kremlin se epuizează. Se apropie – chiar dacă mai sunt câţiva ani – momentul transferului de putere. În Rusia, spre deosebire de alte ţări, nu există mecanisme funcţionale care să garanteze un transfer de putere paşnic. Multe astfel de tranziţii au fost însoţite de dramatice vărsări de sânge şi de profunde crize interne. Astăzi, aşa ceva ar putea genera veritabile dezastre geopolitice. Ar fi un coşmar planetar. 
În acelaşi timp, în perioadele de „reflux”, când Rusia devine vulnerabilă, ea este permeabilă la influenţe externe şi îşi modifică comportamentul agresiv. Cu alte cuvinte, Rusia e capabilă să joace în game diverse, când prădător, când actor raţional şi rezonabil al scenei internaţionale. 

„Visez să mă întorc la Câmpina”

- Şi o întrebare mai personală: ce (mai) înseamnă Câmpina pentru dvs.? Ce părere aveţi despre oraşul nostru şi evoluţia lui după 1989?
- E oraşul în care m-am născut, am copilărit, de unde am plecat la sfârşitul liceului şi unde visez să revin. Mai am rude acolo, am câţiva prieteni, pe care-i revăd rar, dar cu mare plăcere, însă cu care vorbesc aproape zilnic la telefon. Nu vin des în Câmpina, o dată, cel mult de două ori pe an. Dar o fac mereu cu mare plăcere. Una dintre bibliotecile mele este la Câmpina, am acolo undeva peste 3.000 de volume, carte de istorie în principal, multă presă rusească din anii ’90. Şi mă pregătesc să aduc în câţiva ani toată biblioteca de la Bucureşti, mai ales partea de istoria Uniunii Sovietice, evoluţiile din fostul spaţiu sovietic după 1992, sunt peste 5.000 de volume, o bună parte în limba rusă, probabil cea mai garnisită bibliotecă particulară de specialitate din România, din acest moment, pe subiectul Rusia şi URSS. Am păstrat nostalgia acestui oraş, rădăcinile mele sunt aici, familia mea e aici de multe generaţii, de câteva sute bune de ani, şi visez să mă întorc la Campina, sper eu cât mai repede. 
- Vă mulţumesc mult pentru amabilitate şi vă aşteptăm vineri, 22 decembrie, începând cu ora 18, la Casa de Cultură „Geo Bogza”, pentru cea de a doua ediţie a Conferinţelor LEMET.

Codruţ CONSTATINESCU
Berlin, 3 noiembrie 2017

Editorial. 77

„Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștea toți că s-au scăpat de mult bine și multă apărătură”. Așa descria cronicarul înmomîntarea lui Ștefan cel Mare. Această scenă se repetă, iată, după mai bine de cinci veacuri. Emoția colectivă la funeraliile Regelui Mihai vine, cred, din același sentiment că acest rege singur și vulnerabil era, prin legile neștiute ale Proniei, un formidabil bastion de apărare al ființei naționale și al fiecăruia dintre noi. Acum cu dispariția sa, mult bine și multă apărare ne vor lipsi pe mai departe. Straniu, prin moartea sa regele ne-a făcut să trăim cîteva zile în monarhie. Chiar și unor cîrcotași le-a plăcut. Parcă ne-am purtat cu toții altfel. Un har al nobleței s-a revărsat peste noi. 


V-ați întrebat cum ar fi putut arăta România după 77 de ani (!!!) de domnie neîntreruptă a Regelui Mihai? Regele a reprezentat un reper, tocmai pentru că era cu totul altfel decît imunda lume politică românească. Absolut altfel. Tocmai acesta a fost și secretul efectului absolut benefic al monarhiei străine care a reușit o minunată alchimie asupra firii românești, cînd a venit în istoria noastră. Regele este înmormîntat tocmai în ziua în care celebrăm 28 de ani de la izbucnirea revoluției la Timișoara. Și într-un context istoric în care jegul moral și abjecția vor iarăși să cuprindă țara. Este ca și cum, prin moarte, regele încearcă să ne apere din nou. Niciodată în acest ultim sfert de veac nu s-a vorbit mai mult la radioul și televiziunea de stat despre istoria adevărată a țării și despre ororile comunismului. Unii oameni simpli sînt nedumeriți de această schimbare, obișnuiți să li se livreze adevăruri gata mestecate de analiștii neamului, nu înțeleg această schimbare de macaz. Nu-mi fac iluzii, minunea va ține exact trei zile, în mai multe orașe protestele au continuat în aceste zile împotriva celor care au luat în arendă țara și țopăie pe cadavrul ei. Cîteva zile cenzura n-a mai fost posibilă în România și așa am putut auzi cele mai vehemente critici la adresa clasei politice la radio și televiziuni. Pentru prima oară s-a vorbit cu adevărat și pe larg despre cum  (nu) este predată istoria în cele „una” oră pe săptămînă în școala noastră. Despre necesitatea de modele, de eleganță, de noblețe. Sigur, au fost și mici rateuri (nu se găseau, de exemplu, 17 cai de aceeași culoare – alb sau negru probabil – care să acompanieze convoiul mortuar?), dar poate justificate; de unde să știe românii cum se înmormîntează un rege, cît de urît sună aplauzele în context, că nu se strigă sloganuri politice șamd? 
Am scris în anii aceia cînd forțoșii politicii de azi îl alungau pe Rege, că da, țara mai are un Rege, dar Regele nu mai are o țară. Căci valorile pe care dinastia a încercat să le insufle neamului – chiar și discutabilul Carol al II-lea, mare ctitor de cultură – au fost încet, încet șterse de istorie. Comunismul are această teribilă însușire de a scoate la suprafață tot ce e mai rău într-un om sau într-un popor. Ceea ce vedem azi este tocmai această lepră pe pielea țării. Ieșită la suprafață cu o mare poftă de a se lăbărța peste tot. Sîntem o țară desfigurată și un popor urît. În ambele sensuri ale cuvîntului: urît ca aspect și urît ca sentiment. Uitați-vă de pildă la gările Băneasa sau Curtea de Argeș, cu aspectul lor de jenantă ruinare. Regele era în suferință de multă vreme și era limpede că inevitabilul se va produce. Autoritățile care se dau azi cernite n-au făcut nimic pentru a da o bidinea de var pe cele două clădiri de patrimoniu, în buna tradiție a nesimțirii moldo-vlahe. Dacă ne vin musafiri acasă și ne găsesc cu casa nemăturată și rufele aruncate pe scaune ne rușinăm. Oare nu ne crapă obrazul de rușine că au venit atîtea capete încoronate ale Europei și ne lăfăim în această mizerie? Cu banii dați pe cine știe ce bîlciuri „tradiționale”, primăriile de care țin ce le două monumente le-ar fi putut da un aspect cel puțin decent. Dar noi ne urîm memoria. Dacă Regele ar fi domnit 77 de ani (!!!) așa ceva nu s-ar fi întîmplat. Ca un adevărat erou mitologic, Regele ne-a arătat într-o ultimă străfulgerare: uite, acesta e chipul vostru de taină, nu depinde decît de voi să-l scoateți la lumină! Ne-a lăsat cea mai grea povară: pe noi înșine. 
Sînt 27 de ani de cînd, la 1 decembrie 1990, aceiași oameni (da, sunt aceiași, chiar dacă au alte CNP-uri) care azi aclamă un car mortuar îl huiduiau, la Alba Iulia, pe Corneliu Coposu. Adică un alt reprezentant de frunte al acelei Românii diferită, construită pe alte temelii de valori și care a făcut Unirea. Dar istoria nu a lăsat-o să desăvîrșească și Unitatea, decimînd-o în închisorile comuniste. Da, se închide într-adevăr o epocă. Dar o epocă este – paradoxal – mai mult decît oamenii care au compus-o. Începe posteritatea Regelui Mihai I de România. Nimic nu ne împiedică să construim această posteritate pe măsura personalității excepționale a Majestății Sale. Comunismul l-a surghiunit de două sau de trei ori pe Regele nostru. Și iată că, plecînd dincolo, Regele Mihai se întoarce ca un învingător. Ca un adevărat Rege.
Christian CRĂCIUN

Vineri, 22 decembrie, vor fi comemoraţi eroii jandarmi căzuţi la Otopeni

Sucursala Câmpina a Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Ministerul Afacerilor Interne - Prahova 1993, împreună cu Inspectoratul de Jandarmi al Judeţului Prahova, cu sprijinul Şcolii de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” Câmpina şi al Centrului de Pregătire şi Perfecţionare a Cadrelor Jandarmi Montan Sinaia, organizează în ziua de vineri 22 decembrie 2017, începand cu ora 11.30, ceremonialul de comemorare a Eroilor Jandarmi căzuţi la datorie în Decembrie 1989 la Otopeni.
Activitatea se desfăşoară la Monumentul Eroilor Jandarmi din incinta fostei unităţi de jandarmi din municipiul Câmpina.

Parcurile din zona centrală a Câmpinei ar putea primi denumirea „Regele Mihai I”

Astăzi, 19 decembrie, pe ordinea de zi a ultimei şedinţe a Consiliului Local din acest an se află şi un proiect de hotărâre privind acordarea unei denumiri unice a parcurilor din zona centrală a oraşului, cunoscute de public drept „Milia” şi „la Soldat”. Iniţiatorii proiectului, consilierii liberali Florin Frăţilă, Adrian Dochia, Monica Clinciu şi Enache Dragomir au propus şi vor cere acordul de principiu al Consiliului Local pentru ca întreaga zonă să se numească „Regele Mihai I”.


Liberalii susţin că propunerea pentru denumirea parcului central vine şi în contextul în care oraşul nostru are deja un istoric şi o tradiţie în a-şi denumi bulevardele cu nume de rezonanţă ale regalităţii româneşti: „Redenumirea, dacă vreţi, a parcurilor din zonele Milia şi Soldat, este o dorinţă a noastră mai veche. Personal, nu m-am împăcat niciodată cu gândul că depersonalizarea locurilor publice a ajuns până la nivelul de a se confunda cu numele unei terase-bar ori a unui monument incomplet şi neîngrijit. Tocmai de aceea le-am propus colegilor să iniţiem acest proiect de hotărâre, care vine şi în contextul unei tradiţii locale de a denumi locurile publice cu nume de rezonanţă ale regalităţii române. Avem Bulevardul Carol I în imediata vecinătate a viitorului parc „Regele Mihai I” şi cred că puţină lume ştie că actualul Bulevard al Culturii s-a numit în trecut Bulevardul Elisabeta. Sigur că, după acordul de principiu al Consiliului Local, urmează avizul unei comisii speciale din cadrul Prefecturii Prahova, aviz favorabil în urma căruia ne vom întoarce cu un nou proiect în Consiliul Local, pentru o hotărâre definitivă. Până la primăvară sperăm să avem o nouă denumire a parcului din zona centrală, o denumire prin care vrem să onorăm memoria şi personalitatea ultimului rege al României” - a declarat Florin Frăţilă, unul dintre iniţiatorii proiectului.

Abandonată de bebeluș și grav bolnavă, Iulia Vîlcu a „reînviat“ în familia asistentului maternal Maria Manta

Avea șapte luni, se afla abandonată într-un centru de plasament și era o mână de carne „biciuită“ de probleme de sănătate. Viitorul era sumbru pentru Iulia Vîlcu. Nu știa ce este îmbrățișarea unui părinte. De existența ei nu se bucura și nu-i mulțumea lui Dumnezeu nimeni. Un suflet părăsit care nu putea nici măcar să plângă. Dar Dumnezeu a lucrat, de această dată, prin mâinile asistentului maternal Maria Manta (62 ani), din Câmpina, căreia i-a fost dată Iulia. 


Maria Manta s-a îndreptat către această meserie după ce-a rămas fără serviciu. Avea un băiat de crescut, care atunci avea zece ani, iar alternativa pe care-a văzut-o ca să scape de probleme a fost acest gen de asistență. Primul copil de care a avut grijă i-a fost luat după un an, când părinții biologici și-au adus aminte de el. „Am suferit mult după Marinică al nostru. Băiatul meu și noi am plâns mult după acest copil. Sper să-i fi fost și să-i fie bine în familia naturală“, ne-a mărturisit femeia. 

„Ea este surioara mea!“
La puțin timp a venit întâlnirea cu Iulia. „Avea șapte luni și 2,5 kilograme. În fișa medicală scria că are probleme simple. Când a văzut-o medicul de familie mi-a spus că situația e mai dificilă decât mi-a fost prezentată. Dar Teo, fiul meu, mi-a spus ferm: «mami, ea este surioara mea»! Și așa a rămas“, ne-a povestit Maria Manta. 
Dintr-un asistent maternal ce-și dorea o ocupație care să-i asigure un venit sigur lunar, femeia s-a transformat în mamă pentru Iulia, o mamă care luptă pe toate fronturile pentru a-și vedea copilul bine. A luat doctorii și spitalele la rând, s-a împrumutat de unde a putut și a mers din datorie în datorie, până în prezent, pentru a-și vedea fata bine. „A fost diagnosticată cu multe. Am dosare întregi cu fișe. Avea întârziere în dezvoltare, tetrapareză spastică, scolioză, mâinile au tendința de a se face «aripi de pui», are probleme și cu ochii... A avut și am avut, împreună, multe de pătimit“, ne-a spus Maria Manta.  


Până la doi ani, Iulia n-a mers, n-a vorbit. Momentul în care s-a ridicat și a pășit a fost primit cu multă bucurie, fiind o primă victorie a fetei în lupta cu problemele de sănătate. Au început să iasă și cuvintele. „Era sărbătoarea «Sfântului Gheorghe» și era lângă pat când am auzit-o spunând TA-TA. Iar, de atunci, și-a dat dat drumul și la vorbă“, ne-a povestit Maria Manta.
Au continuat însă și nesfârșitele și costisitoarele drumuri la spitale. Are, până acum, șapte operații. Toate au fost o punte de încercare pentru că au fost intervenții dificile. Dar au trecut…
Pentru Iulia, nu durerea fizică a fost cea mai cruntă, ci cea a pierderii, în urmă cu opt ani, a tatălui ei și, recent, cea a bunicului. Pentru că a pierdut suflete care au acceptat-o și-au iubit-o necondiționat. 

Pasiuni și rezultate
În ciuda handicapului fizic, luptătoarea noastră este un copil isteț, un copil care are pasiuni, care are visuri. A fost dată, la vârsta de opt ani, la o școală normală, iar din clasa a V-a și-a descoperit o primă pasiune: Limba Germană. Deși la început a privit-o ca pe-o încercare greoaie, cu ajutorul meditațiilor, a pregătirii intensive, Germana a devenit a doua limbă pe care o vorbește fluent. A mers la concursuri, la olimpiade, iar rezultate au fost printre cele mai bune. Și-ar fi dorit să urmeze liceul la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu“ Câmpina, acolo unde a învățat în anii de gimnaziu, dar matematica i-a pus bețe-n roate. Este acum elevă, în clasa a IX-a, la Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu“ din Breaza. Îi place școala, are note foarte bune, este ajutor de bază pentru profesoara de Informatică, dar îi este greu cu naveta. În primele săptămâni, mama ei mergea s-o ducă și s-o ia de la școală. „Iulia are și scolioză, nu poate ridica, trebuie să nu fie lovită, iar în înghesuială orice era posibil. Eu făceam patru drumuri: două dimineața, alte două când termina programul. Ea avea gratuitate, dar eu nu. Așa că ne-am grupat vreo trei părinți și am negociat cu un taximetrist să meargă să-i ia și să-i aducă de la școală, iar fiecare plătim câte 15 lei/ zilnic“, ne-a mai spus mama Iuliei. 


Poate că nu este o sumă mare, dar când ai o pensie de 1100 lei, din care pe jumătate ți-e pusă poprire pentru că de-a lungul timpului ai cheltuit averi prin spitale și la medici, iar datoriile acumulate sunt peste 20.000 lei, când cheltuielile casei se ridică la câteva sute de lei, orice ban contează. „Luna trecută am rămas cu 100 de lei din pensie, după ce mi-au fost oprite toate restanțele: poprire, impozite. Mai sunt cei 600 de lei pentru plasamentul Iuliei, 200 de lei alocația ei și când și când bursa socială. Îl am și pe băiatul meu la București și, recent, s-a ales și ales și el cu hepatita B. Dar în ciuda problemelor pe care le are și el, ne ajutăm cu 50, 100 lei, cum avem, cum putem“, ne-a declarat femeia. Ca să nu le vină facturile prea ridicate, în casă țin centrală pe 16-17 grade…
Iar Iulia mai are nevoie de multe: ședințe de recuperare la un bazin de înot, noi analize, încălțăminte specială etc.

A doua viață
În această familie, Iulia s-a născut a doua oară și aici a început, cu aliați de nădejde să înfrunte toate greutățile. Aici i s-a dat liber la a visa, la a-și dori. Nu poate să facă sport, dar este fan Dinamo. Îi place la nebunie Alina Eremia, iar acest lucru se vede din pereții tapetați cu postere ale artistei, cu revistele care o au pe copertă. Și-ar dori s-o cunoască, s-o îmbrățișeze, să-i spună că a savurat pe nerăsuflate lecturile recomandate de ea pe paginile de socializare, să cânte împreună piesele pe care le știe integral… Și-l așteaptă pe Moș cu un brad înalt, de peste doi metri, în care, conform tradiției familiei, ea să pună vârful. Iar sub brad și-ar dori un laptop, pentru că, în prezent, se chinuie cu un calculator pe care-l are de când era fratele ei adolescent. Dar cel mai mult ar bucura-o un bilet la unul dintre concertele Alinei Eremia. 


I-ar plăcea să mediteze copii la Germană, să se pregătească astfel și pentru ceea ce vrea să devină mai târziu – profesoară -, iar din banii obținuți să-i reînnoiască bucătaria mamei ei: „Își dorește cratițe noi, veselă nouă, dar mereu spune… «altă dată, nu-s o prioritate»“.  Și-ar dori să nu-și mai vadă mama suferind. „Ea este TOTUL pentru mine. Ea și Teo sunt familia mea! Ce dacă n-avem același sânge și același nume… Mama este omul care știu că este lângă mine, știu că este acolo când am nevoie de ea, când vreau să vorbesc cu ea. Este MAMA și este îngerul meu păzitor, dar aici, pe Pământ!“, ne-a mărturisit Iulia, încercând să-și ascundă emoțiile.

Cine vrea să se implice în acest caz, o poate face cu bani, alimente și cu tot ceea ce e prins în text. Iulia are nevoie de multe: de la ședințele de recuperare, încălțămintea specială, saltea specială până la micile visuri care i-ar face adolescența mai frumoasă.
Maria Manta este un OM care ne oferă o lecție de viață. A luptat și luptă pentru un copil care nu este al ei, în acte, dar pentru care are aceeași iubire ca pentru propriul fiu. Poate că este momentul să-i întoarcem, cu mica noastră măsură, răsplata pentru faptul c-a salvat un suflet, că l-a redat societății atât de frumos! 
În această poveste este nevoie de implicare noastră pe termen lung, nu doar de Sărbători. Cei care vor să le fie alături Iuliei Vîlcu și Mariei Manta, o pot face luând legătura cu Cristi Minculescu, coordonatorul Grupului „Pentru Tine!“, fie telefonic la 0726 279 537.

Text: Liliana Maxim Minculescu
Foto: Cristi Minculescu

Fotomodelul câmpinean Miruna Milu va reprezenta România la World Tourism Queen, în Shanghai

Fotomodelul câmpinean Miruna Andreea Milu (nicio legătură de rudenie cu fostul viceprimar al Câmpinei, Eduard Milu) este o tânără de 20 de ani (născută la Câmpina, la 19.02.1997), cu o frumusețe aparte, un fotomodel cu o carieră care, chiar dacă nu este departe de  începuturile sale, a început să strălucească promițător, semn că, într-adevăr, Miruna, fiică a meleagurilor acestea, este foarte bună în meseria pe care și-a ales-o și care i se potrivește ca o mănușă. De fapt, ea este mult mai cunoscută la București și la Brașov, decât la Câmpina, în primele două localități participând la numeroase evenimente importante ale modellingului național și internațional. Până la urmă, această situație este lesne de înțeles, având în vedere faptul că orășelul nostru este foarte rar gazda unor concursuri de frumusețe, iar cele desfășurate aici nu au decât anvergura unor modeste manifestări locale. La Câmpina, orașul în care s-a născut, Miruna revine de fiecare dată cu plăcere și cu emoție. Câștigătoare a unui loc fruntaș la un concurs național de fotomodele, organizat de o foarte cunoscută agenție de modelling din România, Miruna ne va reprezenta țara în China, în cadrul unui concurs internațional de faimă, în care se va alege World Tourism Queen – Regina frumuseții din turismul mondial. Originară din comuna Șotrile, unde trăiesc părinții săi, Miruna revine cu bucurie în fiecare luna, o dată sau de două ori, la casa părintească, în funcție de cum îi permit angajamentele și contractele de modelling și de publicitate. Nu este prima fiică a acestei comune care ajunge să facă o carieră frumoasă în modelling, dacă ne gândim că din aceeași localitate se trage și cunoscuta actriță Monica Davidescu, o altă fostă frumusețe a modellingului românesc, care a ales până la urmă să slujească artele teatrale și cinematografice.



„În viitor, vreau să am propria mea afacere în modelling”
După ce a urmat Liceul Tehnologic Energetic din Câmpina, Miruna a dat la Facultatea de Zootehnie din cadrul Institutului Agronomic București, pentru că, de mic copil, îi plăceau foarte mult animalele pământului și păsările cerului. După doi ani, timp în care începuse să fie o prezență activă pe catwalk, Miruna renunță la zootehnie, fiindcă nu-i plăcea această facultate care îi ocupa și foarte mult timp, împiedicând-o să de dedice modellingului, marea sa dragoste profesională. Astfel, câmpineanca noastră ajunge să se înscrie la Facultatea de turism din cadrul Universității „Dimitrie Cantemir” din București, unde este, în prezent, studentă în primul an. „Nu mi-a plăcut zootehnia, nu se potrivea cu ceea ce mă hotărâsem să fac în viață. În plus, nu aveam timp și nu puteam să împac facultatea cu modellingul. Acum sunt în primul an la Turism, la „Dimitrie Cantemir”, și am timp și pentru carte și pentru prezentările de modă. Tocmai ca să am timp pentru ambele activități, deși am un iubit cu care mă înțeleg foarte bine, și care mă susține financiar, nu am de gând să mă căsătoresc prea curând. În viitor, când situația mea financiară îmi va permite, mi-ar plăcea să îmi deschid propria afacere în modelling. Îmi place să călătoresc, chiar ador asta, să vizitez țări străine, lucru care chiar mi se întâmplă, fiindcă în modelling ești angajată în multe evenimente de profil, atât în țară, cât și în străinătate. Îmi place să dansez, un alt hobby al meu, ceea ce o să și fac în cadrul probei de talente, la concursul internațional World Tourism Queen, la care voi participa la începutul lunii ianuarie 2018, unde sper să reprezint cât mai bine România.  În general, îmi place să fac sport”, ne mărturisește Miruna. 
Actrița pe care interlocutoarea noastră  o apreciază cel mai mult este Angelina Jolie, iar dintre filme, îl preferă pe cel în care Angelina, actrița sa de suflet, interpretează rolul unui fotomodel celebru, Gia, nume care reprezintă și titlul filmului. Gia este un film inspirat din viața supermodelului de origine americană Gia Marie Carangi. A fost lansat în 1998 și s-a bucurat de aprecieri pozitive din partea criticilor de film. Dintre actorii români, preferatul Mirunei este Marcel Iureș, un important actor de compoziție, al cărui ultim film, „Octav”, a impresionat mulți cinefili din România.  


Începuturile carierei
În timpul liceului, pe când avea 16 ani, Miruna a fost la primele castinguri organizate de mai multe agenții de modelling bucureștene care au venit la Câmpina să găsească noi fotomodele. I s-a spus că era cam grasă, avea atunci 16 ani și 60 de kilograme la o înălțime de 1,75 metri. De asemenea, că nu are nici înălțimea dorită de selecționeri. „La primele selecții desfășurate la Casa de Cultură și la Casa Tineretului nu am fost aleasă. De fapt, nimeni din Câmpina nu a fost selecționat atunci. M-am întristat foarte tare și m-am pus pe slăbit, până când am obținut un trup de care să nu mă rușinez. Acum am o greutate de 54 de kilograme. Când am concurs sau vreo prezentare de modă, mă străduiesc să ajung la 50 de kilograme. Este greutatea în care am observat că mă simt cel mai bine pe catwalk, pe podiumul de prezentare. Până la urmă am reușit să fiu selecționată de către cei de la MRA din București. Am venit apoi la București unde am participat la diferite ședințe foto, pentru prezentări de modă, cataloage de prezentare, pictoriale fashion și glamour, lenjerie intimă. În prezent, am un contract de colaborare cu o cunoscută agenție de modelling din Brașov. Am avut roluri și în diferite clipuri muzicale. Am pozat pentru mulți designeri români. În meseria de fotomodel nu cred că este cea mai importantă frumusețea exterioară. Chiar dacă sună ca un clișeu, cred că frumusețea interioară este cea care trebuie să te definească. Frumusețea fizică este trecătoare, așa că nu te poate defini toată viața”. 


Romanian InfoFashion 2017
În septembrie 2017, Miruna a participat la concursul organizat de firma de modelling InfoFashion din București. Este un concurs anual denumit Romanian Info Fashion, desfășurat, de regulă, la Sinaia, dar în acest an la Bușteni, și la care au participat reprezentante din fiecare județ al României. Este un eveniment tradițional la care primele cinci câștigătoare obțin diferite titluri de Miss (Miss Supranational, Miss Globe, Miss Tourism  etc), care le permit să reprezinte România la respectivele concursuri internaționale de frumusețe.  Nu vorbim aici de Miss România care participă la Miss Univers, cel mai important concurs internațional de frumusețe, pentru care selecția participantelor se face după alte proceduri, mult mai riguroase și mai selective. La Bușteni, câmpineanca noastră a ocupat un loc de frunte și titlul Miss Tourism, care a propulsat-o să reprezinte România la concursul internațional World Tourism Queen ce va avea loc în China, în luna ianuarie, și se va desfășura pe o perioadă de trei săptămâni. 

World Tourism Queen 2017
Evenimentul se va ține la Shanghai. Pe parcursul concursului, participantele vor îmbrăca articole de îmbrăcăminte de la diverși sponsori. Ele vor poza pentru acești sponsori și pentru a le populariza creațiile vestimentare. În fiecare zi, concurentele vor avea shooting-uri foto pentru cei mai buni designeri chinezi, trebuind să realizeze, de asemenea, multe coregrafii pentru diverse prezentări de modă. În finala concursului, participantele vor îmbrăca mai multe ținute, toate de la designeri din țara proprie.   

Cum să câștigi un titlu de Miss 
Miruna ne asigură că nu trebuie să fii doar frumoasă ca să câștigi un concurs de Miss. Sunt și alte calități importante și determinante în obținerea succesului. „Ca să ajungi Miss trebuie să fii frumoasă, dar să ai și alte calități, cum ar fi: atitudinea, inteligența, gândirea pozitivă, caracterul, carisma, mentalitatea de învingător, talentul de a cuceri publicul. Este un pachet, dacă pot spune așa. Degeaba ai frumusețe fizică, dacă nu le ai și pe celelalte. Nu îți ajută doar frumusețea într-un concurs de Miss. Trebuie să fii cât mai naturală, fiindcă nu se primesc fete operate, tatuate, siliconate etc. Mă bucur că reprezint România la un nivel atât de înalt și sper să o reprezint cât mai bine. Mi-aș dori foarte mult să mă voteze câmpinenii. În perioada concursului va exista o aplicație, nu știu exact, unde lumea mă poate vota. Concursul se va transmite live pe Facebook și pe internet, deci nu va fi preluat de vreo televiziune de la noi. Cine va dori să mă voteze este rugat să intre pe pagina mea de Facebook, Miruna Andreea, fiindcă acolo voi posta mereu tot ce trebuie să știe despre acest concurs cei care vor vrea să îl urmărească și să mă voteze. Voturile vor fi gratuite. În cele trei săptămâni, cât va ține concursul, cred că se va vota continuu. Câmpinenilor și tuturor românilor le doresc Sărbători Fericite, pline de căldură și liniște sufletească”, ne mai spune Miruna, o tânără fermecătoare, de o frumusețe naturală, care fără a avea clasicele dimensiuni 90 – 60 – 90, pe care și le-ar dori orice fotomodel, radiază în jurul ei o feminitate inefabilă.
Adrian Brad

Institutorul Scripcă, un dascăl model al Câmpinei la începutul secolului trecut

O fişă bio-bibliografică: Anastasie Scripcă
1869, aprilie, 27. Se naşte la Pomârla (Dorohoi) Anastasie Scripcă. Tatăl - Constantin Iacob Scripcă, mama - Ilinca Scripcă. 
În satul Pomârla lua fiinţă, în anul 1838,  prima şcoală sătească cu internat, privată, ce a funcţionat într-o casă pusă la dispoziţie de boierul filantrop Anastasie Başotă (1798 – 1869). Şcoala era destinată exclusiv fiilor de ţărani români creştin-ortodocşi, fără posibilităţi, aflaţi pe moşia acestuia. La moartea sa, boierul lasă prin testament jumătate din avere pentru înfiinţarea şi întreţinerea la Pomârla a unui liceu - institut academic - care să-i poarte numele, precum şi „la toţi copiii botezaţi de mine (…) câte una sută galbeni, ce nu li se va da decât după ce vor fi îndeplinit studiile în şcoala mea”. 
În timp, institutul înfiinţat abia în 1879 avea să dea un număr mare de absolvenţi, mulţi dintre ei devenind mari personalităţi ale culturii româneşti, între aceştia numărându-se şi Anastasie Scripcă. 
În lucrarea „Dorohoi, capitala Ţării de Sus, în presa vremii. 1874 - 2006” (Ed. Production, 2007), autor Ion I. Oprea, jurnalist şi cercetător al presei româneşti, găsim o referire la un text semnat Laur Gârbu, director al Liceului „A. Başotă” între anii 1931 – 1934. Într-un articol cu titlul „Suflet din sufletul lui A. Başotă”, acesta consemna: „Cuvântul donatorului a fost împlinit cu recunoştinţă de Anastasie Scripcă, donatorul bibliotecii populare ce-i poartă numele, pusă la dispoziţia institutului Başotesc”. 
În lucrarea amintită, I. Oprea evocă figurile celor doi Anastasie, împletind propriile consideraţii cu cele ale profesorului Gârbu: „Dacă A. Başotă a pus şcoala sa în serviciul ţărănimii (…) A. Scripcă l-a urmat cu fidelitate, a oferit liceului peste 6000 de volume (…), biblioteca fiind cea mai importantă anexă a institutului başotesc. Soarta ducându-l la Câmpina, a făcut acolo ceea ce făcuse mentorul său la Pomârla: «o şcoală de adulţi, o şcoală industrială de ucenici şi o şcoală practică de comerţ, unde munca învăţătorului era urmată de stăruinţa muncitorilor români care ziua munceau la sonde, prost plătiţi, iar seara la lumina lămpii se adunau să se instruiască pentru a lua mai târziu locurile străinilor bine plătiţi»”. 
Anastasie Scripcă intră în învăţământ la 1 mai 1892. Director al Şcolii nr. 1 de Băieţi din Câmpina între 1905 – 1906 şi 1919 – 1934, când la 1 iulie se pensionează.


Între 1905 –  1906, Anastasie Scripcă întocmeşte (rămasă în manuscris) prima monografie cu caracter local (a unei instituţii locale): „Monografia – istoricul Şcolii Primare de Băieţi”. Originalul manuscrisului este trimis de autor la Expoziţia Jubiliară din 1906, o copie a sa, pierdută în timpul ocupaţiei din primul război mondial, existând până atunci în arhiva şcolii. O mărturisire ulterioară a institutorului confirmă existenţa sa: „În anul şcolar 1905 – 1906 am făcut «Monografia şcoalei» pentru expoziţia jubiliară din 1906. Manuscrisul trebuie să se găseasă în arhiva acelei expoziţii. Ciorna sub formă [de] dosar voluminos s-a distrus de către colegul rămas la Câmpina [la] ocupaţia germană (...) internat de aproape trei ani la Ospiciul Pantelimon. Pentru monografie [am folosit] notiţe din Dicţionarul Geografic, din spusele la un bătrân avocat fost primar Al. Carcalechi, de la un fost ţârcovnic (N. Popescu […]), cum şi dydosarele (sic!) de la 1864 încoace, dosare răvăşite şi dispărute în timpul ocupaţiei 1916 – 1918, luate cu căruţa de menţionatul coleg la locuinţa lui”. 
În 1919 este ales preşedinte al Cooperativei «Munca». 
Refugiat în Moldova, în timpul primului război mondial, funcţionează aici în cadrul „Servicului spitalelor militare nr. 157 şi 158” la „Cenzura Militară Poştală” şi ca profesor în cadrul Şcolii Normale Mixte din Botoşani. Înfiinţează în 1907, în cadrul Şcolii Primare de Băieţi nr. 1, Şcoala primară de adulţi, Şcoala industrială de ucenici şi Şcoala practică de comerţ (comercială) – al căror director este totodată. Face parte din iniţiatorii ridicării bustului pictorului Nicolae Grigorescu şi monumentului Aurel Vlaicu şi este iniţiatorul ridicării unui bust Anastasie Başotă (primul şi al treilea au fost realizate de Tudor Gheorghe la Câmpina). 
Răsplătindu-i-se întreaga activitate, institutorul Scripcă a primit şapte medalii şi decoraţii: medalia jubiliară 1906; răsplata muncii pentru învăţământ, clasa a II-a şi clasa I; meritul comercial şi industrial clasa I; Crucea Meritului Sanitar, clasa I; Crucea Comemorativă a Războiului, 1916 – 1918; Coroana României în gradele de Cavaler şi de Ofiţer; Steaua României. 
A întemeiat în 1906 prima Bibliotecă locală: „Dr. C.I. Istrati”; Ateneul Popular „B. P. Hasdeu” în 1909; Universitatea Populară în 1913 şi Muzeul Istoric şi Industrial – primul muzeu local. A iniţiat constituirea fondului „Institutoarea Maria Anastasie Scripcă” pentru Crucea Roşie şi Biblioteca Populară (sumă totală 110.000 lei). Face parte, în calitate de casier, din Comitetul local pentru ridicarea unui monument Aurel Vlaicu la Băneşti. Tipăreşte articole (parte texte cu subiecte locale) în „Gazeta Câmpinei”, „Foaia”, „Liga Deşteptarea”. 
Pentru „activitatea culturală şi cetăţenească”, locuitorii din Câmpina şi chiar din împrejurimi au adunat un fond de 725.000 lei cu scopul de a-i „ridica o căsuţă”. 
Moare în 1944, august, 4 (ora 11.00), în vârstă de 75 de ani, în locuinţa sa din strada Băicoianu nr. 13. Este înmormântat local în cimitirul central. Ulterior, meşterul popular Nicolae Goage aşează aici, în memoria sa şi a soţiei, Maria Scripcă, o troiţă din lemn sculptat existentă şi astăzi. 
Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date. Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă” (vol. II), lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).



Un text apărut în 1930 în revista orădeană „Cele trei Crişuri” (an. XI, ianuarie - februarie 1930), descoperit în Biblioteca Digitală a BCU Cluj, vine să întărească cele prezentate mai sus şi să confirme calitatea umană a celui care a fost, la începutul secolului XX, unul din dascălii cei mai de seamă ai Câmpinei.

„Un mare efort cultural
Câmpina, judeţul Prahova
Orăşelul Câmpina situat pe valea Prahovei, la 90 k. de Bucureşti, în decursul numai a 40 ani, de la 1890 şi până astăzi [1930 - n.r.], poate fi luat ca un exemplu pentru multe ţinuturi ale României în ce priveşte progresul considerabil făcut într-un timp atât de scurt.
Cu o populaţiune aproape de 4000 de suflete în 1890 el a ajuns astăzi la o populaţiune de 14.000 locuitori, graţie bogăţiilor naturale de petrol şi a societăţilor petrolifere care au venit cu capitaluri imense.
De unde în 1890 mişcarea culturală se învârtea în jurul a două şcoale primare, una de băeţi şi una de fete, astăzi ca instituţiuni de Stat, Câmpina are şase şcoli primare şi două grădini de copii frecventate de 400 de copii, o şcoală de maiştri sondori cu 300 de elevi, o şcoală inferioară de meserii cu 75 elevi, o şcoală industrială şi comercială care împreună cu o şcoală de adulţi are peste 300 de elevi, o şcoală profesională cu internat, un liceu cu 8 clase cu 350 de elevi, o şcoală secundară de fete cu 220 eleve, ajungând astfel în total populaţiunea şcolară la peste 2000 elevi şi eleve.
Dar ceea ce este mai interesant în acest orăşel, sunt instituţiunile extra şcolare, adică pornite din iniţiativă particulară şi întreţinute din fonduri particulare. 
Astfel, în vara anului 1906, D-l Anastasie Scripcă a înfiinţat biblioteca populară cu numele Dr. C. Istrati, care a contribuit cu foarte multe cărţi, bibliotecă ataşată pe lângă şcoala No.1 de băeţi, la care întemeietorul ei este director şi astăzi; primele procese verbale ale acestei biblioteci sunt semnate de B.P. Hajdeu, iar de la moartea lui [din] 1907, preşedintele comitetului ei este jurist-consultul G. Dumitrescu, directorul societăţii petrolifere Steaua Română; în prezent, biblioteca dispune de 6000 de volume şi e subvenţionată de societăţile «Steaua Română» şi «Astra Română». Ea este sub controlul direcţiunii bibliotecilor de pe lângă ministerul Muncei şi a direcţiunei învăţământului munitoresc. Lunar, biblioteca primeşte cărţi în valoare de 500 lei de la d-l Ştefan Ionescu, preşedintele Ateneului popular din localitate; această bibliotecă este persoană juridică şi are un fond inalienabil de 80.000 donat de către Maria Anastasia Scripcă, care a mai donat şi fondul inalienabil de 50.000 lei filialei «Crucei Roşii» din Câmpina, avându-şi sediul tot la şcoala No.1 de băeţi Câmpina. Din această bibliotecă se împrumută circa 300 de volume săptămânal, la diferiţi şcolari, ucenici, meseriaşi şi la marele public.
În toamna anului 1907, tot d-l Anastasie Scripcă a înfiinţat cursurile serale, pentru şcoala primară de adulţi (63 elevi), şcoala industrială de ucenici (281 elevi) şi şcoala practică de comerţ (102 elevi), care şcoale funcţionează regulat de la războiu încoace şi care se ţine de ministerul muncei. Miile de absolvenţi au devenit maiştri sondori, maiştri de ateliere şi comercianţi pricepuţi, contribuindu-se astfel la naţionalizarea industriei şi comerţului prin înlocuirea străinilor. S-a primit ajutorul multor oameni de inimă ca: marele Haret, Dr. C. Istrati, Alexandru Radovici, precum şi D-nii: A. Muller, I. Simionescu, C. Meisner, Spiridon Popescu etc. precum şi societăţile sus menţionate.
În iarna anului 1909 tot D-l Scripcă Anastasie a pus bazele Ateneului popular B.P. Hajdeu din Câmpina, sub preşedenţia D-lui G. Dumitrescu.
Ateneul e astăzi persoană juridică şi are de preşedinte pe medicul veterinar Ştefan Ionescu; are şi o bibliotecă. Printre conferenţiari s-a remarcat la început Dr. C. Istrati, G. Becescu Silvan şi preşedintele; iar după războiu, afară de profesorii universitari din Cluj, D-nii: N. Iorga, I. Simionescu, Alice Voinescu etc.
Mai există în Câmpina o societate de apărare naţională (Batalionul micilor dorobanţi din 1906, astăzi deveniţi cercetaşi, familia luptătorilor din 1913, pentru ajutorarea familiilor mobilizaţilor şi asociaţia pentru Aviaţie în scopul cumpărării unui avion de războiu). Casierul acestei societăţi este d-l Anastasie Scripcă, care a reuşit să mai adune un fond de 20.000 lei pentru ridicarea unui monument neuitatului aviator Aurel Vlaicu, căzut mort din zborul său, la Băneşti, lângă Câmpina.
Pentru realizarea acestei frumoase activităţi culturale extra şcolare, câmpinenii s-au arătat cu o recunoştinţă demnă de lăudat faţă de inimosul iniţiator, dl. A.  Scripcă, prin aceea că, constituiţi într-un comitet destul de numeros, în frunte cu d-l avocat G. Dumitrescu, să se strângă prin subscripţie publică fondurile necesare unei locuinţe a inimosului Anastasie Scripcă, pentru ca astfel să-l ţină legat de oraşul Câmpina, în folosul căruia a muncit cu atâta desinteresare. Pentru clădirea acestei locuinţe, denumită «Căsuţa de onoare», s-a strâns până la prezent suma de 725.000 de lei. 
Constantând toate acestea, or[i]ce bun român trebu[i]e să tresalte de bucurie, că se mai găsesc suflete atât de calde pentru înfăptuirea binelui public, felicitând pe toţi câmpinenii care muncesc pe această cale şi în special pe d-l Anastasie Scripcă. 
Prof. Bogdan Ionescu"

Expoziția din Franța a pictorului câmpinean Valentin Bălan a fost un mare succes

Așa cum ne informam cititorii la timpul potrivit, în prima jumătate a lunii decembrie a acestui an (perioada 2-16 decembrie 2017), a avut loc în orașul Pithiviers din centrul Franței (regiunea Beauce et Gatinais) o expoziție de laviuri (desene cu tuș diluat) semnate de pictorul câmpinean Valentin Bălan, în care erau imortalizate bisericile medievale construite în stil romanic în regiunea Beauce et Gatinais.  


Cu acest prilej a avut loc și lansarea albumului de artă „Bisericile din regiunea Beauce și Gatinais”, cu texte explicative și desene reprezentând aceleași laviuri ale bisericilor menționate mai devreme văzute prin ochii artistici ai concetățeanului nostru. La expoziție a participat oaspeți de seamă: Jean Anguera (membru al Academiei Franceze), precum și Jacques Raunet și Mark Brendel (membri ai asociației organizatoare a evenimentului: Connaissance et Sauvegarde du Patrimoine).Laviurile lui Valentin Bălan au decorat, de asemenea, 7 cărți componente ale unui tratat de specialitate privind studiul bisericilor romane din regiunea Beauce et Gatinais. Atât criticii de artă sosiți la manifestare, cât și auditoriul numeros care a călcat pragul clădirii în care se desfășura evenimentul au fost plăcut surprinși de valoarea lucrărilor expuse. 
Adrian BRAD

Clubul Sportiv Câmpina, la serbarea de final de an

La finele săptămânii trecute, în Sala de sport a Colegiului Național ”Nicolae Grigorescu” din Câmpina s-a desfășurat serbarea de sfârșit de an, menită a încununa întreaga activitate a tinerilor și foarte tinerilor sportivi legitimați la Clubul Sportiv Câmpina, clubul fanion al municipiului nostru. Au participat reprezentanți ai Consiliului Local (Florin Frățilă – președintele Comisiei de cultură, sport și tineret din legislativul municipal, precum și consilierul municipal Adrian Dochia), dar și conducători ai unor importante direcții din cadrul Primăriei Câmpina (Iulian Anton – șeful Direcției Juridic și Cristi Birligiu – șef interimar al Direcției Economice). Bineînțeles, de la serbare nu putea să lipsească Adrian Stoican, directorul clubului. Au participat, de asemenea, mai mulți antrenori ai clubului. 


Au fost prezenți aproape toți cei 145 de copii și elevi legitimați la CSC, care iată, în numai doi ani de activitate, a reușit să mobilizeze un număr însemnat de copii să meargă pe calea sănătoasă a sportului și educației fizice, atât de benefice organismului uman, atât pe plan fizic, cât și pe cel psihic. 


Clubul are trei secții funcționale. Secția de fotbal, cea mai veche, are doi antrenori: Roberto Opatchi și Daniel Popescu, legitimați la această secție fiind 85 de băieți. A doua secție o reprezintă cea de baschet -  fete și băieți, cu 30 de elevi legitimați, antrenoare fiind Cristina Potgieter. În fine, secția de natație are tot 30 de copii legitimați, îndrumați și coordonați de antrenorii Adrian Stoican și Raluca Zahiu. 


A fost primul eveniment de acest fel organizat de conducerea CSC, primul, dar nu și singurul, fiindcă astfel de evenimente se vor organiza și în alți ani. La început a avut loc un meci de fotbal demonstrativ arbitrat de antrenorul Roberto Opatchi, între două echipe formate din cei mai mici fotbaliști (grupa de vârstă 8-10 ani, dar au jucat și copii de 5 ani). A urmat apoi rândul celor mai mici baschetbaliști și baschetbaliste ale clubului, care au oferit câteva exerciții demonstrative: dribling individual printre jaloane și aruncarea mingii de baschet la panou din căciulă. 
A fost o atmosferă plăcută, de sărbătoare, în care țipetele copiilor aveau o fericire aparte; nu ca aceea pe care o eliberează cei mici în fața calculatorului, atunci când câștigă un joc de strategie, în timp ce pierd pierd ore prețioase din joaca în care trupurile lor în continuă dezvoltare s-ar putea tonifia - în mijlocul naturii sau prin practicarea sportului aducător de sănătate fizică. 
Adrian BRAD 

Centrul Medical SanConfind – elogiat de tour-operatorii ruși

(P) Recent, Centrul Medical SanConfind din Poiana Câmpina, care va fi, la finalul tuturor amenajărilor sale, cel mai mare spital privat prahovean, a fost vizitat de 18 jurnaliști și agenți de turism, reprezentând importante reviste de specialitate și unul dintre cei mai cunoscuți tour-operatori din Federația Rusă: Kalinka Travel din Sankt-Petersburg. Toți oaspeții ruși au fost plăcut impresionați de infrastructura spitalului și de dotările sale de excepție în echipamente medicale de ultimă generație, dar în special de Baza de Tratament și de cele două resurse naturale binefăcătoare folosite în această secție: apa sărată a unui vechi izvor de la marginea comunei și nămolul sapropelic de Techirghiol. 

„Criteriul primei zăpezi”
Baza de Tratament Balneologic, Fiziokinetoterapeutic și de Recuperare Medicală este prima structură funcțională a unității și reprezintă unul dintre punctele sale forte. Prin Baza de Tratament, dar și prin celelalte structuri ale spitalului, Centrul Medical SanConfind promovează cu succes turismul medical. Vizita specialiștilor din domeniul turismului rus a avut loc în cadrul unui eveniment de promovare a turismului românesc organizat de Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului Prahova, al cărei președinte, Adrian Voican, este un neobosit promotor al frumuseților naturale și al atracțiilor turistice prahovene în țară și în întreaga lume. 


Evenimentul organizat de APDT Prahova, la care a participat și SanConfind (unul dintre membrii importanți ai acestei asociații de turism), a avut loc la Sinaia, în perioada 11 – 14 decembrie 2017, fiind structurat pe mai multe manifestări: infotripuri, conferințe conexe, Bursa de turism, ”Gala premiilor turismului prahovean”, vizite la diferite obiective turistice din stațiunile montane de pe Valea Prahovei (domenii schiabile). ”Criteriul primei zăpezi” este denumirea cu totul specială a acestui eveniment finanțat de Ministerul Turismului, precum și de alți sponsori generoși, eveniment care a devenit deja tradiție, el desfășurându-se cu succes în fiecare an în orașul-gazdă, cea mai importantă stațiune turistică a județului Prahova. Ca și precedentele ediții, cea din acest an s-a bucurat de o participare deosebită, cu 81 de jurnaliști și agenți de turism din țară și din străinătate (Republica Moldova și Federația Rusă). SanConfind, un pionier al turismului medical, cu o notorietate în creștere vizibilă, a fost considerat un punct de atracție deosebit, drept pentru care a primit vizita oaspeților ruși amintiți mai devreme. 

Baza de Tratament SanConfind
După ce au asistat cu interes la o prezentare a turismului balnear și a turismului medical din județul Prahova, oaspeții au fost invitați să facă un tur al spitalului, cu vizitarea tuturor secțiilor din SanConfind. Specialiștii din turismul rus s-au declarat cuceriți în întregime de Baza de Tratament și Recuperare Medicală, care reprezintă unul din punctele forte ale Spitalului SanConfind, prin care unitatea promovează cu succes turismul medical.  Baza de Tratament, una dintre cele mai moderne clinici de recuperare din România, folosește o apă minerală foarte sărată, printre cele mai sărate din țară, cu o mineralizare totală de 321 g/l, captată de la un izvor vechi de sute de ani. Atracția sectorului Balneo o reprezintă cele trei bazine mari cu apă sărată încălzită la 31-33 de grade Celsius, recirculată și filtrată continuu pentru a fi mereu curată: două pentru adulți, ambele cu adâncimea de 1,2 m, și unul pentru copii, adânc de 0,5 m. 


La SanConfind se folosește nămol sapropelic adus din Lacul Techirghiol, cunoscut din antichitate pentru calitățile sale vindecătoare care îl situează pe primele locuri în Europa. Nămolul sapropelic este transportat și depozitat în condiții și instalaţii speciale pentru a-și păstra proprietățile terapeutice. Acest nămol are o consistenţă păstoasă, este bogat în coloizi minerali şi organici, cu mare capacitate hidro- şi termopexică. Fără nicio exagerare, putem spune că acest nămol are calităţi ce îl situează pe primele locuri în Europa din punct de vedere al eficacităţii terapeutice, acţionând atât prin factorii săi fizici, cât şi prin componentele sale chimice, aşa cum au demonstrat studiile de absorbţie cu radioizotopi. Pentru tratamentele aplicate pacienților, SanConfind folosește acest nămol depozitat în instalaţii speciale (fără contact cu aerul, malaxat continuu şi filtrat). Există într-adevăr mai multe procedee, mai multe feluri de împachetări cu nămol. Se fac băi de nămol în căzi cu apă sărată încălzită, la care se adaugă 10-12 kg de nămol. 


Concentraţia de nămol se poate modifica, funcţie de prescripţia medicului balneolog. Împachetările cu nămol sunt benefice în vindecarea sau ameliorarea unor maladii precum: boli degenerative reumatismale, reumatism inflamator abarticular, sechele posttraumatice, boli ginecologice, procese inflamatorii locale. Băile cu nămol sunt decontractante, antiinflamatorii, miorelaxante. Ele măresc flexibilitatea articulaţiilor. Sunt indicate, de asemenea, pentru: postartroplastii, postintervenţii ortopedice, afecţiuni ale sistemului nervos, psoriazis, eczeme, afecţiuni endocrine (obezitate, rahitism, debilitate la copii, hipotiroidie, nanism). Se pot face proceduri calde cu nămol de Techirghiol: băi, împachetări, masaj. Nămolul acționează asupra metabolismului și activează circulația locală. Bogat în minerale și coloizi organici, prin acțiunea microorganismelor, nămolul poate vindeca multe boli osteo-musculare. Contracturile musculare, durerile articulare si oboseala dispar când corpul este învăluit în “catifeaua neagră” – nămolul sapropelic de Techirghiol. Și nu este doar o metaforă, ci chiar un real efect de catifelare a pielii. Nămolul de Techirghiol a fost premiat la Paris, în 1924, cu medalia de aur. Hidrokinetoterapia în bazinele cu apă sărată caldă reprezintă una dintre procedurile care evidențiază Baza de Tratament SanConfind și fac diferența, în comparație cu alte unități sanitare de același profil. Se efectuează cu ajutorul uneia dintre cele mai sărate ape minerale din țară, în variantele terapie individuală sau de grup, pentru copii sau adulți, sub atenta supraveghere a unui profesor de cultură fizică medicală. Hidrokinetoterapia este recomandată în tratarea majorităţii afecţiunilor aparatului locomotor (degenerative, posttraumatice, tulburări de statică vertebrală, discopatii vertebrale etc), dar şi a unor afecţiuni neurologice.

Cea mai bună investiție din domeniul medical
Pe lângă SanConfind, la acest eveniment au mai participat și alți membri ai APDT Prahova, conducerile CIPT-urilor prahovene (centrele locale de informare turistică), autorități ale administrației publice locale (primarul sinăian Vlad Oprea), reprezentanți ai Camerei de Comerț și Industrie Prahova, ai Ministerului Turismului, ai Consiliului Județean etc. La ”Gala premiilor turismului medical”, Spitalul SanConfind a fost premiat la secțiunea ”Cea mai bună investiție din domeniul medical”, primind o diplomă de onoare laolaltă cu aprecierile unanime ale specialiștilor. A fost o recunoaștere și o încununare a eforturilor deosebite pe care conducerea spitalului și compania petrolieră finanțatoare le-au depus și le depun, în continuare, pentru realizarea unui proiect medical cu reale valori umaniste: un spital european în care cel mai important om să fie pacientul.

12 decembrie 2017

Câmpinenii sunt invitaţi să-şi onoreze Regele

La iniţiativa unui localnic, mâine, 13 decembrie, câmpinenii care vor să-l onoreze pe Regele Mihai sunt invitaţi să își ia rămas bun de la el în momentul trecerii convoiului funerar pe DN1, prin dreptul localităţii noastre. După ce va fi adus în țară, sicriul cu trupul neînsuflețit al Majestății Sale va trece în convoi auto către Castelul Peleș, întorcându-se pe același drum spre Capitală câteva ore mai târziu.


Câmpinenii ce nu-și pot onora Regele la ceremoniile de la Sinaia, București sau Argeș sunt invitați să-l întâmpine cu candele, flori, drapele tricolore sau însemne regale într-unul dintre cele două (sau în ambele) momente când va trece pe lângă orașul nostru, în zona pasajului metalic de la Podul lui Rache: după-amiază, în intervalul orar 12.30-13.30, pe sensul de circulație București-Brașov, iar seara, în jurul orelor 18.45-19.00, pe sensul de circulație Brașov-București (evident, pe marginea șoselei în ambele cazuri).

Regele Mihai a murit! Rămâne vie în memorie vizita sa la Câmpina

Regele a murit. Trăiască..., trăiască... Ei, nu, că nu pot să zic „Trăiască Regina!” Și nu doar pentru că România nu este monarhie, ci republică, iar formula consacrată „Regele a murit. Trăiască Regele!” se folosește numai ca un salut de bucurie pentru perpetuarea dinastică în cadrul unei monarhii. Nu pot să spun, deoarece, pentru mine, o dată cu moartea regelui Mihai I, moare și credibilitatea Casei Regale a României, condusă, de-acum încolo, de către Principesa Margareta, fiica cea mare a marelui dispărut și ipotetica succesoare a acestuia la un tron la fel de ipotetic. Carevasăzică, asta înseamnă că, dacă se va face un referendum vreodată, iar poporul nostru, națiunea română, va dori să ne întoarcem la monarhie, Margareta ar putea ajunge regina României. În prezent, în opinia mea, alături de soțul ei, Radu Duda, prinț-consort, bănuit a fi turnător și colaborator al Securității comuniste (înnobilat în 1999 de către bătrânul rege, moment în care Duda și-a încheiat cariera actoricească de 15 ani, plină de scrisori aduse pe tavă și pe scenă), principesa Margareta nu poate fi mare decât în sintagma „fiica cea mare a marelui dispărut”. 

Monarhia română încotro?
Dar nu vreau să mai continui prezentarea lucrurilor urâte care mi se pare mie (sper să greșesc) că se ascund în spatele fațadei onorabile a Casei Regale a României. Mai ales că l-am prețuit mult (și îl voi prețui mereu) pe Regele Mihai, care a părăsit lumea celor vii, dar nu și suprafața acestui pământ, urmând a fi înhumat în necropola regală de la Curtea de Argeș sâmbătă, 16 decembrie 2017. Tot ce aș mai spune printre aceste rânduri este faptul că am fost un regalist înfocat și sincer, acum două decenii, mai exact în toți anii 1990, perioadă în care am luat atâția scuipați în față pentru regele Mihai, încât dacă i-aș strânge, aș umple o chiuvetă întreagă. După anul 2000, mai ales după ce Radu Duda a început să conducă din umbră Casa Regală, influențându-l pe rege în aproape toate deciziile sale, mi-au cam trecut simpatiile monarhice și nu a mai rămas din mine nici măcar umbra regalistului înflăcărat de altădată, care credea sincer că un rege bun și cu dragoste de țară (cum a dovedit mereu regele Mihai că este, copleșindu-ne pe toți cu măreția sa umilă, cu maiestatea și simplitatea sa), un rege situat mereu deasupra tuturor partidelor și intereselor partinice, ar putea să unească poporul acesta dezbinat și urgisit, atât de ușor manipulat prin promisiuni electorale populiste, cusur genetic de care niciodată nu se va vindeca. Poate, știu și eu, doar dacă va reuși să iasă din sărăcie. 
Conform unui sondaj realizat în decembrie 2014 de către Inscop Research, în eventualitatea organizării unui referendum privind opțiunea pentru monarhie sau republică, 58,2% dintre români consideră republica cea mai potrivită formă de guvernământ, 20,4% ar opta pentru monarhie, în timp ce 13,8% sunt nehotărâți și 7,7% nu au știut sau nu au răspuns. Totodată, 29,5% dintre români cred că ar fi fost mai bine în România dacă monarhia ar fi fost adoptată imediat după 1989, iar 21,4% cred că ar fi fost mai rău, în timp ce 21% nu cred că ar fi fost vreo schimbare. Non-răspunsuri pe această temă - 28,2%. S-ar putea să mă înșel, dar simt că în următorii ani numărul monarhiștilor din România va scădea considerabil. Practic, statele medievale Țara Românească și Moldova au fost monarhii, chiar dacă erau conduse de voievozi sau domnitori, iar nu de regi sau principi. Erau, de fapt, niște monarhii elective, căci domnitorii erau aleși de către marii boieri dintre cei de neam domnesc (rude cu predecesorii lor în scaunul țării). Acest lucru a fost valabil până să ajungă state autonome sub suzeranitatea turcească, fiindcă după acest moment, imixtiunile sultanilor în alegerea domnilor munteni și moldoveni erau decisive. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (a cărui domnie a avut accente de despotism), monarhia constituțională a fost, oficial, forma de guvernământ a României între 1881 (anul încoronării ca rege a principelui Carol I, aflat pe Tron din mai 1866) și  1947, anul proclamării Republicii Populare Române. De fapt, existența monarhiei în România este mult mai veche, fiindcă, așa cum menționam mai devreme, titlul istoric de domn (voievod) al Țărilor Românești poate fi asimilat cu acela de prinț (principe) sau rege. 
Între 1881 și 1947, țara a fost condusă de patru suverani coborâtori din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, o ramură cu vechi tradiții a familiei imperiale germane. Începând cu Regele Ferdinand I „Întregitorul”, suveranii ce au urcat pe Tronul României au devenit o familie regală distinctă de cea germană, luând naștere Familia Regală a României, deoarece Regele Ferdinand cel Loial a fost exclus din familia de Hohenzollern-Sigmaringen după ce a hotărât intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei (Anglia, Franța, Rusia), împotriva Germaniei. 
Monarhia română a fost înlăturată neconstituțional, cu forța, prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, în contextul politic al ocupării militare a țării de către Uniunea Sovietică. Pentru prima dată, ocupația militară a adus la putere treptat, cu acceptul Aliaților vestici, Partidul Comunist Român (prin guvernul Petru Groza, instalat forțat la 6 martie 1945). 


Mihai I
La 5 decembrie 2017, la reședința sa din Aubonne (Elveția), Regele Mihai I s-a stins din viață după o suferință provocată de o maladie incurabilă: leucemia. S-a născut la 25 octombrie 1921, la Castelul Peleș, Sinaia. Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. 
Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă, dar nu a fost pregătit pentru domnie. În septembrie 1939 a debutat Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, ținutul Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. 
La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nicio putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, Regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. 
Lipsit de sprijinul Marii Britanii și al Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională. În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. Mulți republicani îl acuză că nu s-a opus eliminării fizice a lui Ion Antonescu de către comuniști. Însă regele nu ar fi putut să-l grațieze pe mareșal, deoarece acesta era considerat criminal de război de către Aliați, care doreau să aibă soarta tuturor criminalilor de război. Antonescu a ținut la cuvântul dat lui Hitler mai mult decât la soarta țării, deoarece nu voia să iasă din alianța militară cu Germania înainte de a-l informa pe Hitler – un gest absurd și imposibil de înțeles.  
La sfârșitul anului 1947 a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare, în aceeași zi fiind proclamată republica populară. În 3 ianuarie 1948 a plecat în exil, într-un tren neîncărcat cu bogății, adică nu cum a plecat din România tatăl său, în 1940. În exil, Mihai a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. 


S-a căsătorit, în 1948, în Grecia, cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior, i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României. În martie 2016 a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața publică. 
Conform unei hotărâri de guvern, zilele de 14, 15 și 16 decembrie 2017 sunt declarate zile de doliu național pe teritoriul României în memoria Majestății Sale Regele Mihai al României, șef al statului român în perioadele 1927-1930 și 1940-1947.

Regele Mihai la biserica nouă din cartierul Slobozia
Ultimul suveran al României și ultimul mare dispărut al acestui neam, regele Mihai I, a făcut o vizită privată în Câmpina, înaintea Crăciunului din iarna anului 2002. Am fost plecat din oraș în acea perioadă, de aceea, din păcate, nu am reușit să-i sărut mâna bunului meu rege, să-l ating pe acest român excepțional, rămânându-mi astfel doar bucuria și mândria de a fi contemporan și concetățean cu acest simbol al României, istorie vie a acestui neam până pe 5 decembrie 2017, când Tatăl Ceresc a hotărât să-l ia la El, în Ceruri. Și l-a chemat la El, pentru că Celui de Sus îi plac regii cu parfum de dragoste de semeni și de cele sfinte, cu frică de Dumnezeu și teamă de a nu face vreun rău țării pe care este ales să o păstorească în pace și propășire. 


Din dorința de a rememora această vizită ilustră, care a înnobilat mica noastră urbe, am stat de vorbă cu părintele Petru Moga, parohul  Bisericii Pogorârea Sfântului Duh în acea perioadă, biserică pe care Majestățile Lor, Regele Mihai și Regina Ana, au vizitat-o cu acel prilej. Este vorba despre biserica nouă a parohiei din Slobozia, ctitorită în anul 2000 și realizată după un proiect al arhitectei  Livia Câlțea. 


Iată ce ne-a declarat părintele Moga, care, pensionar fiind, slujește și azi în această parohie, condusă în prezent de părintele Grigore Meșteroaie. „Majestățile Lor, Regele și Regina au venit în parohia noastră în anul 2002, în prima duminică din Postul Crăciunului. O duminică în care nu se face dezlegarea la pește, prin urmare, o zi cu asprimea unui post deosebit. Vizita aceasta privată a fost mijlocită de familia arhitectei bisericii noastre nou-construite, Livia Câlțea, care a fost prezentă împreună cu soțul ei, pictorul Ștefan Câlțea, un apropiat al Casei Regale. Cei doi au adresat Majestăților Lor invitația de a vizita această biserică nou-construită, cu o arhitectură specială, deopotrivă tradițională și înnoitoare. Erau lucruri pe care familia Câlțea voia să le arate familiei regale, pentru a sublinia posibilitățile creatoare ale poporului român din zilele noastre. Regele și Regina au acceptat această invitație și au propus o formulă de vizită cu tentă religioasă, fără protocol și alte obligații oficiale. Suveranul a dorit pur și simplu să vină și să asiste la o slujbă săvârșită în această biserică. Să participe la Sfânta Liturghie ca un simplu enoriaș. 


Vă dați seama că a fost o provocare pentru mine și pentru întreaga parohie, o cinste deosebită pentru noi și pentru tot orașul; de fapt, pentru toată zona Câmpinei. Ne-am pregătit bine și am reușit să fim gazde înalților oaspeți, nelăsând ca lucrurile să alunece astfel încât să capete conotații politice. Pentru că, se știe, la aceste evenimente orice partid dorește să fie prezent pentru a capitaliza din punct de vedere electoral. Am avut tot felul de propuneri în acest sens, dar le-am refuzat cu hotărâre. Am dorit ca participarea la slujba de duminică să se consume așa cum au vrut Regele și Regina, adică într-un mod cât se poate de creștinește. M-am informat în prealabil despre lucruri care țin de ceremonialul primirii unui rege în biserică, la Sfânta Liturghie. Sunt niște elemente speciale de care beneficiază Majestatea Sa, ca uns al lui Dumnezeu, potrivit formulei bizantine de ceremonial religios care a fost valabilă în Țările Române pentru toți voievozii medievali, dar și mai spre zilele noastre, pentru toți suveranii României. Astfel, regele, ca uns al lui Dumnezeu, beneficiază, întocmai ca și împărații bizantini, de privilegiul de a intra în Sfântul Altar exact ca episcopii, prin Ușile Împărătești. Așa a intrat regele Mihai când a venit din biserică pentru a săruta Sfânta Evanghelie. Așa s-a și întâmplat, deoarece eram avizat, iar Majestățile Lor, atunci când au sosit în biserică, au găsit ușile centrale deschise. L-am întâmpinat și l-am așteptat în Sfântul Altar, în spatele iconostasului,  și după ce s-a închinat și a sărutat Sfânta Evanghelie (cunoștea, desigur, tot protocolul), s-a dus frumos în naos, la locul special pregătit, undeva în partea de miazăzi, unde erau așezate două scaune impunătoare, cu spătarele frumos sculptate, realizate de sculptorul Alfred Dumitriu. Scaunele le-am împrumutat de la Muzeul Hasdeu, pentru că noi nu aveam tronuri pe vremea aceea. Trebuie să remarc faptul că Regele și Regina au asistat la slujbă cu o solemnitate, cu o răbdare și cu o cuviință absolut remarcabile. Am ținut două predici scurte, după Sfânta Evanghelie și la sfârșitul Liturghiei, desigur, cu puține cuvinte, ținând seama de prezența Majestăților Lor, după care s-a ieșit în fața bisericii, unde enoriașii prezenți au putut dialoga liber cu regele. Știau toți că, atunci când îl abordau, strângerea obișnuită a mâinii era înlocuită cu sărutarea mâinii suveranului. Familia regală nu a fost însoțită decât de o gardă de corp și de o secretară, de aceea oricine se putea apropia de rege și putea să-l întrebe orice. Regele mi s-a părut un om simplu și tăcut, cu o tentă de persoană taciturnă. Cu toate acestea, era binevoitor în toate discuțiile purtate: dădea replici, nu aștepta nimeni prea mult un răspuns din partea suveranului. 


A rămas în curte preț de 30 de minute, poate și mai bine. Oamenii s-au putut bucura de prezența lui pe tot drumul până la vechea biserică din deal, regele nu s-a ferit de oameni și nici de întrebările lor. Atmosfera a fost extrem de caldă, oamenii l-au înconjurat ciorchine, dar fără a-l incomoda și a-l deranja. După aproape o oră, l-am condus în casa parohială, unde, într-una din camere, era pregătită o masa cu mai multe bucate, toate mâncăruri de post. Masa era pătrățoasă, pe una din laturi stăteau Regele și Regina, pe o alta eram eu cu dl Ștefan Câlțea, pe a treia latură stăteau soția mea și dna arhitect Livia Câlțea, iar pe a patra latură, secretara Regelui și încă o persoană, nu mai țin minte cine. Am o lumină pe chip atunci când îmi aduc aminte cum a fost. Eu stăteam în dreapta Regelui. Dialogurile au fost liniștite și învăluite în frumos. S-a mâncat doar mâncare de post: fasole, sarmale. Aveam mai multe soiuri de vinuri nobile românești, dar și un vin dulce grecesc, iar Regele l-a preferat pe acesta, spunându-mi că îi amintește de copilărie. Se știe că mama sa a fost Principesa Elena de Grecia. Probabil și în amintirea vremurilor petrecute în Grecia după abdicare, țară în care s-a și căsătorit în anul 1948. Regele mi s-a părut o persoană foarte plăcută, ușor timidă, se putea vedea asta. Însă nu stătea încremenit, era un bun partener de dialog, atunci când îl provocai. Iar Regina era de o drăgălășenie și de o amabilitate cum rar mi-a fost dat să văd. Regina înțelegea româna, dar mai vorbea și în franceză. Regele ne-a spus și câteva glume. De fapt, a recunoscut că, în tinerețe, își făcuse un caiet cu tot felul de snoave, cum s-ar putea zice, fiindcă bancuri parcă sună prea dur. Au fost glume de spirit fin, spuse delicat, dar cu un simț al umorului deosebit. 


Am o amintire extraordinară despre rege, care m-a impresionat prin umanitatea lui, prin firescul gesturilor sale, printr-un amestec de maiestate și simplitate. Masa a durat până pe la ora 16.00, după care iar am ieșit în curte, unde îl aștepta multă lume. Am vizitat apoi în liniște biserica cea nouă, cu toate încăperile sale. La încheierea vizitei, s-a filmat plecarea familiei regale și s-au făcut ceva poze. Regele a condus mașina înalților oaspeți și, după cum l-am văzut că se urcă la volan, desi avea atunci 81 de ani, mi s-a părut că șofatul era o plăcere pentru el. Vizita Majestăților Lor nu o voi uita niciodată și pot spune că este unul dintre cele mai importante și mai emoționante evenimente pe care le-am trăit în toată viața mea”, ne-a mărturisit, vizibil emoționat, părintele Petru Moga.   

Adrian BRAD
(Sursa foto:  www.parohiasfnicolae.ro)