25 aprilie 2017

Manifest civic la Câmpina: „Respectul în trafic salvează vieţi”

Marşul pe două roţi a ajuns la cea de-a VI-a ediţie

Duminică, 23 aprilie, începând cu ora 13.00, arterele principale de circulaţie rutieră din Câmpina au fost rezervate, pentru aproximativ trei ore, bicicliştilor şi motocicliştilor care au participat la cea de-a şasea ediţie a marşului pe două roţi, manifest civic de conştientizare şi responsabilizare a participanţilor la traficul rutier. Organizatorii evenimentului au fost Asociaţia Pro Câmpina, Asociaţia Roata de Foc, Caraiman Câmpina şi Bicicliştii Anonimi.



„Suntem foarte bucuroşi că şi anul acesta, în ciuda vremii destul de capricioase din ultima perioadă, s-au înscris la marş foarte mulţi biciclişti şi motociclişti din Câmpina şi nu numai. Am avut oaspeţi de la Ploieşti, Târgovişte şi Bucureşti, pasionaţi de mersul pe două roţi, cu motor sau fără, oameni care susţin necondiţionat manifestul nostru – respectul în trafic salvează vieţi, manifest ce include, bineînţeles, şi semnalul de alarmă în ceea ce priveşte lipsa pistelor ciclabile şi a zonelor de agrement dedicate iubitorilor sportului pe două roţi. Nu am renunţat nici la propunerea noastră în ceea ce priveşte construirea unui parc tematic de educaţie fizică şi rutieră în zona pe care am propus-o deja administraţiei locale. În acest sens, vom continua cu un flashmob, într-o zi cu soare din săptămâna viitoare, la care îi invităm pe toţi doritorii să ni se alăture. Personal, le mulţumesc tuturor celor care au făcut ca şi ediţia din acest an să iasă foarte bine şi aici îi evidenţiez în primul rând pe colegii şi prietenii de la Roata de Foc, Asociaţia Caraiman, Asociaţia Pro Câmpina – prin membrele Clubului Femina, care au contribuit la buna desfăşurare a evenimentului. Le mulţumesc pe această cale, pentru tot sprijinul acordat, poliţiştilor de la Rutieră, jandarmilor, poliţiştilor locali şi autorităţilor administraţiei publice locale care ne-au fost alături şi au făcut în aşa fel încât această manifestare, devenită tradiţională, să se desfăşoare în condiţii optime şi fără evenimente neplăcute” – a declarat Irinel Dumitraşcu, preşedintele Asociaţiei Pro Câmpina.


Startul a creat, ca la fiecare ediţie, emoţii privitorilor. Primii au plecat bicicliştii, apoi motocicliştii, urmaţi de copii şi însoţitorii lor. Traseul a fost următorul: Carol I - Parc Soldat, B-dul Culturii, str. Schelelor, Carol I, Calea Doftanei, str. B.P.Hasdeu, str. I.H. Rădulescu, str. Siretului, str. Bogdan Vasile, str. Dunării, Carol I, Parc Soldat.
La sfârşitul evenimentului a fost organizată o tombolă la care au putut fi câştigate diferite premii oferite de sponsori care la această ediţie au fost Lemet,  Outdoor & Bike, Apă Talea, Centrul Medical SanConfind. Premiul cel mare, care a constat într-o canapea marca Lemet, a fost obţinut de Andrei Aldea (11 ani) din Câmpina. Fericirea şi uimirea care i se citeau pe chip au fost dublate de faptul că mâna norocoasă a aparţinut bunului său prieten, care a efectuat toate extragerile legat la ochi. 


Editorial. EUROPA, MON AMOUR…

Toată lumea simțim că se întîmplă ceva cu Europa, „continentul nostru” și, de vreo două decenii, „patria noastră lărgită”, ca să spun așa. Pare marele bolnav al lumii. Și nu numai din cauza terorismului. Mărturisesc a fi fiind un filoeuropean convins și, în același timp, un eurosceptic. Cu alte cuvinte, iubesc Europa clasică, educatorul lumii și leagănul civilizației planetare. Și sînt mai puțin entuziast față de construcția ei politico-birocratică actuală. Ca s-o înțelegem trebuie să ne întoarcem la rădăcini. Marele poet Paul Valéry a scris multe texte, după cataclismul primului război mondial, în care meditează asupra identității europene (da, există așa ceva: înainte de… sau după ce… a fi francezi, germani, români, polonezi, suedezi, sîntem europeni). El dă poate cea mai succintă descriere a elementelor fundamentale ale Europei: filozofia greacă, dreptul roman și credința creștină. Acestea sînt cele trei picioare pe care stă masa Europei. Și tot el subliniază ceea ce putem observa fiecare privind o hartă a lumii: că Europa nu este decît un fel de mică peninsulă la capul imensului continent al Asiei. Cum a putut acest teritoriu atît de redus să genereze practic tot ceea ce numim civilizație, e o chestiune mult prea complicată pentru a o aborda aici. Revenind la cei trei piloni pe care îi identifica scriitorul francez, să observăm că toți trei se clatină azi, deși ar fi suficientă șubrezirea numai a unuia. 
În clipa în care s-a refuzat numirea creștinismului în constituția U.E. (papa Ioan Paul II a murit neconsolat) și în care afirmarea publică a creștinismului e văzută aproape ca o infracțiune, deja unul dintre stîlpi s-a surpat. Gîndirea greacă, din momentul renunțării la învățămîntul clasic și eliminării umanioarelor ca element formativ al personalității, tinde și ea să devină doar un sector închis, accesibil doar unor inițiați. Dreptul pare a sta cel mai bine, în măsura în care marile principii ale libertății, proprietății, drepturilor omului, democrației sînt chestiuni general recunoscute, numai că, în coliziune cu alte idei ale post-modernității, toleranța, discriminarea pozitivă, teoria genurilor etc., vedem cum în interiorul marilor orașe occidentale s-au format adevărate enclave în care legile țării respective pur și simplu nu se aplică. Și alte principii „de drept” controlează favelele. 
Bătrînul continent, cum cu dreptate i se spune  (deși Africa, spre exemplu ar merita mai degrabă eticheta asta, dar Africa nu a inventat nimic), a renunțat la toate rădăcinile sale și se miră că are febră. Suferă de o criză acută a memoriei, de o necroză a identității. Criza este vădită la mai multe niveluri: se vorbește despre o criză a elitelor, a leadership-ului, a învățămîntului, a comunicării, a culturii ș.a.m.d. O altă observație a lui Valéry spune că visul Europei pare a fi acela de a fi condusă de o comisie americană. Ceea ce pare a se fi îndeplinit, sub forma birocrației bruxelles-eze. Amenințată de terorismul islamic (deja interior, nu mai este de așteptat cel adus de valurile de imigranți), de imperialismul putinian, de concurența economică a Chinei, Europa se sufocă, exact ca un bătrîn obligat la un mers prea rapid. O altă problemă este și unitatea interioară a continentului. Părerea mea este că zguduirea din 1989, prăbușirea comunismului ca sistem politic și transformarea lui insidioasă în sistem de gîndire, a găsit Europa vestică nepregătită să asimileze cealaltă jumătate a continentului. Au făcut-o, firește, dar niciodată complet, cu strîmbături de nas ca ale aristocratului căruia îi vine ruda săracă la masă. Sucombate sub guverne socialist distributiviste, țările occidentale s-au trezit amenințate de o resurecție a extremei drepte pe care nu știu cum să o oprească. 
Scriu acest articol sîmbăta, mîine sînt  alegerile din Franța, Anglia a spus deja bye bye Europei, într-un gest de un suprem egoism geo-strategic care închide gurile celor care văd în naționalism un semn de înapoiere (numai în naționalismul esticilor, marile puteri au tot dreptul să și-l afirme), Polonia și Ungaria au și ele regimuri naționaliste, Germania s-ar alia oricînd cu Rusia spre împlinirea visului de dominație a Europei, transnaționalele, care nu au nimic a face cu democrația, fac jocuri față de care țările mici și slabe n-au nici un cuvînt de spus, și în tot acest peisaj Europa unită rămîne parcă tot mai acut o ficțiune. Și asta, poate și pentru că s-a îndepărtat de originile ei, chiar și politice, recente, de după cel de-al doilea cataclism mondial, de pe vremea lui Jean Monnet și Robert Schuman, care aveau o imagine destul de diferită de cea a oficialilor actuali asupra esenței Europei. Să nu uităm un lucru: la originile ei  Europa a fost unită! Era o Europa Christiana, elitele ei se înțelegeau suprastatal în latina elitelor intelectuale. Soluția eu unul nu o văd decît în eliminarea colesterolului ideologic care înfundă arterele tradiției europene. Oxigenul construcției de viitor trebuie să circule iar. Toate civilizațiile tradiționale aveau o singură preocupare: să păstreze fidel trecutul. Civilizația europeană e singura de pe planetă care s-a născut construind viitor. Va trebui să-și regăsească această vocație. Și încă o vorbă: dacă UE se prăbușește, România se va numi Republica Teleormăneană.
Christian CRĂCIUN

Matematicianul de la conducerea Școlii de Poliție „Vasile Lascăr”: „Am iubit și voi iubi mereu uniforma albastră”

Sigur că este un supratitlu „cârlig”, dar informația nu este falsă, ci mai degrabă incompletă, deliberat incompletă, tocmai pentru a atrage atenția asupra unui om care merită toată atenția noastră. Este vorba despre comisarul-șef de poliție Vasile Tache, cel care, după un interimat de șase luni, a câștigat recent concursul pentru titularizarea sa pe funcția de director al celei mai mari școli de agenți de poliție din țară. Este o premieră pentru unitatea de învățământ polițienesc din Câmpina, deoarece înainte de a intra în rândurile cadrelor MAI și de a absolvi o facultate de drept, Vasile Tache a fost o vreme un bun profesor de matematică, la școala unde a ajuns după absolvirea Facultății de matematică a Universității din București. Ce resorturi intime au făcut ca matematicianul din Vasile Tache să-și dorească să devină brusc un polițist de carieră, chiar să și reușească în acest proiect lăuntric, puteți afla din interviul ce urmează.


- Cine sunteți dumneavoastră, domnule Vasile Tache?                                                            
- Sunt un om religios, cu credință și frică de Dumnezeu. Cred că nu aș greși dacă v-aș zice că pot fi considerat și un om al acestor ținuturi prahovene, pentru că, deși m-am născut în județul Dâmbovița, localitatea mea natală, comuna Cornești, este limitrofă Prahovei, fiind situată chiar lângă granița celor două județe, la 18 km de Ploiești. Nemaivorbind de faptul că pe certificatul meu de naștere scrie raionul Ploiești, fiindcă pe 8 iunie 1968, când m-am născut eu, țara noastră era încă împărțită în regiuni și raioane, reînființarea județelor făcându-se după nașterea mea, în același an. Mai mult de atât, am terminat școala generală și liceul tot în Ploiești. De aceea mă leagă foarte multe locuri și lucruri de Prahova. Îmi place Câmpina și locuitorii ei. De fapt, întreaga zonă a Câmpinei. Mi se pare o zonă cu un grad de civilizație destul de înalt. Ca să întăresc și mai mult ideea, trebuie să mărturisesc că am copilărit pe meleagurile câmpinene, ținând cont că părinții mei au fost agricultori și veneau des să-și vândă produsele în piețele din Câmpina, Breaza, Comarnic. Pe plan profesional, trebuie să vă spun că am terminat Facultatea de matematică a Universității din București în 1991. Deși aveam numai 23 de ani, am candidat și am câștigat cu o majoritate zdrobitoare de voturi alegerile pentru primăria comunei natale, ocupând timp de trei ani și jumătate funcția de primar al localității Cornești. Vremurile erau destul de tulburi, comunismul fusese înlăturat, dar mentalitățile comuniste, aproape deloc. Nu a fost ușor să conduc o comună cu 11000 de locuitori imediat după Revoluție, când exista un vid legislativ și mentalitatea că democrație înseamnă ca fiecare să facă ce vrea și ce crede el că e bine. Oamenii au avut încredere în mine și cred că încrederea lor mi-a întărit încrederea pe care am căpătat-o ulterior în forțele mele proprii. Pentru că nu voiam să-mi abandonez meseria pe care o iubeam, pe parcursul mandatului meu de primar, am predat matematica la o școală dintr-o comună învecinată. 
- Cum a ajuns matematicianul din dvs să dorească a deveni ofițer de poliție?
- Cred că a fost o necesitate a vieții mele. Așa am simțit că trebuie să fac. Crescut, de mic, într-o disciplină de fier de către părinți, am fost învățat că nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Pot spune că părinții m-au militarizat încă din copilărie. Și mai pot spune ceva cu toată convingerea: am iubit și voi iubi mereu uniforma albastră. Oricum, matemamatica și dreptul au multă logică, desigur, fiecare cu logica ei; pentru rezolvarea unei probleme matematice sau respectiv pentru soluționarea unei spețe juridice. În 1994, Poliția Română făcea încadrări masive. A fost anul în care am decis să intru în MAI. De aceea, nu mi-am putut duce mandatul de primar până la capăt. Nu știu prea bine ce m-a determinat să aleg cariera de ofițer de poliție. Poate și datorită faptului că, de mic copil, aveam un spirit justițiar, adesea luând apărarea colegilor de joacă atunci când aceștia erau nedreptățiți de părinții lor sau de alți copii mai mari. Pentru că nu am vrut să mă fac polițist, ci să devin polițist, în urma unor transformări graduale și complete, am trecut prin toate pragurile profesionale ale unui ofițer de poliție: lucrător operativ în domeniul ordinii publice, ulterior în domeniul economic și apoi în diferite structuri de conducere. Am lucrat în trei județe, unde cred că am format colective puternice, care puternice au rămas și după plecarea mea pe alte posturi și meleaguri. Socializez ușor și mă integrez la fel de ușor în orice colectiv. Cred că sunt niște calități înnăscute. În perioada 1995-2004, am fost ofiţer operativ la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dâmboviţa (structurile de ordine publică şi investigarea fraudelor). Apoi, timp de un an, am fost Şeful Biroului de Investigare a Fraudei din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ialomiţa. După aceea, pentru perioade mai scurte, am fost, pe rând, șeful Poliției Moreni și șef de birou în cadrul Direcției Generale Anticorupție din MAI. În perioada 05.2006-12.2009, am fost adjunct al Inspectorului Şef al Inspectoratului de Poliție al Județului Dâmbovița, iar în următorii trei ani, am condus acest inspectorat de politie. Din 2012 și până anul trecut, în septembrie, am îndeplinit funcția de Inspector Șef al Inspectoratului de Poliție al Judeţului Giurgiu. Potrivit legii, timp de șase luni, am fost interimar, dar recent am câștigat concursul de încadrare permanentă pe acest post.  Pentru că fără cunoștințe juridice temeinice mi-am dat seama că nu pot deveni un polițist complet, în 1998, m-am înscris la Facultatea de drept a Universității Valahia din Târgoviște, pe care am absolvit-o în 2003. Tot în anul 2003, am absolvit  cursul postuniversitar din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” București - Specializarea Dreptul Muncii. În anul 2015, am reușit să obțin și titlul de doctor în științe juridice. Din punct de vedere personal, sunt tatăl a două fete deosebite cu care mă mândresc mereu. Cea mare are 21 de ani, este anul II la Facultatea de psihologie a Universității din Brașov, iar cea mică are 11 ani și este în clasa a patra. Cea mare este un idol pentru cea mică, pentru că, într-adevăr, fata cea mare a fost și este excepțională, cu rezultate excelente la învățătură și în liceu. Sunt sigur că cea mică mă va umple de mândrie, la fel ca și sora ei mai mare. Să le dea Dumnezeu sănătate fetelor mele, și să le ajute să-și clădească nu doar cariere de excepție, ci și vieți personale împlinite. În prezent, locuiesc în Ploiești, unde am un apartament proprietate personală. 
- Cum ați găsit Școala de Poliție, în septembrie 2016?
- Când am fost împuternicit la comanda Școlii, în toamna anului trecut, aici se desfășurau cursuri de inițiere, pentru cei angajați în mod direct. Am găsit Școala sub o conducere interimară, fiindcă toate cadrele din vechea conducere se pensionaseră. Cu referire la cursurile amintite, mie mi s-a părut că nu erau prea ridicate standardele de pregătire. Oi fi eu perfecționist? Nu știu. Am observat că nu se mai făceau activități absolut necesare, în opinia mea, precum înviorarea de dimineață. Nu vorbesc aici de perioadele friguroase (sub 0 grade Celsius), când și regulamentele interzic această activitate, pe care tinerii din ziua de azi o înțeleg greșit, confundând-o cu ”căprăria” din armată. Mișcarea de tonifiere a organismului ce trebuie făcută dimineața este recomandată de toți medicii. Chestia asta se face în toate unitățile cu regim militar din întreaga lume. Din toate punctele de vedere, este bine să începi activitatea zilnică cu puțină mișcare. Nu trebuie să o facem la intensitatea înviorării care se face în armată, dar trebuie făcută zilnic, pe cât este posibil, pentru că este extrem de benefică organismului. Nu mai  vorbesc că primul an din Școală este asimilat cu instrucția militară. Probabil, la început, nu am fost perceput corect de multă lume, pentru că am declarat că nu voi renunța la înviorarea de dimineață, pe care o voi adapta desigur condițiilor din unitate. Vreau să amenajăm o bază materială de pregătire corespunzătoare desfășurării acestei activități. Platoul central este insuficient, de aceea vom folosi și baza sportivă din spatele unității. Revenind, am găsit unitatea într-un fel de stare conflictuală între personalul didactic și cursanți. Am găsit lucruri de neînțeles și în zona contractelor comerciale ale Școlii, contracte care m-au determinat să-mi pun anumite întrebări. Găsesc normal acest lucru, deoarece trebuie să fiu pregătit pentru a rezolva toate problemele unității. Am întrebat de ce unele contracte au anumite valori, de ce o lucrare a fost începută și neterminată ș.a.m.d. De ce, de ce, de ce...? Probabil, am stârnit anumite zone ale unității, ceea ce a dus la stări de nemulțumire și neîncredere. Deși era evident că unele lucruri nu erau așezate prea bine, bănuiesc că unii s-or fi întrebat: ce vrea ăsta de la noi? A venit ca să găsească el toate neregulile. Acum oamenii s-au convins că am avut dreptate, pentru că le-am arătat cu creionul în mână ce înseamnă eficiența, d.p.d.v. financiar, ce înseamnă un buget pe care l-ai primit și pe care trebuie să-l duci la un exercițiu corect până la finalul anului. Din fericire, am găsit consiliere și înțelegere la membrii conducerilor din trecut ale unității. Și așa, ușor-ușor, am reușit să mă fac înțeles și pentru cei care la început nu au vrut sau nu au putut să mă înțeleagă.
- Ce proiecte de viitor aveți pentru Școala de Poliție?
- În perioada interimatului nu te gândești la astfel de proiecte, pentru că nu ești sigur că vei rămâne în postul respectiv. Plus că nici nu ai avea timp pentru a le implementa. Acum, după absolvirea celor patru examene pentru ocuparea funcției permanente de director al Școlii de Poliție, aș putea vorbi despre astfel de proiecte, pe care le-am gândit încă din perioada interimatului, observând și încercând să înțeleg toate problemele unității. Beneficiind și de un schimb de experiență pe care l-am avut cu o școală de profil din Germania, am conceput câteva proiecte. Primul dintre ele privește învățământul polițienesc mediu pe criterii de performanță și se referă la coagularea unui corp didactic bine pregătit profesional, bine ancorat în realitățile vieții operative a polițiștilor, astfel încât temele prezentate la cursuri să aibă concordanță cu realitatea vieții cotidiene. Colegii profesori au înțeles că trebuie să facă deplasări periodice în teritoriu, de unde să aducă spețe noi și interesante, spețe dificile pe care să le transforme în teme de pregătire profesională. Mai mult de atât, în cea mai bună metodă de a învăța este implicat puternic și puterea exemplului. Nu poți înțelege un curs doar prin citirea unor texte pur teoretice. Cadrele didactice trebuie să învețe cum să transmită cel mai bine mesaje elevilor la cursuri, comunicarea dintre profesor și elev fiind extrem de importantă în acest sens. Aș dori ca toate cadrele didactice să poată predea cât mai multe cursuri accesibile și valorizate prin puterea unor exemple care să-i atragă pe elevi și să-i facă să înțeleagă cele mai subtile situații juridice cauzate de acțiuni infracționale complexe. Intenționez să aduc în Școală cadre cât mai bine pregătite pentru a forma un corp profesional de excepție. Mai ales că, în ultimii ani, s-au pensionat foarte mulți profesori ai Școlii care au fost cadre didactice foarte bine pregătite. Doresc să îmbunătățim din temelii și logistica unității. În prezent, din punct de vedere al cazării, Școala nu oferă cele mai bune condiții (nu aș spune că sunt condiții indecente, dar nu sunt optime). Or, eu vreau pentru cazarea tuturor elevilor noștri cele bune condiții. Și mă gândesc, de exemplu, și la confortul termic. În prezent, unitatea funcționează cu o centrală termică ce furnizează centralizat căldură tuturor clădirilor din Școală. Iar în acest sistem, avem foarte multe pierderi pe rețea. Ca exemplu, pot să vă spun că, pe timpul  iernii, factura lunară a unității se ridică la valoarea de 600.000 de lei (6 miliarde de lei vechi). Doar pentru apă caldă și căldură. Conform unui nou proiect care va costa 6 milioane de lei, pe care îl susțin cu convingere (am organizat deja licitația, deci îl vom implementa curând), fiecare clădire va avea propria centrală termică. În acest mod, costurile lunare vor scădea la 150.000 de lei, amortizarea investiției se va face în câțiva ani, iar încălzirea spațiilor aferente va avea o altă calitate. Nu are rost să încălzești un pavilion sau un dormitor cu focul la maximum decât atunci când este nevoie. De asemenea, cu acest program vom avea apă caldă non-stop. Vara, datorită panourilor solare ce vor fi amplasate pe clădiri, costurile cu apa caldă vor fi minime. Pe de altă parte, vreau să facem schimbări și în modul de servire al meselor. Mâncarea este foarte bună, numai că noi mergem pe niște instrucțiuni foarte vechi. Din acest motiv oferim mâncăruri care nu se ridică mereu la cerințele tinerilor elevi de azi. Asta nu înseamnă că vom promova sistemul fast-food, dar vom elimina în multe cazuri, deci numai parțial, acea mâncare de fasole la cazan, încercând să modernizăm meniurile după cerințele actuale ale tineretului. Nu vom renunța însă la mâncărurile gătite care oferă un număr corespunzător de calorii, adică dau elevilor energia necesară activităților fizice și intelectuale zilnice. Vom retehnologiza tot ce înseamnă zona de bucătărie. Aș dori, de asemenea, să subliniez că am început un proces de întinerire a zonei verzi din incinta unității. Avem mulți arbori, dar foarte bătrâni. Mulți dintre ei nu mai pot fi toaletați și va trebui să-i înlocuim. Unii sunt din 1968, de la înființarea Școlii. Deja am plantat anul acesta 200 de brazi, cu sprijinul Ocolului Silvic. Am avut ideea de a invita toți comandanții Școlii (și adjuncții lor), pentru a-și planta fiecare câte un brad. Ideea a prins, astfel încât avem astăzi mulți brazi personalizațilâmgă platoul central. Am deschis porțile Școlii pentru toți cei care au condus această unitate, cu respectarea procedurii de identificare a lor, dar fără a mai fi eu informat, lucru care se făcea până acum, când comandantul în funcție trebuia să dea aprobarea intrării în unitate a foștilor comandanți.
- Vasile Lascăr ar trebui să fie un exemplu pentru orice polițist... 
- Cred că Dumnezeu a vrut să port numele de botez al ilustrului Vasile Lascăr, reformatorul Poliției Române. Pentru că nimic nu e întâmplător în viață. Nu vă ascund că aș fi vrut ca Ziua Școlii (pentru că încă nu avem o zi a unității) să fie de Sfântul Vasile, de ziua onomastică a părintelui spiritual al Școlii, numai că în acea zi (liberă oficial), este greu să organizezi evenimente festive. Vasile Lascăr trebuie să fie un exemplu pentru orice polițist. De fapt, cred că orice polițist trebuie să aibă un bagaj minim de cunoștințe despre istoria Poliției Române, care a evoluat mult de când a fost demilitarizată. Polițistul zilelor noastre trebuie să fie pregătit nu doar pentru a combate violența, ci și pentru a pacifica situații, pentru a preveni răul cu vorbe înțelepte. De aceea, m-am gândit să creăm pentru unitatea noastră și o funcție de sociolog, în sensul în care vom avea, în viitorul apropiat, un preot al Școlii. Desigur, cu binecuvântarea Patriarhiei și respectând toate etapele procedurale prevăzute de legislația în vigoare. Deci viitorul preot al unității va fi și un sociolog, ba chiar și un psiholog, aș îndrăzni să spun. Școala noastră are o capelă minunată, cu altar și icoane, deschisă non-stop, în care elevii se roagă ori de câte ori simt nevoia rugăciunii, capelă pe care intenționez să o dezvolt, fiindcă este imposibil să realizezi o formare profesională fără credință. Credința ne face mai buni... 
Adrian BRAD

La Câmpina a avut loc cel mai important salon internațional de artă fotografică din România

Așa cum am anunțat la timpul potrivit, la Casa de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, în Sala Mică, a avut loc sâmbătă cel mai important salon de artă fotografică din România: ONYX International Exhibition of Photography, desfășurat sub înaltul patronaj al Societății Americane de Fotografie, al Uniunii Globale a Fotografiei și al Image Colleague Society International. Au fost vernisate 5429 de lucrări realizate de 423 de autori din 59 de țări, de pe toate continentele. 
Expoziția propriu-zisă s-a desfășurat sub un format modern, digital, care se practică peste tot în lume, în ultima vreme. În fapt, au proiectate publicului spectator, în cadrul unei prezentări sub forma unui montaj, fotografiile selectate ale participanților din țară și din străinătate, precum și cele premiate. Însă pe pereții sălii au fost expuse și fotografiile premiate. Practic, vorbim despre o expoziție și un concurs în egală măsură, deoarece a fost vorba și despre jurizarea lucrărilor selectate de către un juriu profesionist și foarte obiectiv. Juriul a fost compus din profesioniști consacrați pe plan mondial: Tibor Jakab, Teodor Radu Pantea și Mircea Anghel. Din nefericire (nu doar pentru organizatori, ci și pentru câmpinenii iubitori de frumos), ținând cont de importanța unui asemenea eveniment, sala a fost prea puțin plină. Însă acest lucru nu l-a descurajat pe directorul expoziției, Răzvan Băleanu, membru al organizațiilor profesionale care au patronat evenimentul, un fiu al Câmpinei ce lucrează în stafful tehnic  al unei televiziuni din București, prețuitor al imaginilor în mișcare, dar iubitor până la dăruire al imaginilor statice redate prin arta fotografică. 


Mulțumind celor prezenți, el și-a exprimat convingerea că evenimentul, aflat la prima sa ediție, va câștiga într-un viitor apropiat popularitatea cuvenită și spectatorii-privitori bine meritați. Răzvan Băleanu nu este la primul demers de acest gen, fiind cel care a organizat un alt salon internațional de fotografie la Câmpina, în decembrie 2016 (Campina International Exhibition of Photography), găzduit în aceeași locație, primul eveniment de acest fel din orașul nostru, care a fost o manifestare deosebită, chiar dacă a avut mai puține fotografii selectate și mai puțini artiști fotografi participanți decât cel salonul fotografic desfășurat sâmbătă. Totuși, Campina International Exhibition of Photography rămâne o manifestare artistică importantă, care se va dezvolta pe parcursul edițiilor sale viitoare, la fel ca și ONYX International Exhibition of Photography. 


Cu două saloane fotografice având participări  naționale și internaționale de excepție, Câmpina devine un reper al artei fotografice din întreaga lume. Fără a se feri de folosirea unor cuvinte mari - demonetizate și abuziv utilizate, dar care din gura sa sună atât de firesc -, Răzvan Băleanu, un locuitor al cetății Bucureștilor cu sufletul rămas veșnic în cetatea Câmpinei, un ”bolnav” incurabil al artei feliilor de viață viu-încremenite, consideră că, ”prin cele două saloane fotografice, iubita noastră urbe, Câmpina, își consolidează cu mare onoare numele pe arta mondială a artei fotografice, devenind tot mai cunoscută în întreaga lume ca un ambasador al artei fotografice.” 


În sală a fost prezent unul dintre membrii juriului, Teodor Radu Pantea, profesor doctor în arte vizuale (un fotograf foarte cunoscut venit special pentru eveniment tocmai de la Oradea), care, felicitând directorul salonului pentru această reușită, a subliniat faptul că ”ONYX International Exhibition of Photography este, probabil, cel mai important concurs internațional de fotografie care a avut loc, până în prezent, în România. Vă asigur că puține saloane internaționale se pot lăuda cu aproape 5500 de fotografii selectate, atât de valoroase.” Mulțumindu-i încă o dată patriotului local Răzvan Băleanu, deoarece nu uită niciodată pământul și apele Câmpinei din care își trag seva rădăcinile sale, dorim viață lungă celor două saloane de fotografie, ba chiar intrarea lor grabnică într-o nețărmurită și fecundă tradiție. 
Adrian BRAD

O acțiune caritabilă pentru Maternitatea Spitalului Municipal

Cuibul Artiștilor, un teatru independent înființat în 2015 de către actorul Victor Țăpeanu, și-a început activitatea inițiind un mare proiect de cultură la nivel național: oferirea de teatru gratuit pentru toți studenții din București, timp de 300 de zile. Acțiunile filantropice ale tinerilor actori ai Cuibului au continuat, astfel că, nu cu mult timp în urmă, s-au gândit la un nou proiect: oferirea a 12 spectacole gratuite în mai multe orașe din țară, iar banii donați de spectatorii prezenți la aceste evenimente să folosească pentru dotarea unei maternități. Printr-un fericit concurs de împrejurări, prietena unei doctorițe care a lucrat chiar la Maternitatea din Câmpina este prietenă apropiată cu membrii trupei de actori din Cuibul Artiștilor, astfel încât nu i-a fost greu să îi convingă pe aceștia că banii ce se vor strânge ar putea foarte bine să îi ajute pe nou-născuții din Secția Neonatologie a Spitalului Municipal. 
După un turneu prin mari orașe din țară, al 11-lea spectacol a fost jucat recent pe scena Casei de Cultură „GeoBogza”, actorii din București oferind unei săli aproape pline piesa de teatru „O zi de vară”, regizată de Victor Țăpeanu. A fost un spectacol răsplătit cu multe aplauze, la finalul căruia banii donați de spectatorii câmpineni au ridicat la aproximativ 2500 de euro suma strânsă din toate spectacolele jucate până în prezent. Probabil, după spectacolul din București, care urmează, suma strânsă din toate donațiile va ajunge la 3000 de euro. Apoi, conducerea Spitalului Municipal va trebui să trimită o listă cu dotările trebuincioase, care vor fi cumpărate de cei de la Cuibul Artiștilor și trimise la Câmpina. 


„Cuibul Artiștilor, un teatru independent din București, a decis să efectueze cu turneu cu 12 reprezentații (ultima în Capitală), iar banii strânși prin donații de la spectatorii acestor spectacole să se ducă la o secție de neonatologie din țară. În anturajul fondatorilor teatrului este o prietenă a unei foste colege medic, Mihaela Apostoaie, care a lucrat în Neonatologia noastră, la Câmpina. Prietena fostei noastre colege cunoștea proiectul actorilor bucureșteni, astfel încât a pus o vorbă bună pentru noi, iar lanțul slăbiciunilor s-a închis în biroul meu, la o discuție cu cei conducerea teatrului, care au decis să-și îndrepte acțiunea caritabilă spre Neonatologia din Câmpina. Noi i-am asigurat de succesul unui spectacol la Câmpina, mizând pe dragostea de teatru a câmpinenilor și pe bunele relații pe care le avem cu autoritățile locale. Într-adevăr, gestul lor frumos s-a concretizat într-un spectacol reușit, la care au participat sute de spectatori, iar dintre aceștia aș aminti-o pe doamna consilier municipal Monica Clinciu, președintele Consiliului de Administrație al spitalului. Înaintea spectacolului, consilierul primarului Câmpinei, Marian Dulă, s-a întâlnit cu actorii și le-a mulțumit și înmânat din partea municipalității plachete jubiliare și albume despre Câmpina. Importanța spectacolului a fost evidențiată și de prezența unei echipe de la Antena 1 TV, care a prezentat evenimentul la un buletin de știri. Rămâne acum să finalizăm și aspectul tehnic al donațiilor, după spectacolul de la București care încă nu s-a jucat. După ce vom fi anunțați care este suma strânsă, ne vom gândi ce obiecte se pot cumpăra de banii aceia, iar cei de la Cuibul Artiștilor le vor cumpăra și ni le vor dona. Deja, domnișoara doctor Monica Brânzea, care coordonează Neonatologia noastră, a făcut o listă cu mai multe variante de produse care ne-ar fi de folos”, ne-a declarat medicul primar dr. Călin Tiu, managerul Spitalului Municipal. 

„Câmpina, citește-mă!”, concurs de lectură adresat elevilor din clasele a IV-a

Consiliul Local, Primăria Câmpina şi Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” organizează joi, 18 mai 2017, concursul de lectură „Câmpina, citește-mă!”, adresat elevilor din clasele a IV-a ale școlilor câmpinene. Evenimentul se desfăşoară în organizarea Bibliotecii Municipale şi are ca obiectiv creşterea interesului pentru  lectură în rândul elevilor câmpineni din clasa a IV-a. Concursul, organizat în parteneriat cu Casa de Cultură „Geo Bogza", va avea două etape : faza pe clasă și faza pe oraș. Elevii vor avea de parcurs bibliografia anexată, în decurs de două sau trei săptămâni. Fiecare profesor înv. primar  va organiza faza pe clasă și va desemna o echipă reprezentativă formată din trei membri după ce elevii au răspuns la un chestionar-grilă de 30 de întrebări cu o singură variantă de răspuns corect (atât bibliografia, cât și chestionarul vor fi puse la dispoziţie de către organizatori).
Faza pe oraș va avea loc joi, 18 mai 2017 în sala de spectacole a Casei de Cultură, unde vor fi invitate echipele câştigătoare din fiecare şcoală, împreună cu cadrele didactice îndrumătoare. Echipele vor primi 15-20  de întrebări grilă cu o singură variantă de răspuns corect la care răspundă pe rând, după un timp de gândire de trei minute. În timpul concursului membrii echipei se vor putea sfătui. Echipele câştigătoare la faza pe oraş se vor desemna în urma punctajului obţinut. În cazul în care mai multe echipe sunt la egalitate, se va trece la întrebări grilă cu unul sau mai multe răspunsuri corecte pentru departajare. Fiecare echipă va avea la dispoziţie două minute pentru a răspunde la o întrebare de departajare. Faza pe oraş va fi evaluată de un juriu desemnat de organizatori. 
Toate echipele participante la faza pe oraş vor primi diplome de participare. Se vor acorda premiul I, II, III.

Fişa de cadre a unui fost prim ministru comunist

Am citit recent în „Istoria comunismului din România. Documente Nicolae Ceauşescu 1972 – 1975” (Ed. Polirom), volum editat de  istoricii Mihnea Berindei, Dobrin Dobrincu şi câmpineanul Armand Goşu (conferenţiar al Facultăţii de Ştiinte Politice a Universităţii Bucureşti, cunoscut şi ca analist politic), o biografie a fostului prim ministru din epoca Ceauşescu, Constantin Dăscălescu, despre care am vorbit de mai multe ori în evocările mele, atunci când aminteam de faptul că acesta a fost ucenicul marelui meşter Ionel Măndăianu, unchiul meu, de la care a învăţat meseria de strungar. Trei generaţii ale familiei au lucrat în uzina Poiana: Ionel – strungar, fiul său Puiu – frezor şi nepotul lor, Cristi – un foarte bun mecanic. Ajuns mare om de stat, Constantin Dăscălescu vizita des uzina, la dezvoltarea căreia a contribuit din plin şi de multe ori îl prezenta însoţitorilor săi pe fostul său maistru. 
În lucrarea amintită este prezentată şi fişa de cadre a lui Constantin Dăscălescu, întocmită la data de 8 octombrie 1973 de către Serviciul de cadre, care îşi făcea cu stricteţe datoria şi pentru cei din nomenclatura partidului. La acea dată, Dascălescu era prim secretar al Consiliului Judeţean de Partid Galaţi şi preşedinte al Consiliului Popular Judeţean Galaţi.


„Dăscălescu Constantin. Membru de partid 1945.
- Născut la 2 iulie 1923 în oraşul Breaza, judeţul Prahova;
- Originea socială – tatăl a fost muncitor necalificat, iar din 1935 s-a ocupat cu munca câmpului;
- Naţionalitatea: română;
- Căsătorit, are un copil;
- Studii: liceul şi Şcoala superioară de partid de pe lângă CC al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS);
- Profesia de bază: strungar în fier
Dascălescu Constantin până în 1941 a urmat patru ani gimnaziul industrial din Breaza, unde a învăţat meseria de strungar în fier. După ce s-a calificat, a lucrat doi ani în profesie la atelierele Societăţii „Astra Română” din Poiana Cîmpina. 
În 1943 a fost încorporat la grupul specialităţi moto din Câmpina şi trimis la Şcoala de subofiţeri de rezervă din Galaţi. 
Reîntors din armată în 1945 a continuat să lucreze la Atelierele Societăţii „Astra Română” din Poiana Cîmpina. În campania electorală din 1946, timp de două luni a fost concentrat la Ministerul Afacerilor Interne, unde a comandat un pluton de jandarmi. La întoarcerea în producţie a fost ales secretar al celulei de partid şi membru în comitetul de partid pe întreprindere. 
În 1947 a fost scos din producţie, câteva luni a fost responsabil cu resortul economic în comitetul sindicatului petrolist din Câmpina (...). În 1949 a urmat şcoala de partid de şase luni din Ploieşti, după terminarea căreia a fost oprit asistent. În 1951 a fost numit director la cursul de partid de trei luni din Cîmpina. În aceste funcţii a muncit cu rezultate bune. 
Din 1952 a lucrat în funcţia de instructor în Secţia Organelor de Partid a CC al PCR. În acest timp a absolvit la cursurile fără frecvenţă Şcoala superioară de partid „Ştefan Gheorghiu” cu durata de doi ani. În 1956 a fost ales secretar cu probleme economice al Comitetul regional de partid Ploieşti. În această funcţie a muncit conştiincios pentru transpunerea în viaţă a hotărârilor partidului şi statului nostru. 
În 1959 a fost trimis la Şcoala superioară de partid de pe lângă CC al PCUS. După terminarea şcolii în 1962 a fost ales secretar cu probleme organizatorice, iar în 1965 prim-secretar al comitetului regional de partid Galaţi. În funcţiile încredinţate a dovedit iniţiativă, operativitate şi experienţă în munca de partid. (...) Era exigent şi urmărea cu perseverenţă realizarea sarcinilor. Din 1968 este prim secretar al Comitetului judeţean de partid Galaţi şi preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular judeţean. În acest timp a absolvit liceul, iar în prezent susţine examenele de diferenţă la Academia de Studii Economice. 
Este membru al CC al PCR din 1965 şi deputat în MAN din 1965, membru al Consiliul de Stat din 1973. 
A fost decorat cu ordine şi medalii ale R.S. România. 
Despre familie cunoaştem: tatăl a fost muncitor necalificat, apoi funcţionar. Din 1934 s-a ocupat cu munca câmpului, în prezent este pensionar. Până în 1924 a făcut politică socialistă, apoi ţărănistă, iar între anii 1934 – 1938 a fost ajutor de primar în comună din partea PNŢ. Mama a decedat. Are doi fraţi şi o soră. Fraţii sunt muncitori, membri de partid. Sora este casnică. Soţia este casnică. (...)”
Fişa de cadre este semnată de vârfuri cunoscute ale PCR: secretar Pană Gheorghe, membri Guină Nicolae (comunist din ilegalitate şi ulterior ambasadorul României la Moscova), Cîrcei Ioan (ajuns prim secretar al Comitetului judeţean Prahova), Savu Ion. 

Fotografia care i-a adus lui C. Dăscălescu probleme în partid 
Într-o notă de subsol, autorii volumului mai aduc câteva precizări la biografia fostului prim ministru ceauşist: „(...) prim ministru (1982 – 22 decembrie 1989). (...) Vigilenţa serviciului cadre a dus la descoperirea unei fotografii din 1941 – 1942 a fanfarei Astra Română, de la uzina din Poiana Câmpina, din care făcea parte şi tânărul Dăscălescu, pe stadionul din Ploieşti, ocazie cu care a cântat «câteva cântece, dansuri naţionale». Numai că Dăscălescu nu menţionase în numeroasele autobiografii scrise nimic despre faptul că a cântat în fanfara Astra Română de la Câmpina. Motiv de îngrijorare şi autocritică: «este o lipsă a mea destul de serioasă, căci nu trebuia să consider această participare a mea cu fanfara pe stadion, ca pe o probemă minoră, ci trebuia să mă interesez îndeaproape până la cel mai mic amănunt ca să vă pot arăta. Am făcut acest lucru nu pentru că am vrut să ascund, căci nu aveam ce ascunde, însă am fost conştient şi sunt şi acum conştient să arat că până la 23 august nu am avut nici un fel de activitate sau înclinaţie sau simpatie spre vreo organizaţie politică sau culturală” (2 iunie 1959). Arestat pe 22 decembrie 1989, nu a fost judeat în lotul CPEx din cauza unei congestii  cerebrale”.
Alin CIUPALĂ

«Semne şi noduri» - o expoziţie marca Gabriel Sitaru la Casa de Cultură "Geo Bogza"

De la începutul lunii aprilie, Casa de Cultură „Geo Bogza” găzduieşte expoziţia „Semne şi noduri” a sculptorului câmpinean Gabriel Sitaru, ale cărui opere sunt lucrate din materiale precum metalul, marmura ori granitul. 
O analiză utilă asupra expunerilor pe care le puteţi vedea în foaierul Casei de Cultură face în cele ce urmează prof. dr. Christian Crăciun.  (Redacţia)


Sunt două feluri de a depăşi lumea vizibilă spre transcendent: prin  cuvânt şi prin materie. Al doilea pare paradoxal, căci înseamnă a trimite, a expedia, vizibilul spre etern. Primul pare mai firesc, însă doar atâta vreme cât considerăm cuvântul ca o simplă emisie sonoră cu sens, de  îndată ce ne aducem amintecă Însuşi Cuvântul  s-a făcut trup, înţelegem că cele două căi sunt, de fapt, una singură. Despre o astfel de convergenţă este vorba despre expunerile sculptorului Gabriel Sitaru. Despre o improbabilă, dificilă, paradoxală – întâlnire între două limbaje: limbajul articulat al poeziei nichitiene şi cel material al sculpturii. Ceea ce le uneşte este voinţa de „abstracţie şi intropatie”, ca să citez titlul unei cărţi clasice. Altfel spus, o abstracţie a imaginii poetice s-a cerut tradusă în abstracţia construcţiei din metal şi marmură. Pentru aceeaşi emoţie. 
Cum se petrece această alchimie? Simbolul însuşi este un loc privilegiat, este engrama lumii noastre scindate. Sensul originar al lui symbolon este punerea împreună – spre recunoaştere – a două jumătăţi  tăiate dintr-o monedă, amuletă etc. Această recunoaştere între versul lui Nichita şi formele sculpturale, vocile materiei, dialogul permanent dintre ele constituie iteresul acestei expoziţii.
Gabriel Sitaru nu ilustrează pleonastic poezia lui Nichita, ci încearcă să îi vizualizeze rădăcina arhetipală. Sunt câteva forme predilecte la care apelează: sfera, cubul, elogaţia hiperbolei  (în sens geometric) care se combină între ele. Acum poezia lui Nichita însăşi are, de foarte timpuriu şi tot mai accentuat, până la a deveni centrală în ultimele volume, ca înterogaţie centrală, chestiunea limbajului. Pe de altă parte, puţini poeţi sunt mai concreţi  în verbul lor decât Nichita: obsesia osului, a anatomiei umane, a trupului, a pământului, a materiei dure pe care numai ochiul lui Homer (adică văzătorul de invizibil) eminescianul ochi „care-nchis afară înăuntru se deşteaptă” o poate şlefui, trimite aproape cititorul acestei poezii să se gândească la sculptură.


 Dar cum se gândeşte sculptura la poezie?
 „Ghemul” acela atotprezent în aceste opere, de cele mai multe ori suspendat întru ascensiune, în altă parte odihnit pe cubul-pământ (făcut din granit), este sfera-cerc, este cerul conţinut în chiar mişcarea ascensională spre el. Acele arcuri, tensiuni plastice (precum în îndoirea lumii, Subţirea pasăre... şi multe altele) dau întregii expoziţii un fior dinamic excepţional. Nu sunt sculpturi cinetice (deşi conţin elemente ce se pot mişca) dar sugerează o mişcare continuă. Este foarte mult aer în expoziţia lui Gabriel Sitaru; structurile filiforme numeroase par  a se sprijini pe văz-duh (femininul este sugerat, mai ales, printr-o astfel de curgere a părului-fluviu-timp-aer), elanul ascensional, reducerea formelor plastice la două, trei semne fundamentale, mi-au dat, nu ştiu bine de ce, o senzaşie de bucurie. Poate tocmai prin această simplitate, capacitatea ascezei formale întru esenţial, care eliberează materia şi o lasă să fie văzută (a fi privit este o altă obsesie nichitiană: „dar mai înainte de toate noi suntem seminţele, noi suntem cei văzuţi din toate părţile deodată, caşi cum am locui de-a dreptul într-un ochi”). 


Cosmologia simbolică ne spune că, deasupra chiar a îngerilor şi a cerurilor, stă planul Înţelesurilor. Orice artist încearcă să ajungă „acolo”. Dialogul dintre limbajul abstract (id est epurat de discontinuităţile zilei, vezi a zecea Elegie) al poeziei şi limbajul sculpturii abstracte (nu este acesta, oare, un neinconcent oximoron?) impune traseul acestui minunat expozeu plastic. Descriind, în lecţia despre cub actul paradigmatic al unei „sculpturi absolute” (nu am cum s-o numesc altfel), poetul încheia, senzaţional, prin a o reduce în lumea imperfecţiunii „reale”, dar şi a sta tot printr-un act al voinţei demiurgice a artistului. Pentru că, nu-i aşa?, trebuie cerută iertare cercului, adică perfecţiunii. Gabriel Sitaru are această umilinţă a iertării faţă de Frumuseţea perfecţiunii geometrice. În artefactul care răspunde plastic distihului celebru : „plutea o floare de tei în lăuntrul unei gândiri abstracte” artistul aşează pe un postament paralelipipedic masiv de piatră albă un „cap” („prins” de postament printr-o tijă lungă), închipuit printr-un cerc metalic, având abia sugerat „părul”, în interiorul căruia chiar „pluteşte” o floare de tei. Senzaţia de imponderabilitate, în ciuda materiilor grele, este remarcabilă. De altfel, încadrarea pe care o are globul/pământul mai mereu în ceste constructe, este una profund semnificativă, el apare fie ca sprijin,  fie ca elan spre cer. Săgeată, precum în acea siglă a sacrului, monograma de la numele poetului, care conţine, poartă cu sine Ţinta absolută, imaginea pământului. Superb elogiu adus puterii poeziei, artei în genere, ca vizând pururea Cerul.
Expoziţia lui Gabriel Sitaru este o sintaxă elaborată, aduce înţelegerea la temeiul simbolului, în aceeaşi măsură poetic şi plastic, propunându-ne un splendid dialog al imaginilor comune celor două limbaje.
Prof. dr. Christian Crăciun

Imagistica umărului - punctul de vedere al unui radiolog

Patologia umărului este frecventă și invalidantă, atât din cauza durerii cauzate, cât și din pricina  imposibilității de utilizare a articulației în parametri normali. Cu toate acestea, patologia umărului este des ignorată de pacienți. De ce? Majoritatea oamenilor cred că ignorarea durerii va duce, în timp, la dispariția acesteia. Trăim în secolul vitezei, oamenii nu au timp să meargă la doctor. Însă este bine de știut că durerea este un semnal al organismului pentru a lua măsuri. În momentul în care intervine și impotența funcțională (termenul medical pentru imposibilitatea de a mișca umărul), este obligatoriu să ne luăm măsuri. Și, de obicei, acesta este momentul în care pacienții se prezintă la doctor. Deseori, acceptă durerea, dar nu pot accepta la fel de ușor imposibilitatea de a-și folosi umărul. 
Posibilitățile de diagnosticare și tratament în patologia umărului au fost mult timp limitate, chirurgia umărului fiind dificilă din cauza complexității articulației. Investigațiile imagistice au fost și ele mult timp limitate, superficiale. Metoda imagistică utilizată timp de ani de zile în patologia umărului a fost radiografia. Sigur, radiografia, chiar dacă reprezintă o metodă iradiantă, este utilă în patologia osului. Ea este și în zilele noastre metoda de primă intenție pentru majoritatea afecțiunilor umărului. Totuși, în ceea ce privește părțile moi: mușchii, tendoanele și cartilajul, radiografia este prea puțin utilă. 

Dr. Sorin Ghiea, medic primar radiologie și imagistică medicală
Noile tehnici imagistice aplicate nu de mult timp și în patologia umărului: computer-tomografia (CT), rezonanța magnetică (IRM) și ecografia, reprezintă progrese importante în investigația umărului.
Noile investigații utilizate sunt desigur mai costisitoare decât o simplă radiografie, iar informațiile obținute sunt, de obicei, complementare, adică nici una dintre ele nu acoperă întreg spectrul lezional, deci nu poate sa ofere, de una singură, TOATE informațiile despre patologia umărului. De aceea, există algoritmi de diagnostic, algoritmi stabiliți în urma studiilor și sustinuți de medicina bazată pe dovezi (“evidence base medicine”), care stabilesc ordinea/prioritatea investigațiilor ce pot diagnostica o afecțiune a umărului. Ca o paranteză, medicina bazată pe dovezi este o ramură destul de tânără a medicinei, care ne-a dovedit (în ciuda părerii generale a pacienților, dar și a medicilor), că practicarea medicinei nu se face mereu pe dovezi științifice la zi, ci pe experiențe personale ale medicilor sau pe seama unor informatii medicale vechi, în prezent infirmate. Dar aceasta este o cu totul altă discuție.  
Algoritmul general de investigație imagistică a umărului cuprinde :
În primul rând,  radiografia. Aceasta oferă informații referitoare la oase - aliniament (dizlocări, luxații, subluxații), structura oaselor (osteoporoza, demineralizări, tumori), eventuale fracturi, precum și puține informații despre părțile moi - calcificările intra sau peritendinoase. Este o metodă ușor de efectuat, rapidă, ieftină, disponibilă pe scară largă. Dezavantajul ar fi că este o (minimă) metodă iradiantă.
A doua linie de investigație în patologia umărului este reprezentată de rezonanța magnetică (IRM). IRM-ul are avantajul major de a obține o viziune completă asupra umărului, fiindcă „vede” atât osul, cât și părțile moi (ligamente, mușchi, tendoane, cartilaje). Este o examinare complet inofensivă,  ceea ce înseamnă că este repetabilă ori de cate ori este nevoie. Dezavantajele sunt că este o metodă statică, nu dinamică (precum ecografia), și poate dura între 30 și 60 de minute - ceea ce poate fi uneori neconfortabil pentru pacient, mai ales când acesta are dureri. Este și o metoda scumpă, și nu atât de răspândită și accesibilă precum radiografia. De asemenea, identificarea calcificărilor (foarte ușoară la radiografie sau ecografie), nu este la fel de simplă și sigură la rezonanța magnetică. Administrarea substanței de contrast este rareori necesară la această investigație, rezoluția de contrast tisular fiind foarte bună la rezonanța magnetică (diferențierea diferitelor tipuri de țesut este ușor de făcut în rezonanța magnetică). Administrarea substanței de contrast poate fi utilă în procesele tumorale, în unele procese inflamatorii reumatologice (administrarea intravenoasă) sau pentru diagnosticarea unor leziuni labro-ligamentare sau cartilaginoase (administrare direct intraarticulară - artrografia RM).
A treia linie de investigatie este ecografia, care de multe ori poate trece înaintea rezonanței magnetice, în functie de tipul de patologie, dar și de disponibilitatea sau nu a rezonanței magnetice. Ecografia este, în mod particular, utilă în investigația umărului, pentru că acesta țste o articulatie foarte mobilă, ceea ce permite examinarea multor structuri din umăr utilizând diferite poziții ale acestuia. Astfel, putem investiga umărul și dinamic, în mișcare, putem vedea structurile în raport una cu alta, în timpul mișcării. Impingementul subacromial, o afecțiune în care tendoanele coafei rotatorilor sunt împiedicate în mișcare de un arc acromial prea jos situat sau din alte cauze, este un motiv frecvent pentru efectuarea ecografiei umărului. Dezavantajele ecografiei sunt imposibilitatea de vizualiza anumite structuri din interiorul umărului (spre exemplu, cartilajul, ligamentele gleno-humerale). De asemenea, ecografia nu poate vedea în interiorul osului. Examinarea ecografică este operator-dependentă, iar din aceasta cauză, contează mult experiența și manualitatea celui care efectuează această examinare.
Computer-tomografia umărului rămâne apanajul leziunilor traumatice severe, cu fracturi la care reconstrucțiile 3D postprocesare creează o imagine ușor de înțeles și de mare ajutor medicului ortoped. De asemenea, în locurile unde nu este disponibilă rezonanța magnetică sau ecografia, computer-tomografia poate oferi informații superioare radiografiei. Administrarea intraarticulară a substanței de contrast (artrografia CT), poate aduce informații indirecte privitor la cartilaj, care este altfel “invizibil” pentru examinarea CT. 
Prin urmare, reiterez importanța utilizării judicioase a metodelor imagistice în investigația umărului (și a oricărei alte articulații, de atfel). Metodele fiind complementare, și niciuna dintre metode nefiind unică și exhaustivă, trebuie de multe ori să alegem metoda cea mai bună pentru suspiciunea de diagnostic a pacientului, care ne va duce cel mai rapid la diagnostic. Desigur, trebuie luată în calcul disponibilitatea acelei metode. Așadar, medicul radiolog împreună cu cel ortoped/reumatolog/de recuperare vor decide calea cea mai scurtă pentru un diagnostic corect. Numai un diagnostic corect va putea duce la un tratament corect și la o recuperare a funcției umărului. Ignorarea simptomatologiei și ”forțarea” unui umăr deja afectat, va duce la agravarea simptomatologiei și, în timp, la modificări ireversibile.

20 aprilie 2017

LEMET sprijină o nouă ediție a Marșului pe două roți

Duminică,  23 aprilie 2017, ora 12:00, în parcul Soldat din Câmpina, va lua startul o nouă ediție a Marșului pe două roți, la care sunt așteptate persoane de orice vârstă, pasionate de biciclete, mopede sau motociclete. 
Producătorul prahovean de mobilă, LEMET, deținătorul brandului Lem’s, susține și în acest an, Marșul pe două roți, un eveniment outdoor cu tradiție în Câmpina, care promovează respectul în trafic. 
Punctul de întâlnire al participanților de anul acesta va fi parcul Soldat din Câmpina, de unde vor pleca apoi, pe două roți, într-un tur al orașului. Acesta este un gest simbolic prin care organizatorii vor să semnaleze automobiliștilor prezența în trafic a bicicletelor, mopedelor și motocicletelor. 


Pedalează sau încinge responsabil motoarele și poți fi premiat!
Efortul participanților nu se va lăsa nepremiat. În continuarea tradiției, la sfârștiul cursei va avea loc o tombolă cu premii. Precum și în anii anteriori, producătorul prahovean de mobilă LEMET va oferi premiul cel mare. 
Pe lângă promovarea respectului reciproc în trafic, participanții vor putea redescoperi cu drag și frumusețile orașului, obiectivele de interes turistic și bineînțeles, vor petrece o frumoasă după-amiază de duminică, în aer liber, pedalând sau încingând motoarele în mod responsabil.
Organizatorii recomandă purtarea echipamentului corespunzător. Participarea nu este limitată de vârstă. 
Traseul propus este: Carol I - Parc Soldat, B-dul Culturii, Schelelor, Carol I, C. Doftanei, B.P.Hasdeu, I.H. Radulescu, Siretului, B.Vasile, Dunarii, Carol I, Parc Soldat. 
Evenimentul este organizat de PRO CAMPINA; ROATA DE FOC; CARAIMAN CAMPINA si BICICLISTII ANONOMI. 
Mai multe detalii pe pagina de Facebook a evenimentului:  

19 aprilie 2017

Paștele 2017 - Paștele tuturor creștinilor

În Sfânta Evanghelie după Matei, la capitolul 28, putem citi cum Fiul Domnului își trimite ucenicii la propovăduirea Cuvântului Său în toată lumea, pentru botezul neamurilor: ”Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţați-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin.” Mântuitorul nu le-a spus apostolilor să propovăduiască în lume mai multe variante de creștinism. Ceea ce aceștia nici nu au făcut, fiindcă atunci învățăturile creștine erau foarte clare. Din păcate, mai târziu, mult mai târziu, acest lucru nu a mai fost înțeles de către conducătorii și teologii bisericii lui Cristos. Anul acesta Paștele a picat în aceeași zi pentru toți creștinii. Dar acest lucru nu îi unește decât provizoriu pe creștini în această mare sărbătoare. La anul, iar vom avea Paștele în două variante. Cele două date ale Învierii Mântuitorului (cronologic vorbind, prima este mereu a catolicilor și protestanților, urmată de cea a ortodocșilor și greco-catolicilor), cele două zile de Paște, care ar trebui să fie una singură, nu coincid decât o dată la câțiva ani. Astăzi, misiunea apostolilor din zorii creștinismului arată ca un tablou nefericit, neînțeles și neterminat. Astăzi, după un mileniu de la scindarea creștinilor în catolici și ortodocși, precum și după cinci veacuri de la desprinderea protestantismului din catolicism, Paștele (cea mai mare sărbătoare a creștinătății și cea care a dat naștere celei mai răspândite religii de pe fața pământului), rămâne să fie celebrată la date diferite.


Biserica Ortodoxă Rusă se opune stabilirii datei Paștelui după noul calendar 
Dintre religiile monoteiste, creștinismul este singura în care cea mai mare sărbătoare se ține la date diferite. Evreii sărbătoresc Paștele (Pesah, simbolizând salvarea evreilor din Egipt), în aceeași zi, iar musulmanii, suniți sau șiiți, respectă Ramadanul în aceeași perioadă. ”Biserica Ortodoxă Română și-ar dori unificarea celor două date ale Paștelui. Din păcate, există rețineri, ca să nu zic o poziție fermă a bisericilor ortodoxe rămase pe calendar iulian”, afirmă purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, precizând că există o temere a Bisericii Ortodoxe Ruse că ”o eventuală unificare va crea un tumult în rândul credicioșilor”.
Reprezentanți ai marilor biserici creștine despărțite la începutul celui de-al doilea mileniu promovează teoria că există două date de sărbătorire a Paștelui, din cauza faptului că Biserica Apuseană calculează data Paștelui după calendarul gregorian, iar Biserica Orientală, după calendarul iulian. Totuși, între cele două calendare este o diferență de 13 zile, iar între Paștele apusean (catolic și protestant) și Paștele răsăritean (ortodox și greco-catolic) sunt diferențe de timp care merg de la o săptămână până la cinci săptămâni. Vom încerca, în cele ce urmează, să aflăm de unde provin aceste diferențe temporale variabile, care îi fac uneori pe creștinii din vestul și respectiv estul Europei să se uite chiorâș unii la alții, să zâmbească amar și să nu se poată bucura împreună, în fiecare an, de biruința lui Isus/Iisus Cristos/Hristos asupra Morții și asupra Păcatului, eveniment crucial în istoria lumii, care a dat omenirii o nouă valoare și o nouă dimensiune.

Mesaje publice ale catolicilor și ortodocșilor din România
La emisiunea ”În fața ta”, difuzată de Digi 24 TV pe 16 aprilie, chiar în ziua de de Paște, au participat Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, și preotul Francisc Doboș, purtătorul de cuvânt al Arhidiecezei romano-catolice de București, iar nu al Bisericii romano-catolice din România, așa cum greșit a fost prezentat de către moderatorii emisiunii. Biserica Romano-Catolică este universală, avându-l pe Sfântul Părinte Papa ca șef suprem al catolicilor din întreaga lume.  Ea nu este autocefală, așa cum este Biserica Ortodoxă, aceasta din urmă fiind reprezentată de toate bisericile ortodoxe naționale de pe glob. Altfel spus, nu există un șef absolut al tuturor catolicilor dintr-o țară creștină oarecare (cum ar fi un episcop, arhiepiscop sau cardinal), adică un înalt prelat cu o funcție echivalentă funcției de patriarh al ortodocșilor din țara respectivă. Pe de altă parte, o biserică romano-catolică națională se împarte în mai multe dieceze, unități teritoriale independente una de cealaltă și subordonate direct Vaticanului. De aceea, fiecare dieceză sau arhidieceză catolică din România (condusă de un episcop, respectiv, un arhiepiscop), are propriul ei purtător de cuvânt. Printre temele discutate în emisiunea amintită, au fost câteva care au privit în mod direct cea mai mare sărbătoare a creștinătății, Paștele fiind sărbătorit anul acesta în aceeași zi de către toți creștinii de pe fața pământului: romano-catolici, ortodocși, protestanți, neoprotestanți, greco-catolici. În emisiunea cu pricina, a fost dezbătută problema sărbătoririi Paștelui la date diferite, dar au fost discutate și alte provocări cu care modernitatea încearcă azi creștinismul de orice nuanță. ”Pe evenimentul istoric și transistoric al Învierii Mântuitorului se fundamentează Biserica însăși. Apostolul Pavel descria succint importanța Învierii lui Cristos: «Fără această sărbătoare nu ar exista creștinism și nu ar exista garanția învierii noastre.» Criza acestei sărbători în modernitate și postmodernitate este cauza sclerozării spirituale a societăților creștine. În momentul în care nu ne mai implicăm în trăirea și retrăirea Paștelui, dacă nu facem aderența la acest eveniment din punct de vedere spiritual, nu culinar, atunci putem spune că ratăm sărbătoarea. Sperăm că majoritatea creștinilor nu o ratează, ci se bucură de acest eveniment crucial care a fertilizat întreaga istorie a omenirii. Deși mă tem că, pentru mulți, lumina vine de la supermarketuri, adică mulți oameni, de Paște, nu iau lumină, ci numai greutate. […] Bisericile ortodoxă și romano-catolică trebuie să-și rafineze mesajul, să încerce să și-l îndrepte mai mult spre mediul urban. Bisericile au nevoie de mesaje mai sofisticate din toate punctele de vedere. Altfel există riscul ghetoizării bisericilor în societățile moderne. Nu există riscul dispariției Bisericii lui Dumnezeu, căci însăși Mântuitorul ne asigură în această privință. […] Înainte de a fi economică, aș spune că, peste tot, corupția este spirituală. Biserica este interesată de corupția spirituală, este interesată de termeni tari, precum păcatul și virtutea, termeni la care mulți oameni contemporani fac alergie. Omul de azi este mirat de însăși ideea de virtute. Or, ideea de virtute morală este unul dintre sâmburii care au fertilizat gândirea europeană. Fără această virtute, are loc o implozie a societăților moderne”, consideră Vasile Bănescu. În luările sale de cuvânt, Francisc Doboș ne îndeamnă să trăim autentic sărbătoarea Paștelui. 
”Trebuie să recuperăm această dimensiune înălțătoare a Paștelui. Eu aș îndrăzni să spun că trebuie să recuperăm viața adevărată din toate zilele săptămînii, pentru a putea gusta dimensiunea sărbătorii Paștelui. Învierea lui Cristos ne face nu doar să descoperim dumnezeirea din noi și să mergem spre Dumnezeu, ci să ne dăm seama că Dumnezeu a intrat în toate zilele săptămînii. Învierea trebuie așadar să ne schimbe privirea și modul de a interpreta istoria. Dacă nu, totul este zadarnic. Isus chiar le zice apostolilor să meargă în Galileea, pentru că acolo îl vor vedea. Galileea este însăși viața din timpul săptămânii.”


BOR ar vrea un Paște pentru toți creștinii 
Invitații au fost solicitați de realizatorii emisiunii să vorbească despre nefericita modalitate a creștinilor de a sărbători Învierea Domnului la date diferite, despărțite uneori chiar de cinci săptămâni, dar și despre cum putem unifica cele două sărbători într-una singură. Anul acesta a fost o concidență fericită de calcul a acestei sărbători, care a făcut ca Paștele să pice în aceeași zi pentru toți creștinii. Acum câțiva ani, a subliniat unul dintre cei doi moderatori ai emisiunii, Papa Francisc spunea: «Isus al meu învie azi, Isus al tău învie mâine. Este scandalos». 
Punctul de vedere exprimat de Vasile Bănescu a fost următorul: ”Este, fără îndoială, o mâhnire în lumea creștină faptul că nu putem sărbători împreună cea mai mare sărbătoare creștinilor, elementul fondator al creștinismului. Până la urmă, această realitate se reduce la o problemă de calendar, nu la o problemă de dogmatică. Este vorba despre cele două calendare apărute pe parcursul istoriei europene: calendarul iulian (introdus de Iulius Cezar, în anul 47 înainte de Cristos), și de calendarul gregorian (introdus de Papa Grigore al  XIII-lea, pe la finalul secolului XVI-lea). Calendarul iulian s-a dovedit a fi un calendar imperfect, care nu a putut reda corect scurgerea timpului, făcând ca ziua Paștelui să rămână în urmă.  Calendarul gregorian a corectat eroarea calendarului iulian. După ce Biserica apuseană a trecut la calendarul gregorian in corpore, unele biserici ortodoxe din Răsărit, printre care și B.O.R., au trecut și ele la calendarul gregorian. Au rămas însă la calcularea Paștelui după calendarul iulian câteva biserici, dintre care se detașează Biserica Ortodoxă Rusă, cea mai importantă după numărul credincioșilor. B.O.R. nu trece la calcularea Paștelui după calendarul gregorian  (așa cum a făcut în privința Crăciunului), deoarece pune, înainte de toate, problema unității creștinilor ortodocși. Ortodoxia e preferabil să rămână unită în jurul celei mai importante sărbători a creștinătății. BOR ar vrea această unificare a datelor Paștelui, dar există o reținere puternică din partea bisericilor ortodoxe care au rămas la calendarul iulian, în special din partea Bisericii Ortodoxe Ruse.”

Metode de calcul pentru data Paștelui 
Paștele pentru bisericile creștine apusene poate fi uneori și cu cinci săptămâni înaintea Paștelui sărbătorit de bisericile ortodoxe răsăritene. Metoda de calcul a datelor Paștelui creștinilor este cu atât mai greu de înțeles cu cât au fost doi ani consecutivi, 2010 și 2011, când Paștele a căzut în aceeași zi pentru toți creștinii: 4 aprilie - în anul 2010, și 24 aprilie - în 2011. Conform site-ului descopera.ro, data Paştelui poate fi stabilită între 22 martie şi 25 aprilie - pentru bisericile din Occident, şi între 4 aprilie şi 8 mai - pentru cele din Orient. Şi totuşi, de ce variază atât de mult data în care sărbătorim Paştele? Data celebrării Paștelui are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștele se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocțiul de primăvară. Echinocțiul (numit și echinox) este momentul când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, datorită faptului că Soarele, în mișcarea sa aparentă pe cer, se află exact pe ecuatorul ceresc. Conciliul de la Niceea a decretat, în 325, că „ziua de Paște va fi în prima duminică după prima lună plină care cade după echinocțiul de primăvară.” Dacă ziua Paștelui depinde de soarele și luna de pe cer, cum este posibil ca bisericile creștine să nu fie toate de acord cu aceeași dată? Cauza este încrederea în metode diferite de calcul care aproximează mișcarea soarelui și a lunii. Divergențele dintre calcule și observații astronomice au fost corectate în unele cazuri, de exemplu prin trecerea la calendarul gregorian. Catolicii, care au adoptat calendarul gregorian, adică cel actual,  stabilesc prima luna plină de după echinocţiul de primăvară folosind o serie de calcule şi tabele ecleziastice, pe când ortodocşii, care au rămas la vechiul calendar iulian, iau ca reper luna plină astronomică. Potrivit Bibliei, Cina cea de Taină a avut loc în ajunul sărbătorii evreieşti Pesah, iar Iisus a murit a doua zi (în Vinerea Mare) şi a înviat a treia zi (duminica). Începutul sărbătorii Pesah este determinat de prima lună plină după echinoţul de primăvară , care poate avea loc în orice zi din săptămână. Pentru a se asigura că Paştele cade duminica, Consiliul de la Niceea a stabilit, în anul 325, că Paştele va fi sărbătorit în duminica de după prima lună plină care cade după echinocţiul de primăvară. Totuşi, dacă luna plină apare duminica, atunci Pesah începe duminica şi, prin urmare, Paştele este sărbătorit peste o săptămână, pentru că trebuie să aibă loc după Pesah. Mai mult, Consiliul de la Niceea a fixat data echinocţiului de primăvară pe 21 marte, data în care a avut loc în acel an (cu toate că, anul acesta a căzut pe 20 martie). De asemenea, tot atunci s-a hotărât crearea un set de tabele pentru a defini când cade luna plină, documente care nu se potrivesc chiar bine cu datele astronomice actuale (ceea ce înseamnă că, în practică, Paştele poate fi sărbătorit înainte de Pesah). Pentru bisericile occidentale, Paştele poate fi sărbătorit cel mai devreme atunci când, conform tabelelor de la Niceea, luna plină apare pe 21 martie, într-un an în care această dată cade sâmbăta. În acest caz, Paştele este sărbătorit duminică 22 martie, un eveniment rar care a avut loc în anul 1818 şi care va mai avea loc în 2285. De asemenea, cel mai târziu, Paştele poate fi sărbătorit atunci când luna plină cade pe 20 martie, ceea ce înseamnă că prima lună plină după 21 martie cade peste 29 de zile, pe 18 aprilie, Dacă 18 aprilie cade duminica, atunci Paştele este sărbătorit duminica următoare, pe 25 aprilie. Acest lucru s-a întâmplat ultima dată în 1943 şi se va întâmpla iar în 2038. Pentru creştini ortodocşi, se aplică aceeaşi regulă doar că în acest caz calculele se fac pe baza calendarului iulian, care este cu 13 zile în urma celui gregorian. Au existat mai multe propuneri pentru a se modifica modul în care este calculat Paştele. La o întâlnire din 1997, în Alep, reprezentanţii mai multor biserici au propus ca un nou sistem, bazat pe observaţii astronomice actuale, să fie adoptat începând cu 2001. Acest lucru, ar fi permis ca Paştele să cadă în aceeaşi zi pentru toată lumea. Conform site-ului crestinortodox.ro, în anul 1924 s-a hotărât, la Constantinopol, o adaptare a tuturor Bisericilor Ortodoxe la calendarul gregorian. Însă, unele Biserici Ortodoxe nu au reușit să pună în aplicare această hotărâre. Astfel, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Sârbă păstrează calendarul iulian, cel vechi, care dăinuie din vremea lui Iulius Cezar. Pentru a menține o unitate ortodoxă în serbarea Paștelui, din anul 1927, s-a luat hotărârea ca și Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul Gregorian (printer care și BOR), să serbeze Paștele după calendarul iulian. Această hotărâre a fost întărită și de Consfătuirea inter-ortodoxă de la Moscova, din iulie 1948. Următorul Paște comun va fi pe 20 aprilie în anul 2025.
Adrian BRAD

Editorial. HRISTOS A ÎNVIAT!

Cuvinte pe care cei mai mulți dintre noi le folosim zilele acestea, fără însă a fi foarte atenți la sensul lor. Să spunem mai întîi ce nu este această formulă. Nu este o urare! Nu echivalează cu „la mulți ani!”. De aceea multor oameni le vine foarte greu să o folosească. Au o ezitare, care nu ține de ateism. S-au inventat urările „alternative”, „de Paște”, de către cei care văd în acest moment o „sărbătoare”. Și nu este o sărbătoare. Paștele schimbă polaritatea vieții noastre laice, care este despre viață și moarte, o schimbă în polaritatea moarte – înviere. Cei care percep în formula noastră o „urare” nu merg cu gîndul pînă la Înviere. Cînd moare cineva, faceți vreo urare familiei? Condoleanțe, da, dar nu le urați fericire și ani mulți… Paștele fiind, mai întîi, despre moarte este aberant să ne facem urări. Paștele nu este o sărbătoare, ci o bucurie, ceea ce nu este același lucru. Și asta începînd abia de duminică, de la găsirea mormîntului gol. Dar ne-am lămurit noi, de 1984 de ani, ce e cu mormîntul acesta gol? Mi-e teamă că nu! 
În al  doilea rînd, cuvintele aceste nu sînt nici măcar o formulă de salut (deși cu asta ar semăna ceva mai mult). Deși, dacă ne gîndim că, etimologic, salut ne duce la salvare, din acest unghi s-ar potrivi. Nu e, cum li se pare multora, o formulă de politețe care, între Paște și Înălțare ar trebui să țină loc de „bună ziua”. Tradițional, după Înălțare formula era „Hristos s-a înălțat”, eu n-am mai auzit să fie folosită azi în mod curent. De fapt, observ, și Hristos a înviat! se folosește tot mai puțin, cu oarecare jenă, și doar în cele trei zile de după Înviere. Maximum. Dacă nu este nici urare, nici formulă de binețe, atunci ce este Hristos a înviat?  Simplu: este o vestire! Este o recapitulare fulgerătoare, în numai trei cuvinte, a tuturor celor patru Evanghelii, esența lor primă și ultimă: vestea Învierii Fiului Omului. Adică a umanității întregi. Cum spune Apostolul Pavel în a sa întâie epistolă către Corinteni „Dacă nu este înviere a morților nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră /…/ Căci dacă morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sînteți încă în păcatele voastre”. Înțelegeți acum că formula aceasta extrem condensată este o parolă care exprimă bucuria supremă? Care deschide lacătul ce s-a pus peste piatra mormîntului cel nou. Vestea ce ne-o dăm unii altora e uimire bucuroasă și bucurie uimită: ai auzit? Hristos nu mai e în mormînt! Ergo: sîntem mîntuiți de păcatele noastre, deci pregătiți să înviem la rîndu-ne. Bucuria asta, a acestei breakingnews supremă în istoria umanității, nu are nimic de-a face cu iepurașii, ouăle și alte bazaconii ale modernității. De un dar este vorba, ce-i drept aici, dar ce dar! Decît care altul mai mare nu se poate imagina: Învierea. Ce alte daruri să mai dai cuiva ca să fie pe potriva acestuia? Mai bine spune-i simplu: Hristos a înviat! Iar el va mărturisi aidoma că a înțeles grozăvia veștii: Adevărat a înviat! Ce-i drept oul („palat de nuntă și cavou” zicea înțelept și teologic poetul) și doar oul roșu (nu și cel împistrit care este simplă performanță artistică, fără trimitere la sacru) are etnologic legătură cu formula aceasta a mîntuirii universale: un ou ciocnit eliberează viața dintre pereții de calcar ai „mormîntului”, ceea ce era acolo doar chimie organică devine – inexplicabil, căci nimeni n-a reușit să explice cum-ul acestui miracol – Viață. A ciocni ouă roșii înseamnă ritualic a elibera viața din mormînt. Iar roșii pentru că sîngele Lui este peste întreaga lume de atunci și pînă la a două venire. 
Într-o societate aproape complet secularizată, în care cristo-fobia ia aspecte grotești, formula aceasta, PIN-ul cu care deschidem programul învierii noastre, apare multora ca o bizarerie. De aici obsesia de a „inventa” „urări de paști” , care de care mai „originale” și mai șugubețe. Repet NU există urări de Paști, pentru că e absurd, ce să-i urezi unui mort? Monahia Siluana Vlad spunea minunat că iubirea înseamnă urarea: ne vedem la înviere! În sensul acesta, expresia cu care se luminează lumea în această Duminică este (și) o declarație de iubire. Celui care-i spui această „taină”, care nu este taină, căci se cere strigată în plină stradă, îi spui, de fapt, vom învia împreună, nu ești (nu sunt) singur. Ați trecut în această seară de vineri pe sub masa încărcată de flori care închipuie mormîntul lui. Ați ieșit degrabă, deci ați ieșit din mormînt. Ați cîntat la Prohod despre coborîrea Lui în iad și distrugerea iadului. „Povești” spun inteligenții. Mă tem de oamenii inteligenți, îi prefer pe cei care vor spune, începînd de la miezul nopții de mîine (cu o lumină specifică în ochi, doar au fost chemați să ia lumină, să iasă la lumină din mormînt): Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcînd!”
Christian CRĂCIUN

Pe 22 aprilie 2017, Casa de Cultură din Câmpina va găzdui o nouă expoziție fotografică internațională

La finele anului trecut, pe 28 decembrie, la Casa de Cultură ”Geo Bogza” din Câmpina se desfășura o  expoziție fotografică de mare anvergură: Campina International Exhibition of Photography –  Romania 2016. Un eveniment artistic deosebit care avea loc în premieră în orașul nostru grație demersurilor lăudabile ale lui Răzvan Băleanu, directorul și organizatorul expoziției, un fiu al Câmpinei stabilit la București și un îndrăgostit incurabil de arta fotografică. Expoziția propriu-zisă s-a desfășurat sub un format modern, care se practică tot mai mult în ultima vreme. În fapt, Răzvan Băleanu, a proiectat, în cadrul unei prezentări sub forma unui montaj filmat, fotografiile selectate ale participanților din țară și străinătate, precum și cele premiate. Toate fotografiile fuseseră trimise cu ceva timp în urmă, după care ele au fost jurizate de către un juriu alcătuit din profesioniști ai artei fotografice. Din copilărie, Răzvan Băleanu a fost pasionat de fotografie. Cu timpul, această dragoste pentru imaginea fixă s-a îmbogățit, transformându-se în dragoste pentru imaginile în mișcare. După ce a lucrat șase ani la Realitatea TV, din 2011, este șeful echipei din regia de emisie live de la România TV. Salonul International de Artă Fotografică din decembrie 2016 a fost unic în România datorită patronajelor obținute de Răzvan Băleanu, dar și datorită numărului foarte mare de participanți și de țări participante. Așa cum ne-a promis atunci, la sfârșitul anului trecut, când ne-a asigurat că va organiza tot la Câmpina, în viitorul apropiat, și alte evenimente de acest fel, Răzvan Băleanu se va ține de cuvânt și va reveni cu o expoziție fotografică la fel de fecundă, intitulată ONYX International Exhibition of Photography, Campina, Romania. 


Evenimentul va avea loc tot la Casa de Cultură ”Geo Bogza”, în data de 22 aprilie, începând cu ora 15.00. Expoziția se va desfășura sub inaltul patronaj al unor organizații de profil și de renume mondial: Societatea Americană de Fotografie, Uniunea Globală a Fotografiei și Image Colleague Society International. Apropiata expoziție se va desfășura sub același format ca și precedenta, cea din decembrie 2016. Astfel de saloane au o taxă de participare, dar aceasta acoperă doar 30 % din cheltuielile totale. Restul cheltuielilor sunt acoperite de diverși sponsori sau din resursele personale ale organizatorului, care își vede astfel un vis împlinit: perpetuarea și intrarea în tradiție a saloanelor internaționale de artă fotografică din Câmpina.  Vor fi vernisate 5429 de lucrari realizate de 423 de autori din 59 de țări. ”Vernisajul va consta într-o proiecție video ilustrată muzical a fotografiilor din salon, precum și o expoziție reprezentand o selectie a fotografiilor premiate. În 2017, Câmpina își continuă tradiția in arta fotografica mondială cu un salon de exceptie - prima editie a ONYX International Exhibition of Photography, Romania. Salonul beneficiaza de inaltul patronaj al Societatii Americane de Fotografie, Uniunii Globale a Fotografiei si Image Collegue Society International. Salonul ONYX 2017, al doilea proiect al nostru, s-a dovedit, spre bucuria noastra, a fi un salon de exceptie, care a beneficiat de un numar record de participanti. Am primit 5429 de fotografii, de la 423 de autori din 59 de tari. Pe langa participarea foarte numeroasa, am fost onorati de participarea celor mai mari artisti fotografi pe plan mondial. Astfel salonul ONYX 2017 a devenit cel mai mare Salon International de Arta Fotografica realizat in Romania si totodata se afla in topul saloanelor fotografice pe plan mondial. Astfel, Campina, isi consolideaza cu mare onoare numele pe harta mondiala a artei fotografice, numele localitatii noastre devenind foarte cunoscut in intreaga lume, ca un ambasador al artei fotografice. Juriul International compus din nume marcate din arta fotografica mondiala: Tibor Jakab, Teodor Radu Pantea si Mircea Anghel, a avut o sarcina extrem de grea in a juriza fotografiile primate. Cele doua Saloane Internationale de Arta Fotografica pe care le-am realizat anual in Campina, ONYX si CAMPINA, s-au dovedit a fi mari succese inca de la primele editii, concentrand în orașul nostru toata elita artei fotografice mondiale, stabilind un record privind calitatea artistica a fotografiilor, dar si privind numarul participantilor ”, ne-a declarat Răzvan Băleanu.  Acțiunile artistice născute din dragostea lui Răzvan Băleanu pentru fotografie și orașul natal aduc un real beneficiu de imagine Câmpinei, lucru care nu poate decât să ne facă să ne simțim mândri că, măcar sporadic, orașul nostrum poate ajunge o capitală  a artei fotografice. Răzvan Băleanu este membru în: Asociatia Artistilor Fotografi din Romania – AAFR; Uniunea Artistilor Plastici din Romania – UAP; Societatea Americană de Fotografie – PSA; Federatia Internationala de Arta Fotografica – FIAP; Uniunea Globala a Fotografiei – GPU; Image Colleague Society International of America. Până în prezent, a câștigat 97 de premii, medalii și mențiuni de onoare și peste 900 de lucrări de artă fotografică acceptate în cadrul Saloanelor Internationale de Arta Fotografică desfășurate sub patronajul FIAP și PSA. La vârsta de16 ani caștiga prima lui medalie de aur, cea oferită de către Asociația Artiștilor Fotografi din România, ulterior, primind această medalie de încă șase ori. 
Adrian BRAD

„Prahova, 2017 – capitala mondială a petrolului”. 160 de ani de la înfiinţarea primei rafinării din lume la Ploieşti (1857)

Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la înfiinţarea primei rafinării din lume de către fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu, la Ploieşti, în anul 1857, prilej de sărbătoare pentru autorităţile de la Bucureşti (Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) şi cele din Prahova (Consiliul Judeţean Prahova şi Primăria Ploieşti), care în colaborare cu Universitatea Petrol şi Gaze din Ploieşti, Societatea Cultural-Istorică „Mihai Viteazul” şi Fundaţia Constantin Stere, au iniţiat o serie de manifestări dedicate industriei petrolului, o ramură înfloritoare a economiei româneşti în ultima sută de ani. 
Astfel, începând din 21 aprilie şi până aproape de sfârşitul anului 2017, programul manifestărilor va debuta la Ploieşti cu dezvelirea monumentului dedicat fraţilor Mehedinţeanu, fondatorii primei rafinării de petrol din lume, va continua în luna mai, la Bucureşti, cu evenimentul “Primul oraş iluminat cu petrol lampant” ce va avea loc în apropierea sediului BNR, clădire cu semnificaţii majore în istoria modernă a României, va ajunge în iulie la Telega cu ceremonia dezvelirii unei plăci aniversare închinate academicianului Anghel Saligny, proiectantul primei conducte de transport al petrolului între Buştenari – Băicoi – Ploieşti – Cernavodă – Constanţa şi la Câmpina, în luna august, cu aniversarea întemeierii Şcolii de Maiştri Sondori şi Rafinori – Prima Şcoală de Sondori din lume „Casa cu Grifoni” din Câmpina şi nu în cele din urmă se va întoarce la Ploieşti, în luna octombrie, pentru aniversarea a 50 de ani de învăţământ universitar la Institutul de Petrol şi Gaze, 1967 – 2017. 


Ploieşti, 1857 – prima rafinărie din lume
În anul 1857, Ploieştiul stabilea o premieră mondială, devenind primul oraş din lume cu rafinărie – „Fabrica de gaz lampant” a fraţilor Mehedinţeanu, cea dintâi rafinărie din lume dotată cu instalaţii moderne la nivelul epocii, care a dat startul distilării pe cale industrială a ţiţeiului. Potrivit istoricilor prahoveni, locul unde a fost instalată rafinăria a fost multă vreme controversat, pentru ca în anul 1970, istoricul Mihai Apostol să stabilească cu precizie că locul se afla la „marginea oraşului Ploieşti, în apropiere de actuala gară Ploieşti Sud, în zona barierei Râfov”.  Istoricul vorbeşte de funcţionarea rafinăriei tot la „bariera Râfov, rămasă în proprietatea familiei Mehedinţeanu, care în anul 1899 au vândut-o unui anume M. Mitrany”. În baza producţiei rafinăriei, fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu au avut posibilitatea să obţină prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz lampant a Bucureştilor (1857) şi, respectiv, a Ploieştilor (1860). Astfel, Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant. Petrolul lampant produs la Ploieşti avea calităţi deosebite şi ardea cu o flacără luminoasă de intensitate şi formă constante, fără fum şi fără să lase compuşi răşinoşi în fitil. Începând cu 1 aprilie 1857, Bucureştiul avea să fie iluminat cu o mie de lămpi.
În anul 1880, producţia de petrol a României atingea aproximativ 16.000 de tone, iar statul român adopta în 1895 o primă lege a minelor, care deschidea drumul capitalurilor străine în industria petrolieră românească şi ducea la apariţia celor mai importante companii petroliere româneşti. Prima companie petrolieră de anvergură a fost Steaua Română, înfiinţată cu capital german în anul 1895. În anul 1897, Steaua Română construieşte la Câmpina (zonă în care deţinea aproximativ 305 hectare de câmpuri petroliere) cea mai mare şi modernă rafinărie din Europa, cu o capacitate de rafinare de 1200 de tone pe zi. O altă companie importantă în industria petrolieră românească a fost Astra Română, constituită în 1910. Între anii 1910 – 1947, rafinăria Astra Română a aparţinut trustului olandez Royal Dutch Shell. Până la începutul primului război mondial au mai luat fiinţă şi companiile Româno-Americană (ulterior Petrotel şi în prezent Lukoil Ploieşti), fondată în 1904 ca filială a companiei americane Standard Oil, deţinută de magnatul G.D. Rockefeller, Vega (înfiinţată în 1905, la Ploieşti, cu capital german), Creditul Petrolifer (1905), Concordia (1907), Societatea de Petrol Franco-Română (apare în 1905 şi a fost considerată cea mai mare infuzie de capital francez de pe piaţa petrolieră românească).
Alte premiere înregistrate de industria petrolului din România ar fi că ţara noastră a fost prima din lume care a exportat benzină încă din anii 1900, că în 1904 se înfiinţează prima şcoală din lume de maiştri sondori la Câmpina, care ulterior va pregăti şi maiştri rafinori, că în 1938, o sondă a companiei Astra Română a stabilit un nou record de 3644 metri în zona de foraj de la Boldeşti şi că în 1937, România deţinea locul şapte în lume privind rezervele mondiale de petrol, după URSS, SUA, Irak, Iran, Venezuela. Exploatarea resurselor de petrol începută în jurul Ploieştiului şi mai apoi în zona Câmpina în secolul XIX, construcţia primei rafinării din lume şi dezvoltarea unei industrii care a făcut din judeţul Prahova cel mai mare producător de petrol din Europa, au consacrat Ploieştiul cu numele de „capitala aurului negru”.