08 august 2017

Editorial. IDEI ȘI FANATICI

Nu mai trebuie demonstrat în ce măsură astăzi, în era proliferării cancerigene a „informației” (voi explica ghilimelele), ideile conduc lumea. Le mai spunem și manipulare și toată lumea caută să se „vaccineze” împotriva acestei boli. Nu-mi fac iluzii, nu cred că există vaccin, doar unii sîntem mai vulnerabili, alții au ceva anticorpi. Noua ordine a poliției ideologice mondiale elimină, de exemplu, pronumele de gen masculin sau feminin, în favoarea unuia „neutru”. Prostie, ar spune un om cu bun simț. Numai că însuși bunul simț este incriminat cel mai abitir. El a fost eliminat din componența umanului. Bunul simț îți spune că există, deosebiți, bărbați și femei? Ideea la modă îți spune că nu există deosebire de gen. Ideologia abolește însăși biologia și sexul devine ceva convențional, pe care ţi-l alegi și îl schimbi la fel cum îți alegi ținuta de dimineață. Există un fanatism bine atestat istoric al „ideii unice” („teme-te de omul unei singure cărți” spunea Toma d’Aquino) care a făcut sute de milioane de victime. 
Acum trăim în epoca post-fanatică a unui fanatism „open minds”. Adică un fanatism lax, al acceptării a orice, în numele „deschiderii minții”. Nu vă iluzionați, și acesta va face cel puțin tot atîtea victime. Ne spune bunul simț că o familie este compusă (biologic) din tată (sex masculin, penis), mamă (sex feminin, vagin) și copii rezultați în urma unui act sexual? De ce trebuie să fac aceste precizări ridicole? Pentru că vine fanaticul „toleranței” (e oximoronul vremii noastre) și îmi spune că familia e orice altceva, numai asta nu, că „schema” de mai sus e perimată, retrogradă, fascistă, bigotă, medievală etc. Iar dacă jocul genetic te-a dotat cu testicule sau cu sîni, nu-i nimic, asta este un mic inconvenient care se poate schimba la fel de ușor cum îți schimbi culoarea părului. Că neo fanatismul „tolerant” are o fundamentală dimensiune politică nu mai trebuie demonstrat aproape. Iată, spre ilustrare, pe unul dintre siteurile cele mai serioase dintre noi, următoarele afirmații. „Or, tocmai de aceea, referendumul e un pericol și semnul unui eșec politic: ordinea și pacea internă trebuie restaurate astfel încît să nu se ajungă la alegeri atît de dureroase. Căci referendumurile există doar pentru acele situații de urgență, în care politicienii nu își pot asuma singuri viitorul. Aceasta nu e o astfel de situație și nici nu trebuie să devină una”. 


Dacă luăm de bună teza democratului autor, Elveția este o țară eșuată politic, detestabilă pentru că apelează insistent la referendumuri pe tot felul de subiecte, iar situația familiei din România nu ar trebui decisă de populație într-o consultare publică (au, ce treabă are populația cu familia și cu sexul?), ci strict de către politicienii noștri, adevărate exemple de inteligență, cultură, discernămînt, clarviziune și profesionalism, după cum bine știm. Este vorba evident în citatul nostru, nu am vrut să precizez dinainte, de proiectatul referendum în chestiunea definirii corecte a familiei. Teza expusă de autor arată în toată nuditatea ei hidoșenia fanatismului care, sub voalul toleranței își ascunde anti-democratismul și propensiunea dictatorială. Fraza de mai sus se poate traduce cam așa: voi prostimea e periculos să decideți într-o chestiune atît de complicată cum e familia, asta o hotărîm noi, elita auto decretată cu minți deschise, voi nu aveți decît să vă supuneți, sub pedeapsa de a fi (deocamdată numai) ostracizați. 
E foarte ciudată ura asta a susținătorilor democrației împotriva referendumului, una dintre formele cele mai simple și clare ale acesteia. Am văzut săptămîna asta un filmuleț de animație cam pentru vîrsta 8-10 ani, despre dragostea dintre doi băieți. Atenție, nu prietenia: hai, ne împrietenim și să mergem să batem mingea sau să ne dăm cu rolele, ci dragostea, inimioara care (săraca!) bate și e sfîșiată. Iată cum, sub masca generoasă a toleranței, se induc copiilor idei. „Că voi egalitate, dar nu pentru căței”. Acum aproape două veacuri, la începuturile democrației românești, fabulistul surprindea candid ambivalența limbajului demagogic. Acum, la apusul democrației, regăsim (de ce nu mă mir?) aceeași stare. „Masele” au devenit mult prea periculoase pentru democrație, ea trebuie lăsată în seama „experților”, „tehnicienilor”, „specialiștilor în comunicare”, cu alte cuvinte a ideologilor care proclamă unghiul sub care trebuie deschise mințile. Nu noi decidem, noi suntem prostimea, decid ei. Sofistic pînă la marginile putinței, autorul citatului de la care am pornit aruncă în aer amenințarea unei sciziuni sociale grave dacă se face referendumul. Cu alte cuvinte: ori acceptați ce zicem noi, ori se lasă cu război civil. Cam asta înseamnă toleranța, așa cum o proclamă „mințile deschise”. Eu aș prefera minți cu discernămînt…
Christian CRĂCIUN

Câmpina şi Rafinăria «Steaua Română» văzute prin ochii lui Geo Bogza

1934. Rafinăria din Câmpina. O secvenţă citadin-industrială interbelică în liniile câtorva tablouri suprarealiste parcă, dar totuşi de viaţă reală, adevărată.
„O privire..., de pildă, de pe dealul de la nord, ne-o dezvăluie (...) tentaculară şi fumegândă”. „Curtea e vastă, imensă, câteva sute de oameni care, ca furnicile într-un muşuroi, se văd alergând acolo, în curtea Rafinăriei”. 
„Cele două coşuri de cărămidă, proiectate pe fundalul mereu schimbător al norilor, parcă s-ar afla într-o necontentită călătorie. O dungă subţire de fum se ridică tot timpul din ele, ca din măruntaiele unor vulcani. Înşirate pe lângă ziduri, rezervoarele metalice de capacităţi fabuloase. În centru, instalaţiile în care se rafinează ţiţeiul; un conglomerat de cazane, de tuburi, de ţevi şi scări în spirală. Dedesubt ard focuri năpraznice. Ţiţeiul fierbe, duduie, înnebuneşte. E frumos. Câţiva oameni, cu capul gol, cu mânecile cămăşilor sumese, conduc tot infernul acesta. O singură greşeală, o singură neatenţie şi rafinăria sare în aer. Seara se aprind lumini. O constelaţie de licurici, când priveşti din depărtare. Într-un punct, un abur alb, uşor roşiatic se ridică în aer din cine ştie ce ţeavă al cărei robinet n-a fost bine închis. Rafinăria a intrat în noapte”. 
„Dacă te apropii şi mergi pe lângă ziduri, se aud dinăuntru zgomote ciudate, ca dintr-un submarin. Deasupra, strălucesc miile de stele. Câteodată un gâfâit enorm străbate tăcerea nopţii. E o locomotivă care urcă din gară, cu garnitura. Lumini roşii şi verzi. Abia se zăresc siluetele cilindrice ale vagoanelor cisternă. Locomotiva s-a oprit. Se aud strigăte răguşite. Începe încărcarea. În partea de nord a rafinăriei sunt zeci de linii de garaj. Din chiar inima ei pornesc şinele de fier ca nişte şerpi strălucitori. Pornesc asupra pământului, să-l înconjoare. Merg în noapte, prin întuneric, adânc, spre oraşele Europei. Ajung. Pătrund în ele, în somnul şi respiraţia lor continentală. La capătul de aici, hornurile rafinăriei fumegă tot timpul”.
„În rafinărie, focurile ard ziua şi noaptea. Se rafinează tot timpul. Prin hornurile care de aici par de-a dreptul gigantice, urcă valuri neîntrerupte de fum. În rezervoarele enorme, înşirate pe lângă ziduri, se strânge tot ţiţeiul pe care, de pe toate dealurile dimprejur, sute de sonde îl sug din măruntaiele pământului. E negru, spumos, năvalnic. Pompele îl iau în primire; îl trec prin nenumărate conducte, îl fierb, îl chinuie, storc din el tot ce se poate stoarce: benzina, parafina, petrolul lampant, până ce nu mai rămân decât reziduurile ale căror miros greoi invadează străzile Câmpinei. În dreptul fiecărui grup de cazane avertizează o firmă cu «Pericole». Pericol să fumezi, pericol să pui mâna, pericol să te apropii, pericol de a fi carbonizat, pericol de moarte. Pericol de a arunca rafinăria în aer. Şi totuşi printre aceste mii de pericole, oamenii se strecoară, închid şi deschid ventile, supraveghează mersul năpraznic al maşinilor. Dar această îndrăzneală este atât de extenuantă încât seara, pe scările în spirală, coboară năuciţi de căldură, de zgomot, de prea marea încordare a nervilor”. 
„La poartă, un ceas electric măsoară trecerea vremii. Arătătoarele negre se mişcă sub geam ca nişte păianjeni. Noaptea, cadranul e luminat. Într-o parte şi alta a ceasului începe zidul de beton al Rainăriei. E nesfârşit. Peste drum, pe toată lungimea lui, mici, pipernicite, locuinţele lucrătorilor. În partea aceea locul e mai jos decât nivelul străzii, încât par aşezate într-o groapă”. 
„Rafinăria e zidită chiar în oraş. Aici, cele două entităţi... fabrica şi locuinţele lucrătorilor stau faţă în faţă. Astfel fiind, ceasul enorm din poarta rafinăriei pare că priveşte ca un ciclop spre locuinţele lucrătorilor şi le supraveghează viaţa. El le conduce odihna, somnul, visele. Arătătoare negre înscriu în interiorul cadranului destinul câtorva mii de oameni. Viaţa tuturor e legată de mersul hipnotic al arătătoarelor pe cadran. În clipa în care arată orele schimbului, de zi sau de noapte, o sirenă începe să geamă pe acoperişul rafinăriei. Dar şi înainte de aceste ore, ceasul face să izbucnească semnale de alarmă în creierul lucrătorilor. Când arătătoarele ating o cifră cu rost fatal în viaţa lor, fără să-i fi trezit nimeni, sar deodată din somn. Ceasul de la poarta rafinăriei sfredeleşte inima oamenilor, întrerupe înghiţitura de pâine la jumătate, frânge în două un gând început, paralizează mâna întinsă să mângâie...”. 
„Cu mult înainte de mugetul sirenei, de pe toate străzile încep să apară lucrători mergând întins, neliniştit, căutând cu toţii din ochi cadranul ceasului. Când acesta i-a văzut, când au ajuns sub privirile lui severe şi le-a spus: «Bine, bine, nu sunteţi în întârziere», răsuflă uşuraţi. Dar porţile nu s-au deschis încă. Pe stradă, în faţa lor, aşteaptă câteva sute de lucrători. De partea cealaltă, o cârciumă cu mesele murdare, neocupate. Înşirate în lungul trotuarului, câteva femei bătrâne de la ţară. Au întins pe jos basmale pe care au format grămezi simetrice cu fructele sezonului: 10, 15 cireşe, câteva prune, două-trei mere. Un leu grămăjoara. Cumpără băieţii tineri, ucenicii. Lucrătorii se grăbesc să fumeze ultima iarbă adânc, cu sete. Înăuntru nu mai e voie. Mai mult decât într-o pulberărie, în acest lăcaş al benzinei nu e voie. Sirena scoate geamătul ei prelung peste întreg oraşul. Oamenii din faţa fabricii sting ţigările. Poarta se deschide larg, îi înghite pe toţi. În stradă au rămas doar vânzătoarele de fructe moţăind lângă marfa lor prăfuită, copii mai mici de 12 ani care nu sunt primiţi ucenici şi nevestele lucrătorilor ieşite după cumpărături. Jumătate de litru de untură, de doi lei boia, de cinci lei zahăr, o sută de grame de griş. În astfel de cantităţi cumpără de la băcănia promiscuă din colţ, nevestele lucrătorilor celei mai mari rafinării din Europa. Numai cele tinere de tot mai au o urmă de cochetărie, o fustă mai roşie, o buclă de păr potrivită în oglindă, un mers feminin. Celelalte, cu mâinile mari, împreunate peste pântec, cu buzele strânse, lipite amarnic, cu câte doi trei copii de o şchioapă ţinându-se de poalele lor şi mâncând din ochi borcanele cu bomboane, abia lasă să se audă un: «De doi lei arpacaş»”
(Geo Bogza, „Rafinăria din Câmpina” în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).

1934. Într-o lume reală a vieţii petrolifere a vremii, „Câmpina - scrie tânărul Geo Bogza - se înscrie într-o hartă geografică şi morală, de forma unui romb, incluzând în celelalte puncte extreme ale sale Ploieştiul, Ceptura şi Gura Ocniţei, unghiul de nord al acesteia. Aici înăuntrul său – continuă acesta – se nasc, trăiesc şi mor iluziile, escrocheriile, întreprinderile petrolifere (...) se zbate toată viaţa petrolului de la prima lovitură de târnăcop pe locul unde se va pune o nouă sondă, până la tentacularele rafinării cu coşurile fumegânde. Înăuntrul acestui romb sunt situate toate punctele strategice din marea şi imorala lui bătălie!” 
„În unghiul de nord al rombului petrolifer e aşezată Câmpina. Pe lângă Ploieştii analfabeţi şi destrăbălaţi, Câmpina e catolica, iezuita vieţii petrolifere. Aici totul se petrece cu bunăvoinţă, cu smerenie, cu respect. Lucrătorul trebuie să fie respectuos din cap până în picioare, respectuos până în măduva oaselor atunci când vreo nulitate birocratică trece pe lângă el. Iar atunci când trece directorul trebuie să îngheţe de respect. Respect când i se taie din salariu, respect când e amendat, respect când e dat afară. Respect când moare de foame. Nicăieri ca la Câmpina, n-am văzut mai mulţi imbecili preocupaţi de respectul ce li se datorează”. 
(Geo Bogza, „Harta geografică şi morală a industriei petrolifere”, în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).
Ion T. ŞOVĂIALĂ

(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Prizonieri de război din Prahova la Spassk 99

Masivul volum [1] prezintă mai multe liste, aparent fără sfârşit, preluate din Arhiva de Stat a regiunii Karaganda, doar cu prizonierii de război care au trăit, muncit, murit sau doar trecut printr-unul din nenumăratele lagăre unde au fost repartizaţi prizonierii de război români capturaţi de Uniunea Sovietică de-a lungul perioadei 22 iunie 1941 - septembrie 1944. Lagărul Spassk 99 din Kazahstan rămâne însă unul din cele mai mari lagăre unde au fost trimişi militarii români, având în vedere că în perioada 1941-1950 s-au perindat pe aici 7.847 de prizonieri de război (cam cât un întreg orăşel de dimensiunea Bustenilor). Însă în regiunea Karaganda se mai aflau alte două mari lagăre care nu au fost (încă) cercetate: Djezkazgan şi Balhas. Până la urmă nici numărul exact al prizonierilor de război români în URSS nu este stabilit, chiar şi sursele sovietice oferă mai multe variante de lucru, de la una minimală, de numai 187.367 până la 236.420. Un sfert de milion de oameni este o cifră mult mai rezonabilă, având în vedere şi numărul de militari care nu au ajuns niciodată în lagăre pentru a li se stabili identitatea şi a fi preluaţi de administraţia penitenciară sovietică, murind în timpul marşurilor istovitoare sau în vagoanele suprapopulate.

Provenienţa prizonierilor de război din judeţul Prahova care au ajuns în acest lagăr mare din Karaganda este una destul de echilibrată, aproape toate localităţile fiind reprezentate. Însă se impun câteva precizări preliminarii. Birocraţia lagărului este interesată de soarta deţinutului doar atât timp cât el trăieşte sau moare în interiorul lagărului, odată transferat, urma lui se pierde în hăţişul Gulagului sovietic (structura în care au fost vărsaţi prizonierii de război, GUPVI fiind calchiată după cea a GULAGULUI). În multe din listele publicate în volum este specificat, în cadrul rubricii „locul naşteri”, doar judeţul (57 trecuţi cu menţiunea jud. Prahova- o dată apare şi forma sa slavizată Prahovo, iar altundeva se specifică „fostul judeţ Prahova”, ceea ce denotă gradul de aproximare utilizat de sovietici care nu cunoşteau încă prea bine România). Cei mai mult provin din Ploieşti, fireşte, având în vedere că era şi este oraşul cel mai populat (17 din care trei au decedat în perioada 1942-43 când sistemul de detenţie sovietic a suferit pierderile cele mai mari, unul din ploieşteni fiind capturat în Caucaz – apare şi un anume Saba Iosif născut în 1927, civil, ajuns în lagăr la o vârstă destul de fragedă, 15-17 ani). În altă listă mai detaliată apar alţi doi ploieşteni (Ferenţ Ion şi Marinescu Gheorghe) ambii capturaţi în timpul ofensivei sovietice de la Cotul Donului din noiembrie 1942.
 În mod ciudat, având în vedere că cel de al doilea oraş prahovean ca populaţie era Câmpina, în listele cu cei aproximativ 7.000 de prizonieri de război români din lagărul Spassk 99 apare doar un anume Stoica Vasile Vasilievici (remarcăm moda rusească de a indica patronimul), născut în 1917 în Câmpina, judeţul Prahova, provincia Moldova (?) care a fost luat prizonier în iulie 1941 la Edineţ, în timpul luptelor pentru dezrobirea Basarabiei şi care a decedat la 27 august 1942, după doar un an de captivitate sovietică. Pe o altă lista am regăsit un anume Radu Emil Gheorghe cu menţiunea „Câmpia, România” ceea ce dat fiind necunoaşterea sovietică ar putea fi de fapt Câmpina.
 Aproape toate localităţile din Prahova şi-au trimis, vrând nevrând, fiii în lagărul Spassk 99 din Kazahstan: Filipeştii de Pădure (1), Comarnic (1, decedat în 1942), Telega (4, doi transferaţi, altul transferat la spital şi ultimul decedat în 1941) Chiojdeanca (1 transferat), Starchiojd (1), Blejoi (1), Buda (1 decedat) Slănic (1), Drăgăneasa, acum sat în com. Proviţa de Jos (1), Ceraşu (1), Bucov (1), Boldeşti-Scăeni (1), Târgşoru-Nou acum sat în Ariceştii Rahtivani (1 decedat 1942), Slon, sat în comuna Ceraşu  (1 decedat în 1942), Brazi (1), Urlaţi (un caporal), Apostolache (1), Şoimari (1), Băneşti (4, unul murind în 1946), Albeşti (1 căzut în captivitate la 25 august 1944 lângă Bacău), Văleni (2, Ciobanu Ghe. Ion născut în 1915 soldat, decedat în 1945 şi Gheorghe Mihai Ion, caporal, luat prizonier în cleştele de la Kleţkaia, după spargerea frontului de sovietici în zona Stalingradului - a se vedea memoriile lui Radu Mărculescu), Vărbilău (1), Floreşti (1), Tomşani (1), Mizil (1), Proviţa de Sus (un sergent), Azuga (1), Ciorani (1), Adâncata (1) Diţeşti, sat în com. Filipeştii de Pădure (1 decedat în 1942), Fîntînele (1), Păuleşti (1). 
În mod sigur numărul prahovenilor care au trecut doar prin Spassk 99 este mai mare având în vedere carenţele şi necunoaşterea sovieticilor. Având în vedere că nu ştim (deocamdată) câţi ofiţeri au fost luaţi prizonieri de sovietici, până când nu se va studia şi arhiva lagărului de la Oranski, aceştia fiind separaţi imediat de restul trupei pentru a nu o mai putea influenţa şi organiza, totuşi studiind nenumăratele liste cu prizonieri am remarcat faptul că o proporţie însemnată din militarii români ajunşi la Spassk 99 originari din Prahova aveau grade inferioare (sergenţi, sergenţi majori, plutonieri sau fruntaşi) această realitate explicându-se şi prin gradul de alfabetizare din Prahova care era mult mai mare, judeţul fiind industrializat şi urbanizat (cel puţin pentru standardele anilor 1930-40) faţă de alte judeţe agricole şi sărace ale României Mari. Iar sergenţii trebuiau să ştie neapărat să citească (ordinele). Nu ştim ce s-a ales de cele mai multe destine prahovene din lagărul Spassk 99 deoarece fie nu se oferă informaţii mai detaliate, fie prizonierii au fost transferaţi (dar asta nu înseamnă că au scăpat de la moarte) unii fiind eliberaţi în final. Toţi cei care au murit au făcut-o la scurt timp după ce au ajuns în prizonierat în cumpliţii ani 1942-43 când prizonierii de război au fost puşi la munci grele, în condiţii groaznice (suprapopularea barăcilor) fiind foarte prost hrăniţi.


Listele cu numele miilor de oameni care au trăit, uneori au supravieţuit, dar sigur s-au chinuit şi au murit, ascund tragediile care au avut loc şi în cadrul lagărului Spassk 99 a cărui populaţie a fost sensibil egală cu a unui oraş de mărime medie, indiferent care a fost fluctuaţia deţinuţilor (locul celor morţi şi îngropaţi în morminte comune, la grămadă, abia acoperiţi cu 20-30 cm de pământ iar iarna cu un strat subţire de zăpadă, pământul fiind îngheţat bocnă, fiind luat de alte transferuri din alte lagăre). Relevant este şi că după 1950 regimul sovietic a înfiinţat exact în aceste locuri un tancodrom ca şi cum nu ar fi găsit suficient spaţiu în imensa şi deşertificata RSS Kazahă! Sperăm ca efortul Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Republica Moldova care a derulat proiectul Expediţiile Memoriei să continue laborioasa muncă, oferind informaţii relevante despre alte lagăre pe unde au trecut şi  murit români, în ciuda faptului că efortul este unul supraomenesc având în vedere amploarea sistemului Gulagului sovietic [2] (considerând Gulagul la nivel generic, cu toate subdiviziunile şi nuanţele represiunii staliniste).
 Codruţ CONSTATINESCU




[1] Spassk 99. O istorie a prizonierilor de război români din Kazahstan în documente, Nurlan Dulatbekov, Octavian Ţîcu, Silviu Miloiu, Editura Eikon, Bucureşti, 2016 – 601 pagini.
[2] Pentru o imagine de ansamblu se poate consulta Viaţa şi moartea în Gulag, Editura Vremea, Bucureşti, 2016.

01 august 2017

Bugetarilor din Primăria Câmpina li s-au umflat lefurile

Remunerația este cantitatea de bani plătită în schimbul muncii prestate și principala formă de plată asupra căreia se concentrează angajatul și angajatorul atunci când negociază contractul de muncă. În antichitate, una dintre formele timpurii de remunerație era sarea (cuvântul ”sarea” este moștenit din latină: - sal, salis). Din latină vine și cuvântul salariu, căci la romani salarium era o sumă de bani dată soldaților ca să-și cumpere sare pentru a-și conserva rația în zilele în care ea era abundentă în carne. După ultimele măriri salariale extrem de generoase ale bugetarilor din primăriile patriei, nu știm exact câtă sare își vor putea cumpăra aceștia cu banii primiți, dar știm cu siguranță că cetățenii solicitanți de servicii publice oferite de administrațiile locale ar merita să fie tratați mult mai frumos de către angajații primăriilor, un tratament potrivit cu dodoloațele lefuri ale slujbașilor la stat, mărite recent cu multe zeci de procente. Legislația muncii promovată de guvernarea social-democrată din perioada 2001 – 2004 era sensibil avantajoasă pentru angajat în multe privințe (Codul Muncii din 2003 stă mărturie în acest sens), dar guvernul Năstase și Parlamentul României din acei ani tot nu au reușit să rezolve marea solicitare a confederațiilor naționale sindicale, și anume aprobarea unei legi a salarizării unitare a personalului bugetar. Conducerile unor confederații sindicale au mușcat din momelile politicienilor din fruntea statului și au lăsat-o mai moale cu urmărirea acestui deziderat, mulțumindu-se cu locuri călduțe și moi pentru dosurile unor lideri sindicali naționali, ajunși, peste noapte, parlamentari. Din 2009, a urmat guvernarea pedelistă, care a tăiat și spânzurat în domeniul dreptului muncii și al asigurărilor sociale. Băsescu și ciracii lui au tăiat salariile și pensiile, spânzurând, în același timp, și avantajele angajaților din Codul muncii 2003, la presiunea organizațiilor patronale și a mai multor camere de comerț occidentale. După un deceniu și jumătate, PSD, ajuns iarăși la putere, încearcă din nou o redistribuire a avuției naționale (recte, a bugetului național), către cât mai mulți români. Cât de bine și-au făcut temele liderii PSD (mai exact, cât calcul economic și cât calcul politicianist conțin aceste teme, cu care au câștigat ultimele alegeri parlamentare), rămâne de văzut.Un lucru însă este cert: tot mai mulți specialiști (lideri din Opoziție, dar și finanțișrti independenți) susțin cu tărie că toate aceste creșteri senzaționale ale salariilor bugetarilor (cele din administrațiile publice locale, dar și cele care vor urma), ar trebui să aibă la bază o productivitate a muncii bazată pe criterii economice obiective. Eu nu sunt finanțist, dar pentru că am prieteni în Primărie pe care nu vreau să-i supăr, mă gândesc și zic direct: bine că s-au mărit, că erau tare mici salariile bugetarilor din Primăria Câmpina, dar pe baza acestor salarii mărite să se construiască o nouă productivitate a muncii cu cetățeanul, care să fie servit prompt și politicos, să nu mai fie lăsat să aștepte ore întregi țintuit pe lângă ușile birourilor precum o statuie stradală, astfel încât să plece acasă mai senin de cât a venit la Primărie și cu toate problemele sale rezolvate. Câmpineanul contribuabil va trebui servit într-o manieră mai mult decât decentă (sunt excluse, desigur, hachițele și toanele de tot felul ale solicitanților), pentru că și salariile bugetarilor din Primăria Câmpina sunt mai mult decât decente. Nu pot să nu-i pomenesc aici pe primii doi demnitari ai municipiului, chiar dacă primarul și viceprimarul nu sunt salarizați, ci indemnizați, dar cu indemnizații aproape dublate printr-un recent act normativ: Legea-cadru nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Iar cum, în prezent, indemnizaţia unui consilier local reprezintă 5% din valoarea brută a indemnizației primarului, avem mari și întemeiate așteptări și de la aleșii noștri din legislativul municipal, pe care i-am vrea mai activi și mai curați. Mai ales că actuala majoritate parlamentară condusă de PSD intenționează să le umple și lor buzunarele cu gologani. Se pregătesc pentru umflarea buzunarelor proprii polițiștii (naționali), dar și alte categorii de bugetari. Să fie oare toate aceste spectaculoase măriri salariale semne că politicienii care conduc azi România se pregătesc de pe acum pentru alegerile din 2020, așa cum se aude dintr-un zvon tot mai credibil? Să ne ferească Dumnezeu. Să ne ferească pe noi, dar și pe ei… 

Încercări eșuate în salarizarea unitară a bugetarilor
În anul 2009, guvenul PDL condus de Emil Boc a reușit să treacă prin Parlament Legea salarizării unitare a bugetarilor, o lege intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2010, dar care nu s-a putut aplica din cauza multor inadvertențe și ambiguități. Legea prevedea ca raportul dintre salariul minim pe economie și cel mai mare salariu din sistemul bugetar să fie de maximum 1 la 12, unde 12 era nivelul salarial al președintelui României. La data intrării în vigoare a legii cu pricina, președintele României câștiga 9 salarii minime. Principalul scop declarat al legii salarizării din 2010 era eliminarea discrepanțelor salariale din sistemul bugetar, unde cele mai mari salarii ajungeau la aproape 15.000 de lei pe lună, însă tocmai discrepanțele uriașe dintre salariile din sistemul bugetar au fost cele care au făcut aproape imposibilă aplicarea legii în următorii ani. Principiul de bază al acelei legi era că salariile mari vor fi înghețate, în timp ce salariile aflate în partea inferioară a grilei vor crește, astfel încât să se ajungă la un raport care să plaseze fiecare funcție din sistemul bugetar pe grila de 1 la 12. Legea mai prevedea ca ponderea din Produsul Intern Brut (PIB) a cheltuielilor cu salariile bugetarilor să fie redusă progresiv de la 9,4% în 2009 - la 8,7% în 2010, la 8,16% în 2011, la 7,88% în 2012, la 7,58% în 2013, la 7,34% în 2014 și la 7% pentru 2015 și anii următori. De asemenea, salariul minim prevăzut în legea de salarizare unitară urma să crească după 2010 doar dacă numărul de angajați va fi redus astfel încât să permită respectarea țintelor anuale privind ponderea cheltuielilor de personal în PIB. Puternic contestată de sindicatele din sistemul public, această lege a salarizării unitare a bugetarilor a eșuat.  

Legea-cadru nr. 153 din 2017
Camera Deputaţilor a adoptat, la începutul lunii iunie 2017, în calitate de for decizional, cu 188 de voturi „pentru”, 28 de voturi „împotrivă” şi 47 de abţineri, proiectul de lege privind salarizarea personalului bugetar. Legea-cadru nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice este în conformitate cu programul de guvernare aprobat de Parlamentul României şi prevede o creştere etapizată a salariilor bugetarilor cu 56 la sută, pe o anvelopă bugetară de 32 de miliarde de lei până în 2020, şi de 43 de miliarde de lei până în 2022. ”La baza piramidei salariale, creşterile sunt de peste 100 la sută, ajungând şi la 300 la sută, cum este cazul în apărare, dar scad în vârf, acolo unde unele salarii erau atât de mari încât disproporţia nu putea fi corectată nici măcar la nivelul anului 2022”, a declarat ministrul Muncii, Lia Vasilescu, după aprobarea legii de către Parlamentul României, asigurând că salariile celor din vârful piramidei bugetarilor vor scădea. ”Vreau să vă spun că cei aflaţi în vârful piramidei, de exemplu miniştrii, preşedintele României, conducerea Camerei Deputaţilor şi Senatului scad”, a mai spus ministrul Muncii. Pentru că la dezbaterea Legii salarizării în plenul Camerei Deputaților nu au fost prezenți premierul (de atunci) Sorin Grindeanu şi nici ministrul de Finanţe, Viorel Ştefan, reprezentanții Opoziției au considerat că cele două absențe reprezintă o confirmare a faptului că legea nu este sustenabilă. La rândul său, Liviu Dragnea, președintele PSD și al Camerei Deputaților, a declarat următoarele: „Dincolo de dezbaterile şi criticile publice absolut necesare, ne-am confruntat cu mişcări, unele coordonate, care au încercat să împiedice adoptarea acestei legi. Mă bucur că am reuşit să depăşim aceste obstacole şi la final Parlamentul să reuşească să adopte o lege atât de importantă. […] România avea una dintre cele mai mici anvelope salariale, fapt care creştea presiunea socială în mod firesc şi care menţinea economia la nivelul unei economii de consum. Legea salarizării unitare este o lege a demnităţii românilor care, la fel ca ceilalţi cetăţeni europeni, trebuie să fie plătiţi echitabili pentru munca lor. Prin această lege, România tinde să iasă din zona economiilor atractive numai pentru că are forţă de muncă ieftină şi intră în zona economiilor atractive pentru forţă de muncă bine calificată la nivel European.” Unii reprezentanți ai Opoziției au considerat că legea respectivă poate avea un efect pozitiv dacă va diminua deficitul de la fondul de pensii. Pentru că sursa de venit la fondul de pensii de stat este CAS, care se pune pe salarii.

Domeniul de aplicare a Legii 153/2017
Dispozițiile Legii 153/2017 se aplică:
- personalului din autorități și instituții publice, respectiv Parlamentul, Administrația Prezidențială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, unitățile teritoriale, autorități ale administrației publice locale, alte autorități publice, autorități administrative autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, finanțate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale;
- personalului din autorități și instituții publice finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale;
- personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii;
- persoanelor care sunt conducători ai unor instituții publice în temeiul unui contract, altul decât contractul individual de muncă;
- persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.
Dispozițiile legii nu se aplică personalului din Banca Națională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații. Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcții de demnitate publică numite sau alese și personalul care ocupă funcții asimilate funcțiilor de demnitate publică, magistrații, precum și personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special.

Salarizarea funcționarilor publici după 2010
În salarizarea funcționarilor publici după 2010, s-a pus problema beneficierii salarizării la nivelulmaxim al funcției/gradului. În vechea legislaţie (OUG nr. 6/2007), până în 2010 (Legea nr. 330/2009), salariul de bază al funcţionarilor publici se stabilea în funcţie de categorie, de clasă (studii medii sau superioare), grad profesional al funcţiei publice (asistent, principal sau superior) şi trepte de salarizare (câte trei pentru fiecare grad profesional). După 2010, s-a ajuns la o situație juridică complicată pentru funcționarii publici prin noul sistem de salarizare. Potrivit legislaţiei anterioare, salariul de bază al funcţionarilor publici se stabileşte în funcţie de categorie, de clasă (studii medii sau superioare), grad profesional al funcţiei publice (asistent, principal sau superior) şi gradaţii de vechime. Prin trecerea la noul sistem de salarizare, au dispărut treptele de salarizare şi, implicit,  mecanismul de promovare în aceste trepte, drept pentru care s-a creat o inechitate salarială între funcţionarii publici. Unii au rămas cu treapta a II-a sau a III-a fără perspectivă de promovare la treapta a I-a, alţii au promovat în gradul profesional următor, fiind salarizat la nivelul treptei a III-a aferentă respectivului grad profesional. Pentru rezolvarea acestei inechităţi a fost emisă Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 cu următorul articol de interes pentru speţa descrisă: ”Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” În ceea ce priveşte instituţiile la care se aplică, articolul a fost interpretat diferit de către mai multe instanţe judecătoreşti şi ministere. Curtea Constituţională a apreciat că este corect constituţional să existe excepţii pentru anumite categorii profesionale, pentru care legiuitorul a considerat oportună acordarea unor creşteri salariale şi că aceste excepţii sunt instituite în considerarea statutului profesional al acestor categorii şi, prin urmare, au o justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece legiuitorul are libertatea de a reglementa atât salarizarea în sistemul public, cât şi creşterile salariale pentru o anumită categorie de personal plătit din fondurile publice. În 2016, reprezentanţii ministerului muncii au convenit cu liderii sindicatelor din sectorul administraţiei publice ca prin OUG (adoptată sub nr. 20/2016) să fie soluţionată această inechitate. Pentru că erau interpretări diferite şi de această dată, Ministerul Muncii a venit cu răspunsuri precizări, ulterior adoptând OUG nr. 43/2016.


Hotărârea nr. 9 din 21 iulie 2017 a Consiliului Local Câmpina
Legea 153/2017 a stabilit că  indemnizația primarilor unor municipii asemănătoare cu Câmpina (populația între 20.001 și 50.000 de locuitori) are coeficientul 6,5 (este de 6,5 ori mai mare decât salariul minim brut la nivelul economiei naționale). Așadar, salariul primarului nostru va fi  9.425 lei (valoare brută), iar cea a viceprimarului a fost stabilită la 7.975 lei (brut). Pentru a pune în aplicare prevederile Legii nr. 153/2017, primarul Horia Tiseanu a inițiat, în ultima ședință a legislativului municipal, la finalul lunii trecute, un proiect de hotărâre privind stabilirea salariilor de bază pentru funcționarii publici și personalul contractual din cadrul Aparatului de specialitate al primarului municipiului Câmpina, precum și din serviciile publice subordonate. Inițiativa edilului a fost aprobată cu unanimitate de voturi, așa cum toată lumea se aștepta. De asemenea, la ședința de joi, 27 iulie, Consiliul Local Câmpina a aprobat și noile salarii ale polițiștilor locali, Poliția Locală fiind o direcție în subordinea direct a primarului orașului. Și polițiștii locali au salarii mult mai mari decât cele de avute până acum. Cu o vechime corespunzătoare, salariul maxim brut al secretarului municipiului poate atinge valoarea 7903 lei, iar al arhitectului-șef sau al unui director executiv din Primărie, 7656 de lei. Un șef de serviciu poate ajunge la un salariu brut de 6641 de lei, iar un șef de birou, la 6380 lei. Cel mai mic salariu îl va avea, desigur, un muncitor necalificat, care va câștiga oricum maximum 1784, deci cu mai mult de 300 de lei peste salariul minim brut pe economie. Salariul de bază brut se stabilește înmulțind coeficienții de ierarhizare cu salariul minim brut pe țară, care în prezent este de 1.450 lei. La acest salariu de bază se adaugă și sporurile existente în administrația locală. Salariile de bază din tabelele aprobate de consilieri sunt prevăzute sunt pentru gradația 0. Salariile de bază pentru gradațiile 1 - 5 vor fi desigur mai mari, ele determinându-se prin majorarea salariilor de bază pentru gradația 0 conform prevederilor art.10 din Legea - cadru nr.153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Polițiștii locali debutanți vor avea salarii de bază cuprinse între 2.741 lei și 3.031 lei, în timp ce un polițist local principal va ajunge până la 3.524 lei salariu de bază, iar un polițist local superior - 4.089 lei. În motivarea proiectului său de hotărâre, Horia Tiseanu evidențiază faptul că, în cadrul aparatului său de specialitate, există diferențe salariale care variază în intervalul 15,4% - 30% pentru funcțiile de conducere, respectiv 18% - 28%, la funcțiile de execuție. Necesitatea alinierii salariilor din Primăria Câmpina la prevederile Legii 153/2017 a fost impusă și de situația identificata la nivelul altor UAT, pentru care a fost sesizată Curtea Constituțională și soluționată printr-o decizie a acesteia. La aceasta aliniere s-a aplicat o majorare de cca 30% la functia de consilier superior, gradatia 5, care este functia de executie cu cel mai inalt nivel al complexitatii si responsabilitatii muncii, fiind determinat coeficientul de ierarhizare. Pornind de la acest coeficient s-au stabilit coeficientii pentru celelalte functii de executie, pe grade profesionale. De asemenea, tot de la acest coeficient s-au determinat si coeficientii pentru functiile de conducere, astfel incat sa se diferentieze de cele de executie, dupa cum urmeaza: 25% pentru şef birou, 30% pentru şef serviciu, 50% pentru director, iar pentru Secretarul UAT-ului s-a aplicat procentul identificat in prezent de 3,23%, faţăa de directori. Pentru aprecierea dvs. asupra acestui rationament, aceste procente reprezinta de fapt indemnizatia de conducere care se acorda inainte de aparitia Legii nr.285/2010 cand acest drept a fost inclus in salariul de baza si implicit a fost eliminate ca procent. Ceea ce se impune a fi precizat este ca, in conformitate cu prevederile legii, nivelul veniturilor salariale se stabilesc fara a se depasi nivelul indemnizatiei lunare a functiei de viceprimar. Mai este de retinut ca niciun salariat nu depaseste indemnizatia viceprimarului UAT-ului, conform dispozitiilor legale. In raport de prevederile art.8 din Legea nr.l53/2017, care reglementeaza criteriile de performanta generale ce pot influenta nivelul salariului in procedura de evaluare, pentru fiecare functie in parte a fost propus un coeficient de ierarhizare minim si un maxim.
Conform prevederilor art.38 din Legea nr.l53/2017, dispozițiile acestui act normativ se aplică etapizat și în funcție de familia ocupațională în care este încadrat personalul angajat în serviciile publice din subordine. Din acest motiv, primarul nu a inclus în proiectul său de hotărâre mai multe instituții subordinate Consiliului Local: Serviciul Public de Administrare și Exploatare a Pieței Centrale Agroalimentare, Casa Tineretului, Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” , Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”, Biblioteca Municipală „C.I.Istrati”. De asemenea, nu sunt inclusi asistenții personali, Creșa, Centrul rezidențial de asistență socială și cabinetele medicale, pentru toate fiind prevăzute grile distincte în lege. Pentru aceste instituții, dispozițiile Legii 153/2017 se vor aplica etapizat, începând cu 1 ianuarie 2018. Odată cu aceste majorări salariale, cheltuielile de personal se vor suplimenta cu 858.000 lei la nivelul lucrătorilor din Primărie, în această sumă intrând și cei 228.000 lei destinați Poliției Locale.
Să sperăm că, datorită noilor salarii, relația funcționarilor din Primărie cu cetățenii solicitanți va fi mult mai bună decât în trecut.
Adrian BRAD

Editorial. UN SFERT DE ORĂ

La multe popoare există acel sentiment numit Selbsthass, ură de sine. Opus „excepționalismului” românesc, necrezînd nicio clipă că România este altfel și întrebîndu-mă (după vorba unui minunat antropolog de azi) de ce este astfel, cred că ura de sine a atins la noi, în ultimele decenii, dimensiuni necomune. Rari oameni care să-și urască obîrșia ca Românii. Cînd doi-trei români stau de vorbă, ei vor sfîrși, într-un fel sau altul, prin evocarea a tot ce este îngrozitor la noi și prin acel fatidic: la noi ca la nimenea. În același timp, fac tot ce se poate pentru a distruge ultimele ecouri al României vertebrate. Clădiri, monumente, peisaje, documente, memorii orale, bogății naturale și simbolice, totul este distrus cu frenezie. Rațiunile sînt diferite, nu numai analfabetismul și incultura au această propensiune, cunosc mulți oameni cu pregătire universitară normală și care, în numele unui „progresism” ce pentru ei se traduce prin sintagma „lumea civilizată”, își închipuie că trebuie să abolească sau, măcar, să ignore ca definitiv rămase în desuetudine, tradițiile. Suspendați, noi ceilalți ne prăbușim în gol.


Pentru că și săptămîna din urmă și-a dat în petic, să citez doar (din nou! E inepuizabil!) cazul inimaginabilului ministru al învățămîntului. Mă întreb cum comunică domnia sa cu delegațiile din străinătate. Este evidentă, din toate aparițiile sale publice, lipsa oricărei idei și a-gramaticalitatea enunțării. Pustietatea absolută a ideii. Ca să mă pun în poziția celor citați cîteva rînduri mai sus: în nicio țară europeană un asemenea individ nu ar sta ca ministru al învățămîntului mai mult de un sfert de oră. Spre binele organismului național și statal. Trăim în majoritate o stare absolut schizoidă: ne urîm profund ca națiune, dar nu acceptăm nicio critică justificată exterioară. Ne lipsește complet noțiunea de bine comun. Pot eu să intru la semafor primul pe șina de tramvai și să-mi bat joc de restul de „proști” blocînd intersecția? Pot, pentru că urăsc! Pot eu să fur tot, de la păduri la titluri universitare, de la vagoane de tren la terenuri, de la petrolul țării la banii pentru medicamente, și în același timp, să-mi proclam sus și tare „dragostea” pentru „țărișoară”, „grija” pentru „oamenii sărmani”. 
Zilele trecute s-a sinucis unul dintre supraviețuitorii de la Colectiv. Pentru că ura generalizată i-a infectat mortal sufletul. Și exact cînd este o noapte de doliu pentru cei pieriți în dezastru. Dau acum de un citat pe care îl reproduc dintr-un articol al profesorului Nicolae Manolescu, citatul e din 1923: „Acum de ce încep economiile de la carte și artă? Pentru că omul politic român este un imbecil, barbar și anticultural. Cine ar fi dispus să nu mă creadă să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noștri politici. Cum să ceri simpatie pentru artă și cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese și intrigi de culise?” Nu, din fericire pentru el, autorul, Liviu Rebreanu, n-a apucat să-i cunoască pe domnii Daea, Pop, Ponta, Firea, Olguța, Tudose, Carmen, Ana Birchall, scl. (n-am greșit, toți sînt niște domni, perfect acoperiți de caracterizarea romancierului – care nu a scris Ultima noapte de dragoste,  cum crede ultima persoană enumerată). Cît trebuie să te urăști ca popor pentru a vota așa reprezentanți? Sau cît trebuie să te urăști ca popor ca să nu votezi alternative la acest tip uman? Alternative există. Totdeauna. 
Citesc o cifră – neoficială, tocmai de aceea cu mari șanse de autenticitate – că zilnic vreo 400 de români părăsesc țara. Adică vreo 150.000 anual. E cea mai tare formă de sinucidere colectivă pe care acest popor a cunoscut-o în istoria lui zbuciumată. Cu mari șanse de reușită. O formă tăcută, neexprimată în teorii sofisticate, dar cu atît mai expresivă și mai eficientă. În ritmul acesta, dispărem senini pînă la sfîrșitul secolului. A fost ziua imnului. Nu există stat european în care să șocheze o atît de acută disonanță între starea națiunii și conținutul imnului (realitate anacronică, ținînd de „stupidul secol XIX”, cum spunea Leon Daudet, și nu de filosofia politică a secolului XXI). Nici măcar cam rasista și belicoasa Marseilleză. Pentru noi, starea de deșteptare (nu a fi treaz, ci a fi deștept ar vrea să însemne asta) e tot ce poate fi mai îndepărtat. Coloana vertebrală a identității: limba, cultura, învățămîntul, istoria, tradiția a fost grav fracturată. Îmi vine să spun: nu mai cumpărați rachete, avioane de ultim tip șamd. Nu mai e nevoie de ele, de vreme ce vor zbura peste o țară deșertică. Trăim un ultim sfert de oră istorică. Optimiștii mă vor contrazice. Dar un neam care are asemenea conducători și care votează frenetic asemenea conducători (ce e mai jos, la nivel județean sau local nu mai vorbesc) nu mai are altceva de făcut decît să se uite la ceas. Așteptînd sfîrșitul sau avionul spre cine știe unde…
Christian CRĂCIUN

Clubul Sportiv Câmpina, după un an de la începerea activităţii

„A fost cu adevărat dificil, dar am trecut peste toate problemele specifice oricărui început şi suntem pe un drum bun!”

- consideră prof. Adrian Stoican, preşedintele CS Câmpina

- Zilele trecute s-a împlinit un an de la începerea efectivă a activităţii la Clubul Sportiv Câmpina. A fost greu, a fost uşor?
- Dacă privim lucrurile doar din perspectiva activităţii sportive, da, clubul a început să funcţioneze în urmă cu un an. În realitate, munca a început cu aproape şase luni înainte, adică în toamna anului 2015, după e am câştigat concursul pentru funcţia de preşedinte. În momentul acela, nu mă aveam decât pe mine şi un birou vechi din lemn, într-o încăpere, la Casa Tineretului. A fost greu, având în vedere că am început totul de la zero şi am întâmpinat multe probleme legate de organizarea şi administrarea clubului. A fost o perioadă de pionerat, atât pentru mine, cât şi pentru colegii din administraţia locală – Primărie, având în vedere că începeam cu toţii o nouă activitate într-un club al municipalităţii şi că legislaţia sportivă intra de multe ori în contradicţie cu aceea ce guvernează activitatea primăriilor şi consiliilor locale. A trecut destul timp până am pus lucrurile cap la cap şi am reuşit să stabilim regulile după care trebuia să acţionăm în activitatea clubului.


- Aşadar, o perioadă de început dificilă, generată de hăţişul legislativ românesc şi poate, pe undeva, amplificată şi de teama de a nu greşi pe fondul incertitudinilor despre care vorbeaţi.
- Da, eram la început şi în plus, mă confruntam zi de zi cu atitudinea destul de rezervată a colegilor din administraţie, jurişti, finanţişti, care de teamă de a nu greşi în interpretarea legilor erau mai degrabă restrictivi la solicitările mele de a rezolva problemele inerente bunului mers al clubului. Lucrurile nu se întâmplau atât de repede pe cât îmi doream şi presiunea creştea, pentru că aşteptările de la noua instituţie sportivă erau mari. A fost cu adevărat dificil, dar am trecut peste toate problemele specifice oricărui început de drum. De la începutul lui 2016 a fost puţin mai uşor, pentru că între timp am organizat concursuri pentru ocuparea posturilor din organigrama clubului şi alături de noii mei colegi am împărţit munca şi responsabilităţile divizând astfel volumul imens de muncă.


- Cum îi caracterizaţi pe colegii de la club după primul an de activitate?
- Cred că am reuşit să încheg un grup format din oameni buni, calificaţi, cu studii de specialitate în fiecare domeniu de competenţă al clubului, oameni tineri, cu dorinţă de muncă şi caractere frumoase, atât în zona administrativă a activităţii clubului, cât şi în cea sportivă. M-a ajutat foarte mult şi faptul că am fost susţinut 100% de autorităţile locale în demersul de a angaja oameni calificaţi, care îşi doresc să muncească şi nu piloşi sau alt gen de oameni trimişi să facă figuraţie pentru un salariu. Poate pare greu de crezut în zilele noastre, dar aşa a fost şi le mulţumesc celor care au înţeles să mă sprijine în acest sens. E mare lucru ca într-o instituţie publică, azi, să-ţi poţi alege pe criterii sănătoase oamenii alături de care lucrezi. Una peste alta, la capitolul „personal” stăm bine, poate doar cu excepţia faptului că ar mai fi nevoie stringentă de un om la Bazinul de Înot Didactic, pentru că nu facem faţă cu personalul de întreţinere. Sper să conving, în curând, autorităţile de necesitatea înfiinţării unui nou post. 


- După cum deja se ştie, cel puţin din declaraţiile publice ale celor care au înfiinţat clubul, proiectul CS Câmpina se doreşte a fi un factor coagulant al sportului câmpinean, o oportunitate în plus de a determina copiii şi tinerii să facă mişcare şi să se iniţieze în tainele mai multor ramuri sportive. Ce s-a reuşit în acest sens până în prezent şi care sunt perspectivele?
- Principalul motiv pentru care a fost înfiinţat Clubul Sportiv Câmpina a fost acela de a se dezvolta mişcarea sportivă de masă şi de a se revitaliza anumite ramuri sportive care în ultimii 27 de ani au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie în Câmpina. Altfel spus, se doreşte ca în timp să le oferim copiilor şi tinerilor câmpineni şansa de a practica cât mai multe sporturi, fără ca asta să-i coste ceva pe părinţi, în funcţie de preferinţe şi, bineînţeles, de posibilitatea noastră de a le oferi baza materială necesară. În acest sens, încă de la începutul activităţii s-au pus bazele secţiilor de fotbal şi înot, care în prezent funcţionează foarte bine şi au rezultate frumoase. Anul acesta urmează să înfiinţăm secţia de baschet, procedura fiind deja în derulare, iar pe viitor avem în plan şi înfinţarea altor secţii, cum ar fi handbalul ori tenisul de câmp, dar cu rezerva că orice secţie sportivă trebuie să dispună şi de o bază de pregătire, capitol la care oraşul suferă de multă vreme. Nu este simplu, pentru că, odată cu organizarea CS Câmpina, autorităţile locale trebuie să construiască în paralel şi baze sportive, ceea ce ştim cu toţii că este destul de greu, în sensul că necesită timp şi mai ales voinţă. Cel mai bun exemplu în momentul de faţă este secţia de baschet, care sperăm să-şi înceapă activitatea odată cu finalizarea lucrărilor la terenul multifuncţional de lângă Bazinul de Înot Didactic. Prin asta încerc să vă spun că apariţia şi dezvoltarea secţiilor sportive ale CS Câmpina este posibilă doar în strânsă corelare cu apariţia şi modernizarea bazelor sportive. Pentru a demonstra asta, vă mai dau un exemplu, acela al secţiilor de fotbal şi înot, unde avem baze sportive moderne şi activitatea este pe măsură. Ceea ce aş vrea să se înţeleagă cu privire la dezvoltarea în plan sportiv a clubului este faptul că suntem preocupaţi să aducem copiii şi tinerii să facă mişcare, fără ca părinţii să fie nevoiţi să plătească pentru asta, că vom sprijini acele ramuri sportive în care se poate face performanţă şi că vom încerca alături de autorităţi să modernizăm bazele sportive din oraş. În această privinţă, lucrurile se mişcă destul de încet, dar se mişcă, pentru că există, la nivelul administraţiei locale, oameni care ne sprijină şi îşi doresc cu adevărat modernizarea bazelor sportive şi revitalizarea sportului câmpinean. Aşa că avem speranţe. 


- Este ştiut faptul că sportul local, în general, nu mai este la nivelul de altădată. Cu toate astea, există o serie de cluburi în Câmpina care fac treabă serioasă şi au rezultate notabile, unele chiar la nivel naţional. În ce relaţii sunteţi cu aceste cluburi şi în ce măsură oferta d-voastră sportivă se suprapune ori intră în contradicţie cu activitatea acestora, având în vedere că CS Câmpina poate fi considerat un club privilegiat, fiind subvenţionat de municipalitate?
- Cred că activitatea noastră vine în completarea activităţii celorlalte cluburi, pe care le respectăm şi le considerăm partenere în cadrul mişcării sportive câmpinene. Nu se poate pune problema unei adversităţi, pentru că scopul nostru, aşa cum am mai spus, este acela de a le oferi copiilor şi tinerilor posibilitatea de a face sport într-un cadru organizat, cu antrenori de specialitate, fără ca părinţii să scoată bani de buzunar. Asta este oferta municipalităţii şi din acest motiv Consiliul Local a fost de acord cu înfiinţarea clubului. Faptul că şi noi tindem să facem performanţă este absolut normal, pentru că în orice sport, selecţia, iniţierea şi pregătirea au ca finalitate întrecerea în competiţii şi ar fi absurd să-i oprim pe sportivii noştri de la performanţă. Din punctul acesta de vedere, eu cred că este loc pentru toată lumea şi mai cred că trebuie să ne respectăm munca unii altora. Din păcate, în lumea sportului local, ca de altfel în toate domeniile societăţii prezente, există şi oameni certaţi cu bunul simţ, care din răutate ori invidie aruncă vorbe urâte, dar nu este nicio problemă, pentru că eu cred că noi, CS Câmpina, suntem pe un drum bun şi asta este cel mai important. Încercăm să ne facem treaba cât mai bine şi să nu deranjăm pe nimeni.


- Pentru că tot aţi adus vorba de neînţelegeri în lumea sportului local, poate ne explicaţi şi care este situaţia în ceea ce priveşte litigiul sportiv dintre clubul reprezentat de d-voastră şi HM Junior.
- Sincer, nu îmi face plăcere să vorbesc despre acest subiect, pentru că reprezintă o mare decepţie pentru mine, poate singura de când am început activitatea şi până în prezent. Într-adevăr, este vorba despre o neînţelegere între cele două cluburi, pe fondul faptului că HM Junior s-a trezit, după un an de colaborare, să ne ceară o sumă de bani pentru formarea unor jucători cedaţi gratuit de ei clubului nostru în schimbul dreptului de a se antrena pe terenul sintetic de la Petrol. Mai exact, în primăvara anului 2016, atunci când noi am preluat în administrare terenul sintetic, i-am găsit pe cei de la HM Junior acolo, cu dreptul de a-şi antrena toate grupele de copii şi juniori în baza unui acord cu administraţia Casei Tineretului, instituţia care avea în grijă terenul sintetic până să-l preluăm noi. Tot atunci am aflat că clubul HM Junior îşi desfăşura activitatea de foarte mulţi ani pe acel teren, că dl. Mircea Hagianu are multă experienţă în formarea de copii şi juniori şi că, practic, acest om şi-a trăit o mare parte din viaţă pe stadionul de la Petrol, ajungând chiar să-l întreţină, să-l păzească şi să doarmă uneori acolo peste noapte. Mi s-a părut impresionant şi cu totul ieşit din comun ca un om să fie atât de ataşat de o bază sportivă, până nu de mult aflată în paragină. Conform regulamentului de funcţionare al terenului sintetic, votat la acea vreme de Consiliul Local, asociaţia sportivă Hm Junior trebuia să se supună noilor reglementări, adică să-şi mute magaziile cu materiale sportive în altă locaţie, să elibereze spaţiul ocupat şi să închirieze terenul pentru antrenamentele copiilor şi juniorilor. Pentru că secţia de fotbal a CS Câmpina era la început de drum, iar HM Junior era deja un club cu tradiţie în formarea de copii şi juniori, m-am gândit că ar fi bine ca cele două cluburi să colaboreze, având în fond acelaşi scop, acela de a-i iniţia în tainele fotbalului pe copiii şi tinerii câmpineni. Aşa s-a născut colaborarea cu HM Junior, care a început în vara anului anului 2016 şi putea să fie valabilă până în vara anului 2018, cu posibilitatea de prelungire. Numai că pe parcurs au intervenit multe răutăţi şi invidii ce au scurtcircuitat acest proiect, care din punctul meu de vedere ar fi avut şansa să fie unul de succes în vederea revitalizării fotbalului câmpinean. În acest moment, colaborarea cu HM Junior este practic imposibil de continuat, pentru că responsabilii de acolo au decis să nu mai respecte înţelegerea iniţială, care era foarte simplă şi anume clubul lor avea obligaţia să cedeze două loturi de juniori A către clubul nostru în anii 2016 şi 2017, pentru a avea dreptul să folosească terenul sintetic în vederea pregătirii altor copii şi juniori până în vara anului 2018. După un an de colaborare, fără nicio notificare în prealabil, HM Junior a decis să ceară clubului nostru despăgubiri financiare pentru lotul de jucători cedat în 2016 şi în plus să refuze cedarea celui de-al doilea lot, pe care avea obligaţia contractuală să-l prezinte până la data de 30 iunie 2017, cerând, culmea, în schimb, să-şi continue activitatea pe terenul sintetic. O atitudine ruşinoasă, pe care om vom demonta cu siguranţă în instanţele sportive şi dacă este cazul în cele civile, pentru că sunt şi alte paragrafe din contract pe care nu le-au respectat. Cred că era mai cinstit să ne spună că nu mai au de unde să ne cedeze jucători şi anul acesta şi nu să inventeze tot felul de motive fără temei! Dacă mă întrebaţi ce i-a determinat să nu-şi respecte cuvântul, nu cunosc un motiv serios. Poate faptul că noi am câştigat Campionatul Judeţean de Juniori A cu acelaşi lot cu care ei nu au reuşit această performanţă cu un an înainte, ori că se simt ameninţaţi de proiectul nostru fotbalistic, ce-l concurează în mod evident pe al lor... nu pot să ştiu, dar cert este un lucru şi anume faptul că noi am fost de bună credinţă şi am încercat să dezvoltăm un proiect comun pentru Câmpina, dovedindu-se în cele din urmă că nu se poate. În ultima sa şedinţă de lucru, Comitetul Director al CS Câmpina a hotărât încheierea oricăror relaţii de colaborare cu HM Junior. 
- Este ştiut faptul că, începând cu 1 martie 2017, CS Câmpina a preluat în administrare Bazinul de Înot Didactic. Cum vă descurcaţi, având în vedere că nu este deloc uşor să administrezi o astfel de bază sportivă?
- La început a fost destul de greu, pentru că am găsit multă dezordine pe acolo şi pentru că opinia generală faţă de activitatea de la bazin nu era foarte bună. Toţi clienţii îşi doreau schimbări radicale şi rapide, ceea ce a pus o mare presiune pe umerii noştri, mai cu seamă şi pentru faptul că nu aveam la club oameni cu experienţă în domeniu. Ne-am adaptat din mers şi în cele din urmă cred că am reuşit să facem treabă bună. Mulţi erau sceptici şi considerau că municipalitatea, prin intermediul nostru, nu va fi în stare să gestioneze cum trebuie acest bun public. Am reuşit să demonstrăm contrariul, să aducem venituri importante la bugetul local şi să ne organizăm mult mai bine decât predecesorii noştri. Şi asta nu o spun doar eu, ci şi zecile de oameni care vin zilnic la bazin şi sunt mulţumiţi. Mai avem multe de făcut, atât în ceea ce priveşte modernizarea utilajelor de întreţinere a bazinului, cât şi în ceea ce priveşte funcţionalitatea acestuia. Avem un plan pe termen scurt şi mediu de modernizări, atât în interiorul, cât şi în exteriorul bazinului, dar asta se va hotărî în Comitetul Director al clubului şi se va pune în aplicare în funcţie de bugetul pe care îl vom avea la dispoziţie.


- Ce planuri de viitor aveţi şi cum proiectaţi activitatea CS Câmpina în următorii ani?
- În primul rând ne propunem să administrăm cât mai bine bazele sportive din dotare şi în al doilea rând să dezvoltăm activitatea clubului prin înfiinţarea altor secţii, cel puţin una în fiecare an, în funcţie de cerinţe şi mai ales de existenţa bazelor de antrenament. Sper ca, într-o strânsă colaborare cu autorităţile locale, să reuşim să dezvoltăm sportul câmpinean, dar asta în paralel cu finalizarea unor noi proiecte de modernizare şi construire a bazelor sportive. Scopul nostru e să aducem cât mai mulţi copii şi tineri să facă sport şi, de ce nu, să facem performanţă în anumite domenii. Cu multă muncă şi seriozitate sunt sigur că sportivii noştri vor avea rezultate foarte bune şi vor reprezenta cu succes Câmpina în competiţiile judeţene ori naţionale. 

Cel mai bun marcator al CS Câmpina s-a transferat la Petrolul Ploieşti

Zilele trecute, după decizia Comitetului Director al CS Câmpina de a reînscrie şi în sezonul 2017 – 2018 echipa de fotbal al municipalităţii în Campionatul Judeţean de Juniori A, s-a ajuns la un acord în ceea ce priveşte transferul celui mai important marcator al echipei, George Iulian, la Petrolul Ploieşti.
Jucătorul câmpinean, care a depăşit vârsta junioratului şi, conform regulamentelor FRF, nu mai putea evolua la CS Câmpina, a fost monitorizat de staff-ul tehnic al Petrolului pe tot parcursul sezonului recent încheiat, perioadă în care atacantul a avut o evoluţie remarcabilă, înscriind 35 de goluri şi fiind astfel principala gură de foc a campioanei CS Câmpina. 


La cei 19 ani împliniţi, George Iulian face pasul în fotbalul mare la echipa fanion a judeţului Prahova, după un an în care a progresat incontestabil sub comanda antrenorului Roberto Opaţchi la CS Câmpina, ceea ce demonstrează că la clubul câmpinean se munceşte serios şi că tinerii aspiranţi la statutul de jucător profesionist au toate şansele să-şi îndeplinească visul.


Despre plecarea celui mai bun produs al CS Câmpina şi cu ce gânduri abordează noul sezon am aflat mai multe de la antrenorul principal al CS Câmpina, Roberto Opaţchi: „Mă bucură plecarea lui George, dar mă şi întristează, pentru că mi l-aş fi dorit în continuare la noi, cel puţin încă un an. Este un copil deosebit, foarte serios şi dornic de performanţă. În perioada în care l-am antrenat a crescut foarte mult în joc şi în mentalitate, devenind în scurt timp liderul incontestabil al echipei. Înainte să ajungă la noi a trecut printr-o perioadă nu tocmai bună la Astra Giurgiu şi vă pot spune că a fost destul de dificil să-l remontăm. Din fericire, am reuşit împreună, într-un climat serios, aici, la CS Câmpina şi azi a făcut pasul spre fotbalul mare, la Petrolul Ploieşti, clubul de suflet al prahovenilor, ce-şi doreşte să revină în prim-planul fotbalului românesc. Îi doresc succes şi dacă va ajunge mare fotbalist, să nu uite perioada foarte bună petrecută la Câmpina. Pentru noi este o mândrie că am reuşit să antrenăm şi să promovăm un tânăr talentat şi este o dovadă în plus că proiectul CS Câmpina este unul viabil. Pe viitor ne dorim să creştem jucători, să-i promovăm spre fotbalul mare – mai vin din spate jucători ce în curând vor putea face pasul spre performanţă şi, de ce nu, să construim o echipă tânără şi frumoasă care să reprezinte Câmpina în fotbalul judeţean şi dacă este posibil chiar naţional, la seniori. Dar asta depinde în mare măsură de conducătorii noştri şi de factorii decizionali din administraţia locală, de la care până în prezent avem toată deschiderea şi susţinerea. Ca o noutate, în această perioadă suntem în tratative cu Petrolul Ploieşti pentru a ajunge la un parteneriat sportiv între cele două cluburi, având în vedere că ne dorim ca şi pe viitor, talentele noastre să ajungă pe un drum cât mai scurt în fotbalul mare”. 

Pe 31 august, la Târgul Baby Boom de la Pavilionul Central Romexpo, SanConfind oferă o naștere gratuită

Pe 31 august 2017, Centrul Medical SanConfind din Poiana Câmpina va participa la Târgul Baby Boom ce se va desfășura  sub cupola Pavilionului Central Romexpo. La standul spitalului se va desfășura și o tombolă, iar câștigătoarea acesteia va beneficia de o naștere gratuită la Maternitatea SanConfind, de un pachet recoltare celule stem, plus un cadou de la firma Chicco, toate cele trei gratuități reprezentând cel mare mare premiu de la Baby Boom Show (perioada 31 august - 3 septembrie 2017)
Înscrierile la tombolă se pot face online, pe site-ul www.sanconfind.ro sau pe pagina de facebook sanconfind, la cord blood center (banca de celule stem), dar și la Târgul Baby Boom, prin completarea unui talon de înscriere.



Centrul Medical SanConfind vă invită la prezentarea din cadrul târgului Baby Boom Show 
 

Transformă emoţia unei naşteri în bucurie!

Joi, 31 august 2017, de la ora 11 la ora 12. Sala Cupola din Pavilionul Central Romexpo (sub scările din cupola Romexpo)
Speakeri: asistent medical Gabriela Bengescu, asistent medical Mihaela Buharu, kinetoterapeut Cristina Tăbârcă (terapeut Vojta), kinetoterapeut Alexandra Bondoc.
Din conținut:
1. Siguranța pacientei în secția Obstetrică-Ginecologie Sanconfind: asistent medical  Gabriela Bengescu, asistent medical Mihaela Buharu;
2. Terapia Vojta, explicații și recomandări: kinetoterapeut Cristina Tăbârcă;
3. Importanța kinetoterapiei pre- şi postnatale: kinetoterapeut Alexandra Bondoc
 - vei afla despre o nouă maternitate la 1h și 30 min de București
- vei descoperi un personal profesionist, dedicat unui act medical de alitate
- vei înțelege importanța kinetoterapiei în viața ta și a bebelușului tău
- vei putea beneficia de o evaluare Vojta gratuită
- grijile tale devin o amintire
- te vei simți ca în familie
- vei putea caștiga un premiu surpriză