27 iunie 2017

Clubul Sportiv Câmpina va avea o echipă de fotbal la seniori

La începutul lunii iunie, după victoria din finala Campionatului Judeţean de Juniori A, Clubul Sortiv Câmpina a disputat primul tur al turneului zonal în compania echipei campioane a judeţului Dâmboviţa, Unirea Ungureni, pe care a învins-o în ambele manșe. În tur, am câștigat la masa verde, cu 3-0, deoarece arbitrii au fost nevoiţi să încheie meciul după doar 19 minute de joc, fiindcă echipa gazdă nu a reuşit să asigure asistenţă medicală specializată, aşa cum prevede regulamentul de joc. În retur, la Câmpina, băieții noștri au câștigat, după un meci bun, cu scorul de 8-1, în condițiile în care, din minutul 30, au jucat cu un om în minus. Victoria zdrobitoare, cu scorul general de 11 -1, împotriva celor de la Unirea Ungureni, a adus după sine şi o nouă performanţă a juniorilor noştri: calificarea în faza semifinalelor zonale, cu perspectiva de accedere la turneul final national. Din păcate, jucând cu mai puțină motivare și nereușind să se concentreze în momentele critice, fotbaliștii de la CSC au ratat calificarea în turneul final. Dar și așa, performanța pe care au obținut-o este una notabilă, ea egalând performanța juniorilor echipei Poiana Câmpina, realizată în urmă cu trei decenii. Lotul de jucători pregătiți de antrenorii Roberto Opaţchi (principal) şi Claudiu Dumitrescu (secund), care au reuşit calificarea în faza semifinalelor zonale este: R. Gheorghe, Călugăru Andrei, Julan George, Banu Viorel, Rece Paul, Catrina Cristian, Badea Alexandru, Micuţă Fabian, Stancu Octavian, Cordoş Daniel, George Iulian, Dumitru Daniel, Ştefan Marian, Iordache Mihai, Zob Ionuţ, Iatan Liviu şi Mârzea Ionuţ. Diriguitorii CSC fac demersuri pentru înscrierea echipei în campionatul județean de seniori, în ediția viitoare, bugetarea corespunzătoare a viitoarei echipe de seniori fiind prinsă în bugetul aprobat de Consiliul Local.



Un club construit de la zero
Antrenorul Roberto Opațchi ne explică de ce simte că a fost cel mai greu an de antrenorat al său, deoarece secția de fotbal a început practic de la zero: cu afilierea ei la Asociația Județeană de Fotbal, cu omologarea terenului, cu legitimarea jucătorilor, cu achiziționarea de echipamente și materiale sportive, amenajarea, igienizarea și modernizarea cabinelor și a vestiarelor etc. 
„După ce am reușit să structurăm echipele de juniori ale clubului, acum o lună am mai bifat o realizare: aducerea unui al doilea antrenor, pe Claudiu Dumitrescu,  un fost fotbalist cunoscut de Divizia A, care a jucat la FC Otopeni, chiar la Poiana Câmpina. Tehnicianul secund are școala de antrenori cu acte în regulă. Este un băiat inteligent și de caracter, cu care am o colaborare foarte  bună”, ne-a asigurat Roberto Opațchi.


„Vă spuneam că a fost cel mai greu an pe care l-am avut de când sunt antrenor de fotbal, din cauza volumului mare de muncă, deși campionatul în care am activat nu a fost unul deosebit de puternic”, ne mai spune antrenorul principal. Secția de fotbal a Clubului Sportiv Câmpina a fost înființată în mai 2016, deci putem spune că este abia la început de drum. 
Au fost organizate numeroase selecții pentru a se găsi cei mai talentați copii, din care s-au format trei echipe, pe trei grupe de vârstă: 2004 – 2007 (ani de naștere), 2007 – 2008 și 2009 – 2011. În afară de aceste trei grupe (totalizând un număr de 65 de jucători), mai există  o grupă mare de juniori (20 de jucători), preluată, anul trecut, de la Clubul „Hagianu Mircea”, în baza unui contract de colaborare încheiat între cele două cluburi. Această grupă a reușit marea performanță de a se califica în turneul semifinal de junior A.

Deficiențe la pregătirea fizică a fotbaliștilor
„După ce i-am preluat pe juniorii A, i-am înscris în campionatul de juniori-mari (16-18 ani). Am observat că băieții aveau unele deficiențe la nivel mental: se credeau mult mai buni decât erau în realitate, se credeau o echipă foarte valoroasă, desi nu câștigaseră decât o jumătate de campionat, nereușind să se califice în turneul semifinal, cum au reușit anul acesta competițional. De asemenea, am observat și unele carențe în organizarea jocului, pentru că nu aveau o idee clară de tactică a jocului”, ne mai spune tehnicianul principal al echipei. Dar și faptul că juniorii CSC au ajuns în faza națională pe grupe, adică printre primele 18 echipe de junior A din țară, reprezintă, fără îndoială, o performanță notabilă. De la mijlocul anilor 1980 - atunci când juniorii de la Poiana Câmpina antrenați de Gică Ionescu s-au calificat de două ori consecutiv în faza pe țară a semifinalelor -, o echipă de juniori A din Câmpina nu a mai realizat o asemenea performanță. Antrenorul Roberto Opațchi a făcut parte din acea echipă (cu Dochia, Tismănaru, Gabi Tabacu și alții). 

Turneul de la Săcele
La turneul semifinal de la Săcele, juniorii CSC au jucat într-o grupă din care mai făceau parte încă patru echipe. Băieții au reușit două victorii (cu Pătârlagele și Concordia Chiajna), pierzând primele două meciuri (cu Săcele și Ungheni), clasându-se în final pe un merituos loc II. Prima înfrângere au suferit-o băieții în primul meci, cel cu echipa din Săcele, care avea să câștige și grupa. Gazdele ne-au învins mai mult pe fondul unei căderi psihice a jucătorilor CSC, care au intrat crispați în teren. Antrenorul principal al echipei câmpinene consideră că s-a pierdut calificarea din cauza lipsei de experiență și de jocuri cu echipe puternice (campionatul recent încheiat nefiind unul prea bun). Din această cauză, juniorii CSC nu au reușit să depășească momentele dificile ale partidelor disputate. Astfel, nu au reușit să gestioneze momentul favorabil pe care l-au avut în a doua partidă din grupă, cea cu echipa din Ungheni (Mureș). Astfel, în minutul 70 al meciului, la scorul de 1-1, după ce băieții noștri dominaseră partida, în care avuseseră trei bare și un gol anulat, au pierdut în șase minute, fiind de trei ori prinși pe contraatac, contraatacuri ale adversarilor din care aceștia au înscris de trei ori. Goluri de începători, pentru că mai toți jucătorii noștri se avântaseră în atac, ca să dea gol și să forțeze victoria. Din fericire, băieții s-au mobilizat și au reușit să treacă peste acest șoc, câștigând următoarele două partide, dar din păcate necalificându-se la turneul final pe ţară.

Înscrierea echipei la seniori
„Băieții noștri au demonstrat totuși că au recuperat la capitolul pregătire psihică, pentru că, după ce le-am explicat că se întâmplă în fotbal adesea răsturnări de situații sau lucruri injuste, au reușit să depășească momentul de șoc și să câștige următoarele două meciuri. Din păcate, nu a fost de ajuns pentru a câștiga grupa. Pentru cei care vor să continue la modul cât mai serios în fotbal, acest turneu final a fost o experiență utilă, care a constituit o cărămidă în plus la baza formării lor ca viitori fotbaliști profesioniști. Eu consider că băieții noștri sunt pe drumul cel bun în fotbal”, ne spune Roberto Opațchi. Conducerea clubului finanțat de către municipalitate a  făcut o cerere de înscriere a echipei la seniori, cerere adresată Asociației Județene de Fotbal. În funcție de criteriile pe care le vom îndeplini (bază materială, buget etc), AJF va înscrie CSC într-una dintre seriile campionatului județean de seniori. 
Adrian BRAD 

Editorial. IMPOSTORII

Este o vorbă, atribuită atîtora, încît prefer să o dau „folclorică”: nu mi-e rușine că sînt român, mi-e rușine că alții sînt români. Cum să nu-ți fie rușine cînd se întîmplă toate astea? O gașcă de impostori a luat în arendă țara și face din ea marfă de troc și cîrpă de șters pe jos. Ce înseamnă impostor? Zice DEX-ul: „Persoană care caută să înșele, profitând de necunoștința sau de buna-credință a oamenilor; șarlatan, mincinos. s Persoană care, prin minciuni și prefăcătorie, își arogă o falsă identitate (și competență), vrând să pară ceea ce nu este; farsor”. Nu este în această definiție de dicționar descrierea actualei (și mai vechii) politici valahe? Un partid (un om de fapt) care dărîmă propriul guvern, numai pentru că prim ministrul nu s-a supus ordinelor e un partid de impostori. V-a revoltat reclama cu piticul care sare de pe Turnul Chindiei? Dar nu ne e rușine că ambele partide care conduc țara sînt și cele mai multe cu parlamentari penali? Nu e român de care să ne fie rușine un tip cu mustață, capabil să vîndă toată țara, numai să scape de pușcărie și care acumulează pe zi ce trece o putere discreționară? Nu e român de rușine președintele CCR, care interzice pur și simplu libertatea de opinie a judecătorilor Înaltei Curți? Nu sînt românce verzi doamnele Olguța, Firea, Udrea, Carmen Dan, Sevil Shhaideh? Nu e de rușine acest guvern care astăzi își dă demisia și, după cîteva zile, revine ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat? Nu ni se zbîrlește părul pe picioare de rușine cînd îi auzim vorbind pe domnii Daea sau Tăriceanu, sau cînd vedem că relațiile noastre europene sînt coordonate de culta doamnă Birchal, zisă Rebreanu? Nu ar trebui să ne îngropăm de rușine în nisipul din deșerturile din sud cînd îl vedem pe ambasadorul la Londra, Mihalache? Nu ne e rușine de umilirea bietului doctor Leon Dănăilă, incapabil să știe pentru ce a votat? Nu este mai mare rușinea de reapariția în viața publică a celui mai plagiator dintre prim miniștrii Europei de totdeauna? Nu ne e rușine de românul Kulcsar Terza Jozsef care cere ca în 2018 în România „să fie anul doliului”? (nimic penal aici? – întreb și eu). Nu ne rușine de românii super-inteligenți Pampuccian (care și-a bătut joc de un parlament vag școlarizat, vorbind despre teoria jocurilor și alte extravaganțe, pentru a justifica „interesul grupului său parlamentar”?; numai că în chestie era interesul public al românilor, despre care domnia sa n-a suflat un cuvințel) sau Vosganian, scriitor multilateral, care, la fel, nu suflă o vorbuliță despre interesul de a scăpa țara de banda de penali? 
Un tînăr pensionar (mult mai tînăr decât mine, care nu am evadat încă din Sistem) mă întreabă: dom’ profesor, ne măresc ăștia punctul de pensie de la 1 iulie? I-am explicat că prăbușirea leului și scumpirea energiei deja au anulat această fantomatică „mărire”, dar mi-a fost tare rușine de politicienii impostori și de naivitatea maselor care îi votează plebiscitar, indiferent de ce s-ar întîmpla. 
Povestea mi-a întărit o părere mai veche: aceea că, oricîte mînării moral-juridice ar face PSD-ul, nu va pierde din votul popular (chiar cred în sondajul din această săptămînă care arată că nu i-au scăzut procentele de încredere), sensibil doar la faptul că acesta este „partidul care ne dă?”, decît atunci cînd prăbușirea economică va fi totală și îi va afecta direct și grav pe susținătorii săi necondiționați. Din păcate, va trebui să plătim greu pentru asta. Toți. A mai crede și acum în competența și buna credință a PSD e mai mult decît naivitate, nu se poate să nu-ți fie rușine că Iliescu și Năstase și Severin ne dau lecții de democrație, că Ghiță nu poate fi adus în țară, că mineriadele nu au vinovați, că impostorii conduc, în urma  unei contra-selecții foarte atent dirijate de 28 de ani, toate domeniile țării. Cînd dai drumul la televizor te îneacă rușinea că oamenii ăia îți sînt compatrioți. După aproape orice contact cu o autoritate administrativă te copleșește rușinea. Cînd compari subiectele de bacalaureat date în alte țări cu cele de la noi, ți se face rușine că  ești profesor. Dar vezi că dna. Andronescu încă mai dă verdicte în ceea ce privește școala românească și îți imaginezi un Kogaion al rușinii. Nu poți ieși din rușine după o zi în traficul din București, după o zi într-o poiană de munte unde te năboiesc gunoaiele, după ce vezi cifrele de consum cultural (Islanda: 300.000 locuitori, 40 milioane euro cifră de afaceri în industria cărții; România, 20.000.000 locuitori, cifră de afaceri vreo 70 milioane. Să îngheți de rușine!). 
De unde provine această generalizată impostură? Din decembrie 1989, din ianuarie și iunie 1990, din ianuarie și februarie 2017. Ce au în comun aceste date (și alte cîteva)? Unii au fost în stradă, alții – impostorii – au cîștigat! Simplu. Așa am ajuns toți argați pe moșia lui Dragnea. Nu sînt și oameni de mîndrie? - mă vor întreba optimiștii „mîndri că sînt români”? Ba, sigur că sînt! Numai că nu ei decid! Ci impostorii…
Christian CRĂCIUN

Cu banii de amendă în buzunar, liber la scăldat în apele Lacului Bisericii

În Legea apelor (din 1996, completată în 2004), la art. 16, este precizat că orice „persoană fizică,  pe propria răspundere, poate utiliza liber pentru îmbăiere apele marine și apele interioare din afara zonelor de restricție.” 
Despre acest drept ne-a vorbit într-o scrisoare (v. facsimil) trimisă redacției unul dintre cititorii Oglinzii (părinții, nașii de botez și cititorii nu ți-i poți alege), scrisoare din care redăm în continuare câteva fragmente: 
„Cerere de milostenie. 
Cerşesc să fiţi miloşi cu cititorii voştri, cărora le adăpaţi mintea cu adevăr, prin publicarea realităţii dreptului oricărui cetăţean român (persoană juridică cu cetăţenie română) de a utiliza liber şi pe proprie răspundere pentru îmbăiere apele interioare ale lacului natural Lacul Bisericii din localitatea Câmpina (lac lipsit de zone de restricţie în sensul legii apelor), drept consacrat prin Art. 9 alin. 3 din Legea apelor nr. 107/ 1996 (...). Totodată, cerşesc să fiţi miloşi cu acei intelectuali mulţi la mia de locuitori din Câmpina şi, prin publicaţia dvs., să încetaţi a mai fi unelte de spălat creierele acestora, la instigarea cu forma prevăzută de lege exprimată de funcţionarii publici în sensul legii penale (în sensul art. 175 Cod penal), din administraţia publică locală a Câmpinei, prin obligaţia vădit contrară Articolului 9 alin. 3 din legea apelor de mai sus (vădit ilegală în sensul art. 21 alin. 2 Cod penal), respectiv, prin instigarea funcţionarilor publici ocupanţi ai funcţiei specifice de  poliţist local împuterniciţi de primar să vatăme drepul de îmbăiere consacrat şi reglementat prin lege. (...) În timpul exercitării dreptului legal de îmbăiere în apa Lacului Bisericii, orice persoană fizică are trupul înglobat continuu în masa apei lacului. Pentru a putea să aducă atingere valorii sociale spaţiu verde adiacent Lacului Bisericii în timp ce trupul său este înglobat continuu în masa de apă (pentru a exista latura obiectivă a contravenţiei de îmbăiere ori scăldat), orice persoană fizică trebuie să cadă cu impact pe spaţiul verde împreună cu apa lacului în a cărei masă este înglobat trupul său, evident pe o traiectorie descendentă. Iar pentru realizarea traiectoriei descendente, este absolut obligatorie mai întâi traiectoria ascendentă a apei lacului (apa curge în sus) în a cărei masă este înglobat trupul persoanei fizice în cauză. Adică totul începe cu APA CURGE ÎN SUS: primarul Tiseanu Horia Laurenţiu a propus vătămarea dreptului legal de îmbăiere a persoanelor fizice în apa Lacului Bisericii pe ipoteza că APA CURGE ÎN SUS, consilierul Bondoc Viorel Gheorghe a semnat şi secretarul Paul Moldoveanu a contrasemnat (...), prefectul a atestat legalitatea organizării executării încălcării legii în scopul vătămării dreptului legal de îmbăiere pe ipoteza APA CURGE ÎN SUS (...)”


Gheorghe Tudor pe numele său, stimabilul petent ne cere să nu le spălăm creierele cititorilor noștri, așa cum încearcă să facă administrația publică locală, prin polițiștii locali aflați în subordinea primarului municipiului, care îi amendează de fiecare dată pe cei prinși că se îmbăiază în apele Lacului Bisericii. Cititorul nostru, mai curajos decât croitorașul cel viteaz din poveste, chiar contestă o hotărâre a Consiliului Local Câmpina, HCL nr. 88 din 2012, care interzice scăldatul în apele lacului cu pricina, actul normativ cu putere de lege locală fiind adoptat, în opinia sa, cu încălcarea legii la nivel național, adică a legislației în domeniu promovată de Parlamentul României, deoarece pe luciul apei Lacului Bisericii, pasămite, nu există nicio zonă de restricție. Este vorba despre Legea apelor, care, culmea, în logica juridică a cititorului petiționar, nu poate fi invocată pentru anularea HCL nr. 88 din 2004 sau pentru anularea proceselor-verbale de contravenție prin care sunt amendați scăldătorii de către polițiștii locali, întrucât cele două feluri de documente amintite mai sus nu au valoarea unor acte administrative, fiind încheiate cu încălcarea legii. Cum ar veni, ne putem scălda, dar nu gratis, ci pe banii noștri de contravenienți prinși cu mâța în sac și cu picioarele în lac. Bani care ajung totuși în bugetul local, ceea ce nu ne poate face decât să ne simțim mândri, contribuind cu mai mulți bani decât în mod obișnuit la bugetul Câmpinei. 
Cititorul logician consideră că dreptul legal de îmbăiere nu aduce atingere valorii sociale a spațiului verde de pe domeniul public, pentru simplul și bunul motiv că cel prins la scăldat este cufundat cu tot trupul în apă și, prin urmare, nu poate călca iarba. În logica teoriei lui Gheorghe Tudor, scăldătorii ar trebui să se arunce probabil în lac direct din elicopter, ca să nu calce iarba, iar cu ajutorul unor scări din funii să ajungă din nou înapoi în aparatul de zbor. 


Drept să vă spun, logica d-lui Gheorghe Tudor (fără nicio legătură cu fostul primar al orașului din perioada 1996 – 2000), este atât de subtilă, încât, profitând de un moment de neatenție, mi-a prins logica mea răvășită moțăind într-un biet neuron firav, și atâta a bătut-o, că nu a mai știut biata de ea, și nici eu, de mine. Și acuma, când vă scriu, biata mea logică zace adormită, dar nu știu dacă starea asta este de la somnul rațiunii mele sau de la pumnii logicii tudoriene. Bine, Gheorghe Tudor este mai acid decât acidul sulfuric și mai caustic decât soda caustică, pentru că în emailul trimis la redacție ne bălăcărește un pic și pe noi, întrucât ne sfătuiește să nu mai spălăm creierele cititorilor noștri prin articolele publicate. Noi nu credeam că articolele publicației noastre au atâta putere. Noi le credeam în stare, dacă nu să formeze opinii, să provoace cel mult răsfoiri de pagini de către cititor, în căutarea unor alte articole mai pe gustul lui. Noroc cu Gheorghe Tudor, că ne-a deschis ochii și mințile. Frate Gheorghe, du-te la mănăstire, că ești prea bun pentru o lume atât de rea precum cea în care trăim. Iar dacă nu te primesc nici călugărașii (s-ar putea să fii prea bun și pentru ei), încearcă să-ți găsești dreptatea prin „sălile pașilor pierduți”, la niscaiva instanțe de judecată. Dacă o să cazi cumva din lac în puț, să nu te superi sau să te enervezi, că o să cazi în puțul gândirii tale, deci nu o să te doară deloc, pentru că n-o să te doară nimic. 
Adrian BRAD 

Din ciclul „Olimpicii cu care ne mândrim”: Cristina Popescu, elevă la Colegiul „N. Grigorescu”, a câștigat anul acesta premiul I la Olimpiada națională de limba germană

Continuăm astăzi prezentarea unora dintre elevii câmpineni care s-au evidențiat în mod deosebit, în acest an școlar, la olimpiadele naționale la care au participat. Ei sunt olimpicii cu care ne mândrim. Printre ei se numără și Cristina Popescu, elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, cel mai titrat liceu al Câmpinei, înființat în urmă cu aproape un secol. 
Cristina a câștigat premiul I la faza națională a ultimei olimpiade de limba și literatura germană, distincție onorifică bine meritată, care o îndreptățește să fie considerată printre cei mai merituoși elevi ai orașului, la acest moment. Suntem convinși că, în următorii ani, Cristina nu va coborî stacheta în dobândirea și aprofundarea cunoștințelor, și că își va consolida statutul de elev-model, înzestrat cu deosebite calități și cu o maturitate în gândire peste cea specifică vârstei sale. 
Săptămâna trecută, ar fi trebuit să începem cu ea prezentarea seriei olimpicilor de la „Grigorescu”, deoarece Cristina a obținut cea mai mare performanță dintre toți elevii colegiului, dar în numărul trecut am ales să prezentăm câștigătoarea unei mențiuni (deci nu premiu), la ultima olimpiadă națională de limba și literatură română. Am făcut acest gest mai mult din patriotism și dintr-un naționalism echilibrat, gândindu-ne că, în acest fel, ne exprimăm prețuirea pentru limba pe care o vorbim, care „mult e dulce și frumoasă”, cum spun poeții. Experiența articolului trecut ne-a învățat că limba noastră o fi ea frumoasă, dar nu este mereu dulce, ba uneori este chiar înșelătoare, mai ales când este vorbită disonant de către două voci neadevărate în același timp. Pentru cei care vor să o cunoască mai bine pe eleva Cristina Popescu, sperăm că interviul de mai jos va fi de folos.     


- Pentru cititorii săptămânalului „Oglinda”, spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre tine.
- Numele meu este Cristina Popescu, am 17 ani și sunt elevă în clasa a X-a (științe sociale) la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”. Părinții mei sunt profesori, și asta cred că a avut o influență în evoluția mea. În ceea ce privește caracterizarea mea, eu nu cred în calități (cu atât mai puțin în defecte), acestea sunt concepte relative și strict legate de modul în care mă văd ceilalți într-un context oarecare. Mai bine vă spun că sunt pasionată de teatru și fotografie. Iar în artă trebuie să lăsăm acțiunile să vorbească sincer pentru noi, în fiecare moment. Așa e și în viață. Și-apoi, nicio caracteristică nu trebuie să fie definitivă. Tocmai în asta constă frumusețea, în căutarea sinelui, în schimbare și evoluție.
- Numește și caracterizează profesorul/ profesoara care te-a pregătit pentru Olimpiada de germană.
- Profesoara mea de germană este doamna  Livia Miu, iar simplul fapt că m-a adus la acest nivel spune multe despre dumneaei. A o caracteriza ar însemna să contrazic ceea ce tocmai am afirmat anterior, și anume că încadrarea unei persoane în tipare este greșită, din punctul meu de vedere. Pot să vă spun, în ceea ce mă privește, că pe mine doamna profesoară m-a atras tot mai mult către germană prin  felul ei de a lucra: serios, dedicat și profesionist, fără compromisuri. La asta se adaugă comportamentul cald, apropiat și înțelegător față de mine. Doamna Livia Miu va rămâne mereu printre profesorii despre care voi vorbi cu drag și recunoștință întotdeauna. De fiecare dată m-a corectat cu zâmbetul pe buze și mi-a apreciat progresul. Nu m-a descurajat  nicio clipă și nu m-a făcut să simt vreun moment că am dezamăgit-o, atunci când rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor. Și așa m-a făcut să vreau să continui, să mă perfecționez. Eu mă simt foarte bine lângă doamna profesoară și creșterea cunoștințelor mele de germană a venit de la sine, fără efort, fără presiune, chiar fără intenție, aș putea spune. Iar asta pentru că nu am avut niciun moment ambiția de a fi mai bună decât alții, ci de a ști, cu fiecare zi, mai mult.
- Cum a fost la Olimpiadă (locul de desfășurare, atmosfera, concurenții și concurența, subiectele, impresiile)?
- Având în vedere faptul că îmi doresc mereu să cunosc alți oameni și să fac lucruri noi, această olimpiadă a fost exact ceea ce am avut nevoie. S-a desfășurat la Piatra Neamţ, imediat după Paști. Din păcate, n-am avut timp să vizitez orașul, despre care știam că este frumos. Am fost cazați într-un cămin în care condițiile erau departe de confortul de acasă, dar am privit tot timpul  partea bună a lucrurilor. Până la urmă, oamenii sunt cei mai importanți, iar nu mediul în care sunt cantonați aceștia. Și, desigur, cel mai important lucru era ceea ce aveam de făcut. Acolo am devenit conștientă că este totuși o competiție, iar creativitatea este lucrul cel mai apreciat la această olimpiadă. Și asta mi-a plăcut în mod deosebit, pentru că însemna mai mult decât a stăpâni gramatica și vocabularul limbii germane. Prima proba a fost un eseu ce pornea de la un citat filozofic. Cea de-a doua probă a fost un proiect în care am avut de realizat o piesă de teatru pe baza unei cărți date. A fost partea mea favorită. Lucrând în echipă la această probă, mi-am dat seama câți oameni deschiși, dornici să facă lumea mai bună, și care chiar au această capacitate, am cunoscut. Aici trebuie să recunosc că mă așteptasem să întâlnesc genul acela de elevi predispuși doar la acumularea de cunoștințe, asa cum sunt percepuți olimpicii – percepție total greșită. Atmosfera a fost relaxantă, ca în familie, deși nu cunoșteam pe nimeni dinainte. Nu îi puteam numi „concurență” pe ceilalți participanți, pentru că eu nu am mers cu gândul de a „mă întrece” cu ei, am mers să mă bucur de moment și să mă întorc acasă mai bogată cu o experiență. Nicio zi nu mi s-a părut grea, pentru că m-am distrat cu colegii de proiect. Abia seara oboseala își spunea cuvântul, după numeroasele ore de muncă desfășurate. A fost o săptămână interesantă, pe care nu o voi uita. Premiile obținute îmi vor aminti întotdeauna cât de important este să faci cu drag ceea ce faci și să cauți mereu frumosul, în orice și oriunde. Faptul că am primit premiul pentru creativitate  mi-a confirmat că atracția pentru artă și pentru exprimarea propriei persoane prin intermediul ei este cel mai frumos lucru din lume.
- Limba și literatura germană este materia ta preferată sau ai mai multe materii pe care le iubești în egală măsură?
- Nu aș putea spune că germana este materia mea preferată. În general, eu nu aș alege un singur lucru dintre lucrurile care îmi plac. Engleza, româna, germana și psihologia mă intereseaza în mod egal. Mi-ar plăcea să ating performanța la mai multe materii, dar nu cred că poți fi bun chiar la toate. Trebuie timp mult pentru a citi, în primul rând, și apoi pentru a aprofunda. Abia când depășești stratul superficial, începe să-ți placă ceva cu adevarat.  Sper ca în viitor să pot cuprinde cât mai multe din lucrurile care îmi plac.
- Când ai simțit o chemare către germană și ce (sau cine) te-a influențat în acest sens?
- Am făcut  numeroase călătorii în Austria, unde am prieteni care m-au făcut să vreau să pot vorbi limba de acolo. Părinții m-au impulsionat, spunându-mi că este o limbă importantă și că, în general, cunoașterea limbilor străine deschide mintea către noi perspective. Doamna profesoară a dus acest întreg “proces” până la capăt și mi-a oferit inspirația și motivația de care oricine are nevoie atunci când dorește să realizeze ceva. Uneori nu poți ști de unde apare inspirația, important este să o urmezi, să faci cât de mult și cât mai multe plecând de la ea, atâta timp cât asta te bucură. 
- Multor oameni germana li se pare nesuferită, mai ales din cauza pronunției. Pe tine cum te-a atras studiul acestei limbi, care, cel puțin în domeniul tehnicii, îi suflă tot mai mult în ceafă limbii engleze? 
- Știu că unora  li se pare o limbă nesuferită, urâtă. Cred însă că este ceva personal atracția pe care a exercitat-o germana asupra mea. Și nu este nimic în neregulă atâta timp cât nu este o părere indusă de alții. Nu ne plac tuturor aceleași lucruri, și asta este foarte bine. Eu mi-am zis de la început că dacă sunt atâția oameni pe Pământ care vorbesc germana, de ce nu aș putea și eu? Am pornit la drum (pe drumul care duce la limba germană) cu mintea deschisă și, în niciun moment, nu m-am gândit că e grea sau că nu voi reuși să pronunț și să scriu cuvinte dificile. Încă de la prima oră de limba germană am fost concentrată și interesată să aflu noțiuni noi. Cred că pentru  faptul că nu se aseamănă cu limba română mi s-a părut și mai demnă de interes. A funcționat cumva psihologia copilului mic, pe care îl interesează cel mai mult un lucru tocmai pentru că este deosebit de celelalte. Cam în aceeași manieră cred că a pornit și la mine dorința de a învăța această limbă: pentru că sunt destul de puțini cei care o plac și pentru că e diferită.
- Acum 2000 de ani, neamurile germanice erau toate barbare, iar latinii constituiau cel mai civilizat popor. Astăzi, observăm că situația s-a cam schimbat: țările cu popoare germanice (din centrul și nordul Europei) sunt mult mai dezvoltate și mai prospere decât țările latine din sudul continentului nostru (exceptând poate Franța). Pe România nici nu am mai pus-o la socoteală, ca să nu dezechilibrăm și mai mult balanța. Cum a fost posibil acest lucru?
- Germanii spun „Ordnung muβ sein” (Trebuie să fie ordine). Tocmai asta a făcut ca neamurile germanice - prin multă muncă și eficiență,  seriozitate, disciplină și urmărirea neabătută a propriilor interese -, să poată ajunge acolo unde sunt acum. Eu cred că a fost o evoluție firească, în contextul  geografic, economic și istoric. N-au avut de ales, altfel ar fi dispărut, înghițiți de alte popoare. Toate aceste caracteristici și-au pus amprenta și asupra limbii vorbite: tăioasă, eficientă, cu reguli stricte. Cred că neamurile latine, după ce au ajuns la o stare de mulțumire și confort, s-au oprit din a mai dezvolta lucrurile, sau cel puțin au încetinit dezvoltarea acestora, nemaifiind motivate. În timp ce germanii au muncit tot mai mult, axându-se pe o dezvoltare (în economie, infrastructură) care să le asigure supremația. Sunt diferențe de mentalitate, educație, conducători. Totuși, istoria ne arată că fiecare neam trece prin perioade  dificile sau prospere. Fiecare popor are calități, iar dacă este condus de către oameni de geniu, poate să progreseze după o perioadă de declin. Și ceea ce mai cred eu este că fiecare popor, indiferent de situația economică de moment, are multe valori, fiecare contribuie la evoluția umanității cu ceva. Și  este  minunat că sunt diferite popoarele lumii, pentru că diversitatea le poate uni.
- Petre Țuțea, marele filosof creștin al românilor, afirma într-un interviu dat în 1990 că ”orice reich este binevenit”. Sunt mulți bucovineni care declară, astăzi, că ei nu sunt moldoveni, chiar dacă Suceava a fost cetatea-capitală a Moldovei lui Ștefan cel Mare. Iar mândria lor de bucovineni s-ar zice că s-a născut din perioada 1775 – 1918, când Bucovina a fost provincie austriacă, organizată serios de austrieci, care se cred cei mai nobili dintre germani. 
- Deocamdată nu îmi este cunoscută opera filozofică a lui Petre Țuțea, nu am ajuns încă acolo, dar cred că el a spus asta observând evoluția provinciilor aflate pentru o perioadă sub stăpânirea Imperiului Austiac (după 1867, a Imperiului Austro- Ungar). Acestea au înflorit din toate punctele de vedere, și influențele civilizatoare din trecut se simt și astăzi în Transilvania și Bucovina. Sunt regiuni mai prospere economic, și de aici decurg decalajele față de celelate provincii istorice ale României. Ceva din spiritul german a fost lăsat moștenire  acolo. Cu toate acestea,  la vremea respectivă, românii nu au fost bucuroși de ocupația străină, lucru firesc, de altfel, pentru că popoarelor nu le place asuprirea. Cred că lecția pe care a dat-o Germania la reunificare ne-ar putea fi de folos. Suntem cu toții români, iar orgoliile de tipul rudei mai nobile sau mai bogate nu ne fac niciun bine. Știu că cei mai mulți români din zonele acestea își păstrează nealterate zestrea culturală și limba, fiind mândri de ele. 
- Germana se spune că este limba cu cele mai lungi cuvinte. După știința mea, regulile limbii germane sunt mult mai riguroase decât ale limbii române, care nu are aceeași rigoare poate și pentru faptul că lingviștii noștri sunt mai puțin riguroși. Este limba germană atât de greu de învățat, cum s-ar părea?
- Nu cred că lingviștii noștri sunt mai puțin riguroși. Personal, nu aș compara deloc, aș spune că pur și simplu sunt lucruri diferite. Și nu doar limbile sunt diferite, iar aici vreau să mă refer la cultură, în general, la tradiții și mentalități. Acesta nu este un lucru rău, în asta constă  frumusețea lumii. Și tocmai de asta ne place să călătorim, să vedem ce are fiecare mai bun. Cuvintele acelea lungi din germană, daca stăm să ne gândim, nu sunt chiar atât de complicate, pentru că, în mare parte, sunt compuse prin alăturarea mai multor cuvinte obișnuite. Bineînțeles că apa e rece până să intri în ea, și strugurii-s acri, până să îi guști. Totul are nevoie de un început. Important e să ai mintea deschisă și să renunți  la prejudecăți sau la ideile induse de alții. Acest lucru nu se aplică doar la învățarea unei limbi străine, ci și la oameni. Dacă ne privim un pic în interior, descoperim că suntem, de fapt, mult mai buni și că avem și abilități pentru a învăța limbi străine și pentru a-i înțelege pe ceilalți. De aici începe comunicarea cu adevarat.
- Ce sfaturi ai da unui copil care vrea să învețe germana?
- Cred că din tot ce am spus mai sus se poate trage o concluzie asupra modului eficient de învățare pe care eu l-am abordat, și anume metoda „cu drag”. Eu nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi cuiva. Tocmai pentru că suntem cu toții atât de diferiți, nu ni se potrivesc aceleași lucruri. Pot doar să spun ceea ce am învățat eu, și anume că mintea umană este atât de puternică atunci când este motivată, încât nimic nu este așa greu, cum pare.
Adrian BRAD

Weekend de filme la Câmpina: proiecții gratuite la Tenaris Cinelatino

Festivalul Tenaris Cinelatino aduce la Câmpina două proiecții de film în aer liber, în weekendul 8-9 iulie

O nouă ediție a festivalului de film Tenaris Cinelatino vine la Câmpina în weekendul 8-9 iulie 2017! Organizat de TenarisSilcotub, în parteneriat cu Primăria Municipiului Câmpina, festivalul include două proiecții în aer liber, cu intrare gratuită, organizate în parcul „La Soldat” în fiecare seară de la ora 22, după lăsarea întunericului.

Ca în fiecare an, Tenaris Cinelatino aduce un film românesc și un film din America Latină. Ediția din acest an se deschide, sâmbătă, cu filmul „Pe culmile iubirii”, în regia lui Nelson Núñez. O producție din Venezuela, o țară a cărei cinematografie trece prin momente interesante, filmul e și o comedie de succes. Pablo, un tânăr timid și fără viață socială, devine obsedat de ideea de a-și cuceri o fostă colegă de liceu, care a ajuns să trăiască practicând cea mai veche meserie din lume.
Duminică, tot de la ora 22, parcul „La Soldat” va găzdui proiecția unui film românesc care a avut premiera oficială cu doar câteva săptămâni în urmă. „Vara s-a sfârșit”, în regia lui Radu Potcoavă, e povestea a doi puști care își petrec vacanța de vară pe malul Dunării. Cei doi devin tot mai buni prieteni, până când unul dintre ei acceptă să însceneze răpirea celuilalt, pentru a-i șantaja tatăl absent. Bineînțeles, un asemenea gest nu poate rămâne fără consecințe neprevăzute!
Selecția filmelor a fost realizată în parteneriat cu Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR), organizatoarea celui mai mare eveniment de profil din sud-estul Europei, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) și cu sprijinul Fundacion PROA, care coordonează evenimentele culturale organizate de Tenaris la nivel mondial.
Festivalul Tenaris CineLatino se află la cea de-a șasea ediție și are loc în Călărași (4-6 iulie), Câmpina (8-9 iulie) și Zalău (11-13 iulie), cele trei orașe din România în care are unități de producție compania TenarisSilcotub, formată dintr-o echipă de 1.700 de profesioniști care produc țevi din oțel fără sudură, folosite în industriile de petrol, gaze, a energiei, auto și mecanică. 

Mai multe informații despre fiecare film din program sunt publicate pe pagina de Facebook a evenimentului, Tenaris CineLatino.

Festivalul Tenaris CineLatino este organizat de TenarisSilcotub, TIFF, Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc (AFPR) şi Fundacion PROA, în parteneriat cu Consiliul Județean Călărași.
Această iniţiativă este în concordanţă cu sprijinul oferit de compania Tenaris unor festivaluri de film din diferite regiuni ale lumii, printre care Latin Wave în Houston, SUA şi în Calgary, Canada; Cinelatino în Bergamo, Italia; Festival de Cine Latinoamericano în Monterrey, Mexic organizate împreună cu parteneri locali precum Muzeul de Arte Frumoase din Houston; Festivalul Internaţional de Film Calgary; Festivalul Internaţional de Film Bergamo; şi Festivalul Internaţional de Film Monterrey. 

Programul Sărbătorii celor 2 Iulii - ediţia a XXVII-a

Duminică, 2 iulie 2017, începând cu ora 11.00, Castelul «Julia Hasdeu» va fi gazda celei de-a XXVII-a ediţii a Sărbătorii celor 2 Iulii, care se va desfăşura după următorul program:

Prelegeri:
„Sfârşitul lumii în viziunea poporului român şi a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu” (prof. dr. I. Oprişan); „Vânătoarea ritualică: «Răposatul Postelnic»” (prof. dr. Stancu Ilin); „Hasdeu şi neoelenistica” (dr. Lia Brad Chisacof); „Însemnările de călătorie ale Iuliei Hasdeu” (prof. dr. Crina Bocşan); „Chestionarele lui Hasdeu – noi interpretări” (dr. Julieta Rotaru); „Ovidiu versus Hasdeu” (prof. Mircea Coloşenco); „Iulia Hasdeu – un destin tragic” (prof. Monica Mihaela Minescu).

Lansări de carte:
„Opera poetică/ Oeuvre poétique" de Iulia/ Julie Hasdeu (prefaţă şi, parţial, traduceri de Jenica Tabacu); „Amurgul Demiurgului. Ultimii ani de viaţă ai lui B.P. Hasdeu” (Jenica Tabacu), „Ursita” (B. P. Hasdeu); „Ion Vodă cel Cumplit” (B. P. Hasdeu); „Lumea de-apoi (Sfârşitul lumii)” - texte din lucrările hasdeiene şi anchete mitologice; „Dublin, miracolul normalităţii, note de călătorie” (Mioara Bahna); „Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene” (Codruţ Constantinescu);  „Produse derivate", poezie (Florin Dochia); „Autoportret în oglinda concavă", poezie (Costel Bunoaica); „Amor carmina 2016 - Antologie de poezie românească publicată în revista URMUZ”; „Ars amandi poesis - Antologie de tălmăciri româneşti din poezia universală publicate în revista URMUZ 2016”.

Moment poetic
Din opera Juliei Hasdeu recită Alexandra Rotaru (Le Lycée Français „Anne de Noailles”).

Moment dramatic
"Răzvan şi Vidra" (regia: Tomi Cristin). În distribuţie: Monica Davidescu, Tomi Cristin, Ovidiu Cuncea şi actori ai Teatrului “Proiect” din Câmpina.

Expoziţii - tematică literară: URMUZ, 1928, ediţie anastatică; Colecţiile Editurii Detectiv literar; Grafică de carte - Lidia Nicolae.
Expoziţie de artă plastică: „Fenomenul Hasdeu în viziunea artiştilor plastici contemporani”. Lucrări semnate de: Ion Ladea (sculptură), Traian Marcu (sculptură), Ionuţ Barbu (pictură), Olimpia Barbu (pictură), Cristina Nedelea (pictură), Nelu Predoi (pictură).
Expoziţie de sculptură în aer liber: Alfred Dumitriu - "A fi sau a nu fi".

Recital de lieduri – „Mignon”
Georgiana Costea (soprană) şi Anca Săftulescu (pian)
Intrarea liberă!

20 iunie 2017

Club Dans „Dorina Popa” – școala de balet a celor mai grațioase balerine

În ultimii ani, Câmpina este tot mai cunoscută, la nivel național, ca o mică, dar durabilă cetate a baletului practicat de tinere școlărițe. Iar la această notabilă performanță a vieții artistice din orașul nostru s-a ajuns datorită unui club de dans local, deşi cred că mai corect ar fi să spunem „grație unui club de dans local”, dacă tot și-a câștigat acest club o fecundă notorietate în pregătirea aproape desăvârșită a grației celor mai mici balerine câmpinene. Este vorba despre Club Dans „Popa Dorina” din Câmpina, cu sediul în Complexul Fibec, condus de profesoara Dorina Popa, o fostă cunoscută balerină a Teatrului de revistă „Constantin Tănase” din București, care și-a câștigat un renume prin felul cum își pregătește micile balerine pentru fiecare competiție. La concursurile școlare de dans desfășurate în ultimii doi-trei ani, elevele Dorinei Popa au ajuns să cunoască de fiecare dată aerul tare al marilor performanțe, hrănite din multă muncă și un tot mai cultivat talent. Însă realizările notabile ale micilor artiste câmpinene nu s-ar fi putut clădi fără să aibă la baza lor o foarte atentă și meșteșugită selecție asezonată cu o meticuloasă formare și o exigentă coordonare din partea profesoarei lor – un profesionist adevărat și devotat. 


Istoria baletului
Conform Wikipedia.org, baletul mai este cunoscut și sub denumirea de „dans clasic”, iar originile sale pot fi găsite în urmă cu aproximativ opt secole. S-a născut, sub o formă arhaică, în Italia, apoi a fost consacrat și perfecționat la curțile regilor Franței. Deși în Italia apăruseră primele încercări de balet, sub o formă mai puțin finită, după un consens unanim, data nașterii acestor divertismente o fixează „Baletul comic al reginei” (Ballet comique de la reine) dat la 15 noiembrie 1581, la Palatul Bourbon din Paris. Ulterior, baletul a fost ridicat la rang de artă (în acest sens, a fost înființată Academia regală de dans) de către Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, el însuși un practicant valoros al baletului până la vârsta de peste 30 de ani. Mai apoi, baletul avea să fie  fie șlefuit până la detaliu, precum un giuvaier al artei pure, de către marii coregrafi ruși. Mișcările din balet poartă toate denumiri franțuzești (jetés en tournant și grand jeté, fouettés en tournant etc), iar această tradiție va dăinui veșnic, împreună cu baletul. Denumirea artei ce reunește într-o simbioză perfectă muzica și dansul provine probabil din cuvântul italian „ballare”. În secolele XIII-XIV se numea balet o melodie care însoțea un anume dans. Dansul avea un caracter mimetic și comporta o mică punere în scenă. Combinându-se cu alte tipuri de reprezentații și divertismente, acest dans ajunge, după o lungă evoluție, îndeosebi sub directivele poeților și muzicienilor umaniști, să reunească toate trăsăturile caracteristice unui nou tip de distracție colectivă, care primește denumirea de balet. 
Site-ul Wikipedia mai precizează că „cine vrea să se orienteze în aspectele variate ale dansului clasic (baletului) nu o va putea face fără să cunoască felul cum a luat naștere această artă, evoluția și etapele ei, interpreții, coregrafii și teoreticienii care au contribuit la dezvoltarea sa. Dar o istorie a baletului întâmpină dificultăți insurmontabile și nu se poate realiza decât parțial, fiindcă n-a existat și încă nu s-a creat, cu toate eforturile depuse, un sistem de semne precise, care să fixeze principalul și indispensabilul său element, dansul, iar în scrierile despre viața și activitatea celor care au activat în acest domeniu ar trebui să se tindă spre rigurozitatea lucrărilor istorice scrise în alte domenii. Acest deziderat apare cu atât mai dificil cu cât, nici toți aceia care au scris în această materie nu sunt de acord dacă obiectul preocupării lor trebuie să fie numai dansul, sau tot complexul artistic denumit balet.”


Dedicată trup și suflet baletului
De-a lungul ultimelor decenii, Câmpina a mai avut trupe de balet alcătuite din elevi (formate la Casa Pionierilor și, ulterior, la Clubul Copiilor), dar niciodată acestea nu au strălucit în competițiile naționale, așa cum au reușit fetele Dorinei Popa.
„Sunt profesoară de balet și asta știu cel mai bine să fac. Însă chiar nu știu cum aș fi trăit dacă nu m-aș fi dăruit trup și suflet baletului. Sunt dedicată acestei arte - pentru că baletul este o artă, nu un sport - de când mă știu. Pasiunea pentru balet am căpătat-o la vârsta de cinci ani și de atunci nu m-a mai părăsit niciodată. Am fost balerină la Teatrul de revistă „Constantin Tănase” din București, prin anii 1980. Pe la sfârșitul anilor 1980 m-am căsătorit și m-am stabilit în străinătate. Am revenit în țară în anul 1997, iar apoi m-am hotărât să îi ajut pe copiii Câmpinei să descopere frumusețea teatrului fără vorbe, a teatrului animat numai de muzică și dans, să le insuflu pasiunea pentru mișcarea artistică cea născătoare de grație, pentru dansul artistic văzut ca o poveste muzicală, pentru tulburătorul și fermecătorul balet. Din dorința de a le arăta copiilor frumosul, am creat acest club acum șase ani”, ne mărturisește, cu o undă de emoție în glas, Dorina Popa. 


Baletul – leac pentru suflet, dar și pentru trup
De la o grupă restrânsă de copii, profesoara Dorina Popa a ajuns să aibă astăzi cinci grupe. E drept, numai două grupe merg la competiții, dar grupele valoroase sunt alimentate permanent cu balerine talentate de către celelalte trei grupe formate din balerine începătoare sau cu mai puțină experiență, care, în timp, ajung și ele la performanțe deosebite. Profesoara de balet, peste trupul căreia anii nu au lăsat urme, ține să ne precizeze: „Am două grupe de avansați și semiavansați cu care merg de doi ani la competiții naționale și internaționale. Am avut rezultate excelente, reușind să urcăm pe podium alături de reprezentante ale unor prestigioase școli și cluburi de dans din țară și din străinătate. Nu doar numele meu, ca profesor, dar și numele Câmpinei este pe buzele tuturor participanților la aceste evenimente. La decernarea unui premiu, se prezintă elevul, școala și orașul. Pot să mai spun că avem copii talentați în Câmpina, de care lumea nu prea știe. Pentru că pasiunea pentru dans și mișcări grațioase se dezvoltă de mic copil, i-aș ruga pe părinți să observe, ori de câte ori este posibil,  dacă micuții lor au într-adevăr astfel de înclinații. Nemaivorbind că baletul, împreună cu practicarea unor exerciții și proceduri de gimnastică medicală, corectează posturi incorecte ale copiilor, grăbind vindecarea unor afecțiuni ale coloanei vertebrale. De obicei, vin la mine copii care au mersul incorect, au probleme de coloană sau de musculatură neîntărită, dar aceștia rămân până la urmă, pentru că, încet-încet, începe să le placă baletul tot mai mult. Dar nu baletul ca leac al afecțiunilor de postură, ci baletul ca artă. Oricum, recomand tuturor părinților să nu-și țină copiii în casă, chiar dacă cei mici se încăpățânează să rămână în fața calculatorului sau a tabletei. Să-i trimită afară, să facă mișcare, sau la cluburi de balet, de dans modern, oriunde se poate face mișcare, fiindcă aceasta este cea mai bună cale spre sănătate. Mai ales că, în cazul baletului, această cale spre sănătate duce și spre frumos.”

Simbioza muzicii și dansului nu tentează băieții
Baletul nu aduce doar beneficii de sănătate, dar ne face frumoși și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară. Fiindcă baletul este o artă. El îmbină cel mai armonios dansul cu muzica, ne ajută să ne formăm urechea muzicală și un simț estetic deosebit. Prin muncă, și cei care nu au ureche muzicală pot reuși, ne asigură Dorina Popa. Dacă stai și asculți și repeți, și repeți mereu, reușești să accentuezi timpii muzicali pe care trebuie să execuți o mișcare și poți dezvolta, până la urmă, ceea ce se cheamă capacitatea de a avea o ureche muzicală. Clubul Dorinei Popa nu are decât un băiat în grupele sale de balet, deşi baletul formează și grația masculină, nu doar cea feminină. Marile spectacole de balet sunt pline de personaje masculine care debordează de virilitate, masculinitate, curaj, eroism. Lipsa băieților din trupele de balet (fenomen care se regăsește la nivel național), ține probabil și de anumite mentalități care se pare că la noi nu au fost încă depășite. „Baletul te ajută să-ți dezvolți un corp armonios, dar te și disciplinează, dacă ai un temperament normal sau puțin peste limita normalului. Însă un copil care nu are deloc răbdare, care este foarte agitat, permanent agitat, nu are șanse să practice baletul, deoarece nu se poate concentra și distrage atenția și celorlalți colegi. Am avut rezultate bune cu copii extrem de energici, dar nu cu firi colerice, nu cu un temperament cu care nu se poate lucra”, ne mai spune interlocutoarea noastră.


Balerine micuțe cu rezultate foarte mari
Dansurile moderne, populare sau de altă natură îți modelează un corp frumos, dar nu te ajută să dobândești și grație. Baletul este singurul care formează grația în mișcări. Grația n-o câștigi decât din balet, combinat cu gimnastică ritmică. De aceea, o balerină fără gimnastică nu se poate, dar nici o gimnastă fără balet. Altfel nu merge. „Mobilitatea o câștigi prin gimnastică, dar grația o câștigi prin balet. De aceea, baletul și gimnastica merg mână în mână. De doi ani participăm la concursuri cu grupa „En avant”, grupa mea de elită, cum s-ar spune. Nu a existat un concurs național sau internațional la care am participat, unde să nu câștigăm medalii. Luna trecută, la Festivalul „Stelele Aurii” de la Constanța, am participat cu 21 de dansuri și am câștigat 17 premii. Am avut o fetiță la categoria 10-12 ani, solo balet, care a concurat cu 53 de copii de la școli de renume din toată țara și a câștigat, cu două dansuri, un loc I și un loc II. Până în prezent, consider performanța elevei mele drept cea mai frumoasă performanță a mea. Tot anul acesta, în aprilie, am fost la Festivalul „Lebăda de cristal”, desfășurat la Palatul Copiilor din București, un festival național cu caracter național (ca și cel precedent). Clubul nostru a participat cu 23 de dansuri, toate premiate. Anual, participăm la șapte festivaluri, iar în ultimii doi ani balerinele clubului nostru au câștigat în total cîteva sute de premii. Sunt tare mândră de elevele mele. Le văd cum cresc armonios, cum își dezvoltă personalitatea și caracterul într-un mediu cât se poate de sănătos. Și cât de frumoase sunt acum, după ce au găsit frumosul în balet”, conchide profesoara Dorina Popa.


Un palmares de invidiat
Grupa „En Avant” a fost grupa deschizătoare de drumuri începand cu anul 2015,  luna aprilie, când a participat la Concursul Naţional „Lebăda De Cristal”, unde a câştigat locul 1. În cadrul aceluiaşi concurs, profesoara Dorina Popa a câştigat Premiul Juriului pentru Pedagogie Coregrafică.
 A urmat un şir de mari reuşite, participând la concursuri renumite ca grup, minigrup, dar şi duo, trio, individual: Festivalul Internaţional „Dance Art Romania Open"- Năvodari, Festivalul - Concurs Naţional „D'Aor Grand Prix" - Buşteni, Festivalul Internațional de Dans și Coregrafie „Arlechin” -Botoşani, „Bucharest Dance Festival”, Festivalul „Stelele Aurii” - Bucureşti, Festivalul „The Joy of Life” - Bucureşti, Concursul Naţional de Dans „Dance For You”- Buşteni şi altele.  
Dintre multele premii câştigate, se remarcă cele două premii speciale obţinute în cadrul Concursului „Lebăda De Cristal” desfăşurat în acest an la Bucureşti, precum şi o bursă de participare, cu 50% reducere de preţ, la cursuri intensive de dans în Croaţia, pentru fetele din grupul „Pas De Cinq”  (Anghel Alessia, Dimitrescu Daria, Şerban Iuliana, Milu Ana Şi Petrovanu Ana), plus o participare gratuită pentru un grup  la  Festivalul Internaţional de Artă „Magia dansului” în Rimini, Italia. 
De asemenea, Grupul Allegro, cu dansul Primavara, a câştigat, în cadrul Concursului Naţional „Dance For You” de la Buşteni, Premiul Special al Preşedintei Juriului pentru cea mai bună coregrafie, dificultate, costume şi spectacol. 
La Festivalul „Stelele Aurii”,  desfăşurat la Constanţa în luna mai, Club Dans „Popa Dorina” a participat cu 21 de dansuri dintre care 17 au fost premiate. Astfel, Anghel Alessia a reuşit performanţa de a câștiga Premiului I şi Premiul al II-lea la Dans Clasic solo, o performanţă greu de atins; Micu Jessica, o fetiţă de nici 2 ani în grupă,  a câştigat Menţiune la solo balet; Petrovanu Ana a câştigat locul al III-lea la Jazz; Dimitrescu Daria a obţinut două Menţiuni la solo balet Juniori, o categorie dificilă; Şerban Teodora a câştigat Menţiune la solo balet, categoria 7-9 ani. Şi lista poate continua până la totalul de 17 premii obţinute de balerinele clubului .
 În luna iulie, balerinele Dorinei Popa vor participa la Festivalul „Dans Art Romania Open” desfăşurat la Năvodari, iar în luna august, Dimitrescu Daria şi Anghel Alessia vor reprezenta clubul la concursul internaţional „Constellations in Nessebar” ce va avea loc în Bulgaria. 
Adrian BRAD  

Editorial. ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CIUCI

Asta a ajuns România. Țară fără guvern, fără parlament (ceea ce poartă acest nume este doar o sinistră parodie), fără opoziție, fără democrație. Nici cei mai optimiști dintre manifestanții împotriva Alianței de astă iarnă nu sperau, sînt sigur, că destrămarea acesteia, cînd are toate pîrghiile puterii la îndemînă, se va petrece atît de repede. Și nici atît de ridicol. Alianța de apărare a infractorilor a intrat în sevraj. În zadar încercăm să aflăm cel mai firav fir de logică. Nu mai spun de interesul național. Duminică s-a citit textul moțiunii, care nu are absolut nicio legătură cu cele ce se reproșau acum cîteva zile guvernului. Acum, ținta s-a schimbat exclusiv spre Grindeanu. 
Nu vă așteptați în aceste rînduri la o „analiză”. Paranoia nu poate fi analizată. Aici pînă și Caragiale este depășit, ne trezim în plin Urmuz. Tragic & descompus & dezarticulat. De 20 de ani scriu că singura soluție viabilă pentru România este desființarea partidului înființat de inculpatul de azi Ion Iliescu, și a tuturor clonelor sale ulterioare. Numai pesedist „cinstit” să nu fii zilele astea! De partea cui să fii? Pentru că Dragnea & Tăriceanu formează un cuplu politic mai toxic chiar decît era cuplul vesel Ponta & Antonescu (uite că se poate!), nu înseamnă că dl.  Grindeanu e vreun îngeraș. Nu poți să descoperi abia acum că Dragnea e sforar sau că Vâlcov ți-a făcut planul de guvernare pe care l-ai fetișizat. Declarațiile lui de „fidelitate” față de PSD sună aberant. Iar aducerea, din disperarea de a avea aliați, în prim plan a primului plagiator al țării nu este deloc o notă de trecere pentru Grindeanu. Care PSD? Pentru că, zilele astea se arată doar un partid de nomenklatură, de tip „noi și-ai noștri”, cu declarații de adeziune din teritoriu întonul telegramelor pe care le primea „stejarul de la Scornicești”. 
Să fie limpede: zilele astea, grație activității neobosite a „binomului” Dragnea & Tăriceanu, România dispare de pe harta Europei. E o ficțiune ieșită din coșmarul unui vot inconștient (și a unei lipse la vot la fel de inconștiente) din toamna trecută. Din exasperarea prost țintită a revoltaților din iarnă. Singura soluție cît de cît acceptabilă pentru interesul național, dar care nu ar produce minuni și nici nu o văd realizabilă practic în actuala conjunctură, ar fi alegerile anticipate. 
Abia ce trecu scurta euforie a succesului, nu numai de imagine (deși la felul cum arată extern România azi, nici asta n-ar fi de lepădat), vizitei în S.U.A a președintelui Johannis, și veniră alde Dragnea să ne strice fasolea strămoșească. Ciudățenia ca un partid să-și dărîme brusc propriul guvern rămîne, sigur, prilej de uimire pentru toți diplomații europeni. Nimeni nu înțelege nimic. Cu excepția, sigur, a UDMR-ului care, a n-a oară, dă dovada că-l doare-n ciuci de interesele României și că se vinde imperturbabil cui dă mai mult. 
Uite că stăm iar pe televizor „ca-n vremurile bune”, uite că trecu nebăgată în seamă și comemorarea Pieței Universității, nici măcar redeschiderea procesului și inculparea lui Iliescu nu au stîrnit prea mari ecouri. Pe scurt: a alege între cuplurile Dragnea & Tăriceanu sau Grindeanu & Ponta este ca și cum ai alege între ciumă & holeră. Observați un lucru: Grindeanu n-a avut tăria să spună un lucru simplu: există în PSD o mulțime de oameni cinstiți și competenți, hai să-i lăsăm în offside pe ăștia penali, veniți cu mine! Să lăsăm nulitățile de genul lui Daea, Olguța, Firea, Iordache, Tăriceanu, Codrin Ștefănescu, Carmen Dan în mustul lor teleormănean! Un partid nou l-ar fi adus în poziția unui Macron de Dâmbovița. Și cred că ar fi avut destule șanse. Numai că a ales calea compromisului care compromite ca să nu rupă partidul… soldat credincios! De aceea Grindeanu nu este nici măcar o soluție de avarie. Eugène Ionesco are o piesă ce se numește Ce formidable bordel. Titlul se poate traduce în românește fie folosind înțelesul propriu, harababură, încurcătură, fie cel dat de transliterarea cuvîntului din titlu. Ambele înțelesuri se potrivesc perfect unei descrieri comprehensive a politichiei daco-valahe: și bîlci (al deșertăciunilor?), carnaval, în siajul Caragiale – Pintilie, și bordel. Tot spectacolul public e compus din noroaiele apocaliptice și prostia ticăloasă din filmul lui Pintilie. Sigur, țara nu va dispărea nici în urma acestei crize. Dar nimeni nu va putea cuantifica exact cît s-a pierdut în aceste șase luni de guvernare lunatică, preocupată exclusiv de două chestiuni: subordonarea justiției sub control politic și închiderea „gurilor”, eventual protestatare, prin măriri exagerate de salarii și tot felul de alte „daruri grecești”. Nici un alt punct din miticul program de guvernare nu prezintă interes și nu a fost realizat. 
Din fericire, România nu este nici Turcia, cum speră Ponta, nici Rusia, cum speră incredibil de mulți. Totuși, la sfîrșitul neuitatului film care mi-a sugerat titlul acestui text, indianul (indigenul?) sparge fereastra balamucului, spre libertate. Să fie aceasta un îndemn de a nu pierde speranța? Pentru ca, tot în ultima scenă, a celuilalt film amintit aici, De ce trag clopotele, Mitică? (trebuie să apelăm la ficțiune pentru a înțelege), Pintilie să ne arate cadavrul simbolului național, Mitică, „mișcînd” nițel din picior. Și o voce – divină?- spune: „Lasă-i să moară proști!”. Două finaluri deschise pentru țară….
Christian CRĂCIUN

DNA a finalizat cercetările în dosarul edilului Câmpinei. Primarul Horia Tiseanu va fi trimis în judecată

Săptămâna trecută, mai precis joi, 15 iunie, primarul Câmpinei, Horia Tiseanu, s-a prezentat în faţa procurorilor anticorupţie pentru a i se comunica faptul că au fost finalizate cercetările în dosarul în care este învinuit de abuz în serviciu şi delapidare şi că va fi trimis în judecată. 
Vă reamintim că Horia Tiseanu este acuzat de abuz în serviciu pentru că a folosit în scop personal şi exclusiv autoturismul Opel Insignia, achiziţionat cu bani publici pentru Poliţia Locală, cu încălcarea dispoziţiilor legale, după cum reiese din ordonanţa procurorilor DNA:  „În cursul anului 2014, inculpatul Tiseanu Horia Laurențiu, în calitate de primar al municipiului Câmpina, beneficiind de ajutorul suspecților Ecaterinescu Gheorghe, Micu Costin-Octavian și Gheorghe Carmen Daniela, a dispus achiziționarea unei mașini marca Opel Insignia, în scopul folosirii personale și exclusive, cu încălcarea dispozițiilor legale. Autoturismul a fost cumpărat din fondurile alocate Poliției Locale Câmpina (unitate fără personalitate juridică, aflată în subordinea primarului) deoarece, conform prevederilor legale, Primăria Câmpina nu avea dreptul de a achiziționa niciun fel de autoturism pentru folosința proprie. 


Pentru a păstra o aparență de legalitate au fost întocmite două facturi pentru cumpărarea autoturismului, ambele emise de societatea reprezentată de suspectul Micu Costin-Octavian, în valoare totală de 131.600,66 lei (79.802,20+51.798,46 lei), echivalent al sumei de 29.654 euro. Ulterior, documentele respective au fost înregistrate în contabilitatea instituției publice în conturi separate, cu consecința aparentei respectări a pragului valoric legal de 18.000 de euro, în contextul în care s-a considerat că o achiziție în această limită ar fi fost legală (este de menționat că, potrivit O.U.G. 34/2009, cu completările ulterioare, instituțiilor publice li se interzisese la acea dată însuși dreptul de a achiziționa autoturisme). Prin aceste demersuri, inculpatul Tiseanu Laurențiu Horia a prejudiciat bugetul local, fiind totodată creat un folos necuvenit atât pentru acesta, prin utilizarea nelegală a autovehiculului, cât și pentru societatea reprezentată de suspectul Micu Costin-Octavian, achiziția făcându-se cu încălcarea dispozițiilor legale.”
În ceea ce priveşte suspiciunea de luare de mită, pentru că ar fi pretins 10% din valoarea contractului încheiat cu firma care a montat acum patru ani termopane la Casa Tineretului, suma reprezentând mită solicitată patronului respectivei societăţi comerciale, cercetările nu au fost încă finalizate.
Horia Tiseanu se află în prezent sub control judiciar, iar instanţa va decide dacă va menţine această măsură şi pe perioada procesului, care cel mai probabil va începe după data de 31 august, la finalul vacanţei judecătoreşti. 

PNL şi-a ales o nouă echipă de conducere

Ludovic Orban a câştigat detaşat preşedinţia partidului. 
Prahova deţine două funcţii importante în Biroul Executiv Naţional

Sfârşitul de săptămână abia încheiat (sâmbătă, 17 şi duminică, 18 iunie) a fost unul extrem de important pentru liberali, având în vedere că după o lungă perioadă de timp în care conducerea partidului a fost asigurată de un preşedinte interimar (prin alternanţă, atât de la fostul PNL – Alina Gorghiu, cât şi de la fostul PDL – Raluca Turcan), alături de o structură politică interimară, partidul avea mare nevoie de o nouă conducere validată prin vot în Congres.
Cum era de aşteptat, după toate semnalele sosite din teritoriu în timpul campaniei electorale interne, veteranul Ludovic Orban a câştigat detaşat preşedinţia partidului, în confruntarea cu mai tânărul său contracandidat Cristian Buşoi, primind votul de încredere a 78% dintre cei aproximativ 4000 de delegaţi prezenţi la Congres, în timp ce 22% l-au susţinut pe Cristian Buşoi.
Sâmbătă, 17 iunie, în prima zi de Congres, la scurtă vreme după alegerea sa în fruntea partidului, Orban le mulţumea celor care au crezut în el şi le cerea sprijinul pentru echipa alături de care vrea să lucreze în conducerea partidului. „Un drum pe care am păşit, în urmă cu mai bine de 20 de ani, a ajuns ieri la maturitate. Vă mulţumesc tuturor celor care aţi crezut în mine şi în proiectul meu! Susţinerea voastră mă onorează şi mă obligă. Un lider bun este întregit doar de o echipă pe măsură. Oamenii pe care i-am atras alături, în echipa mea, sunt oameni valoroşi şi muncitori, cu care pot construi. Astăzi, îmi doresc să arătaţi şi echipei mele la fel de multă încredere. Eu cred în ei!”


Prahova deţine două funcţii importante în noua echipă de conducere a PNL
Votul delegaţilor la congres avea să-i confirme aşteptările, noua echipă de conducere a PNL fiind dominată de oamenii săi. Toţi prim-vicepreşedinţii şi majoritatea covâşritoare a vicepreşedinţilor şi membrilor Bex sunt în echipa lui Orban. Primul dintre cei aleşi în conducerea centrală a PNL a fost noul secretar general, care la propunerea lui Orban a fost ales de Consiliul Naţional cu 1615 voturi. Astfel, noul secretar general al partidului este deputatul de Bistriţa Robert Sighiartău. Cei patru prim-vicepreşedinţi ai PNL au fost aleşi şi ei tot dintre susţinătorii lui Ludovic Orban. Astfel, liderul PNL Oradea, Ilie Bolojan, a fost ales prim-viepreşedinte pe strategii politice, iar preşedintele PNL Sibiu, Raluca Turcan, a obţinut funcţia de prim-vicepreşedinte pe comunicare. Liderul PNL Alba, Mircea Hava, a fost ales prim-vicepreşedinte pe relaţii internaţionale, în timp ce senatorul Iulian Dumitrescu, preşedintele PNL Prahova, a obţinut funcţia de prim-vicepreşedinte pentru mediul de afaceri şi societatea civilă.
În funcţiile de vicepreşedinte, 16 la număr, au fost aleşi: Vlad Nistor (politică externă, apărare şi siguranţă naţională), Laurenţiu Leoreanu (administraţie, fonduri europene, dezvoltarea regională), Ben Oni Ardelean (justiţie), Florin Câţu (buget şi politici fiscale), Sulfina Barbu (sănătate, muncă, protecţie socială), Dan Motreanu (educaţie), Adrian Oros (agricultură), Virgil Guran (infrastructură de transport, comunicaţii şi societate informaţională), Ioan Bălan (regiunea Nord-Est), Victor Paul Dobre (regiunea Sud-Est), Răducu Filipescu (regiunea Sud Muntenia), Gigel Ştirbu (regiunea Sud-Vest Oltenia), Gheorghe Falcă (regiunea Vest), Lucian Bode (regiunea Nord-Vest), Florin Roman (regiunea Centru) şi Marian Petrache (regiunea Bucureşti – Ilfov).
Biroul Executiv al PNL a fost completat cu 16 membri simpli: Costel Şoptică, Costel Alexe, Cristian Buican, Viorel Badea, Ştefan Drăgulin, Ioan Ştefan, Adrian Miuţescu, Daniel Popescu, Adrian Veştea, Dan Vâlceanu, Ionel Palăr, Nelu Tătaru, George Siscu, Iulian Hutucă, Nicolae Giugea şi Tinel Gheorghe.
După cum se poate observa, judeţul nostru deţine două funcţii importante în conducerea centrală a partidului, prin intermediul senatorului Iulian Dumitrescu, în funcţia de prim-vicepreşedinte şi a fostului deputat Virgil Guran, în funcţia de vicepreşedinte.

Din ciclul „Olimpicii cu care ne mândrim”: Mara Merca, elevă la Colegiul N. Grigorescu” a câștigat anul acesta o mențiune la Olimpiada națională de limba română

Continuăm prezentarea unora dintre elevii câmpineni care s-au evidențiat în mod deosebit, în acest an școlar, la olimpiadele naționale la care au participat. Ei sunt olimpicii cu care ne mândrim. Printre ei se numără și Mara Merca, elevă în clasa a IX-a D la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, cel mai titrat liceu al Câmpinei, înființat în urmă cu aproape un secol. 
Mara a câștigat o mențiune la ultima Olimpiadă națională de limba și literatura română, distincție onorifică bine meritată, care o îndreptățește să fie considerată printre cei mai merituoși elevi ai orașului, la acest moment. Suntem convinși că, în următorii ani, Mara nu va coborî stacheta în dobândirea și aprofundarea cunoștințelor și că își va consolida statutul de elev-model, înzestrat cu deosebite calități și cu o maturitate în gândire peste cea specifică vârstei sale. Pentru cei care vor să o cunoască mai bine, sperăm că interviul de mai jos va fi de folos.     



- Pentru cititorii săptămânalului „Oglinda”, spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre tine. 
- Mă numesc Mara Merca, m-am născut în data de 17 octombrie 2001 la Câmpina. Clasele primare le-am făcut la Școala Centrală, iar din clasa a V-a sunt elevă a Colegiului Național „Nicolae Grigorescu”. Sunt pasionată de literatură, dezbateri academice, mitologie și astrologie. Sunt debater (< engl. debater, orator, participant la discuții, la dezbateri – n.red.) la AES, Asociația de Educație Socială „ARES”, care promovează educația non-formală a tinerilor prin dezbateri, oratorie și retorică, formarea viitorilor lideri de opinie ai României și educarea tinerilor în spirit civic și democratic. Aș mai adăuga faptul că sunt și câștigătoare a Primului Turneu ARGO 12, cea mai mare competiție de dezbateri pentru începători din România. Lucrez în organizația Youth Academy, unde organizez și particip la evenimente și sesiuni de dezvoltare personală.
- Numește și caracterizează profesorul/ profesoara care te-a pregătit pentru Olimpiada de română.
- Mama mea. Și cred că asta este cea mai bună caracterizare. 
- Cum a fost la Olimpiadă (locul de desfășurare, atmosfera, concurenții și concurența, subiectele, impresii)?
- Olimpiada a fost găzduită în inima țării, orașul Alba Iulia, deci nu este de mirare că patriotismul și sentimentul apartenenței la acest neam ne-au făcut să ne simțim ca o mare familie și nu ca niște competitori. Toți participanții au fost bine pregătiții pentru a face față unor subiecte complexe, așa cum au și fost. Eseul despre curiozitatea în literatură, pe care l-am avut de abordat, este un bun exemplu în acest sens. 
- Limba și literatura română este materia ta preferata sau ai mai multe materii pe care le iubești în egală măsură? 
- Limba și literatura română nu este doar o materie pentru mine, este ceea ce Eminescu numește „domă”, un univers perfect, un univers al absolutului. Îmi plac toate materiile, însă pasiunea mea se îndreaptă în special către domenii pe care încă nu am ocazia să le studiez la ore. Din fericire, româna mea este o parte din mine și nu doar o altă materie din orar.
- Când ai simțit o chemare către materia care îți place azi cel mai mult și ce (sau cine) te-a influențat în acest sens?
- Nu a existat un moment determinant pentru cristalizarea acestei chemări și cu atât mai puțin se poate vorbi despre o influențare, întrucât sunt o persoană independentă și greu influențabilă. Probabil este un dat.
- Limba română se evidențiază ca având o mare bogăție polisemantică, deoarece conține numeroase cuvinte care au, fiecare dintre ele, mai multe înțelesuri distincte. Multă vreme nu am înțeles de ce ar fi aceasta o calitate a limbii noastre, de vreme ce menirea unei limbi este să ajute la comunicarea rapidă între oamenii care o vorbesc. Oare nu se îngreunează comunicarea dacă una spun şi alta înțelege interlocutorul meu, care, nefiind un bun cunoscător al limbii, dă un alt sens cuvintelor mele?
- „Sensul vieții este să căutăm sensul vieții”, zicea Eliade. Este inevitabil ca polisemantismul să îngreuneze înțelegerea, dar mie mereu mi-au plăcut provocările. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă provocare a vieții este să încerci să te înțelegi pe tine și să îi pătrunzi pe cei din jur. De cele mai multe ori, felul cum înțelegem mesajul care ni se transmite spune mai multe despre noi înșine decât despre mesajul propriu-zis. 
- Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, tinerii români întorși din străinătate, de la studii, au introdus, odată cu ideile progresiste, și obiceiul cosmopolit de a saluta cu „bonjur” în loc de „bună ziua”. Bonjuriștii, cum li se spunea pe vremuri, au îmbogățit limba română cu multe neologisme venite pe filiera franceză. Astăzi, suntem invadați de numeroase cuvinte și expresii din engleză, care intră rapid în limba română, cu transcrierea lor originară cu tot. E bine că se întâmplă asta?
- Unii lingviști contestă, într-adevăr, acest fenomen, prin care s-ar spune că vechile neologisme „franțuzești” sunt înlocuite cu unele „englezești”, înlocuire ce poate părea de prisos. Azi, aproape toate magazinele și companiile comerciale au firmele scrise în engleză. De parcă limba noastră ar fi săracă în cuvinte potrivite. Fenomenul de care vorbim se află la granița dintre globalizare, barbarism și snobism. Nu putem lupta cu aceste lucruri. Prin urmare, trebuie să luăm valul în piept.
Adrian BRAD 

CĂLĂTOR PRIN LUME. Berlin, capitala renăscută din ruine

Berlin, noiembrie 1966. Am străbătut cunoscutul bulevard Unter Den Linden (Bulevardul Teilor) din dorinţa de a vedea Poarta Brandenburg, celebrul simbol al Berlinului. Mă opresc la circa 200 de metri de poartă, în faţa unei bariere. Mă aflu în Pariser Platz (Piaţa Pariser), la graniţa dintre Berlinul de Est (capitala Republicii Democrate Germane) şi Berlinul de Vest (parte a Republicii Federale Germane, cu capitala la Bonn). Atmosfera e dezolantă: piaţa pustie e păzită de grenicerii est-germani, în uniformele lor cenuşii, care fac atmosfera şi mai apăsătoare. Poarta Brandenburg, pe care doream să o văd, o zăresc doar în depărtare. În imediata apropiere a porţii trece celebrul zid al Berlinului ce desparte în mod artificial o naţiune. Nu pot vedea nimic dincolo de el şi mă întorc dezamăgit la hotel. 

Cum s-a ajuns aici
La origini aşezare de pescari şi vânători, prin unirea a două aşezări - Cölln şi Berlin (a nu se confunda cu Köln de pe Rin) - se formează un oraş menţionat documentar pentru prima dată în 1237. Aşezat în apropierea unui vad la traversarea râului Spree, unde se încrucişau drumurile comerciale ce străbăteau Europa de la est la vest şi de la nord la sud, oraşul se dezvoltă rapid şi în 1359 aderă la Liga Hanseatică. Un secol mai târziu, în 1486, devine reşedinţa principilor electori de Brandenburg din dinastia de Hohenzollern, iar în 1709 este capitala Prusiei. Oraşul devine din ce în ce mai important şi mai numeros, având în 1800, 170.000 de locuitori, pentru ca în 1880 să depăşească 1,3 milioane de locuitori, după ce în 1871 devine capitala Germaniei unite sub Bismarck. La sfârşitul primului război mondial, după înfrângerea Germaniei, revoluţia din 3 noiembrie 1918 proclamă Germania republică, iar un an mai târziu, republică sovietică la Bremen şi în Bavaria. În timpul celui de-al doilea război mondial, Berlinul este distrus aproape în întregime de raidurile aviaţiei aliate; în mai 1945, trupele sovietice intră victorioase în ruinele celui ce fusese o mare metropolă şi la 9 mai 1945 este semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei în faţa aliaţilor (URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa), pentru ca în iunie 1945, Berlinul, ca şi întreaga Germanie, să fie împărţit în patru zone de ocupaţie sub administrarea celor patru mari puteri. În 1948, SUA, Marea Britanie şi Franţa hotărăsc să unească împreună trei zone, formând astfel Berlinul de Vest, în timp ce zona sovietică se va transforma, la 7 octombrie 1949, în capitala Republicii Democrate Germane. Din păcate, separarea aceluiaşi oraş în două părţi se va adânci şi mai mult câţiva ani mai târziu, în 1961, prin construirea faimosului zid al Berlinului.



Arc peste timp
Berlin, august 2016. Sunt din nou în Pariser Platz, lângă Poarta Brandemburg, între clădirile impresionante şi moderne ale ambasadelor SUA şi Franţei, înconjurat de o mulţime de turişti ori localnici ce petrec veseli acest sfârşit de săptămnă. Este doar un singur Berlin acum, capitala Germaniei unite din 20 iunie 1991, ca urmare a unificării Germaniei survenită pe 3 octombrie 1990. Din odiosul zid al Berlinului nu au mai rămas decât câteva pietre, lăsate pentru a aminti generaţiilor viitoare de zilele grele prin care au trecut înaintaşii lor. Autocarul ne lasă undeva în apropierea Porţii Brandenburg, în faţa Memorialului Holocaustului, monumentul dedicat celor 6 milione de evrei are au murit în timpul celui de-al doilea război mondial. Situat simbolic în proximitatea locului în care a fost bunkerul lui Hitler, monumentul este alătuit din 2711 lespezi din piatră gri, sub forma unor morminte cu cinci feţe de diferite înălţimi, fără avea avea inscripţionate vreun nume sau vreo dată. Ne aflăm pe teritoriul fostului Berlin occidental şi la câteva sute de metri de noi se află...

Poarta Brandenburg (Brandenburger Tor)
Când spui Berlin nu poţi să nu pomeneşti de această poartă simbol a oraşului, proiectată la cererea împăratului Wilhelm al II-lea, care i-a cerut arhitectului Carl Gotthard să creeze un monument al păcii, dar şi al victoriei, prin care se dorea totodată a fi evidenţiată forţa Prusiei. Arhitectul s-a inspirat din Propylaea - poarta de acces la Acropole, în Atena. Impresionanta construcţie, ridicată între 1778 – 1781, are 28 de metri înălţime, 65 metri lăţime şi este alcătuită din 12 coloane dorice ce formează cinci pasaje, dintre care cel din mijloc este mai lat. 


Deasupra pasajului central se află Carul Victoriei tras de patru cai şi condus de Zeiţa Victoriei, construit în 1793. Interesant este faptul că în 1806, când Berlinul a fost ocupat de francezi, Napoleon a ordonat ducerea carului la Paris, pentru ca mai apoi, în urma înfrângerii acestuia în bătălia de la Waterloo, acesta să fie adus înapoi la Berlin şi montat la loc. Monumentul, ca întreg oraşul de altfel, a fost grav avariat în timpul luptelor pentru cucerirea Berlinului în 1945; poarta a fost restaurată de RDG în 1958, întrucât se afla la graniţa dintre Berlinul de Est şi cel de Vest, în timp ce Quadriga a fost refăcută de Berlinul de Vest. După căderea zidului Berlinului în 1989, poarta a fost complet renovată în 2000 şi redeschisă în 2002. 

Reichstag 
Cunoscuta clădire cu cupolă rotundă a fost sediul Parlamentului german până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, revenit în această clădire după unificarea Germaniei. Traversăm o piaţă largă, de unde începe şi frumosul Bulevard 17 Iunie, un bulevard larg, asemănător Bulevardului Aviatorilor din Bucureşti. Paralel cu acesta, în apropierea Pieţei Republicii, într-o zonă plină cu vedeaţă, se vede clădirea impunătoare a Reichstag-ului, care la sfârşitul celui de-al doilea război mondial era doar o grămadă de fier şi dărâmături. Din vestita clădire nu mai rămăsese decât un schelet metalic, în vârful căruia, în primăvara lui 1945, un soldat sovietic ridica steagul roşu, simbol al înfrângerii Germaniei. Când Berlinul a fost împărţit în patru zone, Reichstagul „a picat” pe teritoriul Berlinului de Vest, fiind reconstruit parţial între 1958 – 1972. De menţionat faptul că până la unificarea Germaniei din 1990, Parlamentul se afla la Bonn (capitala RFG), dar parlamentarii vest-germani se întruneau o singură dată pe an aici, în Berlin.


Construită între 1884 – 1894 de către Paul Wallot, al cărui proiect a fost ales câştigător dintre alte 183 de proiecte, clădirea are o lungime de 137 de metri, o lăţime de 97 metri şi dispune central de un dom din sticlă, în care se poate urca. Ca o curiozitate, clădirea neorenascentistă a fost finanţată în special cu bani de la francezi, plătiţi drept daune de război în urma războiului câştigat de Prusia în 1871. 
O splendidă zonă verde mă desparte acum de această construcţie simplă, dar care emenă forţă. Două esplanade urcă din lateral către treptele largi ce duc spre intrarea principală, ale cărei coloane sprijină un fronton ce aminteşte de Grecia. Faţada de 137 metri este mărginită de două turnuri pătrate deasupra cărora flutură steagul german, iar între ele steagul UE. Edificiul, vizitat anual de peste 3 milioane de turişti, este dominat de domul din sticlă, adăugat deasupra sălii de şedinţe a Bundestagului (Parlamentul German), acolo unde parlamentarii se întâlnesc din 6 septembrie 1999. 
Dacă tot te afli aici, ai ocazia să faci o fotografie cu Angela Merkel, cancelarul federal a cărui reşedinţă se află în apropierea Reichstagului. Lângă un magazin cu suveniruri berlineze se află un panou cu silueta doamnei Merkel zâmbitoare, alături de care e conturată o altă siluetă, care are o nişă tăiată special în care îţi poţi introduce faţa astfel încât să pară că ai făcut o fotografie cu celebrul demnitar. 
Un alt monument de marcă al Berlinului, grav avariat în timpul războiului este...

Biserica Memorială Kaiser Wilhelm al II-lea
Situat într-un important cartier comercial din fostul Berlin de Vest, lăcaşul a fost construit între 1891 – 1895 drept simbol al unităţii Prusiei. Iniţial având o arhitectură neo-romanescă, îmbogăţită cu multe ornamente şi un mare mozaic reprezentând istoria Prusiei, biserica fost complet arsă în noiembrie 1943, în urma unui raid aviatic al britanicilor, rămânând în picioare doar un turn numit de berlinezi „dintele cariat”, unde astăzi se găseşte o expoziţie cu istoria bisericii. 


După război, turnul nu a fost demolat şi, mai mult decât atât, lângă el s-a construit o frumoasă biserică octogonală cu faţada din sticlă albastră, complexul dorindu-se a fi o amintire a trecutului, un memorial al distrugerilor războiului. De aici, din centrul Berlinului de Vest, mă întorc în Berlinul de Est, vechea capitală a RDG, pentru a vedea cea mai detestată construcţie de aici...

Zidul Berlinului
Mai mult decât un simplu zid, acesta a fost un simbol al „războiului rece” care a despărţit o naţiune, familii şi prieteni, cauzând adevărate drame şi victime omeneşti: peste 192 de oameni au murit în tentativa de a trece din Berlinul de Est în cel de Vest. Totul a început în noaptea de 12 august 1961, când s-a ridicat prima porţiune a acestuia, pentru ca mai apoi să fie prelungit pe o distanţă de 155 km înconjurând astfel Berlinul de Vest. 


Zidul înalt de 3,6 metri avea deasupra sârmă ghimpată şi, din loc în loc, 302 turnuri de pază, cu grăniceri înarmaţi, care aveau ordin să tragă în oricine încerca să fugă în Berlinul de Vest, parte a RFG. Scopul acestui zid a fost să stopeze exodul populaţiei din est către vest, deoarece între 1949 – 1961, aproape 2,5 milioane de germani au fugit în RFG. Cum spuneam, după cel de-al doilea război mondial, Berlinul, ca şi întreaga Germanie, a fost împărţit în patru zone de ocupaţie. În 1949, partea sovietică a devenit RDG cu capitala în Berlin, iar celelalte trei zone au revenit RFG cu capitala la Bonn, iar Berlinul occidental, oraş liber, înconjurat de RDG. Pentru a trece din Berlinul de Vest în RFG s-au creat câteva puncte de trecere printre care şi celebrul punct de control C – Charlie (Checkpoint Charlie), deoarece turiştii veniţi din vest trebuiau să străbată Berlinul de Est, capitala RDG. Zidul a fost distrus la sfârşitul anului 1989, când graniţa dintre est şi vest a fost desfiinţată. 


Până în Bernauer Strasse – locul de unde început dărâmarea lui – merg de-a lungul unor străzi pe care o linie ori câteva cărămizi mai amintesc de vechiul zid.  Unii au făcut din aceste resturi de zid o afacere, vânzându-le turiştilor, însă cei mai mulţi le păstrează cu sfinţenie pentru a le aminti de acele vremuri întunecate. De aici mă îndrept spre „Checkpoint Charlie”. 


Ajuns în faţa acestui punct simbol, mă opresc în faţa unor saci de nisip ce înconjoară o cabină a punctului de trecere, pe care e arborat steagul american şi unde sunt prezente semne ce-ţi amintesc că aici părăseai Berlinul de Vest. Lângă steagul american, un negru îmbrăcat în uniforma armatei americane, cu faimoasa cască albă pe cap, te îmbie să faci poze alături de el în acest punct de referinţă pentru istoria Berlinului, martor al unor incidente între cele două mari puteri, americană şi sovietică, cel mai cunoscut fiind cel din 1961, când tancurile americane şi sovietice stăteau faţă în faţă gata să deschidă focul. 
Privesc ceasul şi fug spre poarta Brandenburg pentru a mă reîntâlni cu grupul şi a străbate împreună...

Unter Den Linden – bulevardul din inima Berlinului
Mă întâlnesc cu grupul meu în Pariser Platz, în imediata apropiere a porţii Brandenburg. Suntem în partea ce odinioară a fost capitala RDG, de unde porneşte acest bulevard de tradiţie cunoscut în întreaga lume – Bulevardul Teilor. Piaţă este animată de oameni veseli cu feţe fericite şi de mulţi tineri gălăgioşi. În partea mea stângă este moderna clădire a Ambasadei Franţei, iar în dreapta Ambasada SUA, ce pare a se întrece în frumuseţe cu cea franceză. În spate am Poarta Brandenburg, refăcută şi strălucitoare, în timp ce în faţă se întinde acest bulevard larg, umbros, încărcat de istorie. Încerc să-mi imaginez cum arăta această zonă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: grămezi de ruine, fiare contorsionate, copaci calcinaţi din care au rămas doar cioturi, Poarta Brandenburg grav avariată, fără Quadriga Victoriei, nicio clădire rămasă în picioare, întrucât aici luptele s-au dat pentru fiecare stradă, pentru fiecare casă. Felul în care arată Berlinul astăzi, renăscut din propria cenuşă şi moloz, este un exemplu de hărnicie şi dorinţă de a şterge urmele trecutului.


Plecăm mai departe spre Insula Muzeelor, de-a lungul acestui bulevard, pe sub minunaţii tei pe care regretăm că nu i-am prins înfloriţi. La câteva sute de metri de Poartă, în dreapta, vedem clădirea impozantă din piatră de culoarea chihlimbarului, cu un gard înalt, tot din piatră, ce se întinde pe aproape 200 de metri: este ambasada Rusiei, a cărei frumuseţe nu e cu nimic mai prejos de cea a ambasadelor menţionate anterior. Zona poate fi numită şi a ambasadelor, căci pe străzile laterale mai vedem steagurile altor ţări precum Marea Britanie ori Ungaria. Bulevardul se remarcă prin multitudinea de spaţii dedicate galeriilor de artă, săli de expoziţii, sedii ale unor instituţii internaţionale sau ale unor fundaţii, cum ar fi cea dedicată lui Willy Brandt, fostul cancelar federal al RFG, a cărui poză zâmbitoare ne salută din vitrina fundaţiei. Magazinele sunt întânite mai rar aici, în schimb clădirile istorice sunt la tot pasul. Parcurgem câteva sute de metri şi ajungem în faţa Bebel Platz (Piaţa Bebel), o piaţă închisă pe trei laturi, unde se află...

Universitatea Humboldt
Celebra universitate, una dintre cele mai mari şi mai importante din lume, poartă numele ligvistului şi pedagogului german Karl Wilhelm Humboldt (1767 – 1835), care a fondat-o în 1810 şi al cărui bust poate fi văzut în curtea interioară. Aceasta funcţionează în fosta Bibliotecă Regală ce fusese iniţial construită între 1748 – 1753 ca palat pentru prinţul Heinrich, fratele lui Frederik cel Mare. Aici au studiat de-a lungul timpului fraţii Grimm, Karl Marx şi Frederik Engels, iar Albert Einstein a predat aici fizica între 1914 – 1932, după care a emigrat în America din cauza persecuţiilor rasiale. 


Piaţa Bebel a fost martora unui eveniment ce cu greu poate fi imaginat: din ordinul sinistrului ministru nazist al propagandei, Joseph Goebbels, pe 10 mai 1933, mii de cărţi ce aparţineau unor scriitori evrei, comunişti sau opozanţi ai lui Hitler au fost aruncate în foc de către nazişti. Pornind de aici, astfel de ruguri ale ruşinii au fost aprinse în întreaga Germanie. Pe latura opusă universităţii se află peretele lateral al Operei de Stat, a cărei construcţie se datorează regelui Frederik al II-lea cel Mare, mare iubitor de muzică. Edificiul cu aspect de templu grecesc a fost terminat în 1743 de către arhitectul Georg Wenzeslaus, cel ce a construit şi Palatul Sanssouci de la Potsdam. 
Ne continuăm drumul pe Unter Den Linden şi după câteva sute de metri ajungem în faţa unui alt punct de atracţie berlinez, vizitat de milioane de turişti anual...

Insula Muzeelor
Aici se termină Bulevadul Unter Den Linden. De la capătul podului pe care îl traversăm spre insulă începe Bulevardul Karl Liebknecht, numit astfel în memoria celui care în 1918 a proclamat prima republică germană. Insula Muzeelor este parte a patrimoniului universal UNESCO, datorită valorii excepţionale a celor cinci muzee ce compun acest complex, gândit ca un sanctuar al artei şi ştiinţei. 


Din păcate, asemenea întregului Berlin, muzeele au fost grav avariate (peste 70% din clădiri), dar au fost refăcute după cel de-al doilea război mondial. Ideea construirii acestui grup extraordinar de muzee a avut-o marele iubitor de artă şi de frumos de numele căruia se leagă numeroase construcţii din Berlin – regele Frederic Wilhelm al III-lea, care a domnit între 1797 – 1840 şi care a moştenit de la tatăl său, Frideric al II-lea cel Mare, pasiunea pentru frumos. Primul muzeu – Muzeul Regal, devenit astăzi Altes Museum (Muzeul Vechi), a fost deschis în 1830, în ideea de a pune la dispoziţia germanilor comorile de artă regale, pentru a fi admirate şi pentru a dezvolta în rândul oamenilor simpli mândria de a fi german. Totuşi, abia zece ani mai târziu, în 1840, apare propunerea ca insula să devină un adevărat centru cultural, propunere primită cu entuziasm. Astfel că, încetul cu încetul, apar aici şi celelalte muzee: Muzeul Nou (1859), Galeria Naţională (1876), Muzeul Bode - fost Kaiser Frederik (1904) şi Muzeul Pergamon (1930). 

Catedrala Berlinului (Berliner Dom)
Impresionanta clădire de 114 metri lungime şi 73 înălţime a fost ridicată pe locul unde anterior mai fuseseră construite alte trei biserici (1465; 1745 – 1747; 1816; 1822). Ultima a fost demolată în 1894 şi înlocuită cu cea pe care o vedem noi astăzi, care a fost la rândul ei distrusă de  bombă cu napalm în cel de-al doilea război mondial. 


Construcţia ei a durat 11 ani (1894 – 1905) şi s-a dorit a fi un răspuns la catedrala catolică Sf. Petru din Roma. După incendierea ei în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost refăcută în etape succesive (1975, 1984, 1993) şi sfinţită în 1996. În interior pot fi văzute numeroase ornamente, însă marele punct de atracţie îl constituie orga masivă cu 7000 de ţevi, construită în 1905, având o mare acurateţe a sunetului. Altarul principal, vitraliile deosebite şi mormintele familiei Hohenzollern întregesc acest tablou. 
Mergem mai departe spre interiorul insulei, trecem de o zonă în care este organizat un festival al berii de la care nu lipsesc berea spumoasă în căni mari de lut şi celebri cârnaţi albi nemţeşti, şi ne îndreptăm spre alte două cunoscute muzee: Pergamon şi Bode. 

Muzeul Pergamon
Este socotit ca fiind cel mai nou de pe insulă, apărut în 1930, deşi idea unui muzeu care să găzduiască exponatele găsite de către germani prin exacavaţii în întreaga lume apăruse încă din 1907. Au trebuit să mai treacă însă 20 de ani (1910 – 1930) până când acesta a fost deschis. Numele de Pergamon vine de la vechiul oraş Pergam sau Pergamus, din Grecia Antică, ce atinsese apogeul dezvoltării între 263 – 133 (î.Hr.), iar despre biblioteca sa se spune că era întrecută doar de cea din Alexandria. În Pergamon, arheologii germani au început săpăturile arheologice în 1878, scoţând la suprafaţă multe comori, printre care şi marele altar al lui Zeus, care adus aici ocupă o sală întreagă. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea a fost distrusă aproape în întregime, dar multe dintre exponate au fost din timp depozitate în alte părţi. Cele mai mari, care nu au putut fi transferate, au fost zidite. După cel de-al doilea război mondial, muzeul - ca de altfel toate muzeele de pe insulă - au fost parte a Berlinului de Est, însă multe exponate au fost împărţite între Berlinul de Est şi cel de Vest. 
Muzeul are trei secţiuni importante: colecţia de antichităţi, artă islamică şi Orientul Apropiat. În prima secţiune, unde pot fi admirate antichităţi greceşti şi romane, piesa de cel mai mare interes este fără îndoială altarul lui Zeus din Pergamon, construit între 180 – 160 (î.Hr.). Dintre antichităţile romane se detaşează poarta de intrare în piaţa din Milet (astăzi în Tucia). Arta islamică prezintă exponate din secolele IX – XIX, bijuterii, ceramică, textile, în special din Egipt şi Persia. Cea de-a treia secţiune, a Orientului Apropiat, acoperă peste 6000 de ani de istorie, cu exponate din Babilonia, Persia şi Asiria, distribuite în peste zece săli. Dintre ele, se remarcă faţada din cărămidă smălţuită în culori vii a sălii tronului din palatul lui Nabukodonosor al II-lea (605 – 562 î.Hr.), cel ce a cucerit Siria şi Palestina. Tot aici poate fi văzută Poarta lui Iştar din Babilon, precum şi inscripţii cuneiforme, obiecte din sticlă şi ceramică. 


Nu departe de Pergamon se află Muzeul Bode (1904), care expune o amplă colecţie de sculpturi, picturi şi colecţii numismatice. În muzeul redeschis în 2006, după ce fusese şi el grav avariat, poate fi admirat în toată splendoarea un bust al reginei Nefertiti. Dacă doreşti să vezi şi artă germană din secoul XIX, trebuie să mergi spre Vechea Galerie Naţională (1876), iar în Muzeul Nou (1859) găseşti opere greceşti şi egiptene. În sfârşit, Muzeul Vechi (1830), cu aspectul său de templu grecesc, este gazda operelor de artă greceşti şi romane. 
Părăsim acest valoros complex cultural situat într-o zonă atât de frumoasă şi ne continuăm periplul berlinez spre...

Alexander Platz (Piaţa Alexander)
Vechea „Piaţă de tauri”, devenită Piaţa Alexander în 1805, după vizita ţarului Rusiei, Alexandru I, a reprezentat întodeauna centrul Berlinului. Grav avariată în urma bombardamentelor aliaţilor în timpul celui de-al doilea război mondial, piaţa care a fost centrul Berlinului de Est, a fost rapid reconstruită, fiind socotită la vremea aceea un model de arhitectură socialist. Spaţiile comerciale dimprejur, precum şi un ceas  (Weltzeituhr) ce arată ora în diferite oraşe din lume, sporesc atractivitatea zonei. 
Punctul cel mai important de atracţie este însă turnul tv înalt de 365 metri, construit în 1969, „alintat” de berlinezi „Scobitoarea”, datorită aspectului său. Turnul din beton are o platformă de observaţie aflată la 203 metri, o sferă din metal situată la 206 metri (care se roteşte şi găzuideşte în interior un restaurant de la fereastra căruia se deshide o panoramă de 360 de grade asupra înregului Berlin) şi desigur o antenă tv. 
Seara coboară uşor peste Berlin. A fost o zi extrem de plină, în care am văzut o frântură din istoria milenară a unui oraş refăcut din ruină şi cenuşă, asemenea păsării Phoenix. Am întâlnit şi locuri ce amintesc dureros de ororile create de război, un „remember” de altfel necesar. Dar, mai mult decât atât, am văzut ce pot face nişte oameni harnici din dragoste pentru oraşul lor. Am revenit în Berlin de mai multe ori şi mereu am văzut câte ceva nou, semn al progresului.
Alex. BLANCK