29 august 2017

Războiul pentru Băile Minerale Telega continuă

Administratoarea Băilor Centrale îl acuză pe primarul comunei că vrea să o distrugă

Acum o lună, informam cititorii despre faptul că Băile Minerale Telega sunt în pericol de a fi închise, iar administratoarea  Băilor Centrale (cum se mai numesc acestea), Virginia Cacarumbas, încearcă din răsputeri să păstreze baza balneară în stare de funcționare, în ciuda faptului că firma sa, Oaky SRL, cea care a câștigat concesiunea pentru administrarea Băilor timp de 49 de ani, este în insolvență. 


Controale ale OPC
Imediat după articolul amintit, colectivul publicației noastre a intrat în concediul de odihnă. În zilele următoare, la un control al OPC Prahova, au fost găsite la Băile Centrale câteva nereguli: la podețele de scânduri de pe plajă, la scările pe care oamenii coboară în lac, la cabinele de schimb ș.a. De asemenea, și la bucătărie. După realizarea amenajărilor solicitate (lucrările au durat o săptămână), Băile au fost redeschise (mai puțin bucătăria). În legătură cu anvergura modernizărilor, părerile beneficiarilor au fost și sunt împărțite. Există pe acest subiect două școli de gândire. Cei tineri sunt de părere că se impuneau modernizări serioase, chiar dacă volumul lucrărilor ar fi dus la creșterea prețului biletului de intrare. Cei mai mulți, oameni maturi sau în vârstă, majoritatea dintre ei veniți din București, cereau cu îndârjire amenajări minimale, pentru ca tarifele să rămână neschimbate. În acest sens, un pensionar bucureștean ne-a declarat următoarele: ”Noi nu vrem lux, noi am venit aici ca să ne găsim sănătatea în proprietățile miraculoase ale apelor acestui lac excepțional, mult mai sărat decât lacurile din apropiere. Dacă am fi vrut lux, ne duceam la o stațiune selectă din țară. Aici e de noi, lacul este aproape de București și de Brașov. Tinerii care vor standarde ridicate la îmbăiere poate că ar fi bine să se ducă la un parc acvatic sau la un ștrand ultramodern din Capitală. Băile Minerale Telega nu sunt de fițe.” Adevărul este că actualele Băi Centrale au, în bună măsură, aerul și atmosfera unor băi minerale vechi de peste un veac. Cine este melancolic după vremuri de mult apuse, în care locomotivele erau la putere, nu automobilele de mare viteză, iar ziarele erau  zeițele absolute ale informației, în care lumea care venea la băi era mereu aproape aceeași, drept pentru care foarte mulți vizitatori se cunoșteau între ei, cine este iubitor de așezăminte balneare patriarhale încărcate de patina timpului secular și de farmecul plin de mister al unui ținut încremenit în timp, cine iubește moda vintage, atunci acela să vină la Băile Minerale Telega. Iar cine nu, să-și aleagă o stațiune modernă și luxoasă, pentru că sunt destule în județ și în țară. 

Războiul se întețește
Într-un ziar electronic din Ploiești se menționa că primarul comunei vrea să trimită Garda de Mediu la ministațiunea din centrul Telegei. Patroana firmei Oaky crede că primarul Gheorghe Ilie o dușmănește de moarte și că vrea să-i distrugă afacerea și să-i desființeze concesiunea, fiind înțeles în acest sens cu patroana firmei care administrează Băile Șoimul, situate la 500 de metri mai sus, spre Melicești. Este curios totuși faptul că primarul comunei, aflat la al treilea mandat (mandate precedate de un mandat de viceprimar, în perioada 2004 – 2008), nu a văzut, în peste un deceniu în fruntea primăriei, neregulile din concesiunea firmei Oaky, pe care le semnalează și le critică azi cu atâta îndârjire, înfierând-o pe Virginia Cacarumbas cu o mânie aproape proletară, care ne amintește de vremurile de dinaintea Revoluției din Decembrie. Pentru ca cititorii noștri să tragă singuri concluziile care se impun, redăm mai jos punctele de vedere ale celor doi protagoniști din războiul pentru Băile Telega, băi benefice nu doar în clasicul tratament al bolilor reumatismale şi de articulaţii, ci şi în tratarea multor afecţiuni pe care nici nu le-ai bănui vindecate de o apă sărată. 

Administratoarea Băilor este nemulțumită de primar
Virginia Cacarumbas: „Primarul Gheorghe Ilie nu este în stare să-și desfunde izvorul de ape minerale sulfuroase acoperit în urma unei alunecări de teren, care stă de ani de zile în paragină, izvor de la care au primit sănătate multe generații de telegeni, consumatori ai apei miraculoase. Deși ar putea foarte ușor să împrejmuiască locul și să protejeze izvorul acoperindu-l cu o construcție ușoară, simplă, iar apoi să pună un om de pază. Ce-i așa de greu? Tot primarul este cel care nu reușește de ani de zile să realizeze canalizarea comunei, și nici să bage conducta de apă potabilă la Melicești, că vin oamenii din satul Melicești la mine ca să ia apă din interiorul Complexului. Nu e în stare să amenajeze lacul de peste deal, care a ajuns un fel de băltoacă mai mare. Nu este în stare să reabiliteze Tabăra de copii Telega, ajunsă și ea o ruină, din cauza acestui așa-zis gospodar al comunei care nu gospodărește nimic, căci pe ce pune el mâna praful se-alege. Nu mai vorbesc de imobilele fostei închisori Doftana, cărora nu le-a găsit o destinație corespunzătoare, astel încât acestea să fie o sursă de venituri la bugetul comunei. Foarte puțini oameni, primarul și apropiații săi, știu ce se întâmplă în spatele porților închisorii. Nu a reușit să repare căminul de la Buștenari, dar nu doar că nu a reușit, dar nici măcar nu vrea să îl repare, deși sunt mulți localnici care i-au cerut acest lucru. De aproape 10 ani conduce comuna, dar nu știe nici el încotro vrea s-o îndrepte, pe ce direcție... După ce că în atâția ani nu a reușit să realizeze nimic bun, după ce că a distrus atâtea în Telega, acuma vrea să distrugă și singurul lucru bun care mai funcționează în comuna asta: Băile Minerale Telega, băile acestea din centrul comunei care continuă să reprezinte o adevărată oază de sănătate. Vrea să mă dea în judecată că nu am respectat caietul de sarcini, deși eu l-am respectat. Am avut băi calde, dar clădirile s-au prăbușit la o alunecare de teren. Am făcut parcare, ca să nu stea mașinile în stradă.  


Am construit căsuțe de camping, dar acuma ele sunt în proprietatea asociației Hexi Farma Med, care le-a cumpărat după ce acestea au fost scoase la licitație de către ANAF. Am băgat mulți bani într-un hotel din vecinătate, pe care nu am reușit să-l termin, fiindcă mi l-au luat și pe ăsta, după ce mi s-a cerut intrarea în insolvență. Am investit de două ori mai mult decât mi se cerea prin caietul de sarcini. Am avut numeroase alunecări de teren, cea din primăvara lui 2009 făcând ca nivelul apei din lac să coboare cu 5 metri. Eu trebuie să am în permanență bani mulți pregătiți, deoarece mai ales primăvara se produc adesea alunecări de teren din cauza cărora am pierdut multe cabine cu căzi, căsuțe de camping etc. După aluncări de teren, lucrările de consolidare a malurilor lacului sunt extrem de scumpe. Fiind o investiție privată, trebuie să ne descurcăm cum putem, cu resurse proprii. Recent, am avut activitatea suspendată câteva zile, în urma unui control OPC, dar după ce a văzut că am îndeplinit toate condițiile cerute, inspectorul OPC ne-a dat voie să funcționăm din nou. Acuma toată lumea este mulțumită. Tot ce mi-au solicitat cei de la Primărie am dus la îndeplinire. Tot ce mi-a cerut primarul am făcut. Și-atunci, mă întreb, de ce vrea să mă distrugă? De ce trimite presa și atâtea controale (OPC, ISU, Ministerul Turismului), peste noi? Să nu fiu înțeleasă greșit, nu avem nimic de ascuns presei, dar toată lumea știe că, la o inspecție făcută la sânge, este imposibil să nu ți se găsească ceva în neregulă. Nu neapărat o neregulă gravă, dar oricum, o neregulă. Ce rău i-am făcut eu primarului? Din câte se aude, vrea să se alieze cu patroana Băilor Șoimul (de lângă Lacul 2), cele situate mai sus de noi, cu care este în relații de cumetrie, ca să îmi desființeze concesiunea și să modernizeze Băile Centrale cu fonduri europene. Păi, el n-a fost în stare să gestioneze cum trebuie fondurile comunei, adică sume mult mai mici, și crede cineva că va fi în stare să gestioneze milioane de lei, bani europeni? Nu mai zic că nu se înțelege cu o jumătate din comună, iar cealaltă jumătate nici nu vrea să-l vadă și să-i vorbească. Sunt mulți turiști care ajung la noi crezând că au ajuns la Băile Șoimul, fiindcă așa le indică GPS-ul din mașină, ceea ce înseamnă, probabil, că adresa noastră a fost însușită de concurență. Nu mai existăm nici pe internet, pe motoarele de căutare, dar cine ne-a furat domeniul de pe net nu pot să vă spun. Vom cerceta și noi acest aspect, cât de curând, pentru că o investigație se impune, ca să se facă dreptate și lumină în concurența neloială prin  care ne lovesc pe la spate unii oameni de bine, nu știm cine deocamdată. În general, clienții noștri nu vor ca băile acestea să devină băi de lux, fiindcă asta înseamnă ca biletul să se scumpească de câteva ori, iar accesul suferinzilor să fie limitat, ținând cont că vor intra numai cei bogați. Astăzi, pentru localnici, preţul biletului de intrare este mai puţin de jumătate din valoarea tarifului normal. S-a și făcut o petiție în acest sens, redactată de câțiva clienți mai vechi din București, care vin la acest lac sărat de mulți ani, prin care se cere să se salveze Băile Minerale Telega.  Petiția a fost semnată de aproape 500 de persoane. Și-atunci întreb încă o dată: de ce vrea să distrugă primarul comunei această investiție care merge bine? De ce vrea să mă distrugă? Îl rog pe domnul primar și pe această cale să spună public: Ce mi-a cerut și nu i-am dat?”.

Primarul e nemulțumit de administratoarea Băilor
Gheorghe Ilie: ”Eu nu vreau să comentez declarațiile acestei femei, o mare decepție pentru mine, despre care m-am lămurit ce-i poate pielea. Nu are nici puterea de a înțelege cum stau lucrurile, dar nici talentul de a desfășura activități economice profitabile și ei, și comunei. Prestarea unor servicii publice din care să câștige numai ea, asta-i place cel mai tare. Are comportamentul unei negustorese din Evul mediu. N-am cu cine să vorbesc, însă nici nu o pot lăsa să facă o grămadă de bani în Telega, dar să nu investească nimic în amenajarea acestei baze balneare, care este un bun al comunei, până la urmă. Lacul 1 nu îi aparține, ci îl are doar în concesiune. Nu o pot lăsa să stoarcă bani din bunurile comunei, iar cu banii obținuți să facă croaziere de lux după ce se termină sezonul estival și părăsește baza balneară. 


De fapt, bază balneară e mult spus, pentru că azi arată ca o ruină. Știe ea foarte bine despre ce croaziere este vorba. A pus niște mochetă pe scări și a îmbrăcat malurile lacului cu o plasă antimizerie. Astea-s investiții?! Nici trepte la scările de intrare în lac nu are. Oricum, alte cheltuieli nu va mai face, oricât s-ar degrada aceste minime amenajări. Vă garantez acest lucru. Acuzațiile pe care mi le aduce nu au niciun temei și, la început, mă gândeam să nu le comentez. Nici măcar cu un cuvânt. Să nu le bag în seamă. Dar din respect pentru alegătorii mei voi da câteva explicații. Canalizarea comunei nu o facem cu fonduri locale, ea fiind prinsă în master-planul gestionat de operatorul județean de apă Hidro Prahova (suntem într-o asociere cu comunele Scorțeni și Bănești). Lacul de peste deal este proprietatea comunei, dar totodată este înconjurat aproape din toate părțile de proprietăți private. Însă îl avem în vedere ca obiectiv de investiții pentru viitor. Pe terenurile din incinta fostei închisori au drept să cosească iarba ca să facă fân toți localnicii crescători de animale, conform unei hotărâri a Consiliului Local Telega. Nu se întâmplă nimic ilegal în incinta închisorii, nici în clădiri, nici pe numeroasele hectare din jur. Primăria a chemat în judecată firma Oaky, cea care a câștigat acum 14 ani concesiunea folosirii Lacului 1, pentru nerespectarea caietului de sarcini. Hotel nu are dna Cacarumbas, căbănuțele nu-a ale ei, ci ale firmei Hexi Farma Med, un ong cu care administratoarea firmei Oaky are ciudate contracte de colaborare pe bază de voluntariat. În trecut, înainte de a le concesiona firmei Oaky, Lacul 1 avea lângă el 30 de cabine cu căzi pentru băi calde, nu 6 cabine, câte a realizat firma Oaky, și alea, din câte știu, fără autorizație de construire. Oricum, în procesul pe care i l-am intentat Virginiei Cacarumbas, voi cere unui lichidator judiciar să-mi predea terenul Băilor liber de sarcini, așa cum era la organizarea licitației pentru concesionarea Lacului 1.”

Lacul Telega, printre cele mai sărate din Europa
Dintre cele trei lacuri sărate existente în centrul comunei, Lacul 1, administrat de firma Oaky, este  cel mai sărat și cu mineralizarea cea mai bogată (în afară de sare, se găsesc în apa acestui lac fier, iod, calciu, magneziu, potasiu, amoniu, sulf, în cantități apreciabile și în diferite combinații chimice). După mineralizarea apei izvorului natural din Poiana Câmpina, cel care alimentează bazinele din Baza de Tratament SanConfind (321 g/l), urmează valoric mineralizarea Lacului 1 de la Băile Minerale Telega (273 g/l), valoare care îl situează printre cele mai sărate lacuri din Europa.  Lacul 2 de la Băile Șoimul era, acum cinci decenii, cel mai sărat din comună, dar o masivă alunecare de teren din dealul învecinat a micșorat extrem de mult suprafața apei și a acoperit cu mult pământ zăcămintele de sare de pe fundul lacului, diminuând serios salinitatea și mineralizarea acestei ape, care se numea odinioară Lacul Palada. Cand spui sare în pământ, spui comuna Telega, însă, din nefericire, spui şi alunecare de teren.  Dar când spui lac sărat, spui sănătate, întrucât băile cu apă sărată, se ştie, sunt benefice în tratamentul multor boli. 


Existenţa comunei Telega este atestată documentar încă din 1562, istoria acesteia fiind strâns legată de exploatările de sare ce au asigurat dezvoltarea economică a localităţii în evul mediu şi mult după aceea. În acelasi timp, Ocna Telega a fost folosită şi ca loc de închisoare, aici fiind întemniţat, printre mulţi alţii, cunoscutul haiduc Iancu Jianu. Pentru colectarea sării, ocnaşii săpau gropi adânci de aproape 100 de metri în muntele de sare peste care se întinde comuna. Una din aceste gropi, săpată de ocnaşi în 1568, nu departe de centrul satului Telega, a fost abandonată, urmarea fiind umplerea ei cu apă  provenită din ploi şi topirea zăpezilor. Acest lucru a dus la formarea Lacului 1 (pe vremuri denumit Lacul Luca), vechiului lac sărat din centrul comunei Telega, în jurul căruia s-a dezvoltat astăzi celebra ministaţiune Băile Minerale Telega, un important reper al turismului medical practicat în zonă. 
Adrian BRAD

Editorial. O VIZITĂ DESPRE NOI

Vizita președintelui Franței la București nu a fost neapărat ilustrativă pentru relațiile bilaterale, eu vă propun să o citim ca o oglindă care ne-a reflectat vreme de cîteva ceasuri mizeria proprie. Nu sînt deloc specialist în politică externă, dar am resimțit această întîlnire fugitivă ca pe o umilință. Binemeritată, să fim bine înțeleși. Numai din vina noastră, care ne-am situat dintru început în postura aborigenului fericit că i se arată ceva cu sclipici. Să vină un străin să-ți spună că ai probleme cu justiția, e ca și cum ai primi musafiri care să-ți spună că n-ai mai dat cu aspiratorul prin casă de multă vreme. Adevărul nud este că singurul punct tare din faimosul program de guvernare al lui Dragnea este abolirea independenței justiției. Tot ce face de la începutul guvernării înspre asta este țintit. Restul actelor este subordonat acestui scop major. Degeaba ne spun străinii asta, dacă „poporul” e sensibil doar la șirul nesfîrșit de chermeze populare și pseudo-măriri de venituri! 

foto: news.ro
Macron (un tip visînd la gloria politico-economică a Franței de odinioară și de aceea în curînd în conflict cu d-na Merkel) a venit, și-a impus punctul de vedere şi a plusat profitînd la maximum de umilința oficialilor români (cu cine să discuți: cu Tudose, cu Meleșcanu, cu Liliana Țuroiu - nu e nimic dacă nu știți cine este, e cea mai bună dovadă asupra adevărului a ceea ce scriu aici, cu Firea, cu Țuțuianu, cu Victor Negrescu?). Ne trebuia măcar un singur om de pregătirea lui Macron. Știți vreunul în conducerea executivă sau legislativă a României? Tocmai de aceea laud intuiția Digi24 TV de a-l invita să comenteze evenimentul pe Gabriel Liiceanu, nu alți „specialiști” cu care ne intoxică TVR sau RRA. Daraș face o ușoară completare la modul în care filozoful a comentat stupida teorie a „mersului la înalta poartă”. Cîndva, existau în Europa așa zisele „mari puteri”: Anglia, Franța, Germania. Orice se făcea politic pe continent era, finalmente, decis de jocul de interese dintre aceste puteri și imperiile lor. Acum, trăim într-o retorică egalitaristă. Dar marile puteri există în continuare și se comportă ca atare. Diktaturile d-nei Merkel sau ale Bruxelles-ului sînt curente. Iar comportamentul lui Macron s-a înscris perfect în această linie de conduită. Este interesul Franței sau Germaniei să mai scadă numărul de  muncitori veniți din Est? Impunem chestia asta, mascată sub o complicată retorică, dar în esență problema este că nu ne mai convine circulația liberă a oamenilor de la est la vest, ci numai libera circulație a mărfurilor de la vest la est. Avem nevoie de bani pentru milioanele de imigranți care nu contribuie cu nimic la PIB-ul țării gazdă. Europa cu două viteze și alte bazaconii de genul acesta maschează (prost) o ipocrizie imensă, nimeni nu are curajul să spună: da, nu sînteți egali! Oameni ca Orban sau Beata Szydlo, prim ministru al Poloniei, spun lucruri neplăcute pentru timpanele de la Bruxelles, poate neconvenabile ideologic, dar au măcar meritul de a combate enorma ipocrizie a liderilor europeni. Da, există mari puteri și ar fi mai cinstit și mai folositor pentru toată lumea să o recunoaștem pe față. La București s-a auzit un discurs fad, fără nicio afirmare a intereselor naționale. Cei care au fixat programul președintelui Franței la București au fost, după a mea părere, foarte prost inspirați ducîndu-l la Muzeul Satului. Dacă vizita ar fi durat 2-3 zile, da, mai mergea, dar pentru cîteva ore cît a stat aici, e o imagine foarte proastă pe care am dat-o. Eu l-aș fi dus la Măgurele, să viziteze laserul în construcție, acolo e România viitoare, nu cea trecută. Pe asta ar fi mai bine să ne-o asimilăm noi mai întîi așa cum trebuie. Așa, am folosit un prilej politic rar pentru a oferi lumii și prietenei noastre tradiționale, Franța, imaginea unei țări subdezvoltate, de un folclorism rudimentar. I-aș fi oferit prilejul unei conferințe la Ateneu despre relațiile româno – franceze sau despre Europa de mîine, sînt sigur că întîlnirea cu intelectualitatea noastră francofilă ar fi fost mult mai folositoare, mai spornică. Încă o ocazie ratată. E clar că o țară complet lipsită de repere, cînd are de dat astfel de examene (căci de un examen a fost vorba, la care am picat, fiind complet nepregătiți), în disperare de cauză, se duce la trecut (un trecut edulcorat și prost prezentat, finalmente complet incult) crezînd că acolo are un teren solid sub tălpi. Veste proastă: o casă se construiește dinspre viitor spre prezent. Adică îți trebuie mai întîi proiectul. Asta trebuia să-i arătăm președintelui Macron ca să-i cîștigăm (să ne cîștigăm) respectul: proiectul cu ceea ce vrem să facem din România. Firește că ne pufnește rîsul dacă ne gîndim că cineva din actualul guvern ar putea vorbi cu cap și coadă o jumătate de oră despre asta. Despre „proiectul de țară”. De asta ne-am făcut de rîs în fața lui Macron (și ne facem în continuare, comentînd țigănește mai degrabă toaletele doamnelor decît profunzimea raportării noastre la valorile democratice). Paradoxul este că România e o țară mult mai racordată la actualitate (în bine și în rău deopotrivă) decît au prezentat-o politicienii noștri fără viziune președintelui francez. Dar nu la nivel politic. De aceea vizita domniei sale ne-a pus în față o oglindă care ne arată așa cum sîntem politicește: urîți și proști.
Christian CRĂCIUN

Strada Tineretului merită o asfaltare și o spargere a ghinioanelor

Strada Tineretului a fost urmărită de un șir de ghinioane în refacerea infrastructurii sale. Ghinioane garnisite bine cu indolența autorităților și cu neprofesionalismul celor care au executat lucrări de reabilitare a rețelelor de gaze și apă. În 2014, municipalitatea a vrut să treaca la asfaltarea ei, dar oamenii s-au opus (e poate singurul caz în care locuitorii unei străzi se opun asfaltării acesteia), și bine au făcut, deoarece rețelele de gaze și de apă ce treceau pe sub artera amintită erau în mare suferință. Numeroasele intervenții la branșamentele țevilor de gaze aduseseră cu sine la fel de numeroase petice în carosabilul (și așa, afectat), al străzii, astfel încât aceasta ajunsese să aibă nu un aspect tineresc (cum i-ar putea sugera propria denumire), înfățișarea străzii ducându-te cu gândul chiar la un peisaj de după război. 


Și de parcă nu era de ajuns, fisurile din conducta principală de apă făceau ca beciurile și grădinile multor gospodării să fie inundate. Oamenii au făcut și o petiție în care cereau remedierea situației, iar în urma petiției, municipalitatea a notificat firma ce ar fi trebuit să facă asfaltarea să nu mai înceapă lucrările. După înlocuirea conductelor vechi de gaze, s-a trecut la înlocuirea conductei de aducțiune a apei potabile. Aici, din cauza unei grave neglijențe din partea celor care au condus lucrările investiției, malurile de pământ ale șanțului în care s-ar fi postat magistrala de apă s-au prăbușit peste doi muncitori, iar în urma incidentului, transformat într-un accident de muncă letal, unul dintre lucrători a decedat, celălalt fiind grav rănit. Ancheta penală care s-a deschis a dus la sistarea lucrărilor, iar cum în România un proces durează nepermis de mult, investiția a încremenit în peisaj aproape un an de zile. 
În fine, s-a terminat și cu modernizarea conductei de apă, iar funcționarii Primăriei au notificat firma Cast, responsabilă cu asfaltarea, că poate începe turnarea covorului asfaltic. Constructorul nu a trimis niciun răspuns Primăriei, dar nici oameni pe strada Tineretului, ca să înceapă treaba. Mai bine zis, ca să o termine cât mai repede, într-o execuție corespunzătoare, asfel încât chinurile locuitorilor acestei străzi ghinioniste să ia sfârșit, după patru ani plini de amar, în care oamenii nu au simțit deloc că trăiesc în al doilea municipiu al județului. Strada Tineretului merită o asfaltare, după atâția ani de refaceri și prefaceri.
Adrian BRAD

O sărbătoare: Ziua Limbii Române

La Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza” din Câmpina s-a marcat în avans Ziua Limbii Române cu o manifestare literar-muzicală şi plastică desfăşurată în sala Constantin Radu, sâmbătă, 28 august, de la ora 11.00.


Sub „bagheta” scriitorului Florin Dochia, au fost prezentate cărţi de poezie semnate de Liliana Ene (o excelentă traducere din opera lui Arthur Rimbaud – „Illuminations / Iluminări”), Violeta Anciu („alte maşini şi un fotograf amator”) şi Ioana Sandu („Safire şi îngeri”; „Tiparul dinăuntru”). În sală se aflau expuse lucrări de pictură şi sculptură mică semnate de Mihai Boroiu şi o mulţime de cărţi şi reviste editate la Câmpina, cu autori câmpineni ori aduse de poeţii invitaţi, acestea din urmă constituindu-se într-un benefic schimb între cei prezenţi. Reprize muzicale au fost oferite de Ştefan Alexandru - Saşa, aplaudat cu generozitate la scenă deschisă.


Partea a doua, şi cea mai consistentă, a fost dedicată recitalurilor personale ale celor 36 de scriitori prezenţi, venind din Braşov, Bucureşti, Buzău, Galaţi, Ialomiţa, Maramureş, Mureş, Prahova: Liliana Ene, Romeo Ioan Roşiianu, Valeriu Valegvi, Diana Trandafir, Violeta Anciu, Dan N. Minoiu, Irina Lazar, Ştefan Al.-Saşa, Mihaela Roxana Boboc, Ioana Sandu, Anastasia Tache, Maria Dobrescu, Firiţă Carp, Florentina Loredana Dalian, Coca Popescu, Daniela Marginean, Florin Ciocea, Christian Crăciun, Florin Dochia, Mioara Bahna, Adela Conciu, Adrian G. Secară, Raul Sebastian Baz, Marieta Rădoi, Ana Hâncu, Valentin Irimia, Ada Nemescu, Serghie Bucur, Dorel Vidraşcu, Codruţ Radi, Corenel Cubleşan, Costel Bunoaica, Vasile Ioan Ciutacu, Emil Almăşan, Corin Culcea, Florin Frăţilă. 
Abia după ora 16.00, „Maratonul de poezie” a luat sfârşit, în sala aşezământului cultural, pentru a continua pe terasa unui restaurant, ascunsă în pâlcurile de arbori care înconjoară oraşul…  

CÂMPINA - O ISTORIE ÎN DATE. 110 ani de la moartea lui B. P. Hasdeu

1907, august, 29. După ce în ediţia sa de marţi, 28 august, anunţa moartea lui B. P. Hasdeu, survenită cu trei zile mai înainte, „la orele 12 şi 5 minute (...) după o lungă agonie”, revista „Tribuna” publică integral, în ziua următoare, testamentul lui B. P. Hasdeu, „autentificat la secţia de notariat a tribunalului Ilfov”. Textul este reluat integral în pagina 2 a suplimentului revistei „Tribuna” de vineri, 31 august 1907, care la pagina 4 prezintă şi câteva detalii despre înmormântarea savantului.
„Testament.
Eu Bogdan Petriceicu Hasdeu, în deplinătatea facultăţilor mele intelectuale, slobod de orice înrâurire fac testamentul de faţă.
Din ce se compune averea. În primul rând constat că averea mea se compune din cele ce urmează:
1. Castelul «Iulia Hasdeu» din Câmpina str. Municipală, cu terenul său începând din stradă până în fundul proprietăţei mele şi cu atenansele castelului. Aceste atenanse sunt formate dintr-un corp de case pentru locuinţă de stăpân şi de un al doilea corp servind pentru bucătărie şi locuinţă de servitori. În sfârşit din diferite alte mici construcţiuni cari se găsesc pe terenul castelului.
2. Întreaga avere mobilă aflată în castelul «Iulia Hasdeu», compusă din cărţi, tablouri, obiecte de artă, mobilier etc.
3. Manuscrise.
4. Terenul în lăţime de aproximativ 8 metri, situat în partea de nord a castelului (vecinătatea Gârbăcica) pe care teren sunt construite o casă pentru portar şi al doilea corp de casă format din două odăi cu un antreu. Acest teren l-am separat încă din viaţă de proprietatea castelului printr-o despărţitură care se începe din strada Municipală şi merge până în fundul proprietăţii mele. 
5. Mobilierul necesar de locuinţă aşezat în cele două construcţii de pe acest teren.
Legatarul universal. Asupra acestei averi, precum şi asupra oricărei alte averi ce se va afla în momentul morţii mele, institui legatar universal pe Alteţa Sa Regală Principele Nicolae al României. Aceasta ca un omagiu de adâncă veneraţiune pentru dinastia domnitoare a Hohenzollernilor şi a o întrupare a speranţelor României viitoare.
Alteţa Sa Regală Legatarul meu universal va binevoi să primească rugămintea ca din averea ce o las moştenire să predea femeii Anica Manolescu, care ca menageră a purtat supravegherea bătrâneţelor mele şi dacă va purta aceeaş grijă până la moartea mea, imobilul de la numărul 4 (patru) cu obiectele de mobilier provăzute la numărul 5 (cinci) de mai sus.
Dacă însă Alteţa Sa Regală Principele Nicolae va preferi să reţie întreaga avere mobiliară şi imobiliară ce voiu lăsa în momentul morţii mele, atunci va avea facultatea să servească femeii Anica Manolescu o sumă de 20.000 lei (două zeci mii), liberând astfel succesiunea de orice sarcină. 
În toate cazurile rog pietatea A.S.R. Principelui Nicolae întreţinerea foarte modestă a mormântului funerar al familiei Hasdeu din cimitirul Şerban Vodă, unde şi eu doresc să fiu înmormântat.
Manuscrisele provăzute la numărul 3 (trei) doresc să fie încredinţate dlor Ciocazan, advocat şi Iuliu Dragomirescu, advocat şi publicist, care le vor da destinaţiunea pe care o vor crede mai nimerită. 
Tot dlor C.M. Ciocazan şi Iuliu Dragomirescu las exclusiv exercitarea dreptului legal de proprietate asupra tuturor operelor mele literare şi ştiinţifice, rugându-i însă ca să depună sumele cari le vor reveni la Casa de depuneri, alcătuind un fond numit Iulia Hasdeu, din care cu vremea se vor ajuta lucrările literare şi ştiinţifice cu caracter spiritualist şi liber evanghelic, pe cari le vor afla meritorii.
În caz de caducitate a acestui testament, întreaga avere o las executorilor testamentari mai jos prevăzuţi, cu obligaţiunea de a îndeplini dorinţele mele în ce priveşte femeia Anica Manolescu şi întreţinerea cavoului.
Executorii testamentari devenind astfel legatarii mei vor consacra castelul unui cult spiritualist, transformându-l într-un templu sau muzeu, cum vor socoti mai bine în majoritatea dlor, sesizând intenţiunile şi credinţa mea.
Pentru întreţinerea lor, executorii mei testamentari vor delega pe unul din dlor ca să vândă atât mobilierul şi obiectele caznice, conţinând lucrurile sacre, cât şi atenansele castelului cu terenul lor, până în strada Municipală din partea opusă terenului prevăzut la nr. 4, realizând astfel o sumă a cărui venit unindu-l eventual şi cu venitul operelor mele va fi îndestulător pentru acest scop.
În ce priveşte manuscrisele, rămâne neschimbată dispoziţiunea de mai sus.
Adaug în sfârşit, că orice alte testamente sau dispoziţiuni anterioare, ca spre exemplu cea făcută în favoarea fostului meu intendent Vasile Pascu, izgonit din serviciu, ca o slugă fără recunoştinţă şi periculoasă, sunt şi rămân revocate. 
Ca executori testamentari pentru aducerea la îndeplinire a ultimelor mele voinţe numesc pe dnii Emil Costinescu, fost ministru, C.M. Ciocazan, advocat, Barbu Delavrancea, advocat, Tudor Rădulescu, directorul Regiei monopolurilor statului, Gh. Ştefănescu, profesor la Conservator şi Iuliu Dragomirescu, publicist şi rog stăruitor să primească această sarcină.
Făcut la Bucureşti, astăzi douăzeci şi trei Noemvrie, anul una mie nouă sute şease.
B. P. Hasdeu,/ pensionar, Câmpina”.
(„Tribuna”, an. XI, nr. 191, 29 august/ 11 septembrie 1907)


1907, august, 31. Suplimentul revistei arădene „Tribuna” publică articolul nesemnat „Înmormântarea lui B. P. Hasdeu”:
„Luni la orele 11 şi 10 m. a.m. a sosit în gara de nord trenul în care se aflau rămăşiţele pământeşti ale lui B. P. Hasdeu.
În acelaş[i] tren au venit în Bucureşti şi dnii dr. C. Istrati şi C. Ciocazan, primarul Craiovei. 
Pe peron se afla o mare mulţime printre cari şi dnii A. Vlahuţă, G. Adamescu, D. Chiriac, [D.] Onciul, profesor universitar, Mehedinţi, profesor universitar, Tudor Rădulescu, Eugen Hoinescu, Holban, Göbl etc. etc. 
După ce a fost dat jos din vagon sicriul, P.S.S. arhiereul Nifon împreună cu un preot şi doi diaconi au oficiat un serviciu religios, după care sicriul a fost ridicat şi dus la carul funebru prin mijlocul mulţimei descoperite.
Sicriul a fost pus pe un car funebru tras de patru cai şi astfel s-a pus în mişcare străbătând cale[a] Griviţei, str. Polizu, Occident şi a intrat în calea Victoriei. În dreptul Academiei române cortegiul s-a oprit şi preoţii au rostit o rugăciune după care convoiul şi-a urmat drumul spre cimitirul Belu.
De carul funebru erau agăţate trei coroane mari de foi de stejar din partea «Academiei române», una de lauri în panglice negre «Din partea admiratorilor» şi una din flori naturale, din partea «Ministerului cultelor şi instrucţiunei publice». 
Convoiul funebru a ajuns la cimitirul Şerban Vodă pe la 2 p.m. Sicriul, purtat pe braţe, a fost dus la capela cimitirului, îmbrăcată toată în negru şi a fost aşezat pe un catafalc înconjurat de plante.
Slujba bisericească a început numaidecât, oficiind S.S. arhiereul Nifon, înconjurat de preotul bisericei Mihai Vodă şi doi diaconi. 
În tăcerea capelei, glasurile preoţilor se înălţau pline de acea neînţeleasă taină către care s-a înălţat pururea sufletul ilustrului răposat.
După slujba religioasă, dl. D. Onciul, profesor la facultatea de litere din Bucureşti, a rostit o frumoasă şi caldă cuvântare.
Dl Ilie Bărbulescu, din partea Universităţii din Iaşi, a rostit o cuvântare arătând însemnătatea operei de slavist a lui Hasdeu. După ce a amintit părţile minunate ale acestei opere uriaşe, d-sa s-a apucat însă să-şi facă propriul său elogiu, uitând că nu era nici loc nici timp pentru aşa ceva.
Apoi a răsunat «veşnica pomenire» din ce în ce mai pierdută, mai înduioşătoare şi sicriul ilustrului defunct a fost luat şi dus până la cavoul familiei, unde sunt îngropate şi soţia şi fiica sa.
Compania de bacalaureaţi a reg. 4 Ilfov nr. 21 a dat onorurile în vreme ce muzica aceluiaş[i] regiment intona imnul plin de misticism ce s-a cântat şi la moartea Iuliei Hasdeu”.
(„Tribuna”, an. XI, nr. 192, 31 august/ 13 septembrie 1907)
Ion T. ŞOVĂIALĂ

(Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Atitudinea NU dăunează grav sănătăţii. TELEGA ŞI EŞECUL

Multe mici localităţi din România ar avea potenţial turistic dacă ar şti cum să-l pună în valoare, cum să pastreze patrimoniul istoric. Dacă în Transilvania fenomenul pare a lua amploare, impulsionat de mai mulţi factori (de la vizitele şi proprietăţile Prinţului Charles, până la vestigiile unui trecut medieval mult mai influenţat şi conectat la realităţile central şi vest-europene care chiar dacă a fost lăsat de izbelişte în comunism, măcar nu a fost pus la pământ în ciuda faptului că aceste vestigii nu au fost ridicate de poporul român care le-a moştenit, volens-nolens, după 1918), în schimb în celelalte regiuni istorice, dinamica este mult mai domoală. Cum nu am vizitat toate comunele şi oraşele din Muntenia, Moldova sau Dobrogea pentru a avea o imagine de ansamblu, mă voi referi doar la cazul comunei Telega, pe care-l cunosc îndeaproape pentru că se pretează de minune drumeţiilor cu bicicleta (plecând din Câmpina).


Fiecare drumeţie cu bicicleta îmi reconfirmă mai vechea mea teorie că geografia şi istoria ne favorizează/ ne-au favorizat, dar noi ne batem joc de ele. Altfel nu ai cum să înţelegi cum monumentul care atestă că prin prăpăditul sat Meliceşti a trecut Regele Carol I, zace uitat şi complet nevalorificat turistic. Una din legende spune că Domnul Carol I nu ar fi ales acest ţinut datorită faptului că armăsarul său şi-ar fi rupt piciorul pe acest drum. Dacă ar fi venit acum chiar cu un jeep negru, blindat şi fumuriu, şi-ar fi spart două pneuri şi baia de ulei, atât de bun este drumul de bolovani care face legătură între „centrul” satului Meliceşti şi singurul monument important din toată comuna Telega. Nu găseşti un indicator adevărat şi doar spre finalul traseului, probabil cei care locuiesc în zonă s-au gândit să-i ajute pe temerari cu o tablă pe care au zgâriat cu un cui mai ascuţit „Spre cruce”. Greşind drumul, la o mică intersecţie, un sătean mai în vârstă, care-şi făcea de lucru prin faţa gospodăriei, m-a abordat sfătos şi victorios, la întoarcere: „Flăcău, ai greşit drumul?” (După ce era evident că ajunsesem într-un tăpşan, am întrebat un localnic care mi-a indicat direcţia potrivită: coborâţi la asfalt şi apoi mai mergeţi zece metri şi abia după aceea o luaţi la stânga şi meeergeti... mergeti şi o să daţi de ea). I-am răspuns afirmativ şi l-am întrebat de ce nu pun şi ei un indicator, de ce nu se plâng primăriei. Răspunsul a fost unul moromeţian: „Ehe, flăcău, ştiinţa nu a ajuns aici!” Cum nu au ajuns nici drumurile asfaltate, căci până la Crucea Domnitorului am fost obligat să merg mai degrabă pe lângă bicicletă, de teama de a nu mi-o rupe în două şi a mă regăsi în imposibilitatea de a mă întoarce în Câmpina. 


Peisajul superb, îţi tăi răsuflarea şi te gândeşti că totuşi Carol I a avut ceva dileme. Cum este îngrijită Crucea este o altă poveste. De fapt este abandonată şi uitată, caii pasc prin zonă, iar balega te îmbie să o ştergi cât mai rapid. Monumentul este însă foarte interesant, cel puţin pentru cei care iubesc şi cunosc istoria noastră. A fost  ridicat în anul 1868 pentru a comemora un eveniment inedit. La venirea în ţară, domnitorul Carol de Hohenzollern Sigmaringen era în căutarea unui loc unde să îşi ridice viitorul castel. Ajuns şi în această zonă, ar fi luat drept semn rău accidentul calului pe care îl călărea (şi–a rupt piciorul, cum am mai menţionat) şi a renunţat la planul său. O altă versiune indică faptul că moşnenii din zonă nu au vrut să-i vândă terenul, domnul ajungând astfel la Sinaia! În amintirea acestei vizite, datată în iunie 1866, s–a ridicat Crucea Domnitorului, inscripţionată atât cu caractere latine, cât şi chirilice. Pe cruce a fost scris: „Această sacră Cruce s–a ridicat spre menirea fericitei călătorii a Măriei sale Domnului Românilor Carol I, Principe de Hohenzollern, prin acestu judeţu Prahova şi a trecerii înălţimei sale peste acestu piscu de la Miliceşti în anul 1866 mergind de la Telega”. Pe partea opusă, se poate citi: „Consiliul General al Judeţului Prahova, în şedinţa sa din 12 Novembre anul 1866, a hotărâtu în unanimitate a ridica acest monument în onoarea domnului României Carol I, dreptu semn de credinţă ce are pentru prea iubitul seu Domnitor întregul judeţu Prahova, fiind preşedinte al Consiliului General de Prahova George Grigore Cantacuzino, şi prefect al Judeţului Prahova, Theodor Constantin Văcărescu. Sculptor Paul Focşeneanu”. 
Carol I l-a apreciat pe acest Theodor C. Văcărescu (1842-1914), altfel nu se explică cum el a devenit mareşal al Curţii lui Carol I, ocupându-se alături de fiul său, Radu Văcărescu, de supravegherea lucrărilor de construcţie la castelul Peleş, tot în Prahova, fapt ce i-a servit ca model de inspiraţie pentru reconstrucţia conacului din Măneşti care acum este o altă ruină istorică a judeţului Prahova (de data asta de vină sunt comuniştii români). Din păcate, această inscripţie abia mai poate fi desluşită pe soclul din piatră. Rămâne totuşi un mister cum a fost salvat acest monument (în plus şi o cruce) de furia distrugătoare a comuniştilor  care au avut grijă să radă toate urmele istoriei regale a României, de la cărţi topite până la celebra statuie a regelui Carol I din faţa Fundaţiilor regale (acum sediul reconstituit al BCU din Bucureşti, după ce viteaza Armată Română a tras în faţada ei trei vagoane de cartuşe).
Dacă acest monument este lăsat în paragină şi uitare, celebrele băi cu apă sărată de la Telega şi-au câştigat o proastă reputaţie pe plan naţional şi nu neapărat datorită apei puternic salinizate, cu proprietăţi terapeutice unanim recunoscute. Problemele sunt altele, un control al OPC a scos la iveală atât de multe neregularităţi, încât te întrebi cum a funcţionat unitatea atât de mult timp. Nici celălalt complex (Şoimul) nu ar sta mult mai bine, ultimele investiţii datând de acum câţiva ani. Însă există acea categorie a turistului român fidelizată şi nostalgică (probabil şi cu dureri în oase) care acceptă orice. Şi pe ea se bazează o bună parte din întregul sistem turistic valah.
Plimbându-te prin comună nu ai cum să-ţi dai seama că în Telega s-a exploatat  sarea încă din 1562 în celebrele ocne ale Principatului Valahiei care asigurau venituri importante domnitorul muntean, sare care ajungea chiar şi la Constantinopole. Ocna unde munceau şi de regulă mureau condamnaţii penali, dar şi deţinuţii politici (chiar şi celebrul haiduc Iancu Jianu se pare că a fost băgat în ocnă, dar ar fi reuşit să scape în 1816), a fost înlocuită cu o la fel de celebră închisoare, Bastilia românească, cum i se spunea pe nedrept. Închisoarea de la Doftana a fost atât de intens mitizată de regimul comunist, încât ai avea impresia că a fost construită în mod special pentru a-i extermina pe comunişti. Ceea ce, evident, nu a fost deloc cazul, altfel Dej şi Ceauşescu nu ar fi ajuns la cârma României bolşevizate. Faptul că acest adevărat obiectiv turistic de primă importanţă al judeţului Prahova a fost lăsat în paragină, mai mult, fiind devastat şi furat bucată cu bucată, reprezintă o altă dovadă a inconştienţei noastre proverbiale. Scrisă şi prezentată corect, istoria  închisorii - dată în folosinţă în 1895 şi având 397 de camere (tocmai pentru a se evita suprapopularea care avea să caracterizeze din plin sistemul penitenciar comunist), unde au fost întemniţaţi atât deţinuţi de drept comun, cât şi ţărani răsculaţi în 1907 sau legionari (Codreanu şi Sima ar fi petrecut timp aici) - ar fi atras o mulţime de turişti. Pe lângă acest edificiu s-ar fi putut dezvolta micul comerţ de suveniruri, iar sectorul serviciilor (cafenea, restaurant) ar fi oferit alte locuri de muncă. 
Nu în ultimul rând, satul Buştenari, care acum şase-şapte decenii furniza un sfert din petrolul brut al Prahovei, moţăie în letargie şi doar cei mai bătrâni îşi aduc aminte cum un anume Geo Bogza a trăit în localitate, chiar scriind despre personajele pe care le întâlnea pe uliţele satului ce forfotea de lume. Fiind o localitate în care banii se făceau relativ uşor, evident şi sectorul servicilor s-a dezvoltat, familia lui Bogza având o sifonerie. De altfel el scrie şi împrejurările simpatice care au dus la apariţia revistei de avangardă «Urmuz», una din primele de acest fel din România: „În toamna anului 1927, când locuiam la Buştenari, m-am hotărât să lansez o revistă care să se cheme «Urmuz» şi să fie de avangardă. Umblând pe trotuarele Câmpinii, oprindu-mă în faţă clădirii pe firma căreia scria «Tipografia Gheorghiu», am întrebat dacă pot tipări o revistă”.
Evident, nimănui nu i-a trecut prin cap să comande/ realizeze un bust al scriitorului Geo Bogza pe care să-l amplaseze în pseudo-centrul satului (o intersecţie), acolo unde o sumedenie de mountainbikeri din Bucureşti, cu echipamente de mii de euro, se opresc pentru a bea un suc, o apă plată cu lămâie şi a-şi trage sufletul. Lăsăm la o parte că o idee minunată (dar cine s-o aibă?) ar fi tocmai realizarea unor piste de biciclete care să comunice între ele (de exemplu, am aflat că de la Crucea Domnitorului din Meliceşti s-ar putea ajunge pe jos la Buştenari - dacă se poate pe jos, nu credeam că ar fi imposibil să se traseze o pistă pentru biciclete). Am enumerat tot atâtea lost chances (şanse pierdute) pentru a dovedi, cred eu, fără tăgadă, faptul că nepăsarea (dă-o dracu’, că merge şi aşa) şi ignoranţa merg mâna în mâna cu proasta administrare.
Codruţ CONSTANTINESCU

22 august 2017

Câmpina Open MTB cu motoarele turate la maxim! Valoarea premiilor de anul acesta depăşeşte 7.000 de euro

Anul acesta, cea de-a şasea ediţie a competiţiei CÂMPINA OPEN MTB – RACE FOR AUTISM are loc la data de 2 septembrie 2017. Intrecerea este un eveniment sportiv care are scopul de a încuraja un stil de viaţă sănătos, dar şi de a promova municipiul Câmpina şi împrejurimile sale. Competiţia are şi o componentă caritabilă, în sensul că sumele rezultate din taxele de participare vor fi utilizate pentru proiecte în beneficiul copiilor cu autism, derulate de Fundaţia Romanian Angel Appeal.
Recent, cei peste 200 de voluntari ai Câmpina Open MTB au finalizat lucrările de amenajare a traseului, au ecologizat și remarcat traseul pentru competiția ce se va desfăşura sâmbătă, 2 septembrie. Activitățile s-au desfășurat pe durata unei săptămâni, timp în care au fost ecologizați cei aproximativ 20 de km de traseu, au fost săpate și construite patru treceri în zonele cu alunecări de teren din pădure și au fost refăcute marcajele.


Cu două săptămâni înaintea startului, mai mult de jumătate din locuri sunt ocupate, iar înscrierile rămân deschise pe site-ul www.campina-mtb.ro până la data de 30 august (ora 23:00). Taxa de participare este 80 de lei pentru junori și adulți, respectiv 30 de lei pentru copii, urmând ca cei care optează să se înscrie în ziua evenimentului să plătească o taxă de 100 de lei, indiferent de categorie.„Am strâns în cinci zile de ecologizare aproximativ 100 de saci cu gunoi de toate felurile. Am îndepărtat obstacolele ce puteau fi periculoase pentru bicicliști și am amenajat cât am putut de bine treceri în zonele afectate de alunecările de teren. Ne așteptăm să mai avem treabă și înaintea concursului, așa că am planificat încă doua ture de ecologizare în 30 și 31 august” - spune Adela Tarpan, coordonator al evenimentului.
Pe traseu vor fi amplasate anul acesta patru puncte de alimentare, vor fi voluntari poziționați în zonele periculoase pentru a-i atenționa pe participanți, vor exista puncte de monitorizare și arbitraj și vor fi prezenți asistenți medicali care vor oferi primul ajutor premedical în cazul accidentărilor. De asemenea, o bună parte din voluntarii de anul acesta au finalizat cursurile de ajutor premedical oferit gratuit de organizatori și partenerii acestora.
Valoarea premiilor de anul acesta pentru toate categoriile, incluzând tombolele de la finalul evenimentului, depășește 7000 de euro, dintre care aproximativ 30% reprezintă premiile acordate în bani câștigătorilor. 
Evenimentul este susținut de OMV Petrom, Lemet, Lidl, Gatorade, Regina Maria, Bergenbier, Autoklass, Algida, BGS, BikeXpert, Ambulanta de Biciclete, Shimano, Angelli, Garmin, Himalaya Adventure, SCOTT, Dr. Oetker, Soceram, Sloop, CityHunt, Asociatia Spitalului Voila, Ideal, RadioAmatori Campina, Cannodale, Floricon, Fundația Dr. Dinu și Fablab.

113 ani de la întemeierea Şcolii de Maiştri Sondori şi Rafinori - Casa cu Grifoni din Câmpina - prima şcoală de profil din lume

Prahova 2017 - Capitala Mondială a Petrolului. 160 de ani de industrie petrolieră în România (1857 – 2017)

Seria manifestărilor „Prahova 2017 – Capitala Mondială a Petrolului”, începută încă din luna aprilie, la Ploieşti, continuă azi şi la Câmpina cu seminarul dedicat întemeierii în anul 1904 a Şcolii de Maiştri Sondori şi Rafinori – Casa cu Grifoni din Câmpina – prima şcoală de profil din lume. 


Evenimentul, organizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Câmpina, va avea loc începând cu ora 11.00 la Casa Tineretului şi va cuprinde alocuţiunile prorectorului Universităţii de Petrol şi Gaze, prof.dr.ing. Mihail Minescu, preşedintele comitetului de organizare al proiectului „Prahova 2017 – Capitala Mondială a Petrolului”, a dr.ing. Magdalena Banu – cercetător la Muzeul Petrolului din Ploieşti şi a seniorului cercetător ştiinţific Vasile Badiu, va continua cu dezvelirea plăcii care evocă înfiinţarea primei schele petroliere din România, amplasată pe instalaţia de pompare din faţa Casei Tineretului şi se va încheia cu înmânarea de diplome/ medalii.



Proiectul amintit, rod al colaborării dintre UPG Ploieşti, Consiliul Judeţean Prahova, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Societatea Cultural-Istorică „Mihai Viteazul”, Fundaţia „C-tin Stere”, a debutat în aprilie anul curent la Ploieşti cu prezentarea publică a monumentului dedicat fraţilor Mehedinţeanu, fondatori în anul 1857 ai primei rafinării de petrol din lume la Ploieşti, a continuat în luna mai, la Bucureşti, cu evenimentul dedicat primei capitale din lume iluminată cu petrol lampant în anul 1857 – organizat în colaborare cu Primăria municipiului Bucureşti şi Academia Română, pentru ca în lunile iunie şi iulie, la Constanţa şi respectiv Telega, să aibă loc ceremonia dezvelirii unei plăci aniversare închinate academicianului Anghel Saligny, proiectantul „Staţiei de petrol” şi a rezervoarelor pentru produse petroliere din portul Constanţa şi respectiv a unei plăci închinate aceluiaşi, proiectantul primei conducte de transport al petrolului între Buştenari – Băicoi – Ploieşti – Cernavodă – Constanţa. 
Conform programului, manifestările se vor încheia la Ploieşti, când în lunile septembrie şi octombrie vor avea loc evenimente dedicate aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea Muzeului Petrolului, aniversării a 50 de ani de învăţământ universitar la Ploieşti (1967 – înfiinţarea Institutului de Petrol şi Gaze); lansarea volumului „Petrolul românesc” şi lansarea concursului de proiecte pentru Monumentul Petroliştilor.
(foto: www.imagoromaniae.ro)

Editorial. COLIV(i)A NAȚIONALĂ

S-a făcut multă gălăgie în legătură cu felul în care s-a comemorat Bătălia de la Mărășești, s-a speculat despre dimensiunea colivei sau a faptului că Președintele a fost alături de Dragnea & Tăriceanu & Oprișan, personaje absolut toxice ale politicii noastre. Să observ mai întîi că ritualul creștinesc al colivei pentru pomenirea morților nu are nicio legătură cu dimensiunea colivei. Faptul că s-a rîs de micimea ei denotă doar puținătatea de gîndire a unui jurnalism obișnuit să reducă totul la derizoriu. Cît despre asocierea de personaje… sigur că e regretabilă. Dar numai într-un singur sens: în acela că asemenea ipochimeni nu ar avea ce căuta ca reprezentanți oficiali ai unui stat european. Asocierea nu poate fi imputată președintelui, care este prins în rigidități oficiale în care pare a se simți foarte bine. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm asupra responsabilității celor care i-au adus în funcții oficiale pe Dragnea et comp. votîndu-i plebiscitar, asupra responsabilității jurnaliștilor care tot mai popularizează basmul cu Tăriceanu cel mai bun prim ministru (se pare că a fost cel care a lăsat cea mai mare gaură în buget), a responsabilității oamenilor legii care fac scăpați tot felul de indivizi cu mari probleme penale. Toți ăștia au făcut ca ceremonia să nu aibă nimic solemn, de celebrare, ci ceva trist – parodic, eu cel puțin așa am resimțit-o. 
Pe de o parte, avem o incapacitate „genetică” de a sărbători ceva, orice, de la o victorie sportivă la o zi de naștere, de la o premiere la școală la premierea unor artiști sau la ziua națională. Nu știu de ce, toate astea au ceva nefiresc, de încropeală căznită, exagerînd fie în plus, fie în minus. Lipsesc și imaginația regizorală, dar și firescul trăirii, sărbătoririi. În acest context am privit scenele de la mausoleul Mărășești. Nu discut reportajele publicate de un site de investigații, cu bețivii satelor aduși de primari „harnici” pentru a „face numărul” de asistenți (și asistați social, îmi vine să zic) la ceremonie. Această Românie mizeră moral și ebrietată este cel mai profund afront la adresa celor jertfiți în 1917. Nu pentru ea s-au luptat aceia. La acest nivel de jos am ajuns. Toate aceste „sărbători”, ale steagului, imnului, limbii române, zilei naționale, eroilor ș.a.m.d. nu sînt decît ipocrizii. Palme. 


Nu știm să ne cinstim eroii. Disperarea care se face deja simțită în legătură cu Centenarul Marii Unirii, deruta oficialităților și a mediilor cultural academice care nu știu cum să pregătească acest moment istoric vin tocmai din această lipsă de viziune și, în cele din urmă, a unității. Istoria recentă, adică cea post-ceaușistă, nu a făcut decît să erodeze în toate domeniile elementele de coeziune și identitate națională. Așa am ajuns să sărbătorim Unirea mai dezuniți decît oricînd în istorie. De la acel prim 1 Decembrie post-ceaușist, cînd oamenii lui Iliescu îl huiduiau pe Coposu dez-unirea s-a accentuat. Sau să avem un minister „al culturii și identității naționale” într-un moment în care nimeni nu mai dă doi bani pe cultură, în sensul înalt al cuvîntului, iar identitatea e prezentată ca un concept periculos politic. Dezarticularea actuală a țării s-a văzut cu limpezime la ceremonia de la Mărășești. Iar obrăznicia unui Kelemen Hunor profită din plin de această dezarticulare. Sigur, nu le putem cere maghiarilor să se bucure de 1 Decembrie, ar fi absurd. Dar le putem cere să păstreze o tăcere politicos-diplomatică, în calitate de cetățeni ai unui stat. Mai ales că declarația dlui. Hunor, care vorbește de „înfrîngere”, are un puternic caracter revanșist. Mai ales că nu s-a discutat niciodată serios protecția pe care UDMR o acordă corupților din sînul ei, cu nimic deosebită de a celorlalte partide „românești”. Adăugînd ca pătură de protejare și mitul minoritar: orice acuzație de corupție a transpusă automat în registrul etnic și prezentată ca un atac la adresa minorității maghiare. Corupția nu are sînge, nici identitate etnică. De aceea nu văd de ce n-am cere UDMR să se dezbare de corupții ei, la fel cum cerem asta PSD-ului sau PNL-ului sau tuturor celorlalte partide. Dar asta nu are legătură cu 1917, ci cu 2017. Unul din cei mai sălcii ani ai istoriei noastre recente. Și nu datorită secetei. Nici măcar faptul că nu avem autostrăzi (nu există o explicație rațională, economică pentru asta, numai una moral – psihologică, deloc favorabilă nouă) nu este cel mai grav. Rîdem de halucinațiile pedagogice ale ministrului de la învățămînt, ne isterizăm într-un București tot mai urîțit și aglomerat de o administrație ineptă, ni se pare că problemele justiției sau plagiatele îi privesc numai pe „ei”, n-au nicio treabă cu necazurile noastre cotidiene, dar nu ne dăm seama că toate astea ne amputează cu fiecare zi o porție de viitor. Asta e într-adevăr grav. Plecații din țară nu sînt cifre statistice, sînt însuși viitorul nostru transformat în parastas. Parodia ceremonială de la  Mărășești a fost o piesă minimalistă a unui neam care și-a abolit istoria pentru că i s-a urît de viitor. 
Christian CRĂCIUN

Profesorul Alexandru Blanck a împlinit recent 80 de ani: „Câmpina trebuie să fie marea noastră familie”

În comunism, capitala județului nu a fost niciodată prea receptivă la problemele Câmpinei, mai ales că legea nici nu impunea acest lucru. Mă gândesc, desigur, doar la solicitudinea de care poate ar fi trebuit să dea dovadă reprezentanții administrației municipiului Ploiești în relațiile instituționale cu reprezentanții administrației câmpinene. Cum să spun, așa, ca de la o soră mai mare la o soră mai mică. Nu ne așteptam la prea multă larghețe, nu ne-am bazat niciodată pe mizericordia fruntașilor politici și administrativi ploieșteni, dar orișicât... Nu putem uita, noi, cei mai în vârstă, că înainte de 1989 fondurile de dezvoltare nu ajungeau la Câmpina în sume cu prea multe zerouri, fiindcă toate investițiile din Ploiești erau prioritare. Nici că pe fotbaliștii talentați de la Poiana Câmpina îi lua Petrolul Ploiești (cu arcanul și cu intervenții politice), nici că Liceul „Nicolae Grigorescu” nu trebuia să ajungă înaintea marilor licee ploieștene, și nici că... ce să mai vorbim, scriem ș.a.m.d. Ce mai tura-vura, tot ce era mai bun (capital uman sau economic), trebuia să ajungă de la Câmpina la Ploiești, mereu în același unic sens. Un fel de subordonare politico-administrativă nedreaptă, construită pe criterii injuste care subordonau toate domeniile vieții sociale, economice, culturale, sportive și care or mai fi fost atinse în acele vremuri comuniste de ”robia ploieșteană”. Puține întâmplări bune (cu fapte deosebite și oameni minunați) ne-au venit dinspre Ploiești. Printre acestea, la loc de frunte, întâmplarea care a făcut ca pe meleagurile câmpinene să se așeze, în 1965, tânărul ploieștean Alexandru Blanck, proaspăt absolvent al Facultății de limba engleză din Universitatea București. Mare pierdere pentru ploieșteni și mare câștig pentru câmpineni, din mijlocul cărora primul profesor de engleză al orașului nostru din perioada comunistă avea să se ridice semeț și să se implice cu mult devotament în viața Cetății Câmpina, pe care a slujit-o cu credință prin toate faptele sale; nu puține și nu lipsite de importanță. Zilele trecute, profesorul Alexandru Blanck a împlinit 80 de ani, dintre care, mai mult de o jumătate de secol în slujba Câmpinei și a câmpinenilor. Interviul de mai jos se vrea a fi o urare frumoasă dedicată celui care și-a iubit cu patimă orașul adoptiv, infinit mai mult decât orașul său natal, de parcă ar fi fost câmpinean la a șaptea generație. O urare de viață lungă, și mai lungă, cu sănătate și împliniri, pentru cel care este unul dintre cetățenii de onoare ai Câmpinei, fiindcă a știut să fie un bun cetățean în multiple activități: profesor de engleză renumit, gazetar și editor respectat, traducător, artist amator, polisportiv talentat (campion județean la volei și tenis de masă), lider sindical al învățământului câmpinean ș.a. 


- V-aș fi solicitat să vă prezentați în câteva cuvinte cititorilor noștri, dar fiindcă sunteți foarte cunoscut, mă gândesc că ar fi mai potrivită o altă formulare. Ce trebuie să știe câmpinenii despre dvs.? Ce fațete nevăzute ale omului Alexandru Blanck ascunde profesorul Alexandru Blanck?
- M-am născut acum 80 de ani la Ploiești, unde am și copilărit și am urmat liceul. Facultatea am făcut-o la București. Nici mie nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani, mai ales că nu simt în mod deosebit povara celor opt decenii, iar după mine, vârsta este cea pe care o simți, nu cea din cartea de identitate. În 1965 am terminat facultatea și am venit la Câmpina prin repartiție guvernamentală. Eram decis să nu stau deloc în acest oraș, dar până la urmă pașii nu m-au mai purtat pe alte meleaguri, decât poate numai în concedii, de unde reveneam mereu cu plăcere în Câmpina, orașul care m-a adoptat și m-a format ca om al cetății și al semenilor mei. Dumnezeu a vrut ca destinul meu să fie în totalitate unul câmpinean, și privind retrospectiv, acum, la 80 de ani, nu pot să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut câmpinean. Am venit la Câmpina după un sezon în care lucrasem pe Litoral și urma să fiu angajat la Oficiul Național de Turism (cum se numea pe atunci Ministerul Turismului). Venisem ca să spun că nu mă voi prezenta la post, întrucât trebuia să lucrez la ONT. Țin minte că am venit pe 22 octombrie 1965, era o zi de toamnă frumoasă. Mi-a plăcut orașul, pe care atunci îl descopeream cu adevărat. Mi-a plăcut felul în care m-a primit direcțiunea școlii unde fusesem repartizat. Mi-au plăcut oamenii din oraș, pe care i-am simțit din prima clipă calzi, primitori. Mi-au plăcut frumusețile naturale ale orașului, aflat pe o terasă între două râuri, înconjurat de multe păduri și dealuri. În scurt timp, mi-am schimbat planurile și, la insistențele directorului Școlii generale nr. 2 (azi, Școala Centrală), am promis că voi reveni la postul repartizat. M-au fermecat frumusețile orașului, dar și una din frumoasele orașului, Lelia, viitoarea mea soție, cea care a avut rolul determinant în rămânerea mea la Câmpina. Am făcut naveta aproape doi ani, după care m-am căsătorit cu iubita mea Lelia și am primit o locuință. În decembrie 2016, am sărbătorit 50 de ani de căsnicie, ”nunta de aur”, cum se zice. Am fost primul profesor de limba engleză din Câmpina, din perioada comunistă, și prin mâinile mele au trecut mulți elevi care au devenit ulterior profesori de engleză foarte buni. La vreo doi ani după mine, a venit si al doilea profesor de engleză al orașului. Am predat cel mai mult la Școala 2 și la Liceul Grigorescu. În 1981 am fost numit director al Școlii nr. 2, funcție pe care am deținut-o două mandate, până în iunie 1989, cu câteva luni înainte de Revoluție. Nu am fost doar dascăl și director de școală, fiindcă am deținut mulți ani și funcția de președinte al Sindicatului Învățământ din Câmpina. Am înființat o formație culturală a acestui sindicat, în care aveam un cor, o trupă de teatru de amatori, o brigadă artistică, soliști de muzică ușoară și muzică populară. Existau în acele timpuri concursuri culturale între sindicate, la care participam cu succes. Am fost textier, dar și interpret în brigada artistică. Mi-a plăcut tot ce am făcut în viață, nu am făcut nimic care să îmi displacă. Imediat după Revoluția din Decembrie, am tradus împreună cu soția mea și cu fiul meu vreo șase-șapte cărți importante, din engleză în română. Am fost redactor al ziarului Valea Prahovei, care a apărut în perioada 1991 – 1993. Am făcut și sport de performanță. Am fost în lotul naționalei studențești de volei, am jucat și tenis de masă, sport la care am fost multiplu campion județean. Am jucat volei și în Câmpina, la echipa Electrica, cu care am câștigat de multe ori campionatul județean. Mi-a plăcut să mă implic în viața comunității, în toate domeniile în care mă pricepeam. Am fost și consilier municipal, între 1996 și 2000, fiind implicat și în fenomenul politic. Am fost președintele PSDR Câmpina (lider național era Sergiu Cunescu), unul dintre cele trei partide istorice din România. Din partea PSDR am participat în iunie 2000 la alegerile pentru Primăria Câmpinei. Împreună cu soția mea, o femeie deosebită, am un băiat Andi, cu care ne mândrim, care lucrează la o multinațională în București. Avem și un nepoțel pe care îl iubim nespus, care la toamnă va merge la școală. Vă spun sincer, dacă ar fi să aleg din nou, aș da iarăși Ploieștiul pe Câmpina. 
- Într-o perioadă în care limba rusă era la mare putere, ați popularizat cu succes limba engleză prin școlile în care ați predat. Din cauza englezei, cea mai importantă limbă a Occidentului capitalist, ați avut cumva parte de un tratament special din partea organelor Securității Statului?
- Până în anii 1960, rusa era limba de bază în învățământul românesc. În școli se studia nu doar limba rusă, ci și istoria și geografia Uniunii Sovietice, precum și istoria PCUS (partidul comunist al URSS). Apoi, încet-încet, după mijlocul anilor 1960, limbile străine din Occident au căpătat o importanță tot mai mare. Nu-i mai puțin adevărat că noi, profesorii de engleză și franceză, eram considerați spioni ai țărilor capitaliste din Vest, ai imperialismului capitalist atât de criticat de ideologii comunismului. Probleme am întâmpinat la studierea documentației pentru lucrarea necesară în vederea obținerii gradului I didactic, pentru că trebuia să cercetez prin cărțile din Biblioteca Americană de la București. Cel care răspundea din partea Securității de Școala nr. 2 m-a sfătuit să nu mă mai duc la Biblioteca Americană, ”că este mai bine așa, tovarășe”. L-am ascultat și am realizat lucrarea cu informațiile pe care le obținusem până atunci.


- Care este secretul longevității dvs.? Este un clișeu, dar n-am cum să evit această întrebare.
- Am ajuns la această vârstă venerabilă și datorită faptului că am dus o viață fără excese, dar și datorită soției mele, care mi-a înseninat mereu anii petrecuți împreună, ajutându-mă să trec mai ușor peste greutățile vieții. Secretul longevității mele constă în viața de familie armonioasă pe care am trăit-o, în permanenta activitate în care am fost angrenat, dar și în faptul că am avut, cum am spus mai devreme, o viață echilibrată, fără excese. Pentru fiecare zi pe care am trăit-o i-am mulțumit lui Dumnezeu (ceea ce am făcut și fac în fiecare seară). Apoi, trebuie să le mulțumesc părinților mei pentru că mi-au dat viață și pentru tot ce m-au învățat, astfel încât să fiu pregătit să înfrunt viața. Îi mulțumesc, de asemenea, și soției mele, care mi-a înseninat mereu viața, dar și copilului nostru, care ne-a făcut adesea să ne simțim cei mai mândri părinți din lume. Desigur, profilul meu sănătos nu se putea obține fără sporturile pe care le-am practicat. Aș mai adăuga la toate acestea faptul că mi-a plăcut întotdeauna să fiu activ, nu contează în ce domeniu, dar să nu mă las copleșit de inactivitate. Eu nu am avut vacanță niciodată, fiindcă în timpul vacanțelor lucram pe Litoral sau altundeva, ca ghid. Și după ce m-am pensionat, am căutat să fiu activ. Am predat engleza la Școala de Poliție și la Școala Centrală până în urmă cu patru ani. Pănă acum cinci ani, când am avut probleme de sănătate de natură cardiacă, nu am luat niciun medicament.
- Cum era Litoralul românesc în anii 1960 – 1970, când erați dvs. ghid?
- Încă din studenție am lucrat ca ghid pe Litoral. Pe vremea aceea, încărcarea cu turiști era de 100%, astfel că pentru a obține o cameră pentru familia mea trebuia să intervin pe la directorul-general al stațiunii. Era celebru Barul Melody din Mamaia, dar și alte baruri și restaurante. După 1985, Litoralul a început să decadă, fiindcă Securitatea era tot mai activă în supravegherea străinilor, iar aceștia au început să nu mai vină în România. 
- Ați avut multe generații de elevi pe mână. Cum erau elevii anilor 1970-1980 în comparație cu cei din zilele noastre?
- Eu nu pot vorbi decât despre limba engleză. Azi elevii care vor să învețe engleza o pot face mai ușor, pentru că au la dispoziție multe materiale. Au și o altă motivație, deoarece mulți intenționează să plece din România după terminarea studiilor, iar afară te poți descurca aproape în orice țară cu limba engleză. Înainte de 1989, era mai dificil pentru elevi să învețe engleza, mai ales că aveau puține cărți la dispoziție, dar și atunci cine era dornic să învețe temeinic această limbă o putea face cu succes, dacă avea înclinații și era perseverent. Astăzi, s-a căzut cumva în cealaltă extremă, fiindcă mulți elevi citesc cărți în limba engleză pe tablete sau pe laptopuri, dar plăcerea de a citi o carte tipărită nu poate fi înlocuită de nicio tehnologie modernă, de niciun suport electronic. Foșnetul paginilor, mirosul de hărtie și de cerneală tipografică nu pot fi înlocuite cu nimic care să le semene.
- Pentru tot ce ați făcut pentru Câmpina, administraţia locală v-a acordat titlul de cetățean de onoare.
- Da, în 2008 mi s-a acordat titlul de cetățean de onoare al Câmpinei. Am fost printre primii profesori care au primit această distincție, ce mă onorează și mă motivează în continuare să promovez, după puterile mele, imaginea orașului în țară și în lume, în excursiile organizate de agențiile de turism cu care colaborez, în calitate de ghid. Chiar și la pensie, mă gândesc mereu cum i-ar fi mai bine orașului meu, inspirat și de călătoriile mele prin străinătate, unde am vizitat sute de orașe din aproape 60 de țări de pe toate continentele. Dragostea de Câmpina nu iese niciodată la pensie.
- Ce sfat ați da câmpinenilor de azi și de mâine?
- Să rămână aceiași oameni pe care eu i-am cunoscut și alături de care eu am trăit, încă din 1965. Adică o viață de om trăită printre alte zeci de mii de vieți de oameni frumoși. Iar edililor de azi și de mâine le doresc să țină la oraș la fel de mult pe cât țin la propriile familii. Să se gândească foarte bine la fiecare investiție publică, la avantajele și fondurile necesare acesteia, fiindcă au privilegiul de a fi edili într-un oraș atât de dăruit de Dumnezeu, încât merită să se învârtă după soare. Iar asta fiindcă, în opinia mea, și cred cu tărie că nu este doar a mea, pentru toți câmpinenii adevărați, Câmpina trebuie să fie marea noastră familie. 
Adrian BRAD

Ioan Radu, elev la Colegiul „Nicolae Grigorescu”, a câștigat premiul II la Olimpiada națională de geografie: „Fiecare om, prin alegerile și faptele sale, își influențează singur drumul vieții”

În ciclul „Olimpicii cu care ne mândrim”, continuăm astăzi prezentarea elevilor câmpineni care s-au evidențiat în mod deosebit, în anul școlar trecut, la olimpiadele naționale la care au participat, cu Ioan Radu, actualmente elev în clasa a X-a la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”. Ioan a câștigat premiul II la faza națională a ultimei olimpiade de geografie. 
Despre el am mai scris în urmă cu un an, atunci când termina ciclul gimnazial, ca şef de promoţie, cu nota 10, o performanţă urmată la scurt timp de o alta, aceea de a obţine la examenul de Evaluare Naţională tot nota 10, fiind primul intrat la instituţia şcolară în care studiază azi.


- Pentru început, te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.
- Mă numesc Ioan Radu, am 16 ani, locuiesc în Câmpina și sunt elev la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” în clasa a X-a D, profil științe sociale. Am urmat cursurile primare și gimnaziale la același colegiu. Pasiunea mea principală este lectura. Prefer cărți de călătorie sau de istorie, dar îmi plac și alte genuri, precum fantasy. De asemenea, îmi place să călătoresc și să practic diferite sporturi. În privința studiilor superioare, doresc să rămân în țară.
- Numește și caracterizează profesorul/ profesoara care te-a pregătit pentru Olimpiada de geografie.
- Cel care m-a pregătit este domnul Mihai Alecu, pe care îl am ca profesor încă din clasa a cincea. Mereu m-a pregătit foarte bine și m-a încurajat să îmi depășesc limitele. Este dedicat profesiei sale, reușind să prezinte informația într-un mod clar, concis și plăcut. De multe ori și-a luat din timpul său liber pentru a mă pregăti și mereu a avut încredere în mine. De aceea, îi mulțumesc pentru tot.
- Cum a fost la Olimpiada națională de geografie – 2017?
- În acest an, Olimpiada Națională de Geografie a avut loc la Oradea, un oraș foarte frumos și plin de viață. Am fost cazați într-un hotel din centrul orașului, la scurtă distanță de colegiul unde urmau să aibă loc probele, precum și de minunatul centru istoric al orașului. Olimpiada a constat în două probe: cea teoretică, care ne-a testat cunoștințele dobândite în clasa a noua, și cea practică, unde a trebuit să aplicăm materia clasei a noua pe realitățile județului Bihor, după ce, cu o zi înainte, am fost în anumite puncte de observație ale județului și am ascultat informațiile despre ele. Pe lângă momentele de competiție am avut și momente de relaxare: un tur al punctelor turistice importante ale oraşului Oradea, o excursie la Meziad și la Beiuș, o seară festivă de adio. Am întâlnit prieteni vechi și am legat prietenii noi. Toate acestea alcătuiesc o experiență unică și de neuitat, culminând cu câștigarea premiului II.
- Geografia este materia ta preferată sau ai mai multe materii pe care le iubești în egală măsură?
- Pe lângă geografie iubesc la fel de mult istoria. Sunt două domenii în strânsă legătură, cu o vastă cantitate de informații, prin care aflăm mai multe despre ceea ce am fost și ceea ce suntem, ce a fost și ce este în jurul nostru. Cunoscutul filosof Immanuel Kant considera că geografia clasifică lucrurile după loc, pe când istoria le clasifică după timp. 
- Când ai simțit că ești atras spre geografie și cine sau ce te-a influențat în acest sens?
- Când eram mic, îndrăgeam să mă uit pe atlase și hărți, precum și la drapelele statelor. Mai târziu, citind romanele lui Jules Verne, cu acțiune în toate colțurile lumii, pasiunea mea pentru geografie a crescut. Din clasa a cincea, de când am început să studiez geografia cu domnul profesor Alecu, am reușit să descopăr nenumărate informații. De asemenea, părinții m-au susținut dintotdeauna și le mulțumesc cu această ocazie pentru sprijinul oferit.
- Geografia este întrucâtva înrudită cu astrologia, sau cel puțin în sistemul românesc preuniversitar, la orele de geografie, elevilor li se vorbește și despre planetele Sistemului Solar, mișcarea acestora, influențele Lunii asupra Pământului etc. Crezi că alinierea într-un anumit fel a planetelor din sistemul nostru solar ar putea influența viața pământenilor, în funcție de zodiile acestora?
- Astrologia a apărut odată cu vechile civilizații ale omenirii: mayașii, chinezii, babilonienii etc. Aceștia acordau o mare importanță astrologiei, asociind cerul și astrele cu zeitățile (planetele Sistemului Solar poartă numele zeilor romani) și credeau că mișcarea astrelor pe cer influențează viața oamenilor, prezicând viitorul și personalitatea acestora. Asemenea tradiții și credințe s-au perpetuat de-a lungul secolelor. Revoluția științifică a demonstrat însă că acestea nu au nicio valabilitate științifică. Personal, eu nu cred că mișcarea astrelor poate influența viața oamenilor. Consider că fiecare om, prin alegerile și faptele sale, își influențează singur drumul vieții.
- Cum se formează mareele, fluxul și refluxul? Vorbește-ne, te rog, și despre mareea atmosferică. 
- Mareea reprezintă o mișcare a apelor din mări și oceane. Aceasta se manifestă prin flux și reflux. Fluxul constă în ridicarea nivelului apei și înaintarea acesteia spre uscat, unde invadează plaja și gurile de vărsare ale râurilor. Refluxul este opusul acestuia, când apa se retrage, iar suprafețele invadate redevin uscate. Fluxul durează 6 ore, iar refluxul tot 6 ore, rezultând astfel un ciclu de 12 ore, care are loc de două ori pe zi. Mareea este o consecință directă a atracției gravitaționale a Lunii și Soarelui. Mareea atmosferică este un fenomen asemănător, ce se produce în atmosfera Pământului. Constă în variația periodică a presiunii atmosferice, datorată variației zilnice a temperaturii și a atracției Soarelui, având două maxime și două minime într-un interval de timp de 24 de ore.
- Chiar dacă geografia nu este punctul meu forte, după știința mea, viața pe Terra a apărut și datorită unei poziții fericite a planetei noastre față de astrul central: nici prea departe de Soare, astfel încât Pământul nu este acoperit de ghețuri veșnice, nici prea aproape de Soare, caz în care planeta ar fi fost pârjolită de călduri insuportabile. Crezi că într-o asemenea poziție favorabilă precum cea a Pământului s-ar putea găsi și alte planete din galaxia noastră sau din celelalte galaxii cosmice? 
- În jurul fiecărei stele există o anumita zonă, numită zona locuibilă. Aceasta distanță față de stea, care diferă în funcție de tipul stelei, este optimă pentru existența apei, astfel încât planeta să fie favorabilă apariției vieții. De când acest concept a fost realizat în 1953, s-au descoperit foarte multe planete asemănătoare ca mărime și ca distanță față de stea cu Pământul. Însă aceasta nu înseamnă că existența apei și, implicit, a vieții este obligatorie. S-au descoperit și planete fără apă, chiar dacă asemănătoare Pământului, ca mărime, și comune ca alcătuire. Descoperirea unei planete pe care să existe apă va dura mult timp și va cere multă muncă și mult studiu din partea cercetătorilor și astronomilor. Este imposibil ca în imensitatea Universului să nu existe alte corpuri cerești cu apă și forme de viață.
- Dacă există viață pe alte planete, cu siguranță există și extratereștri, fapt dovedit deja prin multe probe (fotografii, mărturii, filme) de la mijlocul secolului trecut încoace. Crezi că primele vizite extraterestre vizibile s-au produs după 1945 și pentru că le-am atras atenția extratereștrilor prin bombele atomice de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și efectele acestora asupra Pământului?
- Într-adevăr, bombele atomice, revoluționara invenție de la jumătatea secolului XX, au avut un mare efect asupra Pământului, iar faptul că marile puteri precum SUA sau URSS au continuat să testeze bombe din ce în ce mai puternice poate fi unul dintre motivele acestor vizite vizibile. Însă se presupune că extratereștrii ar fi vizitat mult mai devreme planeta. Unele teorii spun că Marile Piramide, Liniile Nazca sau Statuile din Insula Paștelui au fost realizate cu ajutor extraterestru. Dar orice vizită de dinaintea apariției aparatului de fotografiat nu a putut fi păstrată sau dovedită.
- Nu-s bolnav de scenarită SF, dar crezi că planeta este în pericol de a fi cucerită, mai devreme sau mai târziu, de populații ale unor planete îndepărtate, mult mai evaluate decât noi? Avem noroc că sunt mai inteligenți și mai toleranți decât noi, și de aceea nu ne-au cucerit, sau norocul nostru vine de la faptul că nu ne-au cercetat îndeajuns înainte de a ne extermina, ori de la prea uriașele depărtări pe care sunt obligați să le străbată până să ajungă pe Pământ?
- Momentan, nu se știe aproape nimic despre civilizații extraterestre în afară de ocazionalele întâlniri întâmplate pe Pământ. Nu cred într-o cucerire a planetei, ci într-o întâlnire pașnică între civilizații. Cea mai mare problemă este distanța ce trebuie parcursă. Acea civilizație extraterestră ar trebui să fie extrem de dezvoltată, deoarece umanitatea nu a ajuns în punctul de a călători în spațiu, deși a avut o dezvoltare fulgerătoare în ultimele secole. Probabil, într-un timp îndepărtat o întâlnire de acest gen se va întâmpla. Omenirea va fi atunci şi mai avansată.
- Care sunt, după tine, cei mai mari trei geografi ai lumii și prin ce s-au făcut remarcați? 
- Mari geografi au existat încă din Antichitate. Unul dintre aceștia a fost Eratostene, care este considerat fondatorul geografiei, el însuși creând denumirea aceasa, de la cuvintele „geo” și „graphein” („pământ” și „scriere”). A fost primul care a măsurat circumferința Pământului, cu o marjă de eroare de doar 2%, axa Pământului. El a inventat conceptele de latitudine și longitudine și a realizat o hartă a lumii cunoscute în acel moment. Alexander von Humboldt este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință. La începutul secolului XIX, a explorat mari părți din America de Sud, Mexic, Cuba, SUA, precum și din Rusia, reușind să adune o cantitate impresionantă de informații despre floră, faună, popoare și istoria acestora. A pus bazele geografiei moderne, iar tipurile sale de clasificare sunt folosite și astăzi. Roald Amundsen a fost primul care a ajuns la Polul Sud în 1911. A participat la expediția navei Belgica în Antarctica împreună cu Emil Racoviță, a reușit să traverseze Pasajul Nordic (legătura dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific) din Oceanul Arctic, unde a studiat clima, a cartografiat țărmurile și a intrat în contact cu triburile de inuiți. Tot el a atins Polul Nord la bordul unui zeppelin. A fost unul din cei mai mari exploratori și geografi ai zonelor polare. 
Adrian BRAD

Acuarela, între efemer şi etern. Expoziţie Carmen Bălan în strada Maramureş

Vineri, 18 august, într-o sală deschisă pe strada Maramureş din Câmpina, la nr. 9, a avut loc vernisajul unei expoziţii de pictură şi grafică aparţinând cunoscutei artiste plastice Carmen Bălan. Expoziţia conţine acuarele în tehnica tradiţională japoneză, realizate pe suport umed. 


Mai multe amănunte privind procesul de execuţie am aflat chiar de la autoarea lucrărilor: „Este o tehnică majoră, care necesită siguranţă şi experimente îndelungate. Eu pictez cu stânga, deci cu inima. Ca să îmbini inima cu mintea este nevoie de o concentrare a sentimentelor ce ţi le inspiră natura, cu gândirea fulgurantă, în vederea imortalizării unui moment irepetabil: un asfinţit, o înserare, un chip de copil îmbujorat care doarme, un zâmbet de femeie cu maramă, valurile mării etc. Ceea ce face interesantă tehnica acuarelei este versatilitatea sa incredibilă, capacitatea de a crea permanent noi forme. Lucrul este emoţionant, chiar stresant, pentru că trebuie realizat în fracţiuni de secundă, nu permite corecţii sau ezitări, este ca şi cum un fulger de gând este încremenit în timp şi transformat în culoare. Pentru a-şi păstra prospeţimea, culoarea nu poate fi forţată să facă ce vrea ea. Hârtia fiind umedă, trebuie să ştii dinainte cât să pigmentezi mai intens pentru a determina culoarea să migreze unde vrei tu. Sunt foarte importante calitatea culorilor, a hârtiei (realizată manual) şi a pensulelor din păr de zibelină sau veveriţă. Hârtia trebuie să fie naturală, fără înălbitori, din fibră de bumbac pură. De asemenea, se poate deplasa suportul pe care stă hârtia pentru a determina culoarea să migreze fără suprapuneri succesive de pigment. Ca întotdeauna, în pictură trebuie să ştii când să te opreşti pentru a-i păstra prospeţimea şi spontaneitatea. Acuarelele aparţin clipei irepetabile şi necesită o concentrare maximă de inteligenţă, gândire şi observaţie, mai dificilă aş zice decât pictura în ulei. Cu toate acestea, experienţa mea plastică de 35 de ani a concretizat această expoziţie de circa 60 de lucrări”.
Sala de expoziţii din strada Maramureş nr. 9 este deschisă tuturor iubitorilor de artă şi artiştilor plastici care vor să-şi expună lucrările într-un cadru plăcut, de adevărată galerie de artă, în care pot avea loc serate muzicale, lansări de carte, manifestări cultural-artistice.
Expoziţia va fi deschisă până la data de 15 septembrie. 

Atelier de vară dedicat preşcolarilor din Plaiu Câmpinei

În perioada  28 iulie - 14 august 2017,  la Grădiniţa cu Program Normal din Plaiu Câmpinei, structură a Şcolii Gimnaziale a comunei Şotrile, s-au desfăşurat activităţi de voluntariat în cadrul  proiectului „Ateliere de vară - Şotron” derulat de Asociaţia „OvidiuRo”. Prin aceste activităţi s-a dorit implicarea unor preşcolari de pe raza comunei Şotrile, care provin din medii defavorizate, astfel ca aceştia să beneficieze de educaţie timpurie de calitate, pentru a preveni abandonul şcolar care este, din păcate, în creştere în rândul copiilor săraci. 


Activităţile de voluntariat au fost coordonate de o echipă formată din: Oana Elena Constantin - educatoare la Grădiniţa cu Program Normal Plaiu Câmpinei - Şotrile, Marcela Iordache - educatoare la Grădiniţa cu Program Prelungit  „Sf. Mucenic Mina” din Ploieşti,  Ioana Grădinaru - educatoare la Grădiniţia cu Program Normal  Vistieru - Şotrile şi Maria Dobrescu - directorul Şcolii Gimnaziale din comuna Şotrile.


De-a lungul celor 12 zile, în care s-au desfăşurat diverse activităţi menite să-i atragă pe cei mici, au participat 20 de preşcolari şi părinţii acestora. Zilnic, copiii au primit mâncare şi obiecte pentru igiena personală, iar la finalul atelierelor, micuţii au primit din partea d-nei director ghiozdane, jucării şi dulciuri, iar din partea organizaţiei implicate în derularea proiectului, cărţi şi diplome.
„Astfel de activităţi au un impact major în rândul copiilor, dovadă fiind prezenţa lor în număr mare şi ar fi necesar să se desfăşoare în şcoli şi grădiniţe în fiecare vacanţă de vară. Trebuie doar să-ţi doreşti să fii voluntar”, ne-a declarat prof. Maria Dobrescu.